JURNAL DE CRIME

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/video-scene-ireale-la-costinesti-turisti-incatusati-pe-plaja-s-au-incaierat-intre-ei-dupa-care-s-au-batut-cu-jandarmii-si-politistii-2466709

Amintirile mele de la Costineşti sunt multe şi pitoreşti. Mi-am petrecut acolo vreo douăzeci de vacanţe, dintre care, unele mai lungi de o lună. Majoritatea, în tabără, unde o zi de cazare costa 12 lei. În tabăra studenţească a UTC-ului, condusă de nişte japiţe de activişti şi populată într-o oarecare măsură de studenţi şi în rest, de secretari (de fapt, mai mult secretare) UTC din făbricile şi de pe ogoarele Patriei. Care, ca o răsplată binemeritată din partea susnumitei Patrii, aveau dreptul de a se bronza cu entuziasm pe cele două plaje nudiste de acolo, împreună cu o grămadă de turişti străini.

Ce vreau eu, însă, să spun e că, pe vremea aceea, animale precum cele care s-au bătut acum cu jandarmii nu aveau acces în tabără. Şi ca atare, nici în sat, la particulari, unde tarifele erau mult mai mari. Deci, Costineştiul era curat. Nu vedeai dintr’ăştia acolo.

Ce s-a întâmplat cu el după ’89 – am să povestesc altădată.

https://www.rfi.ro/social-158871-o-regula-nescrisa-ar-fi-ucis-o-pe-gravida-din-botosani-medicul-de-garda-nu-intervenea

2012

Am dat pe un forum, acum câtva timp, de o discuţie foarte interesantă. Era vorba despre creşterea alarmantă a numărului de avorturi la cerere. O doamnă, care se dădea drept doctoriţă, a intervenit declarând că ea n-a făcut niciodată aşa ceva şi nici n-ar face, chiar dacă femeia în chestiune ar fi să crape, deoarece convingerile ei religioase nu-i dau voie.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că, în SUA, primul client al scaunului electric a fost un doctor (sau, mai degrabă, felcer), care a comis ceva de genul acesta. Mai exact, a făcut o jumătate de întrerupere de sarcină unei fete amărâte, care n-a putut să-i plătească toată suma cerută de el – rămânând stabilit ca, în câteva zile, să-i aducă si restul, iar el să termine operaţia. Ea n-a mai reuşit să procure banii, iar câinele a lăsat-o să moară de septicemie.

Sigur, nu-i aceeaşi situaţie. Dar nici prea departe.

-   -   -   -   -   -   -

Aceste câteva rânduri de mai sus le-am scris în 2012. Acum mai am o singură curiozitate: doamna doctor de atunci n-o fi cumva cea de acum, de la Botoşani? Întreb şi eu, nu dau cu parul…

À propos de aceleaşi fapte, o doamnă a emis următoarea remarcă:

- Nu mă duce capul cum un medic în anul 2023 s-a comportat exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

La care am simţit nevoia să-i răspund după cum urmează:

- Fiindcă ştie că el e Puterea. Că e un component important al Puterii. Mai exact, cu drept de viaţă şi de moarte asupra prostimii. Asupra masei.

A existat, puţin înainte de 1989, la Slatina sau în altă reşedinţă de judeţ din împrejurimi, o femeie numită Venerica Pătru (atenţie la accent). Ea avea funcţia de prim secretar PCR judeţean, echivalentă a funcţiei actuale de prefect. Ea a provocat un scandal răsunător, care n-a putut fi muşamalizat, ajungând chiar pe prima pagină a Scînteii, în urma unei relaţii adulterine cu alt ştab din zonă. Dar interesant e altceva: în virtutea atribuţiunilor sale de taie & spânzură pe plan judeţean, Venerica noastră a dispus construirea unui bloc de locuinţe ultracentral, cu un singur etaj şi cu apartamente spaţioase şi foarte confortabile, aşa cum nu se făceau în anii aceia la noi. În ele urmau să se mute ea însăşi, şeful tribunalului, şeful miliţiei şi directorul spitalului  judeţean. Nu mai ştiu care din ăştia era amantul ei. Dar nu asta e important: ceea ce trebuie să reţinem e schema exercitării puterii din căpşorul ei. Aceşti patru erau Puterea. Ei erau Stăpânii.

Din aceeaşi schemă, organigramă, fac parte şi doctorii de la Botoşani. Mai trebuie adăugat doar că, azi, blocul acela ar trebui să aibă cinci apartamente. Nu putem lăsa Biserica deoparte, tovarăşi.

ÎNCĂ 1 VENERICA

- https://www.libertatea.ro/stiri/fost-lacatus-mecanic-numit-de-catre-sefa-psd-botosani-seful-celui-mai-mare-spital-din-judet-4608850
- https://stirileprotv.ro/stiri/socant/un-medic-din-urlati-a-cusut-maneta-unei-frane-de-bicicleta-in-piciorul-unui-pacient-zaveam-doua-gauri-in-pulpa-piciorului.html

- https://www.vice.com/ro/article/z3mza8/cazul-femeii-care-a-trebuit-sa-nasca-in-fata-spitalului-din-urziceni

Acum câţiva ani, Ţara, adică Tovarăşu Guvernu, a constatat că nu prea se mai aflau într-însa doctori şi asistente. Căci, momiţi de lefurile neruşinate din Occidentul cel Păcătos, se cam roiseră. Atunci, în disperare de cauză, le-a mărit lefurile, că doar-doar s-or întoarce ăştia acasă. Nu le-a făcut chiar la nivelul celor din Apus, dar, oricum, la unul mult mai mare decât ale pălmaşilor de pe-aci. Aiurea, nu s-a-ntors nimeni, că tot mai dulce le era “exilaţilor” pâinea amară de prin străini. Aşa că noul fond de salarii, mărit binişor, a rămas să se împartă la mai puţini. Aşa că, normal, fiecăruia dintre cei rămaşi – mulţi cu diplome de pe la universităţi-SRL şi competenţi… de sărè cămeşa de pe dânşii – i-a revenit mai mult. La câte unul, chiar foarte mult. …Şi uite-aşa se întâmplară la Urziceni doctori prea puţini şi lefuri prea mari.

NB. Don doctor de gardă n-a putut să se uite la femeia care năştea, nefiind el obstetrician. Când o începe războiul, care nu-i de loc departe, iar lui don doctor o să-i vină, de pildă, unul împuşcat în burtă, ce-o să-i zică? “Nu te supăra, sună la 112, că eu sunt orelist şi nu mă pricep”?

https://ziaristii.com/firele-care-o-leaga-pe-firea-de-godei-patronul-azilelor-groazei-de-la-sfantul-gabriel-cel-viteaz-chiar-si-iubita-acestuia-fusese-angajata-sefa-primarie-cand-fi/

MISTERELE VERDELUI DE PARIS

Chestii pe veci nelămurite:
1. Pentru cine-şi mai aduce aminte: fata omorâtă prin exorcizare, la Tanacu, Vaslui, avea la ea vreo patru mii de mărci germane (sau de euro, nu-mi amintesc cu precizie), atunci când a ajuns la “mânăstirea” exorcistului-fost-fotbalist Corogeanu. Despre ele, ancheta Organelor privind moartea ei n-a suflat o vorbă – luând, chipurile, de bună afirmaţia că biata fată bolnavă îşi plătise cu toată suma asta scurta găzduire într-un sat din împrejurimi.
2. În prezent, presa afirmă că, în chiar noaptea crimei, asasina Loredana Atănăsoaie de la Mangalia a scos bani de la bancomat. De pe un card care, aflăm după aceea, era al victimei. Pe româneşte: crimă în scop de jaf.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26453313-crima-din-mangalia-marturia-socanta-loredanei-ucis-fapt-alina-cea-mai-buna-prietena.html

Pe ce puneţi pariu că şi acest amănunt va rămâne neinvestigat, în cazul de faţă? cu scopul clar, vizibil, de a o scoate iresponsabilă pe criminală.
Aşa cum va rămâne în veci nelămurită şi – de exemplu – identitatea celui/celor care îi furnizau droguri criminalului Vlad Pascu. De reţele nici nu mai discutăm.

Cum puteţi să-i cereţi nenorocitului acela de băiat de bani gata, abia ieşit din balamuc, să nu se drogheze? A propos: cum de mai are carnet de şofer Vlăduţu Mic, abia externat dintr-un spital psihiatric? That is the question, cum obişnuieşte să zică Doamna Dăncilă.
PS. Ministrul a trimis la Vama Veche Porcul de Control. Că acolo e plajă cu topless.
PPS (7,62 mm). Părinţii monstrului – el, celebru cămătar şi ea, samsar imobiliar de mare calibru – dau un soi de comunicat de presă în care vorbesc de ceea ce le “e dat să ducă”. Păi le e dat să ducă agresivitatea şi nesimţirea pe care le-au sădit în sufletul odraslei. Nimic mai mult.

PPPS. Dacă ăla o fi suflet.

https://project-e.ro/2021/07/31/sterilizarea-ursilor-de-ce-ne-prefacem-ca-nu-avem-solutii/

Bună idee - dar uite una și mai strălucită: să înființăm un ONG cu numele de URSULECO, care să colecteze fonduri pentru achiziționarea de prezervative pentru urși.

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/explozie-puternica-la-o-statie-gpl-din-dambovita-cu-mai-multe-victime-video

Nu ne trebuie nouă război, sărim în aer  şi pe timp de pace.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/un-tanar-de-19-ani-beat-a-intrat-cu-masina-intr-un-grup-de-sase-tineri-in-alba-trei-dintre-tineri-au-murit-pe-loc-2481389

Încă 3 tineri omorâţi de alt tânăr, beat pulbere. Tradiţionala pălincă.

CUJETARE ESENŢIALĂ

https://www.mediafax.ro/social/doi-litri-de-apa-pe-zi-un-studiu-precis-de-ultima-ora-arunca-in-aer-recomandarile-in-vigoare-21469914

Poţi muri dacă bei doi litri de apă, deodată. Sau trei, sau patru.
Reţineţi că niciodată nu s-a afirmat aşa ceva despre bere.

- Bună ziua, suntem Compania Vodafone.

- Puteți să fiți și Batalionul Vodafone.

- N-ați vrea să ne acordați 5 minute?

- N-aș vrea.

- Ei, atunci vă lăsăm, o să revenim altădată.

- Într-o altă existență, cu plăcere.

Ultima oară când am dat admiterea la IATC București/ Teatrologie-Filmologie, adică în 1973, am reușit datorită unei cărți pentru copii, sunt absolut convins de asta. Una dintre probe era Istoria Culturii – adică o materie de care nici profesorii noștri de istorie din gimnaziu și liceu nu păreau să fi auzit. Pe scurt, dacă știam câte ceva în domeniul ăsta, era categoric din ce mai citisem în timpul liber. Și din Istoria omenirii de Hendrik Van Loon, într-o traducere românească de dinaintea WWII, împrumutată de la o cunoștință de familie. Examenul acela l-am luat grație – în primul și în primul rând – cărții lui Van Loon. Despre care am aflat acum câțiva ani, când a fost reeditată la noi, că e o carte pentru copii. Le-am cumpărat-o nepoților mei.

TRADIŢIUNE

VORBIŢI ROMÂNEŞTE?

https://adevarul.ro/…/batranii-incuiati-intr-un-azil-au…

Băiatul de la Adevărul scrie că a fost “acordată” o amendă. Dragă băiete, amenzile nu se acordă. Se aplică. Exact ca şuturile în cur.

https://www.hotnews.ro/stiri-defense-26449520-ministerul-apararii-anulat-licitatia-pentru-corvete-istoria-unui-esec-strategic-pentru-romania.htm

Nu ne trebuie corvete. Avem curvedete.

CUJETARE DE CINEMATECĂ

În filmele de la Hollywood, când apare o scrisorică, un bileţel, un răvaş scris de o mână oarecare, fie ea a lui Clark Gable sau a Lizicăi Taylor, sau a cui mai vreţi dvs., totdeauna, dar totdeauna! literele sunt toate majuscule, litere de tipar. Analfabeţii dracului.

https://angelacalatoreste.ro/tag/vatican/

Eu cred sincer că în arhivele de la Vatican se află fişa mea de cont la Banca Internaţională a Religiilor, înălţată la Domnul Faliment acum vreo 25 de ani. Şi care, decedată cum e, tot mai stă cu curul pe nişte parale de-ale subsemnatului. Că tovarăşu Statul, când i-a înregistrat decesul, i-a anunţat pe fraierii de-alde mine că-şi pot recupera banii dând BIR în judecată. Ceea ce eu n-am mai făcut, mulţumindu-mă să-i înjur de mămica lor şi pe tov Statu şi pe BIR. Detalii, la tov Dinu Săraru.

Discuţie aprinsă, pe Facebook, despre Tudor Vornicu, vedeta TVR din anii 70-80.

Că, securist cum era, a murit la timp. Nu poţi spune chestia asta decât dacă te gândești că, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi legat revista 22 de el. Dar, vă dați seama, s-ar fi legat degeaba, că el tot ar fi pus la cale vreo Antena1TV. Din economiile lui de redactor la TVR.

O amintire: prin 1980 sau 1981, revista lunară Teatrul, al cărei colaborator eram de 4-5 ori pe an, m-a trimis să fac un reportaj despre emisiunea lui Vornicu. El m-a primit destul de amabil, pot zice, m-a lăsat să mă holbez la camerele de luat vederi și la ce mai era pe acolo, iar o machioză chiar m-a întrebat dacă nu vreau să-mi scoată ochii mai expresivi. În rest, bucătăria emisiunii nu m-a dat pe spate, nu mi s-a părut că se întâmplă cine știe ce minuni pe acolo (recunosc că eram destul de snob pe vremea aia, ca urmare a faptului că eram unul din cele doar câteva sute de cetăţeni ai RSR la curent cu filmele occidentale), iar Vornicu nu mi s-a părut o personalitate fascinantă, ci doar un tip autoritar. Așa încât cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în regia de montaj, unde erau mai multe televizoare, pe care se vedeau diferite alte lucruri. Și unde se aflau două doamne arătoase și elegante (”din pachet”). Și pline de haz. La un moment dat, pe un ecran a apărut mutra lui Ceaușescu, care ținea un discurs. Iar atunci, una dintre ele i-a spus celeilalte să lase totul și să-l asculte cu atenție pe Ceașcă.

”Nu te simți, dragă, pătrunsă?” a mai întrebat-o ea. ”Nu, de loc” a răspuns aceea privind cu atenție între propriile sale picioare.

Mi s-a părut singurul moment simpatic din ziua aia.

Tot citesc la postări Facebook de genul “I-am spus lui Iohannis să”, ori “Geoană nu m-a ascultat când”… etc etc. Și mereu mi-aduc aminte de doamna Natalitza Kiritzoaya, custodele Muzeului de Artă Modernă din Pashkany. Care, conducând un grup de vizitatori, le-a spus, arătând spre un tablou, “iar așiesta este un Kicaso”. “Se zice Picasso”, a corectat-o unul din grup. “S-o fi zicând, da’ tu șini kyzda mă-ti ești?” a replicat dumneaei.

https://gandeste.org/analize-si-opinii/paul-gabriel-andrei-ion-crede-ca-libertatea-de-expresie-inseamna-ca-poti-face-orice-in-numele-artei/129003/?fbclid=IwAR2cnaDI8AfUiTmfUnSSfDWzWhcIJCeVCL_mUIiYubTeFDe-6Z9EXDlGyl4

Îmi iau libertatea să-i răspund aici autorului articolului de mai sus. Aşadar:

Dragă Paulică Frânariu

Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol de la Nottara în care trei tineri actori en vogue îşi aprindeau ţigările, în timp ce în sală se răspândea mirosul inconfundabil de marijuana…

Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol prezentat la Festivalul Naţional de Teatru, în care cinci sau şase tinere şi drăguţe actriţe începeau să fumeze, iar în sală se întâmpla ca mai sus…

Poate n-ai mai fi fost atât de categoric.

De-aia zic eu: DUCEŢI-VĂ LA TEATRU!

Stăpânirea iar vrea să ia bani de la Cultură. Să ia de unde n-a prea dat. Şi să pună vitregitele “instituţii” să aducă bani la bugetul Ţerii. Apucătura asta nu-i nouă, era de aşteptat din partea unora care n-au prea mers la şcoală, iar la Operă ori teatru, nici atât. De altfel, şi ăi din anii 80 au făcut exact acelaşi lucru – or fi fost babacii ăstora de acum? tot ce se poate. Dar comuniştii de atunci le-au lăsat, chipurile, o portiţă de scăpare artiştilor: să câştige câte ceva pe alte căi. De pildă, în foaierele teatrelor au fost instalate flippere, jocuri mecanice, bunicele păcănelelor de acum. Iar la şedinţa cu conducerile “instituţiilor de cultură şi artă”, unde li s-au comunicat şefilor acestora cele hotărâte de CâCî, directorul Operei din Bucureşti, am uitat cine era, s-a ridicat şi a zis: “bine, dar în cazul ăsta, o să ne permiteţi să dăm spectacole de striptease, ca să mai vină publicul la manifestările noastre artistice”. “N-o să vă permitem aşa ceva”, a răspuns tipul de la Câcî, “dar o să vă dăm voie să editaţi nişte reviste proprii, pe care să le vindeţi la chioşcuri”. Am publicat şi eu de mai multe ori, în paginile lor. De exemplu, în Cortina, Bucureşti, martie 1989, pag. 47 şi ulterior, în Jertfa, Bucureşti, mai 1990. Despre cine încasa grosul paralelor din vânzarea acestora mai vorbim mâine. Povestea e lungă.

*

O altă „oportunitate” pusă la dispoziţia teatrelor şi căminelor culturale din până şi ultimul cătun a fost înfiinţarea de aşazise videoteci. Cu plată, evident. Să ne înţelegem: n-a existat nici o hârtie, nici un act care să vorbească de asta. Dar erau tolerate. Să zicem, semi-legale. O asemenea înjghebare „culturală” consta într-un videoplayer VHS, un televizor uneori color şi câteva bănci de scândură nefinisată. Videocasetele Video Home Systems aveau rezoluţia de maximum 250 de linii (televizoarele obişnuite din casele oamenilor aveau rezoluţia, respectiv claritatea imaginii, de 625 de linii, nici aceea prea grozavă, dar, oricum, mult mai bună) – şi asta, numai dacă erau „la mâna-ntâi”, adică la prima transpunere pe suport magnetic analogic, pe bandă. Dar, cum quasitotalitatea videocasetelor care circulau la noi erau piratate, ele se aflau la a doua, a treia, sau Dumnezeu ştie la a câta copiere şi răs-copiere. Aşa că ce vedeai acolo erau mai mult nişte umbre.

Cum era, de pildă, Zbor deasupra unui cuib de cuci, pe care l-am văzut, prin 1984 sau 1985, la teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Sau Ultimul tango la Paris, la Teatrul Naţional. Asta, cu toate că aşa o pornografie n-ar fi avut loc nicicum pe vreun ecran din ţara noastră. Nici măcar la Cinematecă, unde mai scăpa, uneori, câte o peliculă „neconformă”. Ce se întâmpla, însă, cu încasările rămâne un mister. Nu ţin minte să fi căpătat bilet la vreuna din videotecile pe la care am trecut prin anii aceia.

Responsabilii, adică bişniţarii care exploatau activitatea aceasta, erau întotdeauna din rândul „cadrelor”. Mai mari sau mai mici, mai de la ţară, sau din buricul târgului Capitalei. Metodişti de pe la Casele de Cultură, băieţi cu Ştefan Gheorghiul, sau simpli şăfi de cămine culturale din Fundu Ţării. Cei mai mulţi au ajuns bine după Revoluţie. Unul, chiar director general al Televiziunii Române.

Îmi pare rău, dar nu-i mai ştiu pe ăştia tineri. Vorbesc de actorimea şi mai ales, regizorimea nouă, de la apariţia universităţilor-SRL încoace. Am ajuns ca Margareta Bărbuţă. Habar n-aveţi cine a fost. Critic de teatru, traducătoare, ba chiar activistă CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) la un moment dat. În ‘91, ne-am întâlnit la o premieră, la Nottara. E vorba de Ospăţul lui Balthazar, spectacol pe un text de Benjamin Fundoianu, de inspiraţie biblică. Punerea în scenă începea, ca să zic aşa, încă din foaier, unde pe toţi pereţii erau întinse nişte ditamai cearceafuri cu citate din Biblie.
- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.
- O fi, zice doamna Bărbuţă, că dumneavoastră, ăştia tinerii, aţi citit mai multe.
Cred că am râs măcar trei zile după aia.

Counter instalat la 29.08.2023

web counter

MĂSURI & GREUTĂȚI

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/inca-un-caz-revoltator-la-spitalul-din-urziceni-un-barbat-a-murit-la-cateva-ore-dupa-ce-a-fost-trimis-acasa-2447075

Zise adineaori cineva, pe Facebook, că trebuie aplicate “măsuri dure”. Dacă aplici măsuri dure, doctorii  pleacă, au mai făcut-o. Sigur, în măsura în care știu vreo limbă străină, iar ăștia de la Urziceni e clar că n-o știu nici pe-a lor.

Toată lumea urlă că ei nu manifestă empatie. Dar în țările unde ajung (cei ce ajung), putem fi siguri că dau dovadă de empatie. Empatia, la noi, e marfă de export.

P.S. Aș fi curios cine i-a dat patalama doctorașului care era de gardă și care dădu în seara asta o declarație la televizor.

*

INTERESANTĂ COINCIDENŢĂ

Piedone, fostul și actualul primar băgat în puşcărie pentru partea lui de vină în moartea celor 64 de tineri arşi la Colectiv, a găsit de cuviinţă să-şi facă publicitate la biserica din Costeşti, Argeş, ridicată pe locul unei vechi biserici în care au ars de vii 116 oameni, în 1930. Nu ştiu cum să calific gestul său.

- https://ro.wikipedia.org/…/Incendiul_de_la_biserica_din…

- https://www.antena3.ro/…/pusl-vrea-sa-faca-imposibilul…

*

Aud că brava Justiţie Română, care îi achită pe călăii inginerului Ursu, îl pune pe fiul victimei să plătească cheltuielile de judecată (care, în cazurile judecării unor infractori oarecare, rămân în seama statului). Aşa procedau şi tribunalele lui Hitler: trimiteau familiei celui împuşcat nota de plată pentru gloanţele trase.
https://romania.europalibera.org/a/decizie-definitiva-gheorghe-ursu/32522421.htm

*

În fine, după 11 ani de la inaugurarea măgăoaiei numite Biblioteca Naţională - care, de altfel, a adăpostit şi adăposteşte tot felul de bairamuri şi instituţii la fel de dubioase – şi după închiderea ei pe motiv de ploşniţe şi păduchi, cineva observă că vacii noastre nu-i e bine, că uite, vine tata cu pielea ei în băţ. Şi trimite cărţile şi ziarele din subsol la iradiere cu diverse bombe atomice. La scurt timp după aceea, se va constata că se vor fi terminat banii pentru cobaltul radioactiv, iar mărunţişul rămas ajunge doar pentru o primă directorială. Nu ne vindem ţara, CPLM!

- https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10677

- https://culturaladuba.ro/destructuratele-milioane-de-carti-contaminate-zac-in-depozitele-bibliotecii-nationale-a-romaniei/

*

La Antena3: CONDIMENTAREA CREATIVĂ. Probabil, vor să ne pună sare pe coadă.

*

Nume bărbătești: Marilen, Silvian, Claudian, Lilian, Feliciu, Venus. Atrag respectuos atenţia onor publicului cititor că n-am inventat nimic.

*

Actualul film Oppenheimer ne dă ocazia să reflectăm o clipă: doi oameni, el şi Alan Turing, au câştigat războiul mondial. Cu amândoi, societăţile lor democratice nevoie mare s-au şters la …nas. Cu democraţia nu te joci.

*

Într-un interviu din 1946, Einstein a spus că întrevede trei mari pericole la adresa omenirii:

- Forța nucleară, aflată la îndemâna unor politicieni imaturi (”infantili” a fost termenul folosit).

- Explozia demografică. Favorizată de progresele medicinei, dar nu numai. ”Peste 20-30 de ani, tunisienii, marocanii și algerienii vor fi de trei ori mai numeroși decât francezii get beget”, i-a spus el ziaristului (care era faimosul abbé Pierre).

- Explozia informațională (”psihică” a numit-o el) – provocată de massmedia. Atunci când cei mai săraci vor putea să vadă, la televizor, cum trăiesc cei mai bogați, omenirea va avea o problemă – cam în acest sens s-a exprimat el.

Şi băgaţi de seamă că toate astea se întâmplau într-o vreme când nu exista Internet.

*

SALVAȚI-L PE SOLDATUL KING! Unde ești, nene Spielberg?

https://www.antena3.ro/externe/travis-king-soldat-american-fugit-coreea-de-nord-pentagon-arestat-680709.html?fbclid=IwAR0EEcSkHRiwtad7bBoEWYsJW1_0VGCbG0iPe_cxKf30WvfKT_SdSEc8fK0

*

MARIUS CHICOȘ ROSTOGAN

Ce înseamnă să fii profesor la Arad!

1. “Sonete franţuzeşti”? Ce-s alea? Două catrene plus două terţine, cumva?

2. “Să revinim”. Şi ne mai mirăm de prostiile pe care le spun absolvenţii la bacalaureat…

Reviniţi, dom’ profesor!

*

Pe vremuri, îi citeam în România literară pe Şerban Cioculescu, Geo Bogza, D. I. Suchianu şi alţii de aceeaşi mărime. Şi pe domnul profesor Nicolae Manolescu, desigur. Astăzi, îl citesc cu acelaşi interes pe dl. prof. N. M., care, printre altele, ia în discuţie (şi bine face) nivelul tot mai sărăcuţ şi amărât al ştiinţei de carte în patria noastră – folosindu-se de  exemple culese din bogata producţie a câte unui Ceahlău din câmpul literaturii de răspândire comunală ori judeţeană de pe la noi. Demersul are doza sa de gratuitate, căci oricine l-ar face de râs pe veleitarul sfertodoct, acela tot pe răutatea şi invidia confraternă va da vina, sărăcia sa cu duhul fiind întotdeauna condimentată cu niţică paranoia. În ce mă priveşte, sunt de părere că dl. prof. N. M. nici n-ar fi nevoit să caute prea departe. Ar fi suficient să arunce o privire chiar în a sa Românie literară. Numărul 28 din 7 iulie 2023, pagina 20.

.

.

*

Counter instalat la 31.07.2023

free website counters

SITUAȚIA

Putin și Xi se pupă-n bot, NATO se codește să dea arme Ukrainei, francezii dau foc Franței (’raț’ai dracu’ dă revol’ționari, am scos noi vreo vorbă când ne-au lungit ăștia pedeapsa până la 65 de ani?), evreii – Israelului, băncile crapă ca în 2008 (sau poate, 1929), Iranul se pupă și el în bot cu Arabia Saudită, lumea civilizată se rățoiește la italieni că de ce nu pescuiesc din mare mai mulți imigranți clandestini, armata SUA mai neputincioasă ca în 1941 operează, deasupra Mării Negre, drone de observație aeriană neprevăzute cu sistem de autodistrugere, iar prefectul de Kiatra Neamț îl destituie pe președintele de Consiliu Județean Arsene la o săptămână după condamnarea la închisoare și fuga aceluia din țară.

Cât despre falimentul declarat acum al societății de asigurări despre care o țară întreagă știa de mult că e o pungășie…

ASTA-I SITUAȚIA

*

Arde Parisul? l-a întrebat Hitler pe generalul Von Choltitz în august 1944.

Da, i-au răspuns parizienii în martie 2023.

*

Cutremure în Turcia, Ecuador, Noua Zeelandă, Oltenia… pământul se crapă și în Turcia și în Africa… e clar, nu ne mai rabdă pământul!

*

Păzea! hotelul Intercontinental București o ia la vale!

*

Dr. Mengele la reciclare

- Trim. I - cu prof. Ciomu

- Trim. II - cu prof. Burnei (achitat)

- Trim. III - cu prof. Tesloianu (în curs de)

- Trim. IV - cu doctorii de la Vatra Dornei

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/s-a-stabilit-din-ce-cauza-a-murit-valeriu-la-spitalul-din-vatra-dornei-ce-arata-rezultatele-preliminare-ale-necropsiei.html

*

Să ieși la pensie la 45 de ani. La o pensie mai mare decât leafa.

Într-o țară care-a fost

Era mare cel mai prost.

Așa a zis poetul.

*

Turcia fabrică tramvaie. Pe franțuzește, asta sună cam așa: péter plus haut que son cul.

https://www.digi24.ro/stiri/un-tramvai-plin-cu-calatori-a-luat-foc-in-mers-in-timisoara-vatmanul-ceruse-inainte-sa-se-retraga-la-depou-2276225

*

https://www.digi24.ro/stiri/externe/nehammer-atat-timp-cat-spatiul-schengen-nu-functioneaza-nu-l-putem-extinde-2223877

Păi, mă băeț, dacă tot vă calcă pe coadă austriecii și olandezii, de ce mai cotizați la prăvăliile lor? Uite, să luăm Netflix-ul, cea mai tare Ro-mânărie de pe meleagurile strămoșești. Tot contribuabilul autohton, de orice culoare ar fi – PSD, PNL, AUR… PLM! – bagă, lună de lună, câte zece euro în buzunarul Olandezului Zburător. Asta, deși, poate, se uită o dată pe trimestru la câte-un film de pe Netflix. Plus că vreo 90%-95% dintre ele sunt vechi de câteva decenii și după cum se prezintă, nici când erau nou-nouțe n-or fi avut mai mult de o sută sau o mie de spectatori. Iar dintre cele din fraza precedentă, un foarte mare număr sunt mai vechi de 50 și chiar de 70 de ani – adică sunt absolut gratuite din pdv legal. Cât despre faptul că au subtitrare într-o limbă oarecum română… mare brânză! la fel le poți găsi și pe site-urile de filme piratate. Adică pe gratis. Și în plus, dat fiind că cei zece euroi îi plătiți de pe card, iar cardul acela e în majoritatea cazurilor Raiffeisen sau BCR… nu se supără nici domnul Nehammer…

*

”În lumina evenimentelor pe care le trăim…” scrie unul pe Facebook. Îmi vine să-i răspund: moșule, aia nu-i lumină. E întuneric.

*

Are Arghezi - nu mai știu unde - niște considerații de care tot mai des mi-aduc aminte. Zicea că el se consideră un purice: iute, neastâmpărat, pișcă și sare, fuge. Spre deosebire de păduche, care e sedentar. Unde se așează, acolo face cuib și plodește sumedenie de urmași. Păduchele e, mai presus de orice, așezat, gospodar. Familist. Bine, măcar, că nu nășește, nu-și face și fini – zic eu. Pe care să și-i angajeze subalterni. La Minister, la Primărie…

*

Cândva, prin anii ’70, am citit cărticica unui Leonid Lihodeev (singura lui creație tradusă în românește, mi se pare), unde un personaj vorbea despre ultimele zile ale celui de al doilea război mondial, pe care el le-a apucat în Germania. Povestitorul, soldatul de atunci, fiind șofer pe un jeep Willys, din cele primite de la americani în cadrul acordului de ajutor-închiriere (Lend-Lease Act). Fiind vorba de un împrumut, la sfârșitul războiului, conducătorii URSS au ordonat întocmirea de situații exacte privind numărul și starea echipamentelor în cauză – iar cele încă existente să fie, pe cât posibil, reparate și predate americanilor. Așa încât rușii s-au pus pe treabă și într-o săptămână-două, au făcut jeep-urile și camioanele Studebaker (ulterior, botezate Molotov) să arate ca noi. Apoi, s-au dus cu ele în port la Hamburg, sau unde-o mai fi fost un port nemțesc nedemolat, ca să le îmbarce pe vaporul american ce-i aștepta. Iar acolo, o macara lua mașinile de pe cheu și le lăsa pe punte. Unde un soldat negru (!) le lua cu altă macara și le băga în gura unei mari prese hidraulice, care… buf, buf! din două bubuieli transforma mândrețea de mașină reparată cu trudă de Omul Sovietic într-un balot de tablă aruncat în cadă.

Povestitorul zicea, sau cel puțin lăsa să se înțeleagă, că mai mare umilință n-a suferit în viața lui.

Cam ăsta-i sentimentul cu care s-au azvârlit dintotdeauna rușii asupra lumii civilizate.

*

Acum vreo 50 de ani a apărut la noi traducerea unui roman englezesc de aventuri. Din al 2-lea război mondial, evident. Era vorba despre un agent englez parașutat în Grecia, la partizanii care luptau cu ocupanții hitleriști. Și se spunea acolo că personajul a fost nevoit să mănânce la un moment dat, în lipsă de altceva, o tocătură de carne cu orez, înfășurată în foi de varză, chestie pe care, ”în alte împrejurări, ar fi considerat-o necomestibilă”. Ceea ce m-a înfuriat la culme și am zis în sinea mea că noi porridge, adică terci, nu dăm la oameni.

*

Sunt profund recunoscător celui care a pus pe Internet pagina asta de ziar vechi. Care mă face să-mi aduc aminte de primele filme pe care le-am văzut – nu în 1971, ci cu vreo 15 ani mai înainte, că așa sunt eu, mai Dinaintea Erei Noastre:

- Șapte mirese pentru șapte frați, un musical hollywoodian nemaipomenit, despre care mult mai târziu am învățat la școală că era făcut de celebrul Stanley Donen.

- Bandiții din Spessart, o comedioară muzicală est-germană despre care aș spune acum că era ușurică – dar cert este că o melodie de pe coloana ei sonoră mi-o amintesc și acum.

- Thérèse Raquin, din care mi-o aduc aminte doar pe inubliabila Simone Signoret (gestul acela al femeii aflate într-o adevărată moarte sufletească, de a scutura scrumul unei țigări inexistente…)

- și desigur, filmul rusesc Escadrila Normandie-Niemen, despre o unitate de aviație sovietică încadrată cu piloți francezi, în al 2-lea război mondial, precum și alte 1000 de filmulețe cu saviețki gheroi. Printre care, și Zboară cocorii.

- și, la vreo zece ani după aceea, Hatari, Cabotinul, Drumul spre înalta societate, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Colina…

Am plecat militar la scurt timp după ce văzusem Colina, un film despre un batalion disciplinar englezesc din nordul Africii, din timpul WWII. Și toți camarazii mei, precum și zbirii de ofițeri și sergenți instructori, îl văzuseră. Iar aceștia, ca să ne amenințe când nu le plăcea mutra noastră, doar atâta ne spuneau: ”aveți grijă, că uite-acu’ facem Colina”. Cinefili eram cu toții pe vremea aia, ce mai încoace și-ncolo!

*

Facultatea noastră era după colț, așa că ni se întâmpla deseori să greșim drumul și să intrăm la Cireșica. La urma urmei, și poarta Institutului nostru tot la parter era. La un moment dat, am intrat în Cireșica toți șapte. Șapte eram în grupă în anul acela, adică eu și șase fete. (Eu le invitasem.) Și am comandat o bere. Una singură, că n-aveam bani de două. Chelnerul s-a uitat lung la noi, dar n-a zis nimic și ne-a adus sticla.

Dar când fetele i-au cerut și pahare…

*

Tot atunci, pe la începutul anilor ‘70, am fost prima persoană din București care a purtat pantofi de atletism (numiți mai târziu adidași) în afara unui stadion. Adică, la Podgoria, lăcașul de înaltă spir(i)tualitate de pe bd. Magheru care găzduia zilnic cam 20-30% dintre membrii Uniunii Scriitorilor și cam tot atâția ginitori. Unii dintre ei zicându-mi ce mai faci, bă, Ilie Floroiu, dacă nu știți de cine era vorba, treaba dv. Iar adidașii mei avant la lettre erau din piele albă, marca Pionierul București, cu două dungi roșii, spre a nu se confunda cu cei originali, cu trei. Și m-au ținut niște ani buni, spre deosebire de turcismele cumpărate ulterior, când tot popeurul purta adidași.

De mîncat, i-a mâncat mai târziu.

*

https://www.g4media.ro/foto-boardingpass-acesta-este-avionul-cu-care-a-zburat-presedintele-iohannis-la-tokyo-un-boeing-737-a-fost-inchiriat-de-administratia-prezidentiala-pentru-deplasarea-in-japonia.html

Poporul Facebook se pamează (= cacă pe dânsul) că de ce dă Iohannis ”bănuții noștri” pe Boeing-uri închiriate. În chestia asta, am și eu niște păreri. În 1969, lucram pe aeroportul Băneasa, unde, cel de la Otopeni încă neexistând, aterizau și avioane mari. Printre care, și cele două Boeing-uri 707 ale lui Ceaușescu. Că două avea – iar noi, ăștia de la sol, ne miram cum naiba se descurcă piloții lor pe pista de 1200 de metri de la Băneasa. Ce-i drept, am văzut 707le lui Ceașcă și încărcate cu fructe și legume proaspete, trimise în RFG.

Cu unul dintre ele am făcut și eu o deplasare până la São Paulo, Brazilia, în 1991 – și tot ce pot spune e că n-avea cine știe ce dotări de lux. Sau mai degrabă, nu le mai avea.

*

”Majoritatea românilor consideră că majoritatea românilor sunt idioți” zice, pe Facebook, unul care semnează, cică, Aristofocle.

”Majoritatea românilor nu se înșală” îi răspunde altul, Strofokle.

*

Counter instalat la 23.03.2023

free web counters

FESTIVALUL GEORGE ENESCU XXV

La concertul inaugural, publicul a aplaudat conştiincios între părţile simfoniei lui Jean Sibelius, descumpănind-o un pic pe Hilary Hahn, excepţionala violonistă. Cum lucrul acesta s-a întâmplat la fiecare ediţie a festivalului şi are toate şansele să se întâmple tot aşa de acum şi până-n Ziua de Apoi, îmi iau libertatea de a-i sugera vechiului meu coleg Mihai Constantinescu, directorul festivalului, montarea de semafoare de ambele părţi ale scenei Sălii Palatului. De semafoare, de stopuri precum cele de la colţul străzii. Ele urmează a funcţiona astfel: cu lumină verde şi un desen reprezentând două palme aplaudând, pentru momentele când trebuie aplaudat – şi cu roşu, imaginea celor două palme tăiată de un X, pentru momentele când nu e cazul să aplaudăm.

Şi bagaţi de seamă că nu cer bani pentru idee, ci numai înscrierea mea în Enciclopedia Neamului Românesc (în atenţia dlui acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop).

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/caz-incredibil-pe-pista-aeroportului-din-oradea-un-iepure-a-fost-lovit-de-un-avion-care-se-pregatea-sa-decoleze.html?fbclid=IwAR1KM7tAkBKuqlwqhtvKn20oxf6t1BTRl0fx40d5QYMNC0cS5MRc8btj3vU

Dar ce căuta iepurele în văzduh? a fost primul meu gând.

Că, vorba aia, sunt mai multe avioane pe fundul mării decât submarine în cer.

*

CUJETĂRI MASSMEDIA

de dimineaţă

De ce mă uit la filme, oricât de proaste: ca să nu mă uit la telejurnale. Căci, spre deosebire de ele, filmele au, în general, o noimă.

de seară

În Afganistan mai poţi şti ce se va întâmpla mâine. În România, nu.

*

Americanii au comemorat cei douăzeci de ani scurşi de la sinistrele atentate cu o cernită adunare şi cu cântări de soprane. Dar, cu tristeţe o spun, nu aşa se evocă o astfel de înfrângere.

Putin a spus, mi se pare (sau o fi dat numai de înţeles?), că, dacă America ar fi ripostat cu cea mai mare duritate în septembrie 2001 sau la puţin timp după aceea, nimeni n-ar fi îndrăznit să i-o reproşeze. Şi, zic eu, nici atâtea puteri-aproape-nucleare n-ar fi fost pe lume la ora asta.

*

https://www.scena9.ro/article/top-depresie-europa-romania?fbclid=IwAR0IV7ypyR0d4hNBR2lsJEClTGhG4QP9LYvn8Uk4-0iGqPXcSvAw8FUnirg

Mărturisesc că şi eu sunt deprimat (”depresat”, cum zicea odată la televizor o persoană oficială). Singurul motiv pentru care nu mă sinucid este ca să nu se bucure ăştia. Se ştiu ei care.

*

Iona, ăl cu cetaceul. Un tip indigest. De vomă chiar.

*

SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI

Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare zilele trecute că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! Astăzi, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum a mirosit în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.

Cişmigiul e al lor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când îşi fac ele apariţia, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi mai poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie. În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli de pe un aeroport militar. Dar ce să faci? nu le poţi goni.

Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.

(03.09.2021)

*

*

https://newsweek.ro/actualitate/apa-din-campina-al-doilea-oras-din-prahova-contaminata-cu-bacteria-clostridium-nu-este-potabila?fbclid=IwAR1hwTlVN4-WCgSACsSVwtVQXABzC0XZsQhv0beaFGi8ByIiKYf9_FCrQyQ

ÎN FUNDU CURŢII

GALBEN CA LĂMÂIA

se răzbună

*

DEFINITORII ŞI DEFINITIVE

- S-au căcat muştele pe portretul împăratului. (J. Hašek)

- Ai mai văzut, şefule, aşa o catastrofă grozavă? (N. Kazantzakis)

- Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim! (I.L. Caragiale)

- Omul e porc: ciripeşte! (V. Havel)

- Nu garantez de gustul meu, dar am un dezgust foarte sigur. (J. Renard)

- Înţeleg ca ignoranţa să fie purtată ca o cruce, nu vânturată ca o secure. (Fl. O’Connor)

- Preoţii şi ritualurile sunt doar cârje pentru viaţa infirmă a sufletului. (Fr. Kafka)

- Dorinţa e foarte puternică, ea zămisleşte credinţa. (M. Proust)

- O, de-aş avea din nou şaptezeci de ani! (O.W. Holmes jr.)

- Conopida nu e decât o varză cu studii superioare. (M. Twain)

*

Anunţ cu mândrie/fără pic de jenă că AUR ŞI ARGINT, micuţa-mi poezioară care a inspirat numele unui mic, dar select grup FB, beneficiază de câtva timp şi de o versiune albaneză. La adresa https://lyricstranslate.com/…/aur-si-argint-ar-dhe…

Sinceră recunoştinţă traducătorului Hüseyin Arda Koçak (pe care, de altfel, nu-l cunosc).

Uite şi versiunea engleză, datorată domnului Paul Abucean:

https://lyricstranslate.com/…/aur-%C5%9Fi-argint-gold…

Iată şi traducerea în franceză datorată doamnei Rodica Solovăstru, căreia pe această cale îi mulţumesc călduros:

OR ET ARGENT

Au bord de l’aube limité comme une feuille d’aluminium

le profil de corbeau à trois ailes est dessiné.

Oh, pauvre créature, corbeau décadent!

hit counter

Opinia publică: cel mai mic multiplu comun al unei mulţimi.

Ce au în comun toţi oamenii? Nu gândirea, ci instinctul. Mai exact, instinctul de turmă, gregaritatea. Asta, apropo de ce-am descoperit adineaori pe FB: că ce-ar fi să cerem părerea publicului despre “sclupturile” de la primărie. Păi instinctul ar face turma să-i omoare cu pietre pe cei care scluptează în halul ăsta în loc să picteze ţigănci cu pepeni şi cu ţâţele goale. Părerea mea.

*

Cum mai stăm cu LIBERTATEA DE EXPRESIE

Toată lumea are dreptul să se exprime: şi artiştii care se prevalează de vezi-Doamne-Estetica-Urâtului, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că ei sunt în stare şi de ceva expresiv, coerent, frumos (lucru de care mă cam îndoiesc) – şi puliticienii nespălaţi care se oriBilează văzându-le oaperele în holul primăriei. Iar de Măslina În Scobitoare şi de Împăratul Cu Puţa-n Ghips eu nu mai zic nimic.

P(R)OSTULAT

Toţi oamenii mănâncă, toţi oamenii defechează. NU toţi oamenii gândesc.

*

EPOCILE SE ÎNTÂLNESC. BA SE ŞI INTERSECTEAZĂ.
Aşa scriam acum aproape treizeci de ani, comentând o ştire dintr-un ziar. Undeva, în Germania, un excavator al unei firme de construcţii a dezgropat din întâmplare nişte morminte datând de vreo două milenii, din vremea ocupaţiei romane. Iar între oasele unuia dintre morţii antici se afla înfiptă o mică bombă neexplodată, probabil incendiară, din al doilea război mondial.
Alta, tot cam de atunci, dar de data asta personală, trăită chiar de mine. În 1992, aflat într-o delegaţie în Republica Moldova, am intrat într-un magazin universal, unde, printre altele, puteai cumpăra un dozimetru, un contor de radiaţie Geiger-Müller (asta fiind la şase ani după Cernobîl), la preţul, echivalent, de vreo sută de dolari americani. La casă, duduia casieriţă îşi făcea treaba cu ajutorul tehnicii de calcul: un abac cu bile, cum am avut şi eu prin clasa întâi primară, în anii cincizeci.
Dacă nici asta nu-i Maşina Timpului… mi-am spus, reprimându-mi cu greu un hohot de râs.

*

Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi. Căci una e cultura şi alta e civilizaţia unui popor, a unei ţări. Cultura rusească înseamnă Tolstoi şi Cehov, plus evreii în ştiinţă şi tehnologie şi armenii în arte. Civilizaţia, însă, se exprimă prin cifre: venituri pe cap de locuitor, durata medie de viaţă, starea de sănătate a populaţiei, nivelul general de instruire, calitatea hranei şi locuirii etc.

Ceasurile multiple de pe mâna eroului sovietic beat pul bere n-au legătură nici cu Tolstoi, nici cu Soljeniţîn.

*

Prietenii, sau mai degrabă colegii de echipă ai abia răposatului propagandist ghinionist anti-mască, o-ntorseră ca la Ploieşti: că regretatul, dacă n-ar fi murit, acum ar fi în viaţă şi că de omorât, l-ar fi omorât nosocomialele şi spitalele. Nu Covidul, Doamne fereşte. Mai rămâne să ceară daune morale doctorilor care l-au tratat.

Ar fi, însă, nostim să le ceară lor despăgubiri cei infectaţi cu Coronavirus fiindcă s-au lăsat convinşi de discursurile televizate ale lui Bogdan Stanoevici despre inexistenţa acestuia. Şi ar fi mai aproape de realitate.

*

Din păcate, în ultimii 10-15 ani am cam avut de-a face cu doctorii şi cu mediul medico-sanitar. În care, categoric, nu medicii erau hienele, ci asistentele, infirmierele, brancardierii, femeile de serviciu, subalternele lor. N-am văzut niciodată vreun medic care să-ţi ceară ceva în schimbul serviciilor sale, deşi primea cam întotdeauna şi nu te dădea afară cu şuturi în cur când îi puneai plicul pe birou. Fiindcă deh, aşa e datina. În schimb, cu subalternii şi subalternele de care zisei, situaţia era cu totul alta, aceştia, aproape fără excepţie, nu mişcau un deget până nu le băgai bănuţul în buzunarul halatului. Asta, pentru serviciile şi operaţiunile care făceau parte strictamente din obligaţiile lor. Deci, diferenţa e următoarea, că medicului îi dădeai după şi aparent, necondiţionat de ceva – dar asistentei sau muierii de serviciu, obligatoriu, înainte.

M-am aflat de câteva ori în cabinetul câte unui medic respectabil, unde asistenta părea să fie şefa.

Cum de-şi permiteau toţi aceştia asemenea lucruri – adesea, sub ochii şefilor lor? Păi, simplu, fiindcă-i aveau la mână. Puteau oricând să spună de la cine a primit un plic don doctor şi la ce oră.

Aşa încât, ştiind toate acestea, comportarea lor în cazul pacientului ars expediat în străinătate fără ca vreun felcer de pe la noi să-i spălat măcar rănile, devine explicabilă: omul era inconştient şi nu s-a găsit nici un aparţinător prin preajmă, ca să bage “atenţia” în buzunarele halatelor albe.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/pacientul-cu-arsuri-grave-transferat-cu-intarziere-in-belgia-a-murit-1452007

*

SĂ MAI ŞI CITIM

Literatura modernă din Franţa n-are nimic de oferit celor dornici de hrană consistentă, elementară. Îi lipseşte simplitatea, forţa şi convingerea. Efortul ei – să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce este pur şi simplu adevărat. E bizară, afectată şi anemică, plină de trucuri mărunte, de arii deja auzite când este vorba de pasiuni. Prea dificilă atunci când este frumoasă (Claudel nu poate deveni popular). Întristător de burgheză şi falsă, când este facilă. Iar operele de “avangardă” dau în totalitate un sentiment de crispare, de minuţie maniacă, de răutate de neputincioşi care se chinuie cât pot ca să provoace un geamăt nou al sensibilităţii. Înţeleg de ce un număr de scriitori francezi au adoptat comunismul: trebuiau s-o facă pentru a îndrăzni din nou să vorbească o limbă generoasă, utilă şi umană… Înainte, credeau, ca şi alţii, că e mai degrabă ridicolă. Se pare însă că va fi tot mai la modă. Asta e biata şansă a scriitorilor francezi: a fost nevoie de un nou conformism ca să-i elibereze de cel vechi; şi de pretextul unei acţiuni politice din care nu pricep o iotă.

(Jurnalul unei epoci 1926-1935 de Denis de Rougemont, vol. 1, pag. 194, Ed. Humanitas, 2018)

*

Se tot înmulţesc ofertele creatorilor de talente, atelierele, cică, de scris creativ. Foamea mare, pungaşi mulţi… să mănâncă şi gura lor o pâine…

*

CUJETARE DE WEEK END

Din fericire, speţa omenească este alcătuită în proporţie majoritară din idioţi. Sfârşitul lumii va veni numai atunci când raportul proşti/deştepţi se va inversa.

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

free website counter

16.08.2020

Doamne, ce înflăcărată mai e Găbiţa, la televizor, în seara asta! N-am mai văzut-o punând atâta suflet din 2011, când anunţa, tot la Antena1, cu lacrimi în glas, moartea lui Bin Laden…

*

Cică “cooltură”, aşa o scriu marţafoii şi tzoapele de rit nou. În cazul acesta, e firesc şi legitim să zicem că ne doare-n coor de ea.

*

ISTORIA RESCRISĂ CORESPUNZĂTOR

1. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse beat.

2. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Ea l-a readus în simţiri, iar el a violat-o. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse de orientare sexuală poporană.

*

CUJETARE DE ZIUA A PAIŞPEA ŞI CEVA

Cred fiindcă e absurd? Nu, mai degrabă cred fiindcă e idiot. Deci are toate şansele să fie adevărat.

*

Tineretule idealist, te iubesc. Pur şi simplu, te iubesc, altceva nu pot spune. Îţi admir înflăcărarea şi altruismul corectpolitic şi te invidiez că mai poţi da dovadă de asemenea trăsături comportamentale. Apropo, comportarea asta mă trimite, pervers, cu gândul la un vechi comunist ardelean, ilegalist adevărat, de dinainte de 1944, care se exprima tot aşa – adică era de un sentimentalism poporanist fără margini. Pentru el, o curvă nu era curvă, ci victimă a societăţii, un hoţ – tot aşa, un ucigaş – idem… ş.a.m.d. De toate alea era vinovată madam Soţietatea Capitalistă. Asta, până ce omul nostru, prin 1970, s-a mutat în Bucureşti. Unde, pe aceeaşi scară de bloc cu el, a dat de ţigani (care la el acasă, în Ardeal, nu erau chiar atât de vizibili). Şi dintr-odată, ne-am trezit că îi detesta pe ţigani, iar internaţionalismul lui proletar se dusese… de suflet. L-am întrebat atunci dacă şi în cazul ţiganilor se aplică principiile lui nediscriminatorii. A dat din mână a lehamite, ăsta a fost singurul lui răspuns.

*

A nu se confunda cu Muma ut.

https://adevarul.ro/locale/resita/video-proiect-wwf-romania-arata-muma-hut-casuta-turistii-caza-mijlocul-naturii-1_5f37bbd85163ec4271feb231/index.html

*

CIOCOI BORÂT?

“Scrisul n’ar trebui îngăduit decât acelora ce au în urma lor cel puţin trei generaţii de ştiutori de carte“

Paul Zarifopol

*

Prezentatoarea nervoasă de la Realitatea TV îl hărţuieşte pe regizorul Cristi Puiu, căruia, cică, îi ia un interviu. Pur şi simplu, nu îl lasă să vorbească, zbierând continuu la el. Ar fi cazul ca această splendidă televiziune să o dea afară pe caţa certăreaţă cu aptitudini de vânzătoare la Aprozar.

Pentru cine n-a aflat încă: C. Puiu este unul dintre cei maximum 5 regizori români în viaţă graţie cărora putem afirma că în Ţara Românească există artă cinematografică.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/regizorul-cristi-puiu-a-refuzat-sa-poarte-masca-la-tiff-care-a-fost-motivatia-sa_5f2e779c4ca07a29b25fc0c2

*

Popeurul Facebook se exprimă cu mânie la adresa cineaştilor români autori de filme mizerabiliste despre viaţa admirabilă a românului actual, cu care iau premii la Cannes, denigrându-şi naţia şi pre stăpânii ei. În principiu, el are dreptate, dar din păcate, filme despre viaţa admirabilă a lui Gigi B. şi a lui Emi Pian încă nu s-au făcut. În lipsa lor, iată câteva sugestii de filme admirabile, care nu denigrează pe nimeni:
- https://www.imdb.com/title/tt0056203/
- https://www.youtube.com/watch?v=4vE8kbIzeq8
- https://www.youtube.com/watch?v=r4loi8UUIHA

etc. etc. etc.

*

Nu numai sexul vinde. Prostia vinde încă mai abitir. Prima publicaţie “populară”, “pentru femei” de după 1989 a fost una inventată, aparent, de o distinsă poetă. Una care chiar fusese talentată şi de bun simţ în urmă cu 20-30 de ani şi pe care n-ai fi crezut-o capabilă de o asemenea golănie cinică. Şi zic “aparent” fiindcă mi se pare destul de posibil, dacă nu chiar probabil, ca ea să nu fi fost decât om de paie în afacerea asta sordidă, echivalentul gazetăresc perfect al escrocheriei Caritas. Şi care, uite, trăieşte bine mersi, aducând bani buni, chiar şi la ora asta, din propagarea unor superstiţii cretine, a unor fantasmagorii pseudo-ştiinţifice ridicole, a unor poveşti sentimentaloid-băşite şi a unui neaoşism de care s-ar fi jenat, poate, şi V.C. Tudor.

Cam aceleaşi lucruri ar fi de spus şi despre una dintre televiziunile-closet pentru care plătesc eu abonamentul la firma de cablu-TV, fără să-i duc de loc dorul. Emisiunea ei de “ştiinţe oculte” îl are printre prezentatori pe un bătrânel simpatic care cică ar fi, la bază, sculer-matriţer.

Cu alte cuvinte, ori prea multă carte, ori prea puţină, totuna-i. Extremele se ating, acolo unde pică francu’.

*

OIŢELE CE LE-AM PĂSCUT

(în loc de memorii)

La un moment dat, pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am ajuns să investighez afacerile unei edituri care ne fusese reclamată de un autor publicat de ea. Deoarece titularul editurii (nu mai reţin în ce calitate, proprietar sau altceva) n-a acceptat să stea de vorbă cu noi, a trebuit să ne adresăm Ministerului Culturii pentru a da de urma actelor de înfiinţare a acesteia.

Scurtă paranteză: Ministerul Culturii a început în 1991 acţiunea de autorizare a editurilor. Ţin minte că, în primii doi ani după aceasta, coada la înscrieri era mai ceva ca aceea la tacâmuri de pui, pe vremea lui Ceauşescu. Lucram acolo – şi-mi amintesc că, cel puţin în primele câteva luni, coada începea de la parterul Casei Presei şi ajungea până la etajul doi, unde, vizavi de biroul meu, se afla Direcţia Cultură Scrisă. Iar taxa de înscriere nu era chiar de colea, minimum echivalentul a 100 de dolari USA (leafa mea, de consilier la Direcţia Teatrelor fiind, pe atunci, de 6000 de lei, adică 60 USD pe lună). Numărul editurilor înfiinţate cu acea ocazie a fost imens – se vorbea de 4000, nu ştiu dac-or fi fost atâtea, dar 2000, cu siguranţă.

…Iar la zece ani după aceea, Ministerul Culturii, printr-un secretar de stat şi un director general iscăliţi cu propriile lor mânuţe, afirma senin că nu mai ştie nimic de arhiva cu pricina. Şi implicit, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie – cel puţin un milion de dolari, zic eu.

Aşa că, dragii moşului, decât să tot întrebaţi degeaba de banii lui Ceauşescu, mai bine întrebaţi-vă unde-o fi ajuns milionul ăsta.

*

Văd că la Viscri, satul din judeţul Braşov unde Sir Charles, prinţ de Wales, şi-a luat casă şi o ţâr’ de moşie, preţurile au explodat. 549 lei pe noaptea de cazare într-o casă ţărănească, asta e ceva. În Viena, de exemplu, la Hilton e ceva mai scump, 578 de lei pe noapte – dar în multe altele de 4 stele, tariful e sub 400 de lei pe noapte.

Asta mi-aduce aminte de vremea îndepărtată când am locuit, cam doi ani, în Otopeni. Care pe atunci, până la înfiinţarea aeroportului internaţional, fusese un sătuc fără importanţă.

Cam tot atunci, însă, s-a nimerit că o mare personalitate a vremii, destul de celebră în lume şi – mai ales – aducătoare de ceva devize la buget, a vrut să-şi facă un conăcel pe acolo, cam pe lângă sanatoriul Ana Aslan. I s-a făcut, până la urmă, hatârul să cumpere cu acte-n regulă terenul cu pricina. Şi spun „hatâr” fiindcă legile de atunci nu permiteau această operaţiune. Tot ce se putea face în materie de aşa ceva era vânzarea pe chitanţă  notarială, de o valabilitate legală cam incertă (şi spun asta în calitate de Stan Păţitu).

Ei bine, la câteva zile după ce s-a aflat de noul proprietar din Otopeni, preţul terenului de acolo asta a făcut, a sărit în aer. De la 25 de bani pe metrul pătrat, cât fusese până atunci, a ajuns la 10 şi chiar 20 de lei. Boom imobiliar care s-a fâsâit curând, n-a mai venit nimeni să-şi ridice castel în zonă.

Iar acum, ca să ne întoarcem în zilele noastre, tot ce ne mai rămâne de făcut este să ascultăm părerea celor care au dat suta de euro ca să respire, timp de o zi, acelaşi aer cu Înălţimea Sa.

Ascultaţi-mă pe mine, va fi palpitant.

*

Felul cum înţelege şi comentează evenimentele de pagina-ntâi ale agenţiilor internaţionale de ştiri câte un Rică Venturiano de pe la Zalău sau Botoşani mi-aduce invariabil aminte de pățania unui coleg de-al meu de serviciu, plecat de prin 1975 în SUA, cu nevastă cu tot. După vreo zece ani, s-au întors, într-o scurtă vizită în satul ei din județul Brașov de atunci. Întâmplarea face că, exact în ziua când trebuiau să aterizeze ei la București, un avion de linie american să se prăbușească, undeva în lume, nu mai știu unde. Și atunci, tot satul ei natal a început să bocească și să-și smulgă părul din cap, ferm convins că de ea și de bărbat-su era vorba în știrile de la televizor.

*

PROF UNIV DR

Păi, pe vremea mea (care nu fui nici un fel de univ), un prof univ, ba şi dr pe deasupra, păcătuia cu studentele şi cu colegele. Nu că s-ar fi culcat neapărat cu ele, cu sau fără voia lor, dar măcar se băga sub plapumă cu ele. Măcar aşa, de dragul publicităţii. Acu‘, văd că le dă mesaje anonime, fantomatice. Bine-a zis cine-a zis că sec XXI va fi spiritual, sau spirituos, sau nu va mai fi de loc. Ceva de speriat în ce hal ne spiritualizăm, zău aşa.

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/reputatul-critic-de-teatru-universitarul-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuire-176204.html

*

Nicu Steinhardt, Paul Georgescu şi Ion Dezideriu Sîrbu, trei ghinionişti: au murit în 1989, cu câteva luni înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu. Dac-ar fi apucat ziua de 22 decembrie 1989, sunt sigur că tustrei ar mai fi trăit ani buni. Iar dacă N. Ceauşescu ar fi ştiut carte şi ar fi citit Adio, Europa! n-ar fi prins nici el ziua aceea.

*

Credeam că sunt ateu (sau, mai exact, indiferent sub aspect religios) şi pe deasupra, că nu sunt impresionat de nici o superstiţie, de orice origine etnofolclorică ar fi ea. Dar văzându-le pe astea două, mi-a trecut fulgerător prin minte: “ăsta e Dracu’! bicefal şi apetisant ca un limbric în ciorbă”

Uite-aşa alunecă omul pe panta iraţionalismului.

*

https://www.mediafax.ro/video/video-momentul-exploziei-din-beirut-surprins-de-o-camera-in-slow-motion-19490829

CINE A APĂSAT PE BUTON?

- 1 membru Hezbollah neinstruit

- Idem, plătit de Macron

- Idem, plătit de Putin

- Idem, plătit de Xi

- Idem, plătit de Netanyahu

- 1 agricultor libanez (în Liban neexistând agricultură)

- 1 jandarm libanez dezamăgit în dragoste.

*

27.07.2020

La Viasat History (parcă aşa-i zice), un canal tv la care mă uit întotdeauna după primele cinci minute de emisiuni (dez)informative de la alte canalii, am văzut zilele trecute o chestie nouă. În unul din veşnicele sale filme documentare, sau semi- sau sferto-documentare, despre WWII, într-un episod referitor la bătăliile Aliaţilor cu armatele lui Hitler din luna decembrie 1944, o referire la România. Mai exact, la ziua de 23 august 1944. Mai exact, o scurtă frază, una singură, despre contraofensiva germană care era cât pe-aci să-i arunce în mare pe Aliaţi, dar s-a împotmolit în nordul Belgiei din lipsă de benzină, iar tancurile nemţeşti practic indestructibile de către forţele terestre inamice au fost aruncate în aer de propriile lor echipaje. Asta, din cauza a ceea ce numim noi “pana prostului”, lipsa de benzină. Provocată, zice Viasat History, de ieşirea României din alianţa cu Germania. Atât.

E prima oară când aud, şi anume spus cu juma de gură, acest mare adevăr, prea puţin luat în discuţie până acum, zic eu.

Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.

Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.

Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”

https://www.click.ro/news/national/cum-arata-si-ce-pret-are-masina-aston-martin-cu-care-mario-iorgulescu-produs-un

*

Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.

https://www.youtube.com/watch?v=4pzg5g7fI5o

*

La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar  toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.

Să vedem acum ce-o să mai iasă.

*

La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.

Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.

https://www.youtube.com/watch?v=aWyO1POuq5k

*

Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”.
Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?

https://www.digi24.ro/stiri/gestul-revoltator-al-lui-alexandru-cumpanasu-in-ziua-in-care-alexandra-macesanu-ar-fi-implinit-16-ani-1187384

*

GURA LUMII SLOBODĂ

Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani.
- Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal.
- Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt.
La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie.
Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…

*

Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).

La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.

*

În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.

Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…

*

Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.

*

Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.

Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21186794-verdict-final-cnatdcu-victor-ponta-plagiat.htm

*

Cum mai stăm cu diversiunea

Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23222617-propunerea-muzeul-holocaustului-fie-construit-antipa-fost-facuta-institulul-elie-wiesel-explicatiile-directorului-este-adevarat-zona-este-protejata-dar-asta-nu-insemna-nu-pot-face-constructii-acolo.htm

*

“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.

În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.

Cât despre industria românească…

*

În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.

Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…

*

Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.

Părerea mea, vorba unui ilustru înaintaş.

https://www.g4media.ro/teodorovici-propune-limitarea-calatoriilor-gratuite-pentru-studenti-si-impozitarea-pensiilor-speciale-care-depasesc-10-000-de-lei.html

*

CU MUCII PE PIEPT

Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România

*

ZOOLOGIE

NOI ANIMALE

Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:

- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;

- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”

Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.

Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.

Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…

Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!

Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!

*

Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!

De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.

Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?

Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.

Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)

Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.

Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.

Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.

O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.

Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

https://www.scena9.ro/article/nobel-fals-eugen-simion-montaclair

*

Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.

Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.

*

Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia.
Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/showbiz/acuzatii-grave-la-adresa-lui-placido-domingo-ar-fi-santajat-mai-multe-femei-sa-intretina-relatii-sexuale-1172921

*

Capitolul

TRISTEŢI & REGRETE

Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.

*

“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.

Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.

*

Î sau Â?

Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.

Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.

*

“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”

(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)

Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.

*

Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.

*

Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.

*

M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE

Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.

Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…

PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

+

pour la bonne bouche:

website hit counter

Telectualul ăsta / telectuala asta a vrut să zică

“familie respectabilă”

Oncologii de la Iaşi sunt bolnavi.

Să sperăm că nu de vreo boală contagioasă.

Habar n-am avut noi de omul de ştiinţă german Meyer Verlag

(“Verlag” = “editură”, în limba germană)

Ciobăniţă în drum spre Parlament, scurtă escală la Ciocu’mic.ro

Cuţulache lăsat acasă, melancolic & plouat

Pt. detalii, vezi

https://www.youtube.com/watch?v=dBdk2afideY

&

http://www.hotnews.ro/zoom.html?desc=Foto:%20Hotnews&name=Ciobanii%20protesteaza%20la%20Parlament&imgUrl=http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2015-12-15-20667975-41

şi

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20667745-peste-1-000-ciobani-protesteaza-parcul-izvor-impotriva-legii-care-limiteaza-numarul-caini.htm

Aşteptăm cu interes muştarul romantic. Sau - de ce nu ? - pe cel preclasic.