O MIE ŞI UNA DE MORŢI (87)

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Tags: , , , , , , , , , , ,

Comments are closed.