Am cumpărat cu reducere de 20% niște chestii cu prețul majorat cu 150%. Blec Fraieru să trăiască!
*
ZVONURI, BÂRFE, COMENTARII NEPOLITICE
Am auzit că au să-mi dea un grad mare în Marină: contraanimal.
*
Partidul Mumă & Ciumă (de la caz la caz)
*
ADEVĂRATUL MOTIV PENTRU CARE VEDETA N-A MAI TRĂIT: a murit.
(Muget liber – cotidian săptămânal)
*
Zdamăsi, zeitate locală des invocată la Bucureşti.
*
Slurp! Toată ziua bună ziua dau de vorba asta englezească peste tot, în ziare, pe Facebook, unde vrei şi unde nu vrei. Nu ştiu ce-nseamnă, o fi vreo onomatopee care se referă la înghiţitul pe nemestecate, un soi de “gogîlţ” à la Ion Creangă? Şi dacă da, atunci antonimul, termenul englezesc referitor la Sfânta Băşină, care-o fi?
*
Rușii anunță că o rachetă a căzut lângă centrala nucleară de la Zaporojie. Asta înseamnă că vor s-o arunce în aer. Simultan cu dezlănțuirea noului război mondial. Acum, când toată lumea e cu ochii numai pe Gaza.
27.10.2023
*
Cică 72 de fecioare pe Lumea Ailaltă, dacă crăpi vitejește. Modest ideal, meschin proiect. Păi Warren Beatty, poate-ați auzit de el, s-ar fi culcat cu 3000 de mai mult sau mai puțin fecioare de la Hollywood și din împrejurimi. Pe lumea asta, nu în URSS.
*
Viitorul a trecut.
*
România a trimis 240 de tone de ajutoare în Gaza, zic televiziunile noastre de ştiri. Dar la Crevedia a trimis ceva? întreb eu.
Lasconi trebuie neapărat să opteze pentru familia “tradițională”, fiindcă altfel n-o mai votează nici de-al dracului municipiul ei țuicifer. Din păcate, Europa nu știe de Tzuika.
Linişteşte-te, bre popeur! Alea două n-au făcut sex în public!
*
Cum trec anii vedetelor: Doamne, în ce hal au putut îmbătrâni zânele de pe ecranele tinereţii mele!
*
În limbajul tuturor prezentatoarelor TV, regăsim în permanență expresiile “săltat de poliție” și “a dat cu subsemnatul”. Acestea provin, evident, din argou, adica din limbajul răufăcătorilor din mahalale și închisori. Academia Română le adoptă, fiindcă ele fac parte din, vezi Doamne, limbajul colocvial. Din limbajul colocvial de la pușcărie. Adică unde s-a familiarizat Academia Română cu el.
*
Televiziunile noastre parcă n-ar avea regizori de emisie.
- Când în studio sunt 4, 5, 6 papagali care fac teoria chibritului (ei îi zic talkshow), operatorul nici de-al dracului n-ar viza mutra vorbitorului, aşa că habar n-are telespectatorul dacă, de exemplu, Putin ameninţă America, sau, dimpotrivă, Erdogan latră la Lună.
- Când vorbeşte în direct un străin, vocea translatorului se aude mai slab ca a străinului. Ba uneori, mai intervine şi toanta de prezentatoare, care ştie ea mai bine – şi vorbeşte peste amândoi.
- Când pe ecran se derulează imagini împrumutate de la CNN sau Euronews, respectiv reportaje din lumea largă, nici de frică n-ar spune ai noştri unde anume se întâmplă lucrurile de pe ecran.
- La fel, numele celor intervievaţi. Le afişăm pe ecran numai dacă ne sunt simpatici. Dacă nu, dă-i în mă-sa.
*
Cu Oul dogmatic n-am avut de-a face. Dar cu Boul Dogmatic, adesea.
*
În viața mea, am avut parte de două soiuri de profesori și de șefi: unii care s-au bucurat sincer de rarele mele succese și chiar m-au încurajat – și alții, care nici măcar nu s-au străduit să-și ascundă oftica atunci când au luat cunoștință de ele. Din prima categorie, marele profesor Ov. S. Crohmălniceanu, care mi-a dat opt la un examen (oral) de admitere la care n-am vorbit decât despre primul subiect de pe bilet. Acesta fiind poezia lui Macedonski, despre care am sporovăit cu plăcere vreo zece minute. Al doilea subiect fiind Sadoveanu, care nu mi-a plăcut de când mă știu, așa că am tăcut mâlc, efectiv mă simțeam blocat. Croh a zâmbit și mi-a dat opt. Inutil, fiindcă mi-ar fi trebuit un zece ca să iau admiterea aceea.
Cealaltă persoană de care-mi aduc aminte cu recunoștință (deși vederile noastre social-politice s-au dovedit divergente după 1989) e regretata mea profesoară Mihaela Tonitza, care tot un opt mi-a dat la un examen, prin anul patru, când n-am scos o vorbă. Asta, fiindcă, recunosc cu toată jena de care mai sunt capabil, eram mache și nu mai puteam să scot o vorbă. Băusem toată noaptea dinaintea examenului. Doamna Tonitza m-a privit uimită, a pufnit în râs și mi-a zis ”dă carnetul încoa și du-te de te culcă”.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe amândoi.
*
Un roman scris la persoana întâi e ca un motor în doi timpi. Unul, scris la persoana a treia, balzacian, seamănă a motor în patru timpi. Deci, Houellebecq/Kawasaki. Însă: Thomas Mann/Mercedes-Maybach S650, Marcel Proust/Bugatti-Veyron, James Joyce/Ferrari, David Herbert Lawrence/Jaguar, Elias Canetti/Bentley, Aldous Huxley/Mini, George Orwell/Range Rover, Graham Greene/Rolls Royce, Salman Rushdie/M3 Half Track etc.
*
De câteva zile, de când am postat aici o corespondenţă din Israel, pe lista Facebook a persoanelor care accesează postările mele au apărut nişte indivizi de ambe sexe pe care i-am detestat şi evitat în ultimele trei decenii. În special, unul clocit în celebrul cuib U.A.I.C. Iaşi – şi apoi, dăruit cu o diplomă de U.N.A.T.C. Şi ulterior, cu o indemnizaţie de merit de către UNITER. L-am avut coleg de birou vreo doi ani, până ce şi-a dat demisia, supărat că şefii noştri nu i-au luat în seamă gradul şi funcţia şi nu i-au dat în plus cele cinşpe procente din leafă, care i s-ar fi cuvenit după lege. Fiind el doctor în Arte – mult aş da să pot citi lucrarea lui de felcerat. Când am făcut cunoştinţă cu el, primele lucruri pe care mi le-a povestit au fost:
- Că taică-su, ieşean, pensionar MApN (sau MAI?), fost plutonier la grăniceri, avea o pensie cât leafa mea. Eu fiind consilier superior clasa I gradaţia I în instituţia aia cu rang de minister. O anumită timiditate, numită discreţie, m-a oprit să-l întreb câţi o fi împuşcat tac’su pe Dunăre.
- Că evreii sunt învăţaţi de mici să-i înşele şi să-i fure pe creştini, ei trebuind să fie loiali şi cinstiţi numai cu ai lor.
Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.
.
Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.
- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.
Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.
- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.
Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.
Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.
- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.
- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?
- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.
Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.
- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.
Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.
Pentru Năstase.
Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.
Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.
Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.
Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.
- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.
Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.
Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.
Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.
I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.
După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.
lui Cornel Secu, care, în 1983, mi-a publicat povestirea
de mai jos (aici, uşor modificată) în revista timişoreană Helion
.
Pentru mine, totul a început cu o tăietură, în timp ce mă rădeam. Ducând mâna la rana destul de serioasă, am simţit că ceva nu e-n regulă. Mi-am pus ochelarii, am examinat ceea ce aveam în mână şi apoi lama – nouă – din aparatul de ras: se rupsese în pielea mea. În obrazul meu! Îmi scosesem din rană un ciob din tăişul lamei!
Am auzit o bufnitură în camera de alături şi m-am dus să văd ce s-a-ntâmplat: biblioteca ce acoperea un perete era pe jos. Rafturile metalice zăceau printre cărţi, rupte. Am fluierat a pagubă şi i-am pomenit pe cei ce-mi vânduseră porcăria asta de plastic metalizat susţinând că e din oţel inoxidabil. Ce puteam face? Am lăsat totul aşa cum se afla, mă grăbeam să ajung la spital. M-am îmbrăcat în goană, am distrus fermoarul unui pantalon, am luat altul, ghinioanele se ţineau lanţ. Bineînţeles, trântind uşa, am rămas cu clanţa în mână.
Trebuia să iau rezultatul unor analize. La spital, doctorul mi-a spus că sunt anemic, că, în ciuda aerului meu rubicond, am abia vreo trei milioane şi jumătate de hematii, în vreme ce numărul normal e, după carte, de cinci milioane, dar că asta nu trebuie să mă deranjeze, fiindcă aşa ceva nu mi se întâmplă doar mie, majoritatea oamenilor sunt în această situaţie, din cauza alimentaţiei proaste, a sedentarismului, a băuturii şi a fumatului.
La întoarcere, autobuzul în care mă aflam s-a rupt în două. Am reuşit să ies nevătămat, tocmai la timp ca să văd cum, vis à vis, hotelul Banat se clatină şi se prăbuşeşte încet, parcă filmat cu încetinitorul. Înainte ca norul de praf să acopere totul, am apucat să văd mulţimea adunată în faţa hotelului: oameni aproape dezbrăcaţi, feţe desfigurate de groază, guri căscate într-un urlet acoperit doar de sutele de clacsoane şi sirene.Când praful s-a mai risipit, am văzut un individ în vârstă, cu un sacou pus peste un halat de baie, cocoţat pe capota unei maşini, îndoită sub greutatea lui. Explica lumii că, din ce ştia el, nu sunt victime: semnele de cutremur au apărut cu o jumătate de oră mai înainte şi toţi cei dinăuntru au avut timp să părăsească hotelul.
M-am întors răvăşit acasă. Pe jos. Ciudat cutremur: am numărat vreo douăzeci de clădiri dărâmate. Construcţii solide, din beton cât se poate de armat. Trei dintre ele, un mare magazin şi două blocuri de locuinţe, sunt chiar foarte recente, n-au mai mult de cinci ani.
Am trecut pe lângă muzeul orăşenesc, o hardughie veche de două sute de ani. L-am întrebat pe portar, care se afla, înfricoşat, afară, pe peluza de la intrare, cum se face că şandramalei ăsteia făcute din cărămidă şi bârne cutremurul nu i-a clintit nici măcar o ţiglă.
- Care cutremur? eu eram aici, pe peron şi n-am simţit nimic. M-am dus să deschid la intrare, că veniseră cu o maşină să ia candelabrul ăl mare din hol. A căzut ieri după masă. E şi vechi, ce vreţi… Eu de mult le-am spus s-o schimbe dracului de rugină, dar cică era monument istoric, c-a fost al prinţului nu ştiu care.
Mi-am continuat drumul. Străzile erau pline de lume. Mulţi îşi scoseseră lucrurile din case. Trotuarele erau ticsite de mobilă. Mi-am zis că oamenii aceştia sunt nebuni. Am intrat în vorbă cu unul care ducea în braţe un pat de copil. I-am explicat că n-are sens să-şi care lucrurile de colo-colo, cutremurul a trecut.
- Care cutremur? N-a fost nici un cutremur! Şandramalele astea cad singure! Cad de la sine, pricepi?
În clipa aceea, blocul din faţa noastră s-a prăbuşit cu un zgomot îngrozitor. Ne-a acoperit norul de praf. Abia atunci m-a cuprins cu adevărat panica. Am rupt-o la fugă. Şi nici nu ştiu cum m-am trezit la mine, printre cărţi.
Cred că reacţiile mele din momentele acelea erau cam ilogice. Mi-am spus că, deocamdată, blocul meu rezistă. Eram hotărât să nu mă mai gândesc la nimic; trebuia să pun ordine în bibliotecă. Aşezasem câteva volume când am auzit, din stradă, zgomotul unei explozii, iar fereastra a căzut pe podea, cu rama ei metalică cu tot. M-am repezit la geam şi am văzut un camion în flăcări.
Nu mai suportam să rămân în casă.
Pe stradă, am văzut trecând în fugă o coloană de soldaţi. Arătau cel puţin bizar: fără arme, fără centuri, ţineau în mâini simple ciomege sau stinghii parcă rupte din nişte garduri.
- Nu mai au arme, comentă unul de lângă mine. N-aveţi cumva o ţigare?
I-am întins una şi am încercat să-i ofer şi un foc; apăsând, am sfărâmat rotiţa brichetei.
- Nu faceţi nimic cu ea. Vă trebuie chibrituri. Sau o brichetă electrică, din alea făcute numai din plastic. Fierul s-a dus.
Am luat-o la fugă în direcţia spre care se îndreptau soldaţii. În piaţă, cocoţat pe soclul statuii unui politician din secolul nouăşpe (statuia zace sfărâmată în iarbă, cioburile de fontă arată de parcă ar fi fost ţinute luni întregi în acid sulfuric), unul ce pare o persoană oficială, înarmat cu un megafon din plastic, vorbeşte mulţimii:
- Nu ştim ce este. Centrul de Seismologie anunţă că n-a fost nici un cutremur în ultimele săptămâni. Din rapoartele noastre, rezultă cu n-au avut de suferit decât obiectele făcute din fier şi din oţel. Credem că e vorba de o boală a fierului. Înştiinţăm pe toţi cei care locuiesc în clădiri din beton armat să le părăsească de urgenţă. Pentru nopţile următoare se vor distribui corturi. Mijloacele de transport auto nu mai pot fi utilizate, ele reprezintă acum pericol de explozie. Goliţi imediat rezervoarele de carburant şi depozitaţi separat acumulatorii. Aprovizionarea se va face deocamdată cu bărci pneumatice, pe râu. Cine are bărci e orice tip trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor. Păstraţi-vă calmul. Cei ce vor fi prinşi jefuind în actualele împrejurări vor fi judecaţi conform procedurii de urgenţă şi executaţi prin spânzurare pe loc. Vom fi aprovizionaţi. Raţionalizaţi-vă consumul de alimente. Beţi apă numai de la sursele indicate de autorităţi. Veţi primi pastile dezinfectante pentru ea. Păstraţi cu grijă obiectele din lemn, pânză şi plastic! Păstraţi cu grijă obiectele din metale neferoase! Toate obiectele din materiale feroase au devenit inutilizabile. Nu ştim despre ce e vorba. Păstraţi-vă calmul! E Stare Excepţională!
- Din cauza poluării, precis – am auzit vocea joasă a unui bărbat de lângă mine.
- Fabrica de dicloretan, a murmurat o femeie.
- La atâta vă pricepeţi, la spânzurat, fir-ar mama voastră… am mai auzit.
Am plecat de acolo luând-o spre casa unui vechi prieten al meu, un inginer electronist, pe care şi aşa nu-l mai văzusem de mult. Voiam să văd dacă mai trăieşte. Şi apoi, presupunând că da, voiam să-l iau cu mine ca să-mi repună în funcţiune aparatul de radio, defect de vreo lună. Simţeam nevoia să aud ceva mai serios decât cele spuse de omul de pe soclu; pe el pur şi simplu nu-mi venea să-l cred.
L-am găsit pe prietenul meu aşezat turceşte la gura unui cort aşezat chiar la intrarea în casă. Am grăbit pasul.
- Ai grijă, a ţipat, îmi calci trandafirii!
- De asta-ţi arde? am urlat îmbrăţişându-l.
- Uite ce-am făcut, mi-a arătat un soi de mic aparat de radio. De azi dimineaţă mă muncesc cu el. E cât se poate de primitiv, cu cristal.
- Şi funcţionează?
- Da. Dar nu prind nimic. Evident, postul nostru nu mai emite, dar nu le prind nici pe cele din străinătate.
- Tu eşti sigur că funcţionează?
- Ce Dumnezeu… a dat el din umeri. Doar sunt de meserie… Rabla funcţionează, dar nu are ce recepţiona. Nimeni nu mai emite. Cel puţin, nu aici, în jurul nostru.
Am pălit. Nu mă gândisem la asta. Însemna că părinţii mei…
- Plec. Trebuie să văd ce-i cu ai mei.
- Da’ cum dracu’ ai de gând să ajungi?
- Pe jos. În zece ore pot fi acolo, dacă nu mă opresc pe drum.
- Stai puţin. Ia barim ăsta – şi s-a întors cu un rucsac. Să-ţi pun şi ceva de mâncare. În frigiderul tău precis că nu-i decât băutură.
A trebuit totuşi să trec pe acasă. Nu puteam să plec aşa, fără nici un ban la mine. Dar oare mai foloseau banii le ceva?
…La mine, printre cărţi, l-am găsit pe tata. Se muncea să le stivuiască. Ne-am îmbrăţişat îndelung. Tatei îi tremura vocea.
- Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. Dar am văzut pe plită ibricul cu apă călduţă. Mi-am închipuit că n-ai ieşit de mult. Un hoţ care ar fi intrat în lipsa ta nu s-ar fi apucat de făcut cafea… şi cred că nici vreo iubită de-a ta.
L-am strâns încă o dată în braţe:
- Eşti nemaipomenit! nu te-ai schimbat de loc! Spune-mi cum ai ajuns?
- Jumătate din drum l-am făcut cu o căruţă, altfel n-ajungeam nici acum. Avea roţile întărite cu nişte scânduri.
- Ce face mama?
- Bine. E foarte îngrijorată din cauza ta, voia să vină cu mine.
- La voi nu s-a dărâmat nimic?
- Au căzut tablourile de pe pereţi. Ce să se dărâme? s-a enervat el. Casa aia e făcută sub supravegherea mea, rezistă la orice cutremur!
- Ei lasă, nu te mai lăuda. N-ar rezista ea la cine ştie ce zgâlţâială, dar de data asta aţi avut noroc că e din cărămidă. Betonul armat s-a dus.
- Ştiu. De asta am şi venit, ca să te iau de aici. O să stăm împreună. De mult n-ai mai stat cu noi.
- Nu prea cred că o să pot. Probabil, o să fim mobilizaţi să reconstruim întreprinderea. Şi mai e şi Ela.
- Care din ele?
- Uite, asta din poză.
- Mda. Frumuşică. Vino cu ea.
- Nu cred că o să pot.
- Mda. Ne-am gândit noi şi la asta. Uite ce ţi-am adus.
M-a tras după el în bucătărie. Pe podea se afla o colivie improvizată din nişte stinghii legate cu sfoară, în care se zbăteau doi porumbei.
- Hai să le dăm drumul în baie. Ţi-aduci aminte de Bejan, vecinul nostru? El e cu porumbeii, mi-a vândut ăştia doi voiajori. O să ţinem legătura prin ei. Uite şi două kilograme de grăunţe . Le dai câte o lingură pe zi.
- Eşti formidabil! la toate te-ai gândit!
- Da’ ce, credeai că nu? Fii atent, cel târziu poimâine trebuie să ne scrii. Maică-ta, ştii… dar ar fi mai bine să vii la noi.
Sistemul acesta, al porumbeilor, s-a generalizat în zilele următoare. S-au mai putut vedea şi alte lucruri ciudate: erau la modă nişte cărucioare cu roţi luate de la fostele automobile, în care tot ce fusese din oţel era întărit cu bucăţi de lemn, adesea luate de la mobile distruse. Se mai puteau vedea biciclete cu lanţul înlocuit printr-un fel de surogat făcut din nişte zale primitive de cupru – şi alte asemenea minuni. Începuseră să fie fabricate schelete de roţi din aluminiu şi plastic. Pentru toate astea, se foloseau materiile prime existente, producerea altora, noi, fiind de-acuma o utopie. Transportul era problema numărul unu. Eram cu desăvârşire rupţi de restul lumii. Se anunţase că se lucrează la reconstrucţia tuturor instalaţiilor de telecomunicaţii, în care tot ce era fier urma să fie înlocuit prin cupru, zinc, plasic şi altele.
În ce mă priveşte, scăpasem destul de ieftin. Nici unul din cei apropiaţi mie nu murise. Ela şi ai mei erau în regulă. Mă puteam considera un privilegiat. (Ştiu că pare monstruos egoismul acesta. Dar vreau să consemnez aici cu sinceritate simţămintele mele de atunci. Ele nu m-au oprit, altminteri, să particip – uneori, până aproape de prăbuşirea fizică – la salvarea a ce mai rămăsese de salvat. Cred că majoritatea oamenilor au simţit şi acţionat la fel.)
Treceam tot mai des pe la prietenul meu, inginerul. El era singura mea sursă de informaţii. Şi nu numai a mea: în faţa casei sale, din fericire pentru el, una veche, modestă, se aflau întotdeauna cel puţin treizeci-patruzeci de persoane care comentau ultimele ştiri auzite la galena aparatului de radio fabricat de prietenul meu. Graţie acestuia, aflasem încă de a doua zi că nenorocirea era generală, planetară. Primul post de radio pe care izbutise să-l recepţioneze fusese atunci, în tăcerea de-a dreptul sinistră din eter, unul aparţinând NASA, care emitea pe medii.
Cei de acolo „mirosiseră” primii caracterul planetar al istoriei acesteia demenţiale, căreia nimeni nu reuşea să-i găsească o explicaţie. Peste câteva săptămâni, când au început să reapară ziarele – în tiraje confidenţiale, din cauza hârtiei ce trebuia economisită – s-au publicat o grămadă de explicaţii ştiinţifice, care, după cum se ştie, s-au dovedit mai apoi de o nostimă incoerenţă. Nimeni nu s-a mai hazardat, după aceste câteva săptămâni, să explice originea „bolii” fierului. Ipoteza „senilităţii elementului feros” de la suprafaţă nu părea să ajute înţelegerea faptului incredibil că ceea ce fuseseră până mai ieri marile zăcăminte de minereuri feroase ale planetei era acum un spaţiu plin, probabil, cu rugină, peste care s-au prăbuşit, mai apoi, porţiunile de teren de deasupra, zone întregi, zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi înghiţiţi de adâncul pământului, bazine ale unor viitoare lacuri şi mări.
Paradoxal (sau nu tocmai), ceea ce părea tot mai mult să se transforme în catastrofa finală, primită cu o satisfacţie caracteristică de popi, babe bisericoase şi sectanţi de toate nuanţele (aţi văzut? v-am spus noi că aşa o să se întâmple!), nu era una de natură nucleară-chimică-bacteriologică. Ba chiar ne putem gândi şi la urmările ei, paradoxal! pozitive: orice arsenal, clasic sau nuclear, fusese desfiinţat de la sine. Cine voia să tragă, chiar şi cu un simplu revolver, putea fi sigur că arma îi va exploda în mână.
De rachete nu mai era cazul să ne temem. În schimb, nu se putea spune că înarmările ar fi încetat. Se fabricau noi tipuri de arme. „Ultimul răcnet” îl reprezenta un fel de catapultă făcută în întregime din plastic, care arunca butoaie de plastic sau nişte damigene de sticlă pline cu trotil la aproape un kilometru depărtare – într-un mod cam imprecis, dar cu o eficacitate simţitor sporită, ziceau producătorii, faţă de modelele lor romane. La nişte manevre militare, a făcut senzaţie desantarea din dirijabile a câtorva companii de paraşutişti înarmaţi cu grenade din plastic şi cu săbii din acelaşi material („mai tăioase ca spadele de Toledo!”). Se vorbea tot mai adesea despre realizarea iminentă a unui plastic extradur, din care s-ar fi putut fabrica până şi motoare de avion.
„A început cu adevărat Era Plasticului!” scriau puţinele ziare rămase. Ele evitau însă să spună că zilele şi nopţile deveniseră mai scurte; se micşorase şi distanţa până la Soare. La un an după catastrofă, în realitate, la zece luni după aceea dacă ne luăm după alternarea zilelor şi nopţilor, ziua terestră mai avea doar douăzeci de ore din cele vechi. Iar forţa de gravitaţie ajunsese la patru cincimi din cea iniţială.
Îndrăznesc să afirm că toate acestea sunt, însă, fleacuri faţă de ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare dintre noi în parte. Dispariţia fierului din corpul omului şi al celorlalte făpturi cu sânge cald a dus la o mortalitate nemaiîntâlnită, datorată unei mulţimi de boli la care nimeni nu se gândise, sau nu şi le imaginase până atunci. Se anunţase că toate marile laboratoare medicale ale lumii lucrează intens la crearea unui remediu, fără ca din acest efort să fi ieşit, până una alta, ceva. Exista – şi există! – pericolul ca speţa însăşi să dispară în câţiva ani, sau, în orice caz, să degenereze ireversibil.
Ce se întâmplase cu tot fierul de pe planeta noastră? În ce se transformase el? Expediţiile ştiinţifice care au cercetat în profunzime faliile imense apărute pe locul fostelor zăcăminte de fier au constatat că în locul acestora nu se afla rugină, sau vreun alt compus al fierului – ci pur şi simplu, nimic. Fierul dispăruse cu desăvârşire. De altfel, asta o putem vedea la tot pasul şi cu ochiul liber, examinând orice obiect care avusese în alcătuirea lui vreo piesă de fier, oţel, fontă. Locul unde s-a aflat aceasta e gol. În dărâmăturile de beton armat, sfărâmate spre convingere cu ciocanul de bronz, locul fostelor bare şi plase din oţel era frumos încrustat, precum cochiliile de melci fosili în straturile de rocă. Nu rămăsese nici măcar o umbră de rugină, locurile erau curate, acolo nu mai era decât amprenta, amintirea fierului.
La puţin timp după catastrofă, doi sateliţi plasaţi pe orbite geostaţionare şi un telescop spaţial învârtindu-se la doar două mii de kilometri de Pământ, care, după toate aparenţele, nu fuseseră afectaţi de „boala fierului”, au transmis nişte imagini uluitoare.
Analizându-le, astronomii observatorului de pe muntele Palomar, care avuseseră de îndată ideea oportună de a înlocui tot ce era oţel în aparatura lor optică, au sesizat, primii, că planeta se afla în centrul unui nor, un fel de Centură Van Allen, alcătuită, însă, din particule de fier (asta explica, desigur, şi faptul că primele zile după catastrofă au fost extrem de întunecoase, chiar şi acolo unde nu erau nori pe cer).
Ceea ce ne-a arătat telescopul spaţial în zilele următoare era incredibil şi, zic eu, înspăimântător: Pământul părea o cometă cu miezul acoperit de o emanaţie de fier şi cu un fel de trenă care, în loc să se disperseze urmând miezul, se subţia focalizându-se într-un fascicul de plasmă care părăsea planeta cu o viteză abia puţin mai mică decât a luminii. Părea că însuşi Pământul emite acest fascicul în direcţia uneia din planetele sistemului Proxima Centauri.
La puţin timp după ce ţinta razei de fier a fost stabilită cu precizie – cu atâta precizie câtă mai permitea aparatura rămasă întreagă la ora aceea – am ascultat la radio lunga conferinţă (sau mai bine zis, spovedanie) a profesorului Albert Hughes.
Profesorul afirma – iar eu n-am nici un motiv să nu-l iau în serios câtă vreme de altă ipoteză, necum explicaţie, n-a pomenit nimeni – că planeta aceea, pe care el o studia de treizeci de ani, dă semne ale unei prezenţe raţionale.
- Avem pentru întâia oară confirmarea bănuielii, confirmarea speranţei noastre că nu suntem singuri în Univers. Dar în ce împrejurări! suspină profesorul. Nu ştiu ce fel de fiinţe sunt acelea, nu ştiu nici dacă planeta nu este cumva, ea însăşi, o fiinţă – s-au mai formulat, până acum, doar în tâmpeniile ştiinţifico-fantastice, pe care eu nici nu le citesc, asemenea fantasmagorii – dar iată, chiar eu, un om cu gândire extrem de pozitivă, sunt nevoit să presupun că această planetă trebuie să fie dotată cu raţiune şi personalitate proprie, cu GÂNDIRE! Dar cât de diferită de a noastră! Eu presupun că pe această planetă, în acest creier alcătuit din fier, fluxul gândirii îl constituie fierul în stare plasmatică. Şi tocmai fierul l-a extras ea de pe Pământ, crezând, probabil, că el este gândirea noastră pe care noi nu putem, nu ştim să o transmitem şi altora în spaţiu, în Univers! Volatilizându-ne uneltele, maşinile, armele, ea a crezut că intră în contact cu însăşi fiinţa noastră, cu gândirea noastră. Ea voia să se informeze, să comunice cu noi – şi nu va avea decât imaginea unei lumi de obiecte. De şuruburi, de rachete şi de cuţite! Aşa apărem noi în faţa Universului la prima întâlnire cu altcineva! Când te gândeşti că această planetă nu va auzi niciodată de Shakespeare, Chaucer şi Dante! Şi nici de mine!
Aici, profesorul a izbucnit în plâns.
- Am fost întotdeauna ateu, dar acum zic: să ne apere Dumnezeu de ziua când ea va dori să ne vorbească, să ne transmită ceva!
Se pare că teama profesorului Hughes era întemeiată: adineaori s-a anunţat la radio că un fascicul plasmatic se îndreaptă spre noi. Din direcţia Proxima Centauri.
La marginea orașului vechi începea cimitirul de mașini. Privind grămezile de table multicolore, m-am gândit că ”cimitir” nu e cea mai potrivită denumire pentru tot acest bâlci. Venisem să fac câteva fotografii ale acestui loc, orice s-ar spune, neobișnuit. Caroseriile desfigurate și piesele, câteodată enorme, de metal pot avea înfățișări bizare, o știam bine. Fotografiasem odată o albie de tablă scofâlcită care, privită din unghiul ales de mine, semăna cu Voltaire. Luasem un premiu pentru fotografia aceea.
Dar simpatia mea pentru metalul torturat era mai veche. Pop art? Tinguely? Calder? Poate, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aiurelile, fie și amuzante, ale câtorva indivizi neurastenici ori drogați m-au făcut să particip la suferința barelor contorsionate de metal ieșind din ruinele ucrainene. Mă gândeam la toate astea privind grimasele tragicomice ale fostelor automobile.
Chiar în fața mea se deschise o portieră rămasă ca prin minune intactă – și un tânăr elegant coborî dinăuntru.
Mă privea în ochi. Am simțit un fior, deși omul avea o expresie binevoitoare.
- Bine ați venit. Vreți să fotografiați?
Am dat din cap a încuviințare.
- Foarte bine. Eu sunt inginerul-șef.
Am dat mâna cu el și am schițat gestul de a-mi căuta actele.
- Lăsați, a dat el din mână de parcă ar fi știut ce vreau să fac. Aici nu-i nevoie de legitimație. Să mergem.
- După dumneavoastră, am spus.
Începeam să mă simt uluit. Treceam cu ușurință prin cotloane de metal care-mi păruseră accesibile doar șoarecilor. Dar tocmai șoarecii n-aveau ce căuta printre tablele astea. Ar fi murit de foame.
Ceea ce crezusem că e o aglomerare amorfă de resturi metalice se dovedea a fi, în ciuda vitezei cu care o înregistram, o arhitectură bine închegată. M-am temut că o să mă coc sub tablele aflate în bătaia soarelui de vară, dar, ciudat, înăuntru era răcoare. Mi-am ridicar gulerul.
Inginerul șef îmi aruncă o privire amuzată.
- Dumneavoastră nu vă e frig? l-am întrebat.
- Sunt obișnuit. De altfel, temperatura e constantă.
- Tot timpul? Iarna trebuie să fie ca la Polul Nord.
- Aici nu există iarnă.
Am zâmbit acru. Avea un umor cam negru inginerul. Și în definitiv, în ce fel de buncăr voiam să intrăm? Era clar că cimitirul de mașini nu e decât camuflaj pentru uzina asta subterană, sau ce-o fi ea, din care încă nu văzusem nimic. Iar dacă era un obiectiv atât de secret, cum de fusesem invitat înăuntru, ba încă și cu aparatul fotografic?
Începeam să mă lămuresc: inginerul ăsta simpatic n-are altceva de făcut decât să mă atragă înăuntru, unde îmi imaginam că mă așteaptă niște băieți zdraveni, hotărâți să afle cu orice preț motivele reale ale hoinărelii mele prin cimitirul de mașini.
Mergea cu un pas înaintea mea. Mi-am propus ca, de îndată ce voi găsi un pietroi sau o piesă
metalică aruncată pe jos, s-o înșfac și să-l pocnesc cu ea, apoi s-o rup la fugă îndărăt. L-am privit atent: costumul său elegant avea un aspect scorțos, cam ca salopetele pompierilor. Trecând pe lângă un perete, se lovi ușor și făcu zgomot care mi s-a părut mult prea puternic pentru galeria în care ne aflam. Își șterse mâneca și auzii din nou hârșâitul acela metalic, asemănător cu al pașilor noștri pe podeaua de tablă.
- Costumul dumneavoastră sună așa?
- Da. De ce vă mirați? E dintr-o țesătură de aluminiu.
Eram tot mai uluit, dar n-am apucat să-l mai întreb nimic, frapat acum de altceva: se auzeau voci, glasuri omenești.
- E de necrezut, am halucinații, sau ce…?
- Ce anume?
- Să nu râdeți de mine. Se aud voci prin blindajul ăsta.
- Păi aici sunt oameni, puteți să-i vedeți.
Îmi arătă cu degetul o deschizătură în perete. Prin ea se zărea un fel de grotă metalică, în mijlocul căreia se afla un televizor, iar în fața acestuia, pe o sofa, un bărbat și o femeie.
- Dar… ce fac ei acolo?
- Cum ”ce fac”? Trăiesc!
- Aici sunt oameni? vreau să spun, aici se trăiește?
- Evident. O lume fără oameni nu există. Oamenii feresc lumea de rugină. Ei o duc mai departe. Ei construiesc.
Am privit prin alte câteva deschizături, prin câteva ferestre mai bine zis (de fapt, îmi vine să le numesc ambrazuri). Oamenii munceau, mâncau, citeau, făceau dragoste, se certau și încă vreo câteva alte lucruri, nu prea multe.
Coborîrăm două trepte. Apoi, drumul făcea o cotitură, iar după colț se afla un automobil vechi.
- Mai avem o bucată bună. Urcați-vă.
Inginerul conducea atent printr-un labirint de străduțe metalice pustii și întunecoase.
- Sunt multe mașini aici?
- Toți oamenii au câte una, spuse el tare. Apoi încet, aproape șoptit: dar nu prea e benzină, avem un pic de criză.
Și din nou tare:
- Și câte un televizor și câte un calculator și câte un frigider… și altele de genul ăsta. O să aveți și dumneavoastră.
- Opriți! Eu mă întorc!
Inginerul zâmbi trist.
- Credeți că mai e posibilă vreo întoarcere? Și unde vreți să vă întoarceți?
- Afară! La soare!
- Nu există soare. Căldura omenească ține locul vreunui așa numit Soare. Fără căldura asta n-ar mai exista nimic, totul ar fi rugină.
- Dar unde mă duceți?
- Într-un loc care a început să ruginească.
- Dar ce caut eu acolo?
- Alungi rugina. Prezența ta (renunțase la ”dumneavoastră”) va face dintr-un loc sumbru unul plin de lumină. Omul e măsura tuturor lucrurilor. Fără Oameni, Lumea s-ar prăbuși – citeai majusculele în glasul inginerului.
- Dar lumea asta e un cimitir de mașini!
- Eronat. Nu există așa ceva. ”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Și de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”
L-am privit. Chiar arăta ca o grămadă de rugină. Un maldăr de fier vechi citându-l pe Donne, o cochilie uscată și sfărâmicioasă dându-se drept ființa vie, fragilă și prețioasă, care făcea odată perle!
- Bine, dar toate astea arată ca niște peșteri, am mai zis eu.
- Nu mai fiți dumneavoastră așa platonician, a revenit el la persoana a doua plural. Să nu uitați că peșterile acestea sunt legate între ele. E un lanț infinit de peșteri. În care se află oameni, nu uitați asta! Oamenii sunt mândri de a fi Cariatidele și Atlașii care susțin bolta peșterilor astea!
- Dar eu nu vreau să fiu statuie! Cel puțin, cât timp sunt viu! Nu pot, nu vreau!
- Cu toții suntem asemenea statui. Dumneavoastră veți fi plasat mai departe decât toți ceilalți. Pentru că sunteți ultimul sosit.
Și ne-am continuat drumul.
.
După ce am ieșit de acolo, mi-am developat filmele. …Erau goale. Virgine. Îmi venea să le calc în picioare, cu aparat cu tot.
Dar mi-a trecut repede – și am înțeles și am început să râd: lumea aceea, în care imobilismul trecea drept eternitate, nu reușea să lase nici cea mai palidă amintire, nu reușea să dureze – decât doar în somnul meu agitat.
De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.
*
Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.
*
I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.
Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…
Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.
Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!
Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?
”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?
*
O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.
*
București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir c’est mourir un peu.
*
FIOR ONTOLOGIC
Există șobolani în Paradis?
*
Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.
*
Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.
*
CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ
Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.
*
PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE
Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.
Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.
Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.
Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!
Arşiţă, înghesuială, duhoare. Şi în tot iadul ăsta, un băiat de vreo 23-24 de ani, nici înalt nici scund, nici mai înţolit nici mai dezbrăcat, nici mai prezentabil nici mai urât decât alţii de vârsta lui, se trezeşte că tipa de alături, o blondă slăbuţă, minionă, cu cel puţin cinci ani mai mare ca el, se dă pe lângă el, se lipeşte de şoldul lui, alunecă uşurel – chipurile, dusă de val, de aglomeraţie – până ajunge faţă-n faţă şi sfârşeşte prin a se înfige, pur şi simplu, în el, în modul cel mai neechivoc şi agresiv cu putinţă. Băiatului nu-i vine să creadă ce i se-ntâmplă.
Au coborât în centru, iar el i-a pupat mâna și i-a zis că-l cheamă Edy. Ligia, s-a recomandat ea. Apoi au intrat în barul din pasajul subteran de la teatru, lângă veceul public și au comandat două coctailuri Pipiroz.
- Lasă, zice ea la urmă, fac eu cinste. Hai să mergem, bem o cafea. Dar nu aici, ăștia fac o mizerie, o pișoarcă.
…După ce, la foarte puţin timp după aceea, a făcut amor cu ea, în garsoniera ei minusculă din apropiere, o întreabă, încă nedezmeticit:
- Totuşi, cum dracu’ ţi-a venit aşa, hodoronc-tronc, să te dai la mine? Adică, mă rog, cum să spun, de ce tocmai la mine?
- Erai singurul de acolo care nu miroseai a transpiraţie, zice ea, roşind. Uite, mai miroşi şi acum a deodorant, şi îl sărută încă o dată.
Apoi ea vine cu ibricul din bucătăria ei minusculă, în care nu încape decât o persoană. Și în timp ce-şi beau amândoi cafeaua – naturală! – îi povesteşte că a primit un sfert de kil, boabe, de la un fost client al ei. Fost, pentru că ea nu mai profesează.
- Ce anume? întreabă el.
- Am fost cosmeticiană, zice ea. Adică manichiuristă, la Igiena. Dar m-am lăsat, că prea era bătaie de joc leafa aia, dacă n-ar fi fost bacşişurile, muream de foame. Ştii ceva, du-te repede şi te spală pe mâini cu apă fierbinte …stai să-ţi încălzesc într-o cratiţă, că aia de la robinet e cam rece. Hai să-ţi aranjez unghiile, uite în ce hal sunt, le rozi?
- Bacşişurile erau mai mult de la clienţi, continuă ea mânuind o forfecuţă subţire, alea de la cliente erau mult mai mici. Bine, nu dădeau ei bacşiş numai pentru manichiură, ‘ţi-nchipui. Pe care-l vedeam mai băiat de viaţă făceam eu cum făceam şi-l aduceam acasă, râde ea, pentru partea a doua. Asta, sigur, numai dacă-mi cerea el numărul de telefon. N-au fost mulţi, zece, poate douăzeci, dar toţi, băieţi salon, directori, ingineri şefi, procurori, fotbalişti. Băieţi cu bani. Şi bine crescuţi. Iar ăştia m-au mai recomandat şi ei pe la prieteni… aşa că l-am lăsat dracului de serviciu… şi-am pornit-o pe cont propriu. Liber profesionistă, râde ea. N-am mulţi prieteni, eu aşa le zic, prietenii mei, poate doi sau trei pe zi, sunt şi zile cu un singur musafir, dar nici nu-mi trebuie mai mulţi, armăsari sau tovarăşi serioşi, impotenţi, mie mi-e totuna… Nu mă omor să fac zece mii de lei pe lună, cinci sau şase mi-ajung, ba mai trimit şi maică-mi, la ţară. În judeţu’ Suceava, că eu de-acolo sunt.
*Prin anii 90
La câţiva ani după aceea, şi după ce a uitat de acest amor de o oră şi jumătate din deceniul precedent, Edy, care este acum funcționar la A.N.R.P., dă de Ligia în Palatul Parlamentului. Şi află, stupefiat, că ea (care arată mult mai bine ca în urmă cu cinci ani, când au petrecut împreună, în minuscula ei garsonieră, aproape două ore) este acum secretara unui senator teribil de important, şeful unei comisii a Camerei Deputaţilor.
- Sunt în anul patru la Drept. La Ecologică, îi şopteşte ea.
De unde mama dracului anul patru? se miră el în sinea-i, că de la Revoluţie n-au trecut decât trei? Dar ţine cugetarea asta pentru sine.
*Întâmplări cu Moș Crăciun
Domnu Stan a ieşit ieri la pensie. Asta nu e o bucurie nici dacă ai o pensie de ştab, una babană, nici una ca a lui, de doi lei şi-un fâs.
A dat de băut băieţilor din birou, puştilor pe care el îi crescuse, îi introdusese, respectiv îi băgase cu nasul în spaimele şi mizeria legislaţiei, îndrumându-i prin jungla amazoniană a Codului Fiscal şi prin hăţişurile cu colţi şi gheare avocăţeşti ale contestaţiilor în anulare. A fost o băută scurtă, spre deosebire de cele din fiecare sâmbătă după amiază, care se prelungeau, uneori, până duminică dimineaţa.
Cei trei tineri absolvenţi de Drept şi de A.S.E. erau trişti. Chiar ţineau la domnu Stan, moşu’ (Moş Crăciun, aşa îi ziceau, nu pentru că le-ar fi adus vreun dar, ci pentru că, la una din beţiile lor de pomină în care nu se lăsau până nu-l băgau şi pe el, bătrânul s-a apucat să le explice de ce un domn serios, de o anumită vârstă, e bine să aibă o iubiţică, o studenţică, o păpuşică pe care să o răsfeţe cu generozitate, şi anume fiindcă, la vârsta aia, dacă nu eşti Moş Crăciun, te ştie lumea de Moş Tăgârţă. Aşa că Moş Crăciun i-a rămas numele).
Dar din ce naiba o fi întreţinut Moş Crăciun o iubiţică de douăj’ de ani, asta ar putea fi o întrebare. Căci salariul lui de referent-unu n-ar fi dat de bănuit nici unui cadrist ori miliţian vijilent, pe vremea ailantă, înainte de opzeşnouă, iar cine ştie ce amănunte picante despre viaţa lui de după orele de program nu se cunoscuseră vreodată.
Căci domnul Stan nu avea studii. Adică avea, dar numai pe jumătate, sau pe treisferturi, sau cum vrei să le spui, având în vedere că nu le terminase. Nu avea examenul de Stat, adică diploma de licenţă, cum i se zicea pe timpuri. În realitate, însă, din firava lui leafă și apoi, din pensia și mai debilă, abia de-și putea permite, o dată pe lună, o vizită la Ligia, vecina lui de la mansardă. ”Moșu’ e ca ciclul, la dată fixă, o dată pe lună” râdea aceasta.
*Ședințe
Ședință a asociației de locatari, cu obișnuitele vociferări și câteodată, păruieli. Unul la vreo treizeci de ani se ia în gură cu domnul Stan, pe chestia, inevitabil, a costului întreținerii și-i spune “ce nu-ți convine, tataie, că poate nici n-apuci s-o plătești pe următoarea?”
“Da’ dacă n-apuci tu?” ripostează bătrânul.
Întâmplarea face ca a doua zi de dimineață, tânărul impertinent să fie făcut zob de o basculantă cu moloz, de la demolări, pe o trecere de pietoni din Piața Unirii.
Cei o sută și ceva de locuitori ai blocului, în mare parte milițieni și membri de partid fără absențe la orele de Socialism și de Ateism Științific, rămân trăzniți, drept care, la următoarea adunare generală, domnul Stan este ales în unanimitate președinte al asociației, funcție în care rămâne, netulburat de cineva, timp de șase ani după aceea. Adică, până la moartea lui, mincinos profețită de tânărul scandalagiu de care vorbirăm. Iar cu această ocazie, se constată că el golise conturile asociației și că nimeni nu putea să recupereze ceva, de pe urma lui nerămânând decât mobila sărăcăcioasă din garsoniera cu chirie la stat în care locuise o viață întreagă.
Cuvânt-fetiş al tinerilor (?) noştri ziarişti şcoliţi cu Wikipedia şi Găina Vivipară. La ei, totul e „controversat” – şi atunci când vor să spună „discutabil”, ori „dubios”, ori „condamnabil”. Sau, pur şi simplu, „criminal” (vezi 10 august 2018).
*
PRECARIAT
Mă tot întrebam de vreo săptămână cine-o fi înţeleptul care a inventat minunea asta de cuvânt. Şi iată ce-am aflat:
<< Tradus din engleză - În sociologie și economie, precariatul este un neologism pentru o clasă socială formată din oameni care suferă de precaritate, ceea ce înseamnă existența fără previzibilitate sau securitate, care afectează bunăstarea materială sau psihologică. Termenul este un portmanteau care fuzionează precar cu proletariat. Wikipedia (Engleză) >>
Acum vreo câteva bune decenii, mă aflam, tânăr-savant-în-curs-de-calificare (respectiv, operator de recepţie TV-satelit), într-un institut de cercetări ştiinţifice. Cam toţi superiorii mei, care erau ba matematicieni, ba fizicieni, ba Dumnezeu mai ştie ce, circulaseră frecvent prin Apus, pe la tot soiul de congrese şi consfătuiri de specialitate – şi cam toţi vorbeau engleza, care pe atunci, era o limbă binişor necunoscută la noi. Aşa că-i tot auzeai emiţând diverse texte englezeşti. Printre care, foarte frecvent, “thank you very much”. Ceea ce, la un moment dat, l-a scos în aşa hal din sărite pe un coleg operator, că le-a trântit un “futu-vă maciu-n cur” de-a leşinat de râs tot institutul. Şi Maciu i-a rămas, de atunci, numele.
Mi-am adus aminte de chestia asta fiindcă grozav mă tentează să le urez ceva asemănător băieţilor aceştia precari.
*
Apoftegma şi apoflegma, revistă de cultură ieşeană
*
CUJETARE DE TELESPECTATOR
Prostia este o mare forţă a naturii, mai distructivă decât uraganele şi cutremurele.
Cică prin anii 40 (sau 30? cine mai ştie), unul dintre idolii de la Hollywood – Cary Grant, Gary Cooper, sau mai ştiu eu cine – a apărut într-o scenă în care şi-a dezbrăcat cămaşa. Pe dedesubt n-avea nimic. În săptămânile următoare, vânzarea de maiouri bărbăteşti s-a prăbuşit catastrofal în Statele Unite. După câtva timp, în urma multelor şi diverselor demersuri ale industriei producătoare de maiouri, la Hollywood s-a făcut un film în care acelaşi C.G sau G.C. apărea dezbrăcându-se – dar, de data asta, purtând un maiou pe sub cămaşă. Iar industria de desuuri bărbăteşti şi-a recăpătat suflul.
Şi-am încălecat pe-o şa…
*
Ediţia de anul ăsta a fost Oscar-ul cel mai corect politic din istoria PCUS (Partidul Correct din United States). Ştiu de pe-acum ce urmează: toţi incorecţii getodacovasluieni vor sări de cur în sus şapte metri că ce-i ăla un prinţ al Danemarcei mai închis la culoare ca băştinoşii din Ferentari. De exemplu.
E bine de ştiut, însă, că noi am avut aici, la Bucureşti, un Richard nr. 3 în ţoale de samurai. Şi nu s-a mai supărat nimeni. Nici măcar bietul Shakespeare.
*
Până mai acum câţiva ani, ruşii erau cei care defilau cu “eroii” lor din Afganistan. Na, că acum defilează şi americanii! Ciudat simţ al umorului mai are şi Ăl De Sus.
*
Cea mai tâmpită şi periculoasă idee preconcepută fabricată în Europa ultimelor două secole şi jumătate este cea a egalităţii între toţi bipezii planetei. Transpusă, în domeniul marii politici, prin dogma egalităţii între popoare – care, nu-i aşa, au acelaşi drept de vot la ONU. Iar cea mai teribilă crimă împotriva umanităţii a constat şi încă mai constă în furnizarea de armament populaţiilor primitive, sau “doar” înapoiate.
*
Apropo de reglementările antiCovid
“Nicio lege nu se poate aplica fără conformare voluntară” afirmă o doamnă Nuţu pe Facebook - ca şi cum această conformare ar fi fost ceva des întâlnit pe meleagurile astea. Realitatea-i că ea, conformarea, dacă a existat vreodată aici, a fost ceva mai degrabă rar şi neobişnuit.
Valorile şi regulile vieţii comunitare sunt o chestie exotică, de import, în România. Şi, după ce că mentalul colectiv e aşa cum e, cum a fost el moştenit de la Evul Mediu, la infectarea lui lucrează cu spor şi propagandiştii plătiţi de ruşi, chinezi şi de Dumnezeu mai ştie cine.
Pe lângă aceştia, unii dintre principalii vinovaţi pentru dezastrul sanitar actual sunt medicii antivaccinişti. Luările lor de poziţie în social media, obiecțiunile lor, au urmări de o gravitate nebănuită. Fiindcă nu se dezbat chestiuni de strictă specialitate într-un mediu profan şi în proporţie covârşitoare needucat, unde discuțiile duc la formarea imediată de convingeri absurde, apărate si propagate cu atât mai fanatic cu cât sunt mai greșite.
Aflat pentru câteva zile acasă la fie-mea, răsfoiesc cartea pe care o găsesc pe o măsuţă şi citesc, în treacăt, câteva pagini (ăsta e motivul pentru care nu i-am reţinut titlul). E vorba de memoriile unui ofiţer român din anii primului război mondial. Din care aflu că, chiar şi în situaţia disperată din 1917, trupele româneşti au fost vaccinate antitific şi antidifteric. Şi nimeni n-a avut ceva de obiectat! Pe vremea aceea nu existau antivaccinişti!
*
La RealitateaTV, acum vreo două săptămâni, un animal de la AUR: cică nici o ţară din Occident nu a legiferat obligativitatea vaccinării antiCovid.
Mă boule, îi răspund calm eu, mă porcule, nu a legiferat fiindcă n-a fost nevoie. Fiindcă cei mai mulţi dintre occidentali n-au avut nevoie de şuturi în creier ca să priceapă că pot muri din asta. Aşa că, acolo, proporţia de vaccinaţi e de 70, 80 sau 90%. Fiindcă ăia nu-s atât de tâmpiţi încât să ia o chestiune medicală drept una politică.
*
Acum vreo câteva săptămâni, ieşisem în faţa casei în aşteptarea unui taxi. Cu acea ocazie, am constatat că la poarta blocului nostru se lăfăia un căcăţel de căţel. Proaspăt.
Ieri, întorcându-mă din oraş, în timp ce-mi căutam cheile prin buzunare, mi-a căzut privirea în acelaşi loc. Căcăţelul era acolo, însă mult mai uscat. Zbârcit, ridat, îmbătrânit – însă intact.
Aşa că… ce să ne mai mirăm de piramidele faraonilor şi de Marele Zid Chinezesc!
*
RULETA CHINEZEASCĂ
E atunci când achiziţionezi o periuţă de dinţi sau un pacheţel de scobitori fabricate în China. Hai, că periuţa o poţi băga în alcool sanitar înainte de prima utilizare. Dar cu scobitorile nu ţine. Ele au două capete ascuţite – ca semn că le poţi introduce în două cavităţi, deci sunt de două ori mai eficiente decât tradiţionalele noastre scobitori Vlad Ţepeş®.
Şi apoi, fiindcă ele au fost fabricate şi ambalate de nişte mânuţe dibace care nu dau doi bani pe superstiţiile occidentale despre microbi şi viruşi.
*
FACTURA LA GAZE
Probabil nu va fi de 1000 de euro, ci "doar" de 300-400.
Asta, ca să ne simţim noi uşuraţi şi să fim fericiţi că n-a fost de o mie, aşa cum ne vom fi temut.
Asta e leit povestea cu soldatul Gigel, căruia i-a murit tatăl. Atunci când vestea ajunge la regiment, comandantul lui Gigel primeşte misiunea de a i-o comunica într-un mod cât mai puţin şocant. Aşadar, comandantul îl cheamă pe Gigel şi începe: Bă soldat, tu îţi iubeşti părinţii? Da, dom căpitan, zice ăsta. Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, pe măta sau pe tactu? Pe mama, dom căpitan. Ei atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit măta, a murit tactu!
Aşa cum o să ne bucurăm şi noi când vom vedea noile facturi.
*
E pe Internet o chestiuță intitulată Istoria Fără Perdea. Accesând-o avid, publicul neprevenit și ahtiat de cultură înaltă se așteaptă la dezveliri gen Performanțele Erotice ale Celebrului Abelard sau Excesele Sexuale ale Maicii Tereza. Și când colo… oha! sufletu’! aiurea-n tramvai! Mai bine i-ar fi zis Istoria Neștearsă la Cur, ar fi fost mai aproape de realitate.
Părerea mea, vorba unui celebru prim ministru.
*
Acum 30 de ani, când am publicat articolaşul ăsta în România literară, un oarecare Groza (regret că nu i-am pomenit şi prenumele, căci acum nu mi-l mai amintesc) tuna şi fulgera împotriva lui Andrei Şerban, pe motiv că faimoasa Trilogie antică a acestuia ar fi cuprins “scene de bordel”. Asta, apropo de momentul de nuditate din acel spectacol. Astăzi, văd că un domn Claudiu Groza de la Cluj este unul dintre cei trei selecţioneri ai spectacolelor din actualul Festival Naţional de Teatru – acest FNT deschizându-se cu “Inimă şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, spectacol nudist de-a binelea. Tare-aş vrea să ştiu dacă actualul domn Cl. Groza e cumva una şi aceeaşi persoană cu cel care-l bălăcărea pe Andrei Şerban. Aş fi de-a dreptul recunoscător persoanei care-mi va lămuri chestia asta. Aş trece-o în memoriile mele.
*
Patria noastră scumpă a fost dintotdeauna populată de două popoare, unul nedus la biserică și altul nedus la școală. Primul dintre acestea a acceptat cu entuziasm cele mai îndrăznețe fițe și apucături teatrale (asta, din snobism, desigur, dar nu trebuie să uităm că tocmai snobismul este forța care l-a făcut pe maimuțoi să coboare din copac și să se spele pe picioare).
În 1980, de exemplu, pe scena Teatrului Mic din București putea fi văzut un spectacol în care o frumoasă și foarte talentată actriță își arăta sânii oamenilor muncii din România ceaușistă – și asta, nu pentru o secundă, ci timp de o scenă întreagă. Și de teama gurii târgului, nici măcar Consiliul Culturii și Educației Socialiste n-a avut vreo obiecțiune cu privire la asta, spectacolul continuând să se joace ani buni fără amputări. Iar celălalt popor de care zic, nedus la școală, dar util sub aspect electoral, nici n-a auzit de șmecherii dintr-astea intelectual-artistice – sau, atunci când a auzit, precum în cazul Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, de mai an, a lătrat și a chelălăit.
Fiindcă veni vorba, anonima Violette, titulara acestui blog care funcționează și în prezent pe site-ul unui mare ziar din Franța (Courrier International, dacă mi-aduc bine aminte), este româncă și e angajată, chipurile, a ICR Paris. Dar acum aș vrea să vorbesc despre altceva: despre faptul că, din 2005 încoace, adică de la apariția cărții mele, momentul acesta, al efectuării unui ”sondaj” ginecologic, unui chiuretaj empiric, a mai apărut în vreo două romane, ale altora – ba chiar cu luxul de amănunte de la care eu am căutat să mă abțin. Realist, realist, dar însă totuși…
Așa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să revendic gloria de a fi inventat un nou motiv literar și să aștept liniștit apariția tezelor de licență și de doctorat cu titluri cam așa: ”Toposul chiuretajului clandestin în literatura română de la începutul sec. XXI”, sau ”Detalii anatomo-fiziologice în romanul românesc contemporan” ș.a.m.d.
Așa zisa Violette a primit un exemplar de semnal al cărții mele de la editura Baudelaire din Lyon, înainte de punerea tirajului pe piață. Iar editura a făcut asta fiindcă o știa româncă și a sperat, în fundul sufletului ei de editură franceză (apropo, patroana are nume arăbesc), a sperat, cum ziceam, că prin asta se va fi asigurat de o receptare cât de cât binevoitoare. În loc de asta, Violette a dus găleata la gunoi, scriind ”dragii mei cititori francezi, nu cumva să citiți chestia asta”.
În altă ordine de idei, e normal să ai epigoni dacă lumea a auzit de tine, modelul lor. Dar dacă de tine n-a auzit, dar a auzit de ei, care “preiau” de la tine – asta cum se cheamă? Eu îi zic ”omagiu pe șest”.
La concertul inaugural, publicul a aplaudat conştiincios între părţile simfoniei lui Jean Sibelius, descumpănind-o un pic pe Hilary Hahn, excepţionala violonistă. Cum lucrul acesta s-a întâmplat la fiecare ediţie a festivalului şi are toate şansele să se întâmple tot aşa de acum şi până-n Ziua de Apoi, îmi iau libertatea de a-i sugera vechiului meu coleg Mihai Constantinescu, directorul festivalului, montarea de semafoare de ambele părţi ale scenei Sălii Palatului. De semafoare, de stopuri precum cele de la colţul străzii. Ele urmează a funcţiona astfel: cu lumină verde şi un desen reprezentând două palme aplaudând, pentru momentele când trebuie aplaudat – şi cu roşu, imaginea celor două palme tăiată de un X, pentru momentele când nu e cazul să aplaudăm.
Şi bagaţi de seamă că nu cer bani pentru idee, ci numai înscrierea mea în Enciclopedia Neamului Românesc (în atenţia dlui acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop).
Dar ce căuta iepurele în văzduh? a fost primul meu gând.
Că, vorba aia, sunt mai multe avioane pe fundul mării decât submarine în cer.
*
CUJETĂRI MASSMEDIA
de dimineaţă
De ce mă uit la filme, oricât de proaste: ca să nu mă uit la telejurnale. Căci, spre deosebire de ele, filmele au, în general, o noimă.
de seară
În Afganistan mai poţi şti ce se va întâmpla mâine. În România, nu.
*
Americanii au comemorat cei douăzeci de ani scurşi de la sinistrele atentate cu o cernită adunare şi cu cântări de soprane. Dar, cu tristeţe o spun, nu aşa se evocă o astfel de înfrângere.
Putin a spus, mi se pare (sau o fi dat numai de înţeles?), că, dacă America ar fi ripostat cu cea mai mare duritate în septembrie 2001 sau la puţin timp după aceea, nimeni n-ar fi îndrăznit să i-o reproşeze. Şi, zic eu, nici atâtea puteri-aproape-nucleare n-ar fi fost pe lume la ora asta.
Mărturisesc că şi eu sunt deprimat (”depresat”, cum zicea odată la televizor o persoană oficială). Singurul motiv pentru care nu mă sinucid este ca să nu se bucure ăştia. Se ştiu ei care.
*
Iona, ăl cu cetaceul. Un tip indigest. De vomă chiar.
*
SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI
Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare zilele trecute că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! Astăzi, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum a mirosit în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.
Cişmigiul e al lor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când îşi fac ele apariţia, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi mai poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie. În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli de pe un aeroport militar. Dar ce să faci? nu le poţi goni.
Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.
- S-au căcat muştele pe portretul împăratului.(J. Hašek)
- Ai mai văzut, şefule, aşa o catastrofă grozavă? (N. Kazantzakis)
- Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim! (I.L. Caragiale)
- Omul e porc: ciripeşte! (V. Havel)
- Nu garantez de gustul meu, dar am un dezgust foarte sigur. (J. Renard)
- Înţeleg ca ignoranţa să fie purtată ca o cruce, nu vânturată ca o secure. (Fl. O’Connor)
- Preoţii şi ritualurile sunt doar cârje pentru viaţa infirmă a sufletului. (Fr. Kafka)
- Dorinţa e foarte puternică, ea zămisleşte credinţa. (M. Proust)
- O, de-aş avea din nou şaptezeci de ani! (O.W. Holmes jr.)
- Conopida nu e decât o varză cu studii superioare. (M. Twain)
*
Anunţ cu mândrie/fără pic de jenă că AUR ŞI ARGINT, micuţa-mi poezioară care a inspirat numele unui mic, dar select grup FB, beneficiază de câtva timp şi de o versiune albaneză. La adresahttps://lyricstranslate.com/…/aur-si-argint-ar-dhe…
Sinceră recunoştinţă traducătorului Hüseyin Arda Koçak (pe care, de altfel, nu-l cunosc).
Uite şi versiunea engleză, datorată domnului Paul Abucean:
Acu’… chestia cu efectele secundare ale unui vaccin, anti Covid sau anti ce-o fi, e că eu le-am simțit pe pielea mea, când aveam vreo doojdoi de ani.
O cunoscusem cu câteva săptămâni în urmă pe Mica, o fată superbă, cu trei ani mai tânără ca mine, o brunetă înăltuță cu ochi albaștri și cu doi pepenași de o tărie care mi-a tăiat răsuflarea când i-am văzut prima oară mai de aproape. Mă rog, ”văzut” e un fel de a spune, dar hai să trecem peste asta. Era și ea angajată în câmpul muncii, la fel ca mine. Asta, pentru că amândoi dădusem admiterea la facultate, cu același rezultat dezastruos – ea, la Politehnică, eu (pentru a doua oară), la Teatru.
Și pentru că nici unul dintre noi n-avea telefon (eu și ai mei doar de trei ani ne numeam bucureșteni, astfel că cererea noastră la Telefoane trebuia să se mai fezandeze măcar vreo cinci sau șapte înainte de a fi aprobată), nu puteam comunica altfel decât folosind telefoanele de la serviciu. Așa că în dimineața aceea, am sunat-o și printre altele, am întrebat-o – pentru cam a suta oară – dacă nu s-a săturat de parcul Herăstrău și dacă n-ar vrea să treacă diseară pe la mine. Și spre fericita mea uimire, mi-a zis că da, ar vrea.
Cam la cinci minute după această convorbire, și-a făcut apariția o echipă de veterinari de la Sanepid sau cum s-o mai fi numit chestia aia pe atunci, veniți să ne vaccineze antigripal. Asta fiind cam pe la nouă dimineața. Iar pe la ora unu, după prânz, aveam febră și dârdâiam un pic, făcusem gripa lor zis antigripală.
Mi-am blestemat norocul, norocul meu cel rupt în cur și am sunat-o pe Mica. Dar, ca un făcut, nu mi-a răspuns nimeni. Am mai sunat, în decurs de vreo oră, de câteva ori, dar telefonul ei a rămas la fel de mut.
Așa că m-am dus acasă, am înghițit niște piramidoane, am transpirat din greu și m-am rugat ca Mica să se fi răzgândit și să fi rămas naibii la ea acasă. Adică în capătul celălalt al orașului, în Balta Albă. Dar n-a fost să fie, pe înserate m-am trezit cu ea la ușă.
I-am explicat că am febră cu sudori când calde, când reci și că-mi pare atât de rău de halul în care eram și că n-aș vrea să-i dau gripa. Și așa mai departe…
- Am venit pân-aici, eu la ora asta nu mai plec. Rămân aici, a zis ea după un scurt moment de reflecție. Stai întins, mi-a mai spus ea, o să am eu grijă de tine.
Și a avut. La scurt timp după asta, eram amândoi goi pușcă, iar ea a șoptit ”ce fierbinte ești, n-am văzut de când sunt așa bărbat fierbinte”, de fapt, înainte de mine nu mai văzuse ”așa” decât un singur bărbat, după cum spunea.
Și așa mai departe, după cum spuneam.
…Dracu’ știe de ce, eram mereu al doilea. Toate fetele cu care-am avut de-a face atunci, în adolescența mea de până la treișcinci de ani, mi-au spus același lucru, că eram al doilea. Niciodată, al treilea.
Curioasă chestie. Mă gândesc că ne-ar prinde bine și nouă o anchetă Kinsey pe tema asta.
*
