Archive for the ‘lucruri despre care nu e rau sa vorbesti’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (82)

Friday, November 8th, 2019

LA ROCHEFOUCAULD UP TO DATE

& politically correct

Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.

*

Opinia publică

La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.

*

Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.

*

Au câștigat la loto fără să fi jucat

ș.a.

Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri

(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)

*

ŢEAPA TRADIŢIONALĂ

Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.

MI-ADUC AMINTE

Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor.
Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei.
Viitor de aur ţara noastră are.

*

Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.

*

Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?

*

OMOR DEOSEBIT DE GRAV

Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.

*

Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.

*

Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.

https://evz.ro/atac-devastator-la-adresa-lui-mihai-sora-trecutul-controversat-al-filosofului-facut-public.html

*

Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.

*

Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.

L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.

Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.

“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.

Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.

Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.

Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.

Aşa zice Televiziunea.

*

BULANUL ACADEMIC

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/toate-deciziile-academiei-de-politie-privind-plagiatele-ar-putea-fi-reanalizate.html

*

ÎNSEMNARE A CĂLĂTORII MEALE

la Buşteni

Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.

Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.

Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.

În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.

Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.

*

„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!”
Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.

*

Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.

Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23453446-caz-incredibil-timisoara-consiliera-teatrului-german-cauta-molire-pentru-discuta-despre-drepturile-autor-ale-unei-piese.htm

Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.

https://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html?fbclid=IwAR2Xr5J_z_Ceo5REXNHzDBzpd5VFcSrRvOP_BxeSyD_cbarkcRHdb_8xu3o

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor; prezenta o emisiune de, ca să zic așa, spiritualitate: horoscopul.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (50)

Saturday, January 9th, 2016

Ca să vezi de ce nu puteau dormi bunicii noştri, în 1937! Din aceleaşi motive ca şi noi, astăzi! Doar că noi, azi, nu-i mai zicem “rasă”. Şi albă, nici atât. Chit că, de gândit, tot la aia ne gândim.

Ca de obicei, însă, în ce priveşte futurologia Mamei Omida, nimic nu s-a adeverit. Populaţiile ţărilor cu pricina nu sunt nicidecum cele ştiinţific previzionate în doctul articol de acum aproape optzeci de ani.

(Şi în cu totul altă ordine de idei, ştiaţi că Playboy s-a născut la mulţi ani după Trup şi suflet? Păi dacă tot am inventat limba latină, de ce să nu inventăm şi revistele cu dame goale?)

*

Cineva torturează o biată pisică leşinată. Iată ce se aude: https://www.youtube.com/watch?v=Fw6hjCoOLlg

*

Compasiunea mea faţă de bolnavii de schizofrenie este cât se poate de reală.

Dar şi mai reală era mila de mine însumi, pe vremea când trebuia să concep răspunsuri oficiale (potrivite) la reclamaţiile lor.

Bibliografie: http://www.legex.ro/Ordonanta-27-2002-29375.aspx

*

Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, ediţia a 2-a, editura Litera, Bucureşti, 2015). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…

Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.

Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4, de la Litera, nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!

Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?

*

Astăzi, Papa a botezat 26 de copilaşi în Capela Sixtină şi apoi, le-a spus celor de faţă că nu vede nimic rău în faptul că o mămică îşi alăptează bebeluşul în biserică. Sunt sigur că nici Michelangelo n-are nimic împotrivă.

*

Cineva a observat, pe Facebook, că nu prea vezi regizori de cinema la premierele teatrale de la noi. Perfect adevărat. Printre cele cca 200 de persoane care (în ultimii 50 de ani, de când merg mai des la teatru) constituie publicul constant al premierelor bucureştene, se află prea puţini regizori de film. Îi poţi număra pe degete fiind vorba, în genere, de cei ale căror neveste ori amante joacă în spectacolele cu pricina.

Asta şi explică faptul că aceiaşi douăzeci-treizeci de oameni joacă mereu în toate filmele noastre, deşi numărul celor la fel de capabili şi de interesanţi este, cu certitudine, de zeci de ori mai mare.

*

Sunt ateu practicant. Singurul mistic cu care am dialog e dl cantor J. S. Bach.

*

Lucrul cel mai periculos din lume este să-ţi fie milă de proşti. V-o spun din experienţă.

*

„Oedip Colonelul” de tovarăşul Sofocle.

*

Octombrie 2015. Găbiţă Oprea are nevoie de, Găbiţă Oprea nu mai poate fără colon oficial. Pe uscat, în aer şi pe mare.

*

Alte tâmpenii, pe Facebook, despre un, cică, “soft antiplagiat”.

În realitate, softul antiplagiat cel mai eficient este motorul de căutare Google, pur şi simplu. Nu e nevoie de mai mult.

Caracteristică ţării ăsteia este lipsa totală de cultură juridică şi financiară. Pentru noi, marile mistere se numesc Dreptul bancar, maritim şi al proprietăţii intelectuale.

Pe vremea când dădeam la tot cartieru’ – vorba fetii prefectului Răducănoiu de la Dolj – explicaţii privind dreptul de autor, am primit un telefon de la un doctor din Cluj. Om încă destul de tânăr, el se omora cu cercetarea ştiinţifică. Şi având în vedere chestia asta (şi cerinţele promovării în carieră), a scris o lucrare, pe care a şi publicat-o la o editură locală, din câte mi-amintesc. Problema e că editura l-a tras pe sfoară, cum se întâmplă la noi în 95% din cazuri. Cam asta îmi povestea mie don doctor la telefon.

Foarte bine, am zis eu, dar în contractul de editare ce scria? Nu ştiu, zice el, că nu l-am citit. Păi, duceţi-vă acasă şi citiţi-l, fac eu. Păi, nu-l am, zice el, e la editură.

…Incredibil, aşa zisul contract semnat de don doctor fusese întocmit într-un singur exemplar, care, desigur, nu se afla la el! Iar el, cât era el de doctor, nu ştia că un contract se semnează în cel puţin două exemplare - originale, ambele…

PS. În România, actul normativ care reglementează domeniul drepturilor de autor şi conexe este Legea nr. 8/1996 cu modificările şi completările ulterioare. Iar instituţia cu atribuţii în acest domeniu este, oricât ar părea de ciudat, tot ORDA. Spun asta, fiindcă în ultimii ani instituţia în chestiune a devenit o prezenţă cam fantomatică. (15.12.2015)

*

A mai murit o fată, dintre răniţii de la Colectiv. Avusese arsuri pe 30% din suprafaţa corporală, se spune în comunicatul de presă. Dumnezeu s-o odihnească.

La alt telejurnal, un pic mai târziu, ni se prezintă cazul unei alte supravieţuitoare a unui incendiu, din SUA. E vorba de o fetiţă de 8 ani, care a avut arsuri pe 75% din suprafaţa corporală. Iar acum, dă interviuri la televiziune. Punct. (17.12.2015)

*

Îmi sunt absolut indiferente etichetele: dreapta, stânga, în sus, în jos, dincolo de, dincoace de etc. Vreau doar două lucruri: civilizaţie şi democraţie.

NB. A fi civilizat mai înseamnă şi să înţelegi că, în anumite conjuncturi, cum ar fi momentul politic actual, fără ripostă militară masivă nu se poate. Toleranţa şi corectitudinea neputincioasă de până acum conduc direct, în interval de săptămâni sau luni (NU DE ANI), la sfârşitul civilizaţiei.

*

Ruşii iar “s-au scos”. La fel ca şi în al doilea război mondial, iar au găsit pe alţii mai răi ca ei cu care să se bată, pozând în salvatori ai civilizaţiei şi îmbrobodindu-i, astfel, pe occidentalii idioţi. De data asta, le e infinit mai uşor, au muniţie termobarică şi alte jucării care l-ar speria şi pe tovarăşul Dracu’, iar actualii sălbatici fanatizaţi şi drogaţi nu fac nici cât o miime din Wehrmacht.

*

Zeci, sute, mii! de articole cretine cu titlul ISTORIA TREBUIE RESCRISĂ! Eu zic că ar trebui mai degrabă învăţată.

*

Iar e cult B1TV. Cică liceencele de la liceul Rosetti, care s-au bătut într-o recreaţie, vor plăti pe măsura faptelor primarului Onţanu de la sectorul 2.

Ei, nici chiar aşa! ce-or fi făcut bietele caftangioaice, ca să fie pedepsite în halul ăsta penal? Aveţi un pic de omenie, mă băieţi!

*

INOCENŢĂ, NUMELE TĂU E “COMENTATOR POLITIC” TV!

Cică am putea să punem laba pe niscai refugiaţi arabi mai spălaţi – medici, ingineri – pe care să-i aducem încoa, că tot emigrează ai noştri în draci şi ne cam resimţim. Nevinovaţilor, ştiţi ce procentaj din terenul arabil al României are proprietari arabi? Şi ştiţi că cel mai mare producător de băuturi spirtoase din România e arab? Şi mai ştiţi că PDSR-ul avea un membru marcant pe nume Zaher Iskandarani?

(vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=14742 şi http://www.amosnews.ro/arhiva/contrabanda-cu-tigari-ocupatia-preferata-lui-iskandarani-30-05-2005)

*

Iar au inventat ăştia nişte impozite.

Ştiţi bancul cu statuia? Statu ia tot.

Dar pe ăla cu statuie? Statu ie porc.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Radu Aldulescu, salvamar

Thursday, December 10th, 2015

Am postat chestiuţa de mai jos pe pagina de Facebook a lui Radu Aldulescu, care, acum, e într-o situaţie gravă. A fost dat afară din cămăruţa pe care o ocupa în casa de pe strada Nicolae Golescu, din spatele magazinului Eva de pe bulevardul Magheru, aparţinând Primăriei Capitalei – însă pe care Uniunea Scriitorilor o avea în folosinţă din, vorba aia, moşi strămoşi, contra unei chirii modice.
Din motive pe care prefer să le ignor, stăpânii Uniunii Scriitorilor din România, care până mai ieri îl ridicau în slăvi, s-au hotărît să se descotorosească de el. Şi pentru asta, au fost în stare chiar să renunţe la un bun pe care USR, în fapt, îl poseda de 50 de ani – şi fără să fi existat vreun indiciu că Primăria ar fi intenţionat să schimbe, cumva, această situaţie.

Adică, au renunţat fără motiv avuabil la un bun al USR, ca şi  cum  ei  l-ar fi moştenit de la mămicile lor. Şi după cum se vede, membrii USR n-au nimic de zis cu privire la asta.

În ce-l priveşte, primarul Capitalei a declarat presei că intenţionează să nu-l evacueze pe Aldulescu. Nu mai ştiu dacă s-a ţinut ori ba de cuvânt, dar nimic nu garantează că el va intenţiona acelaşi lucru la anul, pe vremea asta. (Mai exact, la anul, Bucureştiul va avea un alt primar.)


- - - - - - - - - - - - -

Ce mai faci, Radule?
< Viaţa bate într-adevăr ficţiunea, uneori pînă într-atît încît s-a întîmplat să cunosc fapte de viaţă pe care practic nu le-am putut integra în romane, fie şi serios ajustate ficţional, din pricina neverosimilului lor. >
Adevăr grăit-ai: chestie mai neverosimilă ca asta pe care ţi-au făcut-o alde Daniel Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu-SLAST, în prag de iarnă, chiar că n-am mai văzut. Nu ei ţi-au dat un premiu mai deunăzi? ori nu mi-aduc eu bine aminte?

Auzi: cică romanele tale le-a scris un salvamar.
Dezamăgire şi adâncă întristare printre prieteni şi cunoştinţe, cari te ştiau de Salvamont…

- - - - - - - - - - - - -

Post scriptum

Se tot întreabă lumea întreagă, de la telespectator cu cinşpe grame de creier la ditamai savanţii, ce-o fi în mintea nebunilor care se aruncă în aer, a jihadiştilor sinucigaşi.

Eu zic că, în principiu şi păstrând proporţiile, e cam acelaşi lucru ca şi în mintea oamenilor de bine care renunţă la un bun aflat în folosinţa lor perpetuă (şi practic, gratuită) numai pentru a se răzbuna pe cineva. În cazul de faţă, pe un scriitor de mare succes, ale cărui cărţi îi îmbogăţesc doar pe editori (POLIROM / CARTEA ROMÂNEASCĂ) – şi ştiind bine că acela n-are unde se duce dacă ei îl lasă pe drumuri.

Apropo: oare cum or fi arătând contractele editoriale încheiate cu Radu Aldulescu ? M-ar amuza să arunc o privire în direcţia aceea.

NOTĂ: editura Cartea românească aparţine Uniunii Scriitorilor din România.

CRONICILE GENOCIDULUI, lansare la librăria Cărtureşti, 18 ianuarie 2013

vezi şi

http://-www.managerexpress.ro/timp-liber/lectura/cronicile-genocidului-de-radu-aldulescu-desemnat-romanul-anului-2012.html

&

http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111111111111111117

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Noutăţi ex/incitante în DILEMA VECHE

Monday, June 29th, 2015

nr. 583 din 25 iunie 2015 :

ANDREI PLEŞU

AVENTURĂ ÎN INDONEZIA

IV

(fragment)

După această ultimă probă de eficienţă economică socialistă, am ajuns, cu bine, la Bucureşti. Bunicul fetiţei, în uniformă de general, şi-a preluat nepoţica şi valizele, uitînd, evident, să mă întrebe, măcar de formă, dacă n-aş vrea să mă ducă şi pe mine pînă în oraş. Dar ceea ce conta era că păşeam din nou pe tărîmul patriei. Aventura se încheiase.

Nu, nu se încheiase… Tov. Maliţa n-a întîrziat să mă convoace la dînsul, pentru lămuriri. „Nu prea te-ai descurcat!“ mi-a spus, în loc de bună ziua. Am rămas paf! „Cum adică să mă descurc?! Am fost pus în situaţii imposibile, penibile, inacceptabile şi îmi reproşaţi mie că nu le-am descîlcit?!“ „Uite ce e! – a sunat răspunsul ministrului. Matale ai umblat prin lume pe banii statului. Cîţi au, astăzi, şansa extraordinară să viziteze Indonezia? Trebuie să faci ceva care să justifice, cît de cît, cheltuielile: o serie de articole, cîteva conferinţe la sala Dalles, eventual o carte.“ „Bine, dar eu nu am nici o vină că lucrurile au luat-o razna! Probabil că nici nu vă închipuiţi prin ce am trecut!“ „Ei, uite, vezi, ăştia sîntem!“ – a conchis „binefăcătorul“ meu. „Vrem călătorii, vrem avantaje, dar cînd e vorba să dăm ceva în schimb, să punem osul la treabă, nu ne mai convine!“

Un mai bezmetic final al aventurilor mele nici că se putea imagina. I-am scris lui Mircea Maliţa o scrisoare indignată, pe care, cîndva, o voi publica integral. Nu mi-a răspuns niciodată. Dar acum, după 37 de ani, a găsit de cuviinţă să amintească episodul, într-o variantă resentimentar telegrafică: m-a trimis în Indonezia cu o treabă, dar eu m-am încuiat în hotel şi mi-am făcut de cap, după care m-am întors în ţară ca un profitor lipsit de caracter, finanţat din banii statului. Dl Maliţa a fost matematician şi futurolog. Sper sincer că pe tărîmul acestor discipline a fost capabil de ceva mai multă acurateţe. De „caracter“ nu pare să fi avut niciodată nevoie cu adevărat.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/aventura-indonezia-iv

*

Pentru alte detalii referitoare la acelaşi personaj, vezi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ŢARA COINCIDENŢELOR SUBTILE

Monday, March 16th, 2015
Cine-o îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii
(folclor)

Încă n-am văzut Aferim. Deci n-o să vorbesc despre acest film al lui Radu Jude.
Dar am citit câte ceva despre el.
Din capul locului, ţin să spun că nu-mi plac telectualii (şi în special telectualii, vezi Doamne, cinematografici, cu patalamale) care scriu „cinemaul”. Fiindcă fac să ne sune-n cap ceva de genul „cinemaul mi-a luat maul”, ceea ce rimează mai degrabă cu nişte băieţi de la colţul străzii, gen Mircea Badea Frânaru, decât cu donşoarele ce-şi dau cu docta părere pe Facebook, cu privire la acest subiect.
…Dar să nu divagăm.
Aşa cum am mai spus şi altădată, ghinionul şi nenorocirea ţării ăsteia constau în rahatul prea mare coroborat cu preşul prea mic. Respectiv, în excesul de muşte pe căciulă. Una din muştele astea supraponderale este reaua conştiinţă a românului verde care i-ar vrea morţi pe toţi străinii, dar se înfurie rău când cineva îl face xenofob, rasist etc.
Vorbind despre acest film care a apucat să ia şi un premiu în străinătate, conferenţiarul universitar Doru Pop se enervează fiindcă << Populat cu întrebări retorice de genul „e ţiganii oameni?” ori descrieri jignitoare de gen „jidovii sunt dobitoace”, discursul altfel impecabil reconstruit lexical eşuează în locuri comune şi truisme neverosimile. >>
Vasăzică, domnului conf. univ. aprecierile referitoare la ţigani şi la evrei îi par neverosimile. Ba şi mai bine, “truisme neverosimile”.
E nevoie de o inocenţă cu adevărat universitară, că altfel nu ştiu s-o numesc, ca să aglomerezi în doar două cuvinte un nonsens bubuitor şi o prejudecată rasistă. Păi, domnu conf, un truism nu e niciodată neverosimil, ba e chiar culmea verosimilităţii, fiind doar adevărul pur, în toată splendoarea banalităţii sale. “Zăpada e rece” – ăsta e un truism, par egzamplu. Şi e atât de adevărat încât nimeni n-o să zică vreodată că n-ar fi aşa.
Dar, pe de altă parte, când îţi scapă porumbelul şi numeşti prejudecăţile xenofobe şi rasiste despre care e vorba în film “truisme”, adică adevărate şi anume, banal de adevărate – atunci, da, avem într-adevăr o problemă. Nu în filmul lui Jude, ci în mentalitatea domnului Pop de la Cluj, care scrie în Adevărul.
Gura păcătosului adevăr grăieşte. Până de curând, până chiar de foarte curând, comentariile antiţigăneşti şi antisemite erau frecvente pe forumurile ziarelor, inclusiv pe al ziarului Adevărul. Mulţi băieţi ingenioşi din presă îşi făcuseră o specialitate din a le provoca, din a le ridica mingea la fileu. Acum un an-doi, ele chiar erau “locuri comune”, cum pe bună dreptate le numeşte dl. conf. univ. În toate ediţiile online ale principalelor ziare româneşti.
Interesant e că ele au dispărut dintr-odată, exact în clipa când puşcăriile noastre s-au umplut cu grangurii din marea politică a ţării. De la Adrian Năstase până la ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, ministrul de finanţe Vâlcov.

Adevăr grăiesc dumneavoastră, România e ţara coincidenţelor subtile.


http://adevarul.ro/news/societate/excesul-ideologie-dauneaza-grav-cinemaului-1_55054eec448e03c0fd920e60/index.html

http://www.buciumul.ro/2015/02/07/marius-oprea-il-da-in-judecata-pe-tismaneanu-antisemit-este-o-acuzatie-prea-grea-ca-sa-o-trec-cu-vederea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-19626668-filmul-aferim-fost-lansat-oficial-cinematografele-din-romania.htm

mai vezi şi http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Un-film-palimpsest-despre-supunere-sociala*articleID_31619-articles_details.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

La moartea lui Aureliu Manea

Saturday, March 15th, 2014

A murit Aureliu Manea.

Cum poate să moară o legendă? El era o legendă. Toţi oamenii de teatru – şi în primul rând, cei mai mari regizori de origine română – spun că era un geniu.

Am trăit în apropierea lui, ducându-mi viaţa în cultură, chiar în teatru la un moment dat, fără să ştiu nimic de el, fără să ştiu că el încă făcea spectacole şi că acestea erau reprezentate – ce-i drept în teatre de provincie, fără cotă. Aflam, întotdeauna după scoaterea lor de pe afiş, că fusese vorba de nişte capodopere. Şi asta, iarăşi, n-o spuneau nişte aplaudaci oarecare, ci ditamai regizori şi critici, la rândul lor cotaţi excepţional.

(vezi şi http://yorick.ro/andrei-serban-pe-langa-opera-sa-aureliu-manea-va-ramane-special-prin-fiinta-sa-sangeranda/)

M-am nimerit în Timişoara, la terminarea facultăţii, în 1977, la câţiva ani după plecarea lui de acolo (fusese angajat al Naţionalului de acolo, nu colaborator, cum citeam adineaori într-o postare circumstanţială de pe Net).

Nu auzisem până atunci de el, deşi unii dintre profesorii mei se pare că îl cunoşteau bine, fuseseră chiar colegi, nu ştiu dacă nu şi buni prieteni.

Iar la Timişoara, oraş cu mari pretenţii cultural-artistice (şi cu puterinţe ceva mai modeste), vreo doi colegi mai vechi prin partea locului mi-au vorbit de el. Era o poveste tristă.

Viziunea lui nu era pe placul multora: al culturnicilor de pe la Partid, fiindcă nu pricepeau ce vrea el în spectacolele acelea şi se temeau să nu fie ceva necorespunzător din punct de vedere – iar al actorilor, colegii lui mai bătrâni din teatru, idem. Plus, în cazul ăstora din urmă, teama că o să-i pună la muncă, băgându-i cu nasul în nişte noutăţi revoluţionare, de care n-auziseră şi nici n-aveau nevoie, îşi luau leafa bine mersi şi fără ele.

Aşa că s-au aranjat cumva să scape de el. Cum? Printr-o şedinţă cu participarea întregului colectiv de oameni ai muncii, cum se obişnuia pe vremea aceea. Adică, democratic.

O paranteză: vioara întâi în această mică mânărie ideologică se pare că ar fi fost o canalie de mare calibru, cu care mai târziu, când eram funcţionar la Ministerul Culturii şi mă ocupam în mod nemijlocit de vreo câteva teatre, printre care şi cel din Timişoara, am avut de lucru (Buget, Personal şi Achiziţii de Texte, cu asta mă ocupam, aşa mă trecuseră în organigramă la Direcţia Teatrelor). Ştiam cine e, ce hram poartă, dar n-aveam ce-i face. Concedierea lui numai “colectivul de oameni ai muncii” putea s-o ceară. Şi n-a cerut-o.

La şedinţa aceea, el a dat tonul acuzelor. Nu mai ţin minte ce se zice c-ar fi spus, dar nu mi-e greu să-mi imaginez. Orice om de vârsta mea – şi chiar mai tânăr cu zece-douăzeci de ani – o poate face cu uşurinţă.

Şocant este doar că după el au vorbit numai maşiniştii şi femeile de serviciu din teatru, care au condamnat, la rândul lor, viziunea reacţionară, atitudinea antipartinică… etc. ale inculpatului.

Drept care i s-a “desfăcut contractul de muncă”. Adică a fost dat afară, fără alte explicaţii.

Colegii mei pretindeau că atunci s-a îmbolnăvit Aureliu Manea.

Dumnezeu să-l odihnească.

Nu e bine să fii geniu prin părţile astea de lume. Pe prea mulţi îi deranjezi.

Matei Varodi, regizor de teatru:

E cumplit de trist… mi-aduc aminte de candoarea cu care descoperea în cel mai banal fapt de viaţă imagini fabuloase, de frenezia dezbaterilor - fragmente din cartea care are imaginea asta pe copertă mi le povestea la Turda - sau cât a fost de fericit şi neajutorat când s-a născut Muriel, cum am mers împreună la maternitate, eu fiind “veteran”, aveam deja o fetiţă şi cât era de curios şi speriat de cum trebuie să te porţi cu vietăţile astea mici… şi iată, Muriel a devenit regizor şi mesajul lui va trăi, chiar dacă el s-a dus în eternitate !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

À PROPOS

Sunday, July 22nd, 2012

IDEOLOGIE (definiţie):

ocazie oferită masei de primitivi cu porniri violente - şi la o adică, sangvinare - de a se transforma în grup criminal organizat (vezi “nazism”).

Nici o legătură cu ce se întâmplă acum la noi. Ai noştri n-au altă ideologie decât “ba p’a mă-tii” şi “cară-te tu să vin io să-i jefuiesc p’ăştia”.

Dan Predescu. CUM MAI STĂM CU ADN-UL DOMNESC

Sunday, July 1st, 2012

În cadrul acţiunii POTCOAVE DE CAI MORŢI, ăştia au început să scotocească prin mormintele voievozilor, ca să-i caute la ADN pe iluştrii incriminaţi.

Fără îndoială, progresele ştiinţei ne-au dus mai departe decât pe Hitler şi-ai lui care, în mărginirea lor, se mulţumeau să te caute la puţă.

Doar trăim în secolu’ douăşunu, ce pisici…

Ne plagiază americanii !

Monday, June 4th, 2012

Bucureşti, oraşul monumentelor date-n mă-sa

Sau, dacă vreţi, ziceţi-i, de pildă, “Adevărul despre Bucureşti“.

25.11.2011

Cele de mai sus constituie o postare a mea din noiembrie 2011, când am rămas ca la dentist în faţa labei monumentale în chestiune. Azi am descoperit comentariul dedicat ei în revista 22 - şi simultan, existenţa americanului care şi-a permis să-l plagieze pe dl. Raţă.

Vedeţi amănuntele mai la vale :

<< Cea mai recentă lucrare din Proiect 1990, HandGun, de Bogdan Raţă, poate fi văzută până în primăvara lui 2012. Lucrarea lui Bogdan Raţă, prin semnul victoriei din masivul picior-mână de 5 metri, este simbolul unei noi revoluţii care urmează să se întâmple, dar de data aceasta în conştiinţa noastră. >>

Revista 22, nr. 50 / 6-12 decembrie 2011

Un parc al statuilor comuniste

Ioana Ciocan

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=17543

Ca atare, cu respect aduc la cunoştinţa opiniunii publice că, în conştiinţa subsemnatului, revoluţia invocată de donşoara Ioana Ciocan s-a produs la câtva timp după ce am admirat statua domnului Raţă - şi anume, atunci când am descoperit cu stupoare desenul de mai jos al unui oarecare Jim Warren din America-cea-plină-de-păcate.

Cum de şi-a permis americanul acela obscur să se inspire pe şest din gândirea atât de personală şi de, hai să spunem lucrurilor pe nume, genială a domnului Raţă, de pe soclul de la Casa Presei din Bucureşti ? Ba încă şi înainte ca acesta s-o gândească !

Nu ştiu alţii cum simt, dar eu unul aş pune de-o demonstraţie de protest în poarta ambasadei SUA, cu steaguri şi pancarte.

Să ne dea şi pe noi la CNN, ce pisici…

http://marialaterza.blogspot.com/2010/12/jim-warren.html

04.06.2012