Archive for December, 2014

REVENIM…

Tuesday, December 30th, 2014

Dacă vreun “factor responsabil” de prin judeţele în prezent calamitate de zăpezi se va lamenta că n-are cu ce deszăpezi drumurile blocate, vă rog daţi-i să citească chestia de mai jos. Precizez că fostul tractor de artilerie pe care-l vedeţi în poză se află pe un şasiu de tanc T55, prevăzut cu motor de aproape 600 cai-putere - şi că, potrivit relatărilor din presă, mai multe asemenea tractoare extrem de puternice şi de fiabile au fost dăruite acum câţiva ani, prin HG sau OG, judeţelor cu risc de înzăpezire Buzău, Vrancea, Galaţi, Ialomiţa… Şi dacă ăla zice că n-are bani de motorină, ca acum câţiva ani, propun să facem chetă.

PS1 – Postarea cu pricina de pe acest blog datează din ianuarie 2012. Văd că subiectul e iarăşi de actualitate. Şi am vaga presimţire că va fi şi la anul pe vremea asta.

PS2 - Au mai murit vreo doi în “zonele calamitate”. Faină ţară, ce ziceţi?

vezi şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=5539

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (39)

Monday, December 22nd, 2014

De ce iubim pisicile: fiindcă ele nu ling decât cururile proprii.

*

Într-o postare pe Facebook, un tânăr scriitor de curând desantat în Capitală de undeva de prin nordul ţării, strecoară uşurel ideea că n-a fost chiar aşa rău pe vremea lui Ceauşescu.

“Viața cotidiană … nu era deloc absurdă, kafkiană, coșmarescă, apocaliptică, așa cum apare ea în reprezentările artistice, jurnalistice, didactice sau legale”, zice el.

Sigur că nu era, îi răspund eu - pentru o mare parte a populaţiei, angajată în structurile de putere, ca tartori (administraţie publică, Miliţie, Securitate, Justiţie, Procuratură etc.), ori vătafi şi trepăduşi (şefuţi locali gen preşedinţi de C.A.P., turnători etc.) Ca şi, de altfel, pentru Talpa Ţării, pentru ţărănimea din moşi strămoşi atât de săracă şi oropsită încât perspectiva unui codru de pâine şi a unui acoperiş negăurit deasupra capului i se părea paradisiacă. (Am văzut cu ochii mei, într-un cămin de nefamilişti al unei întreprinderi bucureştene, o familie de moldoveni, opt suflete, trăind într-o aşazisă garsonieră de cca 10 metri pătraţi, fără baie şi bucătărie proprii. Aerul era cald şi umed ca într-o etuvă împuţită, nu se putea respira, dar ei erau fericiţi că puteau folosi pe gratis un reşou electric improvizat. Şi nu aeriseau fiindcă aveau un copil de câteva luni acolo. Singurul care aducea un ban în casă era capul familiei, muncitor necalificat la uzina aia. Mâncau mai ales pâine, iar copilului îi dădeau mult ceai.) Nu m-aş mira ca oamenii din paranteza asta, dacă mai trăiesc, să plângă acum după vremurile alea - la unison cu pensionarii M.A.I. cu pensii de cinci-zece mii de lei noi. Paradoxul lagărului de concentrare socialist, ce să-i faci…

*

Spiritualitatea orientală (cea hindusă, în primul rând) se bazează pe o cu totul altă înţelegere a sexualităţii decât a noastră, a europenilor iudeo-creştini, care l-a călcat pe nervi pe Nietzsche.

Hinduşii au fost scutiţi de influenţa stupidă a “gândirii” unor ciobani nespălaţi de prin Peninsula Arabică pentru care tot ce era mai jos de brâu venea de la Forţele Răului.

…Şi s-ar putea să existe acum, la sfârşitul Civilizaţiei, oameni cărora pasiunea obsesivă pentru o filosofie sau religie oarecare să le pară cam de aceeaşi natură (sau de aceeaşi importanţă ori îndreptăţire ontologică) cu obsesia sexuală… şi e tot mai greu să-i lămureşti pe aceşti neo-păgâni că nu-i adevărat, că n-au dreptate… vom mai vedea dacă, ulterior, ei vor deveni hitlerişti, cum s-a mai întâmplat… sau vreun alt soi de antiumanişti…

*

29 decembrie 2014: pe şoselele Patriei, vizibilitate sub 30 de metri, din cauza ninsorii abundente. Nici lupul nu te mai vede, să te halească. Potrivit tradiţiilor milenare, Râmnicu-Sărat e iarăşi izolat din cauza viscolului.

*

FACEBOOK: Să vorbească şi nea Ion, că şi el e om.

Sfat părintesc adresat lui FACEBOOK: Dacă eşti prost, stai acasă.

*

Să revenim la monarhie, pentru ca poporul să nu mai lingă cururi de activişti şi securişti, ci de prinţi şi prinţese.

*

Adevăr: totalitatea acelor lucruri care nu ne convin şi nu ne fac nici o plăcere.

*

Realitate: rahatul în care-l bagi pe pisoi cu botul, în scop educativ.

*

Dumnezeu: o persoană cu merite incontestabile. Păcat, însă, că şi-a dat cu firma-n cap fabricând speţa omenească. Mai bine se oprea la orangutani. Ăia sunt vegetarieni şi haioşi.

*

Nu-ţi mai exhiba complexele, ranchiunele şi mizeriile cotidiene. Actele de paupertate nu sunt diplome nobiliare, să te lauzi cu ele.

*

De Crăciun şi de Paşti, îmi fac datoria conjugală: dau cu aspiratorul. Asta nu-i o chestie s-o facă orice bou. Numai cei cu conştiinţă înaintată, please.

*

Omenirea, speţa omenească? Sper din tot sufletul că Dumnezeu a creat şi chestii mai de doamne-ajută decât asta. Spre binele Creaţiunii Universale.

*

Lumea, populată numai de oameni inteligenţi – iată ceva mai înspăimântător decât orice apocalipsă.

*

Curvă beţivă în tinereţe, bisericoasă şi beţivă la bătrâneţe. Măcar a fost consecventă. Întrucâtva.


21.12.2014:

PRIMELE IMPRESII

la ceremonia de înscăunare a preşedintelui Johannis,

aşa cum s-a văzut ea la televizor

*

Constatare stupefiantă (sau nu prea, pentru cine s-a mai învârtit printre ei): cei de faţă – şi aţi văzut cine au fost aceia – nu cunosc, sau nu vor a cunoaşte codul manierelor elegante. Adică: cel bătrân întinde mâna celui tânăr, superiorul – inferiorului etc. În această solemnă împrejurare, filmată cu răutăcioasă acribie de operatorii tv, se întâmplă invariabil invers. Iar prinţul Maulbeerbaum (sau Mulberry, pentru fanii din judeţul său natal) dă mâna cu toată lumea stând aşezat. Nu s-o fi găsit nimeni să-i spună “Alteţă, rămâi în picioare până se aşează toată lumea, ca să eviţi ridicatul în picioare din trei în trei secunde”?

*

‘Teligentu’ de la RomâniaTV zicând că patriarhul “i-a oferit binecuvântarea” noului preşedinte. Păi atunci - Doamne apără şi păzeşte!

*

La 13:03, ora locală, la TV Antena3, Bogdan Ficeac comentează faptul că, în faţa palatului Cotroceni, se află două grupuri de manifestanţi gălăgioşi, unii care vor să-şi ia rămas bun de la ex-preşedintele Băsescu, aclamându-l şi alţii, care-au venit să-l huiduie la plecare. Nţâţâţî, face compătimitor Ficeac, uitaţi-vă ce-a făcut Băsescu ăsta, cum a reuşit el să-i învrăjbească pe oameni unii împotriva altora…

Eu zic că asta e chiar culmea tupeului, a funiei în casa spânzuratului – ca Antena3 să aducă vorba de învrăjbirea oamenilor… bă, vouă chiar nu vă e ruşine de nimeni şi de nimic?

*

Abia aştept să-l mai aud o dată pe Ponta zicând că el nu e sluga/iobagul lui Johannis.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CASE DIN BUCUREŞTI poveste de D.P.

Thursday, December 18th, 2014

Fănucă, Fănel, Fane, iar în ultimii ani, Stef. Pe Facebook se prezintă Steve.

Fănucă, în şcoala primară din satul lui de lângă Videle, apoi Fănel, pe vremea când lucra la Turbomecanica, în Militari, ca mecanic de întreţinere, apoi Fane Mutu, pentru colegii lui de la subingineri-seral, în anii optzeci (fiindcă la nici un seminar din cele câteva la care fusese prezent, nu scosese vreo vorbă). Şi în sfârşit, Stef, după optzecişinouă, de când intrase în politică.

Faptul că fusese membru al Partidului Comunist Român n-avea nici o legătură cu politica, era un simplu accident, ceva ca un punct pe un desen făcut din puncte de către o imprimantă cu ace. Eram doar un amărât care ridica mâna, prin şedinţe, îşi zice el, atunci când i se-ntâmplă, rar, să se gândească la anii tinereţii lui.

Aveam origine sănătoasă, de aia m-au primit în partid şi mi-au dat apartament de două camere – comandate – în Berceni, dar şef nu mă făceau nici de-al dracu’, şefi erau numa’ ăi cu pile multe, sau, în cel mai rău caz, băieţii cu carte. Şi cu origine, sigur.

El nu era tocmai un „băiat cu carte”, deşi făcuse TCM-ul la seral. Licenţa nu şi-o luase, nici la vremea ei, în 1988 şi nici după aceea.

…Căci lucrurile o luau repejor la vale, iar la 22 decembrie 1989, s-a întâmplat ceea ce toată lumea bănuia, sau spera că o să se întâmple. Cariera politică a lui Fane a început în ziua aceea, când, în zori, toată suflarea din Turbomecanica se afla adunată în curte, iar secretarul de partid şi încă vreo câţiva inşi pe care nu-i cunoştea făceau ordine pe acolo.

Secretarul de partid pe întreprindere îl ştia doar din vedere, de la şedinţe. În zarva şi agitaţia de după nebunia din ziua precedentă (curtea era plină de fluturaşii aruncaţi din elicopter care le spuneau oamenilor să stea liniştiţi în casele lor, să nu pună botul la provocări şi să-i denunţe pe huligani, iar oamenii şuşoteau că în centru, la Universitate, a fost masacru, că mii de morţi zac pe străzi), l-a fixat o clipă şi i-a făcut semn să se apropie.

- Tovarăşu’…

- Ştefan, Oprea Ştefan, s-a grăbit el să-l ajute.

- Tov Oprea, uite despre ce-i vorba: mergem în centru, la Universitate. Ordonat, încolonaţi, cu steaguri. O să conduci coloana de colo. Du-te la poartă, ia câteva steaguri şi dă-le la oameni. Pornim în cinci minute. Se cântă Deşteaptă-te române. …Auzi… ia stai puţin… Ce-ai aici? Ai fost la pârnaie?

Secretarul îl apucase de mâna stângă şi se aplecase asupra ei, s-o vadă mai bine.

Ştefan Oprea avea tatuat pe dosul palmei stângi, între degetul mare şi arătător, cinci puncte, aşezate în forma cinciului de pe zaruri.

Etnologii şi sociologii din ziua de azi, tobă de carte şi foc de deştepţi, numesc „cultură” o mulţime de lucruri – printre care, şi folclorul hoţilor de buzunare. Ei bine, în cultura acestora, cinciul cu pricina, tatuat cu albastru mereu în acelaşi loc de pe mâna stângă, este semnul conspirativ al breslei subtile a subtilizatorilor de portofele. Există o lucrare a unei cercetătoare britanice în care se arată că pictograma în chestiune e de origine chineză şi simbolizează inteligenţa superioară a iniţiaţilor.

Dumnezeu ştie de unde avea secretarul de partid atâta cultură, de ştia el că ştampila aceea ţi-o pune pe piele numai instituţia de învăţământ superior numită Bulău. Dar, în tensiunea şi precipitarea momentului, lucrul ăsta nu mai avea nici o importanţă.

- Auzi… ia de la careva nişte mănuşi, i-a zis el lui Ştefan.

De altfel, exact acelaşi lucru i l-a spus, în iarna lui nouăzecişipatru, şeful lui de la partid, în timp ce aşteptau împreună, la aeroport, sosirea unei delegaţii din Iordania. Până ce, sătul să-l întrebe toţi proştii ce-i aia şi să-i tot atragă atenţia, a început să se intereseze şi în cele din urmă, a plătit o căciulă de bani unui dermatolog care-i promisese că-i scoate porcăria aceea de pe piele, fără urme. Urmă a rămas, şi încă cum, arăta ca o arsură cicatrizată aiurea, dar cel puţin, marca de şuţ dispăruse.

Se simţea nedreptăţit, păcălit: o fi ăla semnul hoţilor de buzunare, dar el habar n-avea de asta atunci când l-a lăsat pe individ să-i tatueze cele cinci puncte. Nici nu-şi mai aducea aminte cine-a fost tipul, în orice caz, lucra în altă secţie din Turbomecanica. Iar lui îi spusese că-i semn de şmecher.

Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini.

Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.

Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.

Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.

În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012.

Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.

N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat la iuţeală americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).

Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come, easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.

Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.

Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.

Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.

Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice.

Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!

Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi ob-ţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune.

În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

publicat în: http://www.ateneu.info/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Hall of Fame

Wednesday, December 17th, 2014

1989 - 2 ore/zi:

2014 - 24 ore/zi:

, ,

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Peisaj

Tuesday, December 9th, 2014

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com