Păi, deocamdată, vestea cea mare din COPITAL e că de crescut crește contributivitatea, adică ce ai de dat, nu de luat. Despre majorarea punctului de pensie vorbim altădată. Într-o altă existență.
*
GÂNDURI NEISPRĂVITE DINTR-UN RĂZBOI NEÎNCEPUT
Dictatorul ăla dintr-un film, care făcea gimnastică artistică cu un glob pământesc, era o simplă eboșă, o schiță. Realitatea, vorba unui banc vechi, e mai dură.
(24.02.2022)
*
Ultima oară, Rusia s-a aflat într-o asemenea situație în 1917. Țineți-vă respirația zece secunde, zece minute, zece decenii, urmează Marea Revoluție din Octombrie (sau din ce lună doriți). Numai că ea nu prea va fi Socialistă.
(28.02.2022)
*
Judecând la rece, lucrurile stau cam așa: Zelenski va ceda, iar Putin va obține Donbas-ul cu complexul industrial-militar aferent. Care înseamnă o industrie serioasă – în momentul de față. Cam la fel de serioasă ca și cea nemțească din 1945, pe care rușii au demontat-o, au încărcat-o în tren și au dus-o în URSS-ul lor – alegându-se astfel cu o industrie veche, de pe urma căreia au tot trăit o juma de secol, din ce în ce mai prost. În vreme ce Ucraina astfel amputată va profita de compasiunea lumii civilizate, instantaneu concretizată în mari ajutoare financiare și tehnologice gen Planul Marshall. Și astfel, Ucraina va repeta povestea de succes a Republicii Federale Germane. Iar Putin, sau Putinul care-i va urma, din nou se va supăra. Și iar va dezlănțui un război antinazist.
Post scriptum: desigur, asta e numai jumătate din problemă. Despre Marea Neagră și înaintarea Rusiei înspre Gibraltar și Canalul Suez, în numărul următor.
(10.03.2022)
*
Mi se pare imposibil să plece Putin din Ucraina fără să arunce în aer măcar o centrală nucleară. Spunând pe urmă că ar fi fost vorba de un sabotaj ucrainean.
(29.03.2022)
*
În al doilea război mondial, la Timișoara, un soldat neamț s-a dus cu o prostituată. A doua zi dimineață, a fost găsit numai în izmene și cu gâtul tăiat. Fata era sârboaică, de-a lui Tito. Chestia asta mi-a povestit-o, de mult, o timișoreancă din generația părinților mei.
*
AJUTORUL DAT CELUI ÎN NEVOIE
Astăzi, la fel ca în 1968, România adună într-o clipă un mare capital de admirație internațională, tradus pe atunci în câteva mari câștiguri materiale (la începutul anilor 70, m-am aflat în contact direct și personal cu unul dintre ele). Cu care capital Ceaușescu s-a șters la cur în doi timpi și trei mișcări, la câțiva ani după aceea. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu se întâmple la fel și acum.
Pe vremea țarismului, Rusia exporta în Moldova și Țara Românească, pe lângă un guvernator Kiseliov occidentalizat, o grămadă de popi și călugări, care mai de care mai sfânt, care mai de care mai bărbos.
După Marea Rivaliuție, și-au făcut drum încoace Idealurile, care mai de care mai generos, mai Înalt, mai anticapitalist – întrupate toate ba în cinici fripturiști, ba în fraieri cu studii universitare.
Dar după Mica Revoluție din 89? ce mai era să ne livreze Măicuța Rusie? Părea că și-a epuizat opțiunile.
Și atunci, cu inspirația disperării, și-a adus aminte de legionari. Buni și ăștia, la o adică, și-o fi zis ea, ce dacă put în halul ăsta.
Asta înseamnă că Măicuței i-a ajuns cuțitul la os.
*
Turnători or mai fi fost și alții, dar marinerul măcar nu și-a pus fularul. Fiindcă veni vorba: pe vremea războiului al doilea mondial, cică ar fi fost soldați simulanți care-și trăgeau un glonț în picior punând înaintea țevii o pâine din aia mare, cazonă, neagră și rotundă, că să-i ferească de flacăra împușcăturii, să nu rămână urma care să-i dea de gol. Ei, uite, boierii folosesc fulare Burberry la treburi de-astea. Chestie de stil, îți dai seama. Și nici n-ajung la Curtea Marțială, ca răcanii de atunci.
Așa că Băsescu rămâne singurul turnător care ne-a băgat în NATO. Năstase, Ponta și Dragnea voiau să ne bage-n China și în Imperiul Sovietic.
*
La telejurnalul de seară de la TVR, o rubricuță e intitulată Tema Zilei. Date fiind împrejurările, ar trebui să-i zică Teama Zilei.
*
La nu știu care Televiziune A Lu’ Pește Eviscerat, prezentatorul are un ditamai coc, mai ceva ca al tovarășei Suzana Gîdea.
‘Rii al drieacu’, Suzănică mică! mă trece-un gând incorect politic, mi-aduci aminte de Iepoca de Aur, prăpădenie mică!
Prin 1980-1981, cu diploma de IATC în buzunar și cu două-trei articole publicate în revista Teatrul (ceea ce, pe atunci, pentru un tânăr absolvent și chiar pentru unul mai bătrân, nu era tocmai de colea), mă aflam muncitor necalificat la uzina Vulcan – fiindcă alt serviciu nu-mi găsisem în București, adică la mine acasă, iar Gigi Trif, directorul Direcției Personal din Consiliul Culturii și Educației Socialiste. când i-am cerut o slujbă, m-a sfătuit să emigrez.
…Poveste lungă… Cu toate astea, o colegă de-a mea, angajată la Teatrul Național, s-a gândit să apeleze la mine ca să-l ajut pe Mihai M. să-și înființeze o trupă – sau, de ce nu, un mic teatru al lui. Ceea ce era, pur și simplu, o himeră pe vremea aceea. Tot discutând cu el și învârtind chestiunea pe toate părțile, am căzut de acord că așa ceva numai cu UTC-ul se putea realiza. Dar n-a realizat nimic și nu ne-am mai întâlnit timp de vreo zece ani.
În 1991, când eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, M.M. și-a făcut din nou apariția, cu același proiect. Timp de vreun an, am luat parte la realizarea lui (atribuțiile mele acolo numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice) și pot spune că n-a fost treabă ușoară, în special din motive financiare și legate de problema aproape insolubilă a sediului noului teatru. Care s-a rezolvat la vreo câțiva ani buni după aceea.
Ceea ce n-am reușit să aflu, în cele trei decenii scurse de atunci, este care e, de fapt, locul noii instituții teatral-experimentale în viața culturală a capitalei. Și ce anume vrea ea de la viață și cui se adresează ea și cui anume îi e de folos, în afară de Mihai M. însuși, care și-a lăsat soția directoare atunci când a ieșit el la pensie.
Azi a postat pe Facebook un răcnet de revoltă, păcum că el e persecutat.
*
Nu-mi mai amintesc toate amănuntele, dar cred că cea mai importantă contribuție a Direcției Teatrelor, unde lucram pe atunci (atribuțiile mele numindu-se Buget, Personal și Achiziții de texte dramatice), a fost încercarea (nefinalizată) de a impune o Lege a Teatrelor care să schimbe sistemul de salarizare a personalului artistic. Cel vechi, din RSR, fiind identic cu al celorlalte categorii profesionale, adică bazat pe vechimea în muncă. Adică un Romeo de 65 de ani și o Julietă de 64 erau oamenii de acolo cel mai bine plătiți, chit că nu urcau pe scenă decât de două ori pe an. Iar adevărații Romeo și Julieta, abia ieșiți de pe băncile facultății, care jucau de trei-patru ori pe săptămână și de dragul cărora venea lumea la spectacol, erau plătiți la minimum. Cu greu s-a renunțat la grila de salarizare, mizerabilă, a fostului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste, cu greu am convins câțiva directori de teatre să adopte utilizarea de colaboratori externi, neangajați ai teatrelor în cauză, care puteau fi plătiți pe bază de negociere.
De asemenea, am reușit să schimbăm modul de încadrare a ”corpului ansamblu”, a actorilor fără studii de specialitate (care erau destui, mai ales în teatrele din provincie). Fiindcă salariile actorilor erau mici, dar ale ”corpului ansamblu” erau ridicol de mici. Am reușit, cel puțin, să le egalizăm, reparând astfel o nedreptate. Și sunt plăcut surprins văzând că, acum, câte unul sau una din această categorie figurează în distribuția vreunui film din Vest.
*
FIINDCĂ TOT VENI VORBA
În 1990, prima publicație scoasă de foștii (?) securiști a fost una bisericoasă, am uitat cum îi zicea. A doua a fost TRUP ȘI SUFLET, o revistuță cu poze de dame goale, copie a publicației cu același nume de prin 1936-37. Care a avut la un moment dat printre ”redactorii” ei și o absolventă de IATC. Pe aceasta am cunoscut-o la vreun an după aceea, în legătură cu atribuțiunile mele de serviciu despre care vorbii mai sus. Venise să-mi ceară s-o angajez la un teatru din București. N-am angajat-o (era încă studentă), nici să fi vrut n-aveam cum, în haosul și sărăcia de atunci.
A angajat-o abia Găbița Primărița, ca directoare la o prăvălie-culturală-fantomă, serios bugetivoră.
*
Ieri am avut niște îndoieli apropo de funcționarea normală a mașinăriei mele. Și m-a pus dracu să i le comunic nevesti-mi. Atâta mi-a trebuit. Azi a apărut cu un test de Covid, ăla cu băgatul bețișorului în nas. Așa că l-am făcut, iar rezultatul a fost negativ. Am pus întâmplarea pe seama celor 45 de ani ai mei de fumat, am ridicat din umeri și eram gata să arunc bețișorul, cu toate anexele lui, la gunoi. Când – ce să vezi? pe cutie scria ”Made in RPC”. Adică, în Repulica Populară Chineză, pentru cine nu știe.
”Mai lipsește să scrie Made in Wuhan”, mi-a trecut prin minte. Bune afaceri mai fac chinezii, mi-am mai zis. După ce furnizează omenirii cea mai rapidă și eficientă Apocalipsă - nenucleară, bagați de seamă! – îi dau și mijlocul de a o constata. Că de contracarat, ciuciu! pân-acum, antidotul a venit numai din Occident. În pură tradiție chinezească (cleștișori de unghii, creioane cu radieră etc), țara asta dă o lovitură Capitalismului vânzându-i cantități imense de cârpe de pus la bot și de teste dintr-astea, Dumnezeu știe cât de demne de crezare.
*
Toată ziua bună ziua, cum dau drumul la televizor, el e acolo. Nu-i chip să scap de el. Și pe lumea ailaltă, mai mult ca sigur, o să dau de el - secretar de partid pe cazan.
Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.
Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.
Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”
Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.
La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.
Să vedem acum ce-o să mai iasă.
*
La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.
Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.
Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”. Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?
Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani. - Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal. - Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt. La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie. Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…
*
Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).
La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.
*
În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.
Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…
*
Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.
*
Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.
Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?
Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!
“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.
În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.
Cât despre industria românească…
*
În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.
Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…
*
Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.
Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România
*
ZOOLOGIE
NOI ANIMALE
Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:
- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;
- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”
Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.
Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.
Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…
Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!
Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!
*
Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!
De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.
Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?
Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.
Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)
Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.
Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.
Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.
O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.
Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.
Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.
Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.
*
Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia. Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.
Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.
*
“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.
Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.
*
Î sau Â?
Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.
Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.
*
“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”
(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)
Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.
*
Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.
*
Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.
*
M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE
Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.
Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…
PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.
O doamnă care publică într-o distinsă revistă culturală bucureşteană foloseşte/inventează vocabula “târzielnic”. Ceea ce mă trimite cu gândul – absolut involuntar, pe cuvânt – la termenul “chiloţelnic”, ce-l folosea o prietenă a mea din tinereţe, referindu-se la sertarul cu pricina al unui scrin din dormitorul său.
*
Ultima ardere pe rug a unei vrăjitoare, pe teritoriul Europei, s-a întâmplat la Târgu Mureş. Pe la 1730, dacă mi-aduc bine aminte.
*
Singurul motiv pentru care blamăm fărădelegile trecutului este că au fost comise de alţii.
*
Doctorul Căcâş despre rolul Providenţei în practica medicală: cazul individului care încasează un cuţit în burtă, la cârciumă, iar apoi, operat la Urgenţă, i se descoperă un ulcer gastric aproape perforat.
*
OMUL NOU
Fără ruşine, fără scârbă, fără frică. Şi votat cu entuziasm de Bizonul Naţional.
*
CUM NE ANUNŢĂ ĂŞTIA UŞUREL, CU BINIŞORUL, CĂ PURCEAUA-I DECEDATĂ ÎN COTEŢ : CA PE SOLDATUL T.R. BULĂ
Cam aşa ne-a fost vândut şi anunţul despre spionarea noastră electronică de către Organe : uşurel, cu binişorul. Adică, mai întâi, într-o formă absolut revoltătoare, evident provocatoare cu intenţie, iar mai apoi, într-o formă aparent atenuată, deşi tot atât de inacceptabilă, în fond. Iar noi, Bizonul Naţional, am înghiţit-o fără pic de cârâială. A, nu ştiţi cum l-au anunţat pe Bulă c-a murit tat-său ? Păi, l-a chemat căpitanul în birou, l-a poftit să stea jos şi l-a întrebat cam aşa :
- Băi soldat, tu îţi iubeşti mama ?
- Da, să trăiţi, o iubesc foarte mult.
- Îl iubeşti şi pe tatăl tău ?
- Da, să trăiţi, şi pe el. - Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, ia zi, pe mama sau pe tata? - Păi… cred că pe mama. - Ei, atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit mă-ta. A murit tac-tu !
Aşa ne-au anunţat că ne vin în vizită - eternă şi definitivă - tradiţionalele mii de prieteni musulmani şi că legea Big Brother a intrat binemersi în pâine… şi altele… şi altele…
*
20.10.2015 :
Chiar în clipa asta, pe canalul TNT se difuzează Toţi oamenii preşedintelui, filmul de acum vreo 40 de ani cu Redford şi Dustin Hofman, despre scandalul Watergate, care l-a obligat pe Nixon să-şi dea demisia. Asta, desigur, cu totul întâmplător, fără nici o legătură cu poveştile despre postacii Nuţicăi, de care sunt pline ziarele şi telejurnalele de azi. Românu’ e băiat subtil - chiar şi atunci când semnează TNT.
*
21.10.2015 :
Zmeul îşi aruncă buzduganul ca s-o prevină pe Ileana Cosânzeana că se-ntoarce de la slujbă, pentru ca să nu, Doamne fereşte, ne trezim cu vreo surpriză. După cum şi marele Alex Ştefănescu, fost dinosaur la SUPLIMENTUL LITERAR-ARTISTIC AL SCÎNTEII TINERETULUI, l-a prevenit pe Radu Aldulescu c-o să fie lăsat pe drumuri în prag de iarnă fiind brutal şi Salvamar. Vezi ROMÂNIA LITERARĂ nr. 26-27/2015:
<< CROCHIURI EXPRESIVE În ACOLADA, Alex Ştefănescu îşi continuă seria de mini-portrete literare. Reproducem din numărul 5 al revistei care apare la Baia Mare două crochiuri expresive. Al Monicăi Lovinescu: …
Şi al lui Radu Aldulescu: „Radu Aldulescu nu scrie, ci strigă, răguşit, revendicativ. El face cronica vieţii primitive a unor declasaţi şi crede că îi reprezintă pe oamenii nedreptăţiţi de soartă. Este de un stângism… stângaci. Şi totuşi… criticii s-au predat! Ca de obicei, intelectualii aplaudă în mod iresponsabil brutalitatea. Se pierd cu firea în faţa autorilor inculţi care dau sugestie de forţă, aşa cum se emoţionează domnişoarele în prezenţa bărbaţilor muşchiuloşi de la Salvamar.” >>
Asta aşa, ca să nu zică Aldulescu că n-a ştiut ce bucurie îi pregăteşte Uniunea Scriitorilor.
După sinistrele întâmplări din ultimele 24 de ore, tot soiul de reacţii pe Facebook.
Cele mai vehemente, ale fanilor cu nume turcesc, sau vizibil plătiţi cu parale mahomedane. Ceea ce, la urma urmei, n-are de ce să mă mire, tot ţiganu-şi laudă ciocanu, parcă aşa se zice la Brăila, nu?
Că Islamul nu e aşa, că Islamul e o religie blândă, tolerantă etc. Arăbeţi cu diplome de la Oxford sau de la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir se dau şifonaţi şi mârâie la prăpădiţii care încă mai cred că Europa lor natală e a lor, precum că da, am mai tăiat ceva capete prin Siria şi Irak, am mai măcelărit câteva sute de femei care n-au vrut să se culce cu bravii noştri luptători, dar asta nu dă dreptul nimănui să zică ceva de rău despre Civilizaţia Musulmană, care e sfântă. Şi dacă e sfântă, cum să zicem noi ceva rău de ea? De blamat trebuie blamaţi fundamentaliştii nemţi care au ieşit astăseară în stradă, în cantităţi mari, cu pancarte pe care scrie NU TERORISMULUI. Sau huliganii de la Paris, cu pancartele lor pe care scrie JE SUIS CHARLIE.
Apropo, nu sunteţi de părere că alde Charlie aceia şi-au cam căutat-o cu lumânarea?
…Şi ajuns aici, îmi muşc limba şi-mi dau una peste mână: fraza asta, de la urmă, n-a formulat-o un postac de la Bagdad ori Damasc. Ea îi aparţine lui Cristian Tudor Popescu.
“Jurnaliştii francezi au forţat nota într-un mod cu care eu ca jurnalist nu sunt de acord. … Este nevoie de autolimitări, iar în acest caz, jurnaliştii francezi au forţat nota exclusiv pentru a-şi vinde revista, pentru a mări tirajul cu orice preţ.”
Cu alte cuvinte: femeia violată şi-a căutat-o cu lumânarea. “Ea l-a provocat pe inculpat, onorată instanţă, că prea umbla în blugii ăia mulaţi pe cur”.
Dacă vreun “factor responsabil” de prin judeţele în prezent calamitate de zăpezi se va lamenta că n-are cu ce deszăpezi drumurile blocate, vă rog daţi-i să citească chestia de mai jos. Precizez că fostul tractor de artilerie pe care-l vedeţi în poză se află pe un şasiu de tanc T55, prevăzut cu motor de aproape 600 cai-putere - şi că, potrivit relatărilor din presă, mai multe asemenea tractoare extrem de puternice şi de fiabile au fost dăruite acum câţiva ani, prin HG sau OG, judeţelor cu risc de înzăpezire Buzău, Vrancea, Galaţi, Ialomiţa… Şi dacă ăla zice că n-are bani de motorină, ca acum câţiva ani, propun să facem chetă.
PS1 – Postarea cu pricina de pe acest blog datează din ianuarie 2012. Văd că subiectul e iarăşi de actualitate. Şi am vaga presimţire că va fi şi la anul pe vremea asta.
PS2 - Au mai murit vreo doi în “zonele calamitate”. Faină ţară, ce ziceţi?
