SITUAȚIA

Putin și Xi se pupă-n bot, NATO se codește să dea arme Ukrainei, francezii dau foc Franței (’raț’ai dracu’ dă revol’ționari, am scos noi vreo vorbă când ne-au lungit ăștia pedeapsa până la 65 de ani?), evreii – Israelului, băncile crapă ca în 2008 (sau poate, 1929), Iranul se pupă și el în bot cu Arabia Saudită, lumea civilizată se rățoiește la italieni că de ce nu pescuiesc din mare mai mulți imigranți clandestini, armata SUA mai neputincioasă ca în 1941 operează, deasupra Mării Negre, drone de observație aeriană neprevăzute cu sistem de autodistrugere, iar prefectul de Kiatra Neamț îl destituie pe președintele de Consiliu Județean Arsene la o săptămână după condamnarea la închisoare și fuga aceluia din țară.

Cât despre falimentul declarat acum al societății de asigurări despre care o țară întreagă știa de mult că e o pungășie…

ASTA-I SITUAȚIA

*

Arde Parisul? l-a întrebat Hitler pe generalul Von Choltitz în august 1944.

Da, i-au răspuns parizienii în martie 2023.

*

Cutremure în Turcia, Ecuador, Noua Zeelandă, Oltenia… pământul se crapă și în Turcia și în Africa… e clar, nu ne mai rabdă pământul!

*

Păzea! hotelul Intercontinental București o ia la vale!

*

Dr. Mengele la reciclare

- Trim. I - cu prof. Ciomu

- Trim. II - cu prof. Burnei (achitat)

- Trim. III - cu prof. Tesloianu (în curs de)

- Trim. IV - cu doctorii de la Vatra Dornei

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/s-a-stabilit-din-ce-cauza-a-murit-valeriu-la-spitalul-din-vatra-dornei-ce-arata-rezultatele-preliminare-ale-necropsiei.html

*

Să ieși la pensie la 45 de ani. La o pensie mai mare decât leafa.

Într-o țară care-a fost

Era mare cel mai prost.

Așa a zis poetul.

*

Turcia fabrică tramvaie. Pe franțuzește, asta sună cam așa: péter plus haut que son cul.

https://www.digi24.ro/stiri/un-tramvai-plin-cu-calatori-a-luat-foc-in-mers-in-timisoara-vatmanul-ceruse-inainte-sa-se-retraga-la-depou-2276225

*

https://www.digi24.ro/stiri/externe/nehammer-atat-timp-cat-spatiul-schengen-nu-functioneaza-nu-l-putem-extinde-2223877

Păi, mă băeț, dacă tot vă calcă pe coadă austriecii și olandezii, de ce mai cotizați la prăvăliile lor? Uite, să luăm Netflix-ul, cea mai tare Ro-mânărie de pe meleagurile strămoșești. Tot contribuabilul autohton, de orice culoare ar fi – PSD, PNL, AUR… PLM! – bagă, lună de lună, câte zece euro în buzunarul Olandezului Zburător. Asta, deși, poate, se uită o dată pe trimestru la câte-un film de pe Netflix. Plus că vreo 90%-95% dintre ele sunt vechi de câteva decenii și după cum se prezintă, nici când erau nou-nouțe n-or fi avut mai mult de o sută sau o mie de spectatori. Iar dintre cele din fraza precedentă, un foarte mare număr sunt mai vechi de 50 și chiar de 70 de ani – adică sunt absolut gratuite din pdv legal. Cât despre faptul că au subtitrare într-o limbă oarecum română… mare brânză! la fel le poți găsi și pe site-urile de filme piratate. Adică pe gratis. Și în plus, dat fiind că cei zece euroi îi plătiți de pe card, iar cardul acela e în majoritatea cazurilor Raiffeisen sau BCR… nu se supără nici domnul Nehammer…

*

”În lumina evenimentelor pe care le trăim…” scrie unul pe Facebook. Îmi vine să-i răspund: moșule, aia nu-i lumină. E întuneric.

*

Are Arghezi - nu mai știu unde - niște considerații de care tot mai des mi-aduc aminte. Zicea că el se consideră un purice: iute, neastâmpărat, pișcă și sare, fuge. Spre deosebire de păduche, care e sedentar. Unde se așează, acolo face cuib și plodește sumedenie de urmași. Păduchele e, mai presus de orice, așezat, gospodar. Familist. Bine, măcar, că nu nășește, nu-și face și fini – zic eu. Pe care să și-i angajeze subalterni. La Minister, la Primărie…

*

Cândva, prin anii ’70, am citit cărticica unui Leonid Lihodeev (singura lui creație tradusă în românește, mi se pare), unde un personaj vorbea despre ultimele zile ale celui de al doilea război mondial, pe care el le-a apucat în Germania. Povestitorul, soldatul de atunci, fiind șofer pe un jeep Willys, din cele primite de la americani în cadrul acordului de ajutor-închiriere (Lend-Lease Act). Fiind vorba de un împrumut, la sfârșitul războiului, conducătorii URSS au ordonat întocmirea de situații exacte privind numărul și starea echipamentelor în cauză – iar cele încă existente să fie, pe cât posibil, reparate și predate americanilor. Așa încât rușii s-au pus pe treabă și într-o săptămână-două, au făcut jeep-urile și camioanele Studebaker (ulterior, botezate Molotov) să arate ca noi. Apoi, s-au dus cu ele în port la Hamburg, sau unde-o mai fi fost un port nemțesc nedemolat, ca să le îmbarce pe vaporul american ce-i aștepta. Iar acolo, o macara lua mașinile de pe cheu și le lăsa pe punte. Unde un soldat negru (!) le lua cu altă macara și le băga în gura unei mari prese hidraulice, care… buf, buf! din două bubuieli transforma mândrețea de mașină reparată cu trudă de Omul Sovietic într-un balot de tablă aruncat în cadă.

Povestitorul zicea, sau cel puțin lăsa să se înțeleagă, că mai mare umilință n-a suferit în viața lui.

Cam ăsta-i sentimentul cu care s-au azvârlit dintotdeauna rușii asupra lumii civilizate.

*

Acum vreo 50 de ani a apărut la noi traducerea unui roman englezesc de aventuri. Din al 2-lea război mondial, evident. Era vorba despre un agent englez parașutat în Grecia, la partizanii care luptau cu ocupanții hitleriști. Și se spunea acolo că personajul a fost nevoit să mănânce la un moment dat, în lipsă de altceva, o tocătură de carne cu orez, înfășurată în foi de varză, chestie pe care, ”în alte împrejurări, ar fi considerat-o necomestibilă”. Ceea ce m-a înfuriat la culme și am zis în sinea mea că noi porridge, adică terci, nu dăm la oameni.

*

Sunt profund recunoscător celui care a pus pe Internet pagina asta de ziar vechi. Care mă face să-mi aduc aminte de primele filme pe care le-am văzut – nu în 1971, ci cu vreo 15 ani mai înainte, că așa sunt eu, mai Dinaintea Erei Noastre:

- Șapte mirese pentru șapte frați, un musical hollywoodian nemaipomenit, despre care mult mai târziu am învățat la școală că era făcut de celebrul Stanley Donen.

- Bandiții din Spessart, o comedioară muzicală est-germană despre care aș spune acum că era ușurică – dar cert este că o melodie de pe coloana ei sonoră mi-o amintesc și acum.

- Thérèse Raquin, din care mi-o aduc aminte doar pe inubliabila Simone Signoret (gestul acela al femeii aflate într-o adevărată moarte sufletească, de a scutura scrumul unei țigări inexistente…)

- și desigur, filmul rusesc Escadrila Normandie-Niemen, despre o unitate de aviație sovietică încadrată cu piloți francezi, în al 2-lea război mondial, precum și alte 1000 de filmulețe cu saviețki gheroi. Printre care, și Zboară cocorii.

- și, la vreo zece ani după aceea, Hatari, Cabotinul, Drumul spre înalta societate, Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Colina…

Am plecat militar la scurt timp după ce văzusem Colina, un film despre un batalion disciplinar englezesc din nordul Africii, din timpul WWII. Și toți camarazii mei, precum și zbirii de ofițeri și sergenți instructori, îl văzuseră. Iar aceștia, ca să ne amenințe când nu le plăcea mutra noastră, doar atâta ne spuneau: ”aveți grijă, că uite-acu’ facem Colina”. Cinefili eram cu toții pe vremea aia, ce mai încoace și-ncolo!

*

Facultatea noastră era după colț, așa că ni se întâmpla deseori să greșim drumul și să intrăm la Cireșica. La urma urmei, și poarta Institutului nostru tot la parter era. La un moment dat, am intrat în Cireșica toți șapte. Șapte eram în grupă în anul acela, adică eu și șase fete. (Eu le invitasem.) Și am comandat o bere. Una singură, că n-aveam bani de două. Chelnerul s-a uitat lung la noi, dar n-a zis nimic și ne-a adus sticla.

Dar când fetele i-au cerut și pahare…

*

Tot atunci, pe la începutul anilor ‘70, am fost prima persoană din București care a purtat pantofi de atletism (numiți mai târziu adidași) în afara unui stadion. Adică, la Podgoria, lăcașul de înaltă spir(i)tualitate de pe bd. Magheru care găzduia zilnic cam 20-30% dintre membrii Uniunii Scriitorilor și cam tot atâția ginitori. Unii dintre ei zicându-mi ce mai faci, bă, Ilie Floroiu, dacă nu știți de cine era vorba, treaba dv. Iar adidașii mei avant la lettre erau din piele albă, marca Pionierul București, cu două dungi roșii, spre a nu se confunda cu cei originali, cu trei. Și m-au ținut niște ani buni, spre deosebire de turcismele cumpărate ulterior, când tot popeurul purta adidași.

De mîncat, i-a mâncat mai târziu.

*

https://www.g4media.ro/foto-boardingpass-acesta-este-avionul-cu-care-a-zburat-presedintele-iohannis-la-tokyo-un-boeing-737-a-fost-inchiriat-de-administratia-prezidentiala-pentru-deplasarea-in-japonia.html

Poporul Facebook se pamează (= cacă pe dânsul) că de ce dă Iohannis ”bănuții noștri” pe Boeing-uri închiriate. În chestia asta, am și eu niște păreri. În 1969, lucram pe aeroportul Băneasa, unde, cel de la Otopeni încă neexistând, aterizau și avioane mari. Printre care, și cele două Boeing-uri 707 ale lui Ceaușescu. Că două avea – iar noi, ăștia de la sol, ne miram cum naiba se descurcă piloții lor pe pista de 1200 de metri de la Băneasa. Ce-i drept, am văzut 707le lui Ceașcă și încărcate cu fructe și legume proaspete, trimise în RFG.

Cu unul dintre ele am făcut și eu o deplasare până la São Paulo, Brazilia, în 1991 – și tot ce pot spune e că n-avea cine știe ce dotări de lux. Sau mai degrabă, nu le mai avea.

*

”Majoritatea românilor consideră că majoritatea românilor sunt idioți” zice, pe Facebook, unul care semnează, cică, Aristofocle.

”Majoritatea românilor nu se înșală” îi răspunde altul, Strofokle.

*

Counter instalat la 23.03.2023

free web counters

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.

Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html