Opinia publică: cel mai mic multiplu comun al unei mulţimi.
Ce au în comun toţi oamenii? Nu gândirea, ci instinctul. Mai exact, instinctul de turmă, gregaritatea. Asta, apropo de ce-am descoperit adineaori pe FB: că ce-ar fi să cerem părerea publicului despre “sclupturile” de la primărie. Păi instinctul ar face turma să-i omoare cu pietre pe cei care scluptează în halul ăsta în loc să picteze ţigănci cu pepeni şi cu ţâţele goale. Părerea mea.
*
Cum mai stăm cu LIBERTATEA DE EXPRESIE
Toată lumea are dreptul să se exprime: şi artiştii care se prevalează de vezi-Doamne-Estetica-Urâtului, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că ei sunt în stare şi de ceva expresiv, coerent, frumos (lucru de care mă cam îndoiesc) – şi puliticienii nespălaţi care se oriBilează văzându-le oaperele în holul primăriei. Iar de Măslina În Scobitoare şi de Împăratul Cu Puţa-n Ghips eu nu mai zic nimic.
P(R)OSTULAT
Toţi oamenii mănâncă, toţi oamenii defechează. NU toţi oamenii gândesc.
*
EPOCILE SE ÎNTÂLNESC. BA SE ŞI INTERSECTEAZĂ. Aşa scriam acum aproape treizeci de ani, comentând o ştire dintr-un ziar. Undeva, în Germania, un excavator al unei firme de construcţii a dezgropat din întâmplare nişte morminte datând de vreo două milenii, din vremea ocupaţiei romane. Iar între oasele unuia dintre morţii antici se afla înfiptă o mică bombă neexplodată, probabil incendiară, din al doilea război mondial. Alta, tot cam de atunci, dar de data asta personală, trăită chiar de mine. În 1992, aflat într-o delegaţie în Republica Moldova, am intrat într-un magazin universal, unde, printre altele, puteai cumpăra un dozimetru, un contor de radiaţie Geiger-Müller (asta fiind la şase ani după Cernobîl), la preţul, echivalent, de vreo sută de dolari americani. La casă, duduia casieriţă îşi făcea treaba cu ajutorul tehnicii de calcul: un abac cu bile, cum am avut şi eu prin clasa întâi primară, în anii cincizeci. Dacă nici asta nu-i Maşina Timpului… mi-am spus, reprimându-mi cu greu un hohot de râs.
*
Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi. Căci una e cultura şi alta e civilizaţia unui popor, a unei ţări. Cultura rusească înseamnă Tolstoi şi Cehov, plus evreii în ştiinţă şi tehnologie şi armenii în arte. Civilizaţia, însă, se exprimă prin cifre: venituri pe cap de locuitor, durata medie de viaţă, starea de sănătate a populaţiei, nivelul general de instruire, calitatea hranei şi locuirii etc.
Ceasurile multiple de pe mâna eroului sovietic beat pul bere n-au legătură nici cu Tolstoi, nici cu Soljeniţîn.
*
Prietenii, sau mai degrabă colegii de echipă ai abia răposatului propagandist ghinionist anti-mască, o-ntorseră ca la Ploieşti: că regretatul, dacă n-ar fi murit, acum ar fi în viaţă şi că de omorât, l-ar fi omorât nosocomialele şi spitalele. Nu Covidul, Doamne fereşte. Mai rămâne să ceară daune morale doctorilor care l-au tratat.
Ar fi, însă, nostim să le ceară lor despăgubiri cei infectaţi cu Coronavirus fiindcă s-au lăsat convinşi de discursurile televizate ale lui Bogdan Stanoevici despre inexistenţa acestuia. Şi ar fi mai aproape de realitate.
*
Din păcate, în ultimii 10-15 ani am cam avut de-a face cu doctorii şi cu mediul medico-sanitar. În care, categoric, nu medicii erau hienele, ci asistentele, infirmierele, brancardierii, femeile de serviciu, subalternele lor. N-am văzut niciodată vreun medic care să-ţi ceară ceva în schimbul serviciilor sale, deşi primea cam întotdeauna şi nu te dădea afară cu şuturi în cur când îi puneai plicul pe birou. Fiindcă deh, aşa e datina. În schimb, cu subalternii şi subalternele de care zisei, situaţia era cu totul alta, aceştia, aproape fără excepţie, nu mişcau un deget până nu le băgai bănuţul în buzunarul halatului. Asta, pentru serviciile şi operaţiunile care făceau parte strictamente din obligaţiile lor. Deci, diferenţa e următoarea, că medicului îi dădeai după şi aparent, necondiţionat de ceva – dar asistentei sau muierii de serviciu, obligatoriu, înainte.
M-am aflat de câteva ori în cabinetul câte unui medic respectabil, unde asistenta părea să fie şefa.
Cum de-şi permiteau toţi aceştia asemenea lucruri – adesea, sub ochii şefilor lor? Păi, simplu, fiindcă-i aveau la mână. Puteau oricând să spună de la cine a primit un plic don doctor şi la ce oră.
Aşa încât, ştiind toate acestea, comportarea lor în cazul pacientului ars expediat în străinătate fără ca vreun felcer de pe la noi să-i spălat măcar rănile, devine explicabilă: omul era inconştient şi nu s-a găsit nici un aparţinător prin preajmă, ca să bage “atenţia” în buzunarele halatelor albe.
Literatura modernă din Franţa n-are nimic de oferit celor dornici de hrană consistentă, elementară. Îi lipseşte simplitatea, forţa şi convingerea. Efortul ei – să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce este pur şi simplu adevărat. E bizară, afectată şi anemică, plină de trucuri mărunte, de arii deja auzite când este vorba de pasiuni. Prea dificilă atunci când este frumoasă (Claudel nu poate deveni popular). Întristător de burgheză şi falsă, când este facilă. Iar operele de “avangardă” dau în totalitate un sentiment de crispare, de minuţie maniacă, de răutate de neputincioşi care se chinuie cât pot ca să provoace un geamăt nou al sensibilităţii. Înţeleg de ce un număr de scriitori francezi au adoptat comunismul: trebuiau s-o facă pentru a îndrăzni din nou să vorbească o limbă generoasă, utilă şi umană… Înainte, credeau, ca şi alţii, că e mai degrabă ridicolă. Se pare însă că va fi tot mai la modă. Asta e biata şansă a scriitorilor francezi: a fost nevoie de un nou conformism ca să-i elibereze de cel vechi; şi de pretextul unei acţiuni politice din care nu pricep o iotă.
(Jurnalul unei epoci 1926-1935 de Denis de Rougemont, vol. 1, pag. 194, Ed. Humanitas, 2018)
*
Se tot înmulţesc ofertele creatorilor de talente, atelierele, cică, de scris creativ. Foamea mare, pungaşi mulţi… să mănâncă şi gura lor o pâine…
*
CUJETARE DE WEEK END
Din fericire, speţa omenească este alcătuită în proporţie majoritară din idioţi. Sfârşitul lumii va veni numai atunci când raportul proşti/deştepţi se va inversa.
Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.
Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.
Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”
Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.
La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.
Să vedem acum ce-o să mai iasă.
*
La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.
Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.
Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”. Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?
Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani. - Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal. - Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt. La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie. Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…
*
Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).
La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.
*
În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.
Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…
*
Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.
*
Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.
Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?
Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!
“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.
În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.
Cât despre industria românească…
*
În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.
Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…
*
Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.
Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România
*
ZOOLOGIE
NOI ANIMALE
Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:
- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;
- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”
Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.
Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.
Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…
Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!
Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!
*
Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!
De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.
Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?
Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.
Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)
Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.
Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.
Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.
O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.
Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.
Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.
Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.
*
Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia. Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.
Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.
*
“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.
Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.
*
Î sau Â?
Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.
Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.
*
“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”
(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)
Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.
*
Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.
*
Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.
*
M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE
Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.
Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…
PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.
Citeam undeva prin Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu despre un obicei foarte interesant al unei populaţii sălbatice de prin Africa sau mai degrabă de prin Oceania.
La populaţia asta, regele domneşte un an, după care e mâncat. Pur şi simplu mâncat. Nu e vorba cumva, Doamne fereşte, de o expresie figurată.
Şi mi se pare că această poveste, tulburătoare fără-ndoială, este astăzi de mare actualitate. Dar plină de învăţăminte. De aceea, poate pentru noua Constituţie, părinţii patriei ar trebui să o cunoască, să o studieze şi să se gândească temeinic la ea.
Oare Puterea şi cu Umilinţa n-ar trebuiu să stea la aceeaşi masă? Oare n-ar trebui să ciocnească–ntre ele sau chiar să se ciocănească una cu alta din când în când?
Eu cred că da! Şi asta în ciuda faptului că România pare o ţară mult mai dezvoltată decât înjghebarea aceea statală din colţul ăla uitat de lume. Uitat de lume, poate şi de Dumnezeu, prin îndepărtatele hăţişuri ecuatoriale.
Bine, bine, o să spuneţi, dar ce-ar zice Europa?
Una peste alta, se-apropie sfârşitul. Deşi, dacă stăm să ne gândim bine, mereu se-apropie sfârşitul. Fiindcă aşa e viaţa: tot curgând ea înainte, nu curge, din păcate, aşa, în van, ci pentru a se sfârşi, ce mai!
În altă ordine de idei vorbind, eu cred că piesei Regele moare a lui Eugen Ionescu îi scapă multe, deşi snobărimea se dă în vânt după ea. Piesa se preface a fi un fel de joc de-a moartea iminentă şi de-a decrepitudinea care-o precede.
Eu văd altfel. Văd un dictator, fie el şi de catifea, înconjurat de dregătorii-trădători, care abia-i aşteaptă sorocul, înghesuindu-se pentru a căpăta o bucăţică mai bună din trupşorul lui pieritor.
Sorocul se-apropie şi au fost aduse deja lemnele pentru marele foc şi pofticioşii, lingându-se pe buze, fiecare din cei care contează, iată că se organizează, pertractează, aleargă, ce mai! pun iar ţara la cale! Şi la propriu şi la figurat!
Revenind totuşi la oiţele noastre, ia, hai, să-i privim pe oamenii, pe care-i tot privim, în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă, sau chiar şi-n crugul tainic al nopţii, când de exemplu bătrânul pensionar cu prostata lui ferfenţă se mai duce o dată să-şi golescă rezervoarele şi ne mai putând să-şi continue somnul îşi deschide iar prietenul televizor.
Şi ce vede sau ce vedem? Pe oamenii care azi contează! Oameni care cu înţelepciune, deşi uneori sunt şi tineri printre ei, care ne-nvaţă cum să nu fim simple mamifere, ci complexe entităţi gânditoare.
Şi-i privim pe oamenii aceia, îi tot privim şi-abia spre dimineaţă adormind visăm pe domnul Tăriceanu mestecându-şi îndelungatele frustrări, pe domnul Mircea Gioană mereu mirat că ce i se-ntâmplă, tocmai lui i se-ntâmplă, pe doamna Elena Udrea, frumoasă ca o Stea fără nume, întârziată întâmplător pe o planetă de provincie, într-o gară mică, mică, mult prea mică pentru fundul ei mare…
Dar ei sunt numai cei care deschid spectacolul. Adevăratele vedete abia acum se pregătesc s-apară.
Şi-abia au fost aduse lemnele, focul încă nu s-a aprins…
Hotărât, ne aflăm într-un sezon al descoperirilor: de-abia ce fu descoperită comoara de patruzeci de kile de monezi de argint din secolul şaptispe, prima de mărimea asta găsită (sau, cel puţin, declarată autorităţilor) în Oltenia, că, la Colegiul Naţional Sfântu Sava din Bucureşti, ieşi la lumină ceva ce mulţi ar numi „un mic tezaur”. Ceva mai recent, nu are decât optzecişicinci de ani, dar la fel de surprinzător. Şi de inedit.
E vorba de primele încercări literare ale liceanului Eugen Ionescu (ulterior, Eugène Ionesco), publicate în revista liceului, între anii 1927-1930.
Sunt curios ce va zice Academia Română de chestia asta. Ca să nu mai pomenesc de celelalte Combinate Industriale de Tăiat Frunză la Câini din domeniu.
„Vinovaţi” de scoaterea la lumină a antichităţilor adolescentine cu pricina sunt profesorii de română IULIA POP şi VICTOR LIŞMAN, care le-au dezgropat din arhiva liceului şi le-au publicat în noua revistă a liceului – fără măcar a-şi pune numele pe frontispiciul acesteia.
Şi după câte-am înţeles din scurta convorbire telefonică pe care am avut-o azi cu dna Pop, imprimarea actualei reviste s-a făcut pe banii domniei sale.
…Păi să mai zică cineva că profesorii au lefuri mici !…
PS: Cel mai curios îmi pare, însă, faptul că eu sunt primul care vorbeşte, aici, de aceste inedite, deşi massmedia este la curent cu existenţa lor…
