Se poate citi, la adresa https://biblioteca-digitala.ro/?volum=3824-aur-si-aurolac-insemnari-din-teatru-si-lume–2001, cronica mea la OPERA DE TREI PARALE, publicată în revista Teatrul, nr. 1/1980. Montarea de la teatrul Bacovia din Bacău a regizorului tunisian Sassy Brahim avea exact aceleași deplorabile particularități de care vorbește acum dl Ornea. Însă, după ce articolul meu predat redacției Teatrul le-a semnalat, ele au fost înlăturate chiar de la reprezentația numărul doi. Desigur, asta nu Sassy Brahim, fostul meu coleg de facultate, a făcut-o, ci, mai mult ca sigur, vreun securist din redacție, care a dat un telefon la ”foruri”. Care n-aveau nevoie de încă un subiect furnizat Europei libere. Așa că articolul meu a apărut fără pasajul în care vorbeam despre antisemitismul spectacolului băcăuan. (Probabil, însă, că antisemitismul din spectacolul Teatrului Național București, de care vorbește dl Ornea acum, nu va fi înlăturat, fiindcă n-are, nu-i așa, cine s-o facă. Iar spectacolul dlui Colceag va fi comentat entuziast în România literară).
*
E unul pe Facebook care mănâncă şi el o pâine înjurând morţii. Pe Sartre, în speţă, că a refuzat Nobel-ul fiind comunist. Ce bine le prinde telectualilor dâmbovițeni ”corectitudinea politică”, sau cum s-o mai fi numind noua dogmă ”anticomunistă”, de fapt antieuropeană. Ce bine camuflează aceasta antisemitismul lor atavic!
*
Oana Stoica l-a făcut comestibil pe Arthur Schnitzler
*
Niculae Ceaşcă a desfiinţat facultăţile de Psihologie şi Sociologie în principal din cauză că un abia înfiinţat Institut de expertizare a forţei de muncă şi de alte ticăloşii de genul ăsta constatase că foarte mulţi miliţieni, pe lângă că erau tâmpiţi conform fişei postului, mai erau şi anxioşi, bipolari ş.a.m.d. (vezi https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10954). În compensaţie, după 1989, au apărut grămezi de facultăţi şi de secţii cu cele două profiluri susmenţionate, dătătoare de diplome. În ultimii ani, toţi tinerii poliţai şi jandarmi care şi-au tras câte un glonţ în cap cu arma din dotare erau certificaţi din pâdevî psihologic de nişte posesori de asemenea diplome.
*
Le văd meclele, ale ăstora de la Ferma Dacilor, vii şi morţi, hoţi şi vardişti, interlopi şi autorităţi protectoare – şi-mi fuge gândul la Lombroso. Îl văd pe câte unul dând interviu la televizor şi mă gândesc că mutra aia e scoasă din vreun tratat de criminologie. La urma urmei, nici Lavater ăla n-o fi fost nebun. Iar faptul că Masculul Alfa al unei colectivităţi – oraş, sat, sau ce-o fi ea – are profil clar de individ violent şi complet insensibil la orice considerent de natură morală arată că acolo şăf e ăl care dă mai tare cu pumnul. Civilizaţie, deh.
*
În 2005, Sergiu Nicolaescu a pus pe piaţă filmul său intitulat simplu “15″. Co-scenarist i-a fost celebrul scriitor Dumitru Radu Popescu. În acest film despre revoluţia din decembrie 1989 de la Timişoara, cei doi au arătat că revoluţionarii fugăriţi de trupele de represiune ceauşiste şi-au găsit scăparea înăuntrul Catedralei Ortodoxe, cei dinăuntru deschizându-le porţile acesteia. În realitate, s-a întâmplat invers, cei dinăuntru (la ordinul, se pare, al actualului socru monorhic al lui Victor Ponta, unul Sârbu) închizându-le poarta în nas – astfel că vreo 10-15 dintre aceştia au murit pe treptele catedralei, mitraliaţi de nişte militari neidentificaţi ulterior. Cât despre ţaţa de pe Facebook, care zice că-l iubeşte pe S.N., n-are decât. Dar e bine să ştie şi aceste amănunte.
*
A început digitalizarea ANAF
*
Cu începere de la 01.03.2024, în România viteza luminii va fi redusă la 50% din cea actuală.
Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Transporturilor, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Economiei, Ministerul pentru Societatea Informaţională, Serviciul Român de Informaţii vor lua măsuri pentru implementarea etc.
*
PREFERINŢĂ
Prefer câinii şi pisicile. Necuvântătoarele în locul prostcuvântătoarelor.
*
Când ”palestinienii” atacă Israelul, un val de ”demonstrații”-aproape-războaie-civile și alte felurite scandaluri zguduie țările occidentale. Când Rusia se pregătește de război cu lumea civilizată, iar niște ”rebeli Houthi” de care nici dracu’ n-a auzit până acum sunt pe cale să blocheze tot comerțul mondial, Pakistanul-nuclear atacă Iranul-aproape-nuclear. Iar Alibaba, concurentul chinez al lui Amazon, a scos la vânzare contoare Geiger-Müller. La preț avantajos.
*
Câteodată, Netflix nu e nici tâmpit, nici soporific. Tocmai am văzut un film biografic. Biografia lui Richard Burton – şi a Lizicăi, tot pe-acolo. Mi-a plăcut Liz, cum s-a dat ea cu gheruţele şi cu colţii la un ziarist obraznic, care a îndrăznit să zică ceva de Richard al ei. Dar şi el…
La un moment dat, povesteşte o fază nostimă. Hamlet, la Londra, cu el în rolul titular. În prima lojă, lângă scenă, cine? Chiar Winston Churchill! În timp ce declama de zor, Burton a sesizat un murmur din loja aceea, care parcă îl îngâna. Churchill rostea şi el, în şoaptă, versurile, ştia piesa pe dinafară. După reprezentaţie, cineva bate la uşa cabinei lui Burton. Cine era? Chiar Churchill: “Milord Hamlet, îmi dai voie să folosesc toaleta dumitale?”
*
Azi, nepoțica mea de aproape zece ani s-a dus la teatru. Cu maică-sa. Frățiorul ei, de cinci anișori jumate, nici n-a vrut să audă de teatru. Așa că a rămas acasă, cu taică-su. Ce mai, bărbații este bărbați.
Ne cunoaştem de mai bine de 50 de ani, eu cu Ady. De când eu tocmai intrasem la facultate, în Bucureşti, iar el se pregătea să plece în Israel. Unde, la fel ca mine, nici el n-are astâmpăr - şi publică o mulţime de revistuţe literare, pe româneşte.
Am preluat aici, cum se poate vedea mai jos, cel mai recent număr al uneia dintre acestea.
MOZAIC CU AMICI DE CONDEI
Istoria este crudă și nemiloasă. Poporul evreu a suferit mult și niciodată nu a fost răsplătit de Istorie. Tragedia Shoah-ului este banalizarea supremă a răului, citez aici pe Hannah Arendt.
Întrebările privind Holocaustul sunt multiple… tomuri de hârtie scrise nu pot descrie tragedia imensă prin care a trecut poporul evreu. O lacrimă mare pe cerul Istoriei este Shoah-ul, de fapt o furtună în liniștita trecere a timpului.
Am văzut recent un film extrem de interesant despre negarea Holocaustului. Negaționiștii sunt vinovați de dorința de șterge din Istorie această uriașă populație de evrei sacrificată în numele unei idei aberante de către niște conducători ce au urât însuși omul. Nu îmi pot explica, după atâtea cărți și studii citite, de ce s-a întâmplat… poate pentru că Istoria decide în locul nostru. Explicațiile teologice nu mi se par relevante pentru că Dumnezeu Tatăl Nostru nu dorește decât învierea și îndumnezeirea omului. Diavolul să fi dorit aceasta? Sau nişte simpli oameni mânați de un uriaș egoism și o lipsă de umanitate crasă.
Moartea a fost prezentă mereu în istorie. Totuși, sfârșitul crunt al celor 6 milioane de suflete nu mai ține de hazard, ci de o creație a unor oameni fără suflet, o creație denumită “purificarea etnică și a rasei”. Ura față de evrei este veche și imposibil de explicat în câteva rânduri. Ea a fost dusă spre perfecțiune în timpul Holocaustului, o mașinărie care din punctul ei de vedere nu făcea nimic greșit.
Întrebările apasă și acum conștiința oamenilor, marea vinovăție ce cufundă lumea Occidentală într-o beznă morală, semne evidente ale unui declin civilizațional. Unii istorici și filosofi au explicat Holocaustul ca pe un conflict civilizațional. O explicație aparent logică, o logică istorică, totuși rămâne o explicație puerilă. Dimensiunea a ceea ce s-a întâmplat va putea fi judecată peste câteva secole.
Rănile sunt prea adânci, nu s-au închis, iar cauzele care au dus la această tragedie sunt încă prezente: ură, disensiune, antisemitism, xenofobie, intoleranță.
Are poporul evreu are vocația suferinței?
O întrebare adresată Istoriei…
Alexandru Cristian
***
Jurnalista evreicăBari Weiss a părăsit redacţia New York Times din cauza antisemitismului. Ea scrie:
“În calitate de democrat care a rămas fără adăpost, care acum se află cu siguranță în centru, dar care probabil înclină din ce în ce mai mult spre dreapta, am rămas încă o dată cu o apreciere, în ciuda mesagerului, a mesajului administrației Trump, deoarece, privind retrospectiv, ceea ce a făcut ea era destul de incredibil.
Atât de mult din ceea ce s-a întâmplat în acea administrație [Trump] se dovedește a fi fost corect. Și asta este cel mai frustrant pentru mine. Lucrările la zidul de la graniță? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am ucis mesajul. S-a dovedit că a fost corect.
Emiterea de datorii pe termen lung pentru refinanțare când ratele erau la zero? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.
O pace structurală în Orientul Mijlociu? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.
Când vom înceta să ne mai împușcăm singuri în picior? Și când vom vedea și ne vom lua timp să trecem dincolo de persoana vorbitorului și să le ascultăm cuvânt cu cuvânt?
Dacă este clar că ultimele două săptămâni u fost un semnal de alarmă, următoare întrebare este: De ce?
O parte a răspunsului constă în depravarea pură a terorismului Hamas. Aceasta a făcut ca justificarea și sărbătorirea actelor lor să fie cu atât mai clară.
Contradicțiile și falimentul moral al unei viziuni a lumii care își petrece ani de zile îngrijorându-se de microagresiuni și de poliție a tonului, dar care nu se poate decide de ce parte se află după decapitarea unor copii, nu sunt tocmai greu de observat.
Altfel spus: atunci când organizațiile Black Lives Matter îi slăvesc pe teroriștii islamiști prin postarea unui logo de parapantă, ai fi un prost să nu reevaluezi lucrurile. Evenimentele din ultima săptămână au spulberat iluzia că Wokeness înseamnă protejarea victimelor și apărarea minorităților persecutate. Această ideologie este și a fost întotdeauna despre singurul lucru despre care mulți dintre noi v-am spus că este vorba de ani de zile: puterea. Iar după ultimele două săptămâni, nu mai poate exista îndoială cu privire la modul în care acești oameni vor folosi orice putere pe care o vor lua: vor căuta să îi distrugă, în orice mod posibil, pe cei care nu sunt de acord cu ei.”
***
“Să nu credeți că antisemiții sunt complet inconștienți de absurditatea replicilor lor. Ei știu că remarcile lor sunt găunoase, că pot fi contestate. Dar se amuză singuri, pentru că adversarul lor este cel obligat să folosească cuvintele în mod responsabil, deoarece el crede în cuvinte. Antisemiții au dreptul să se joace.
Le place chiar să se joace cu discursul pentru că, invocând motive ridicole, discreditează seriozitatea interlocutorilor lor. Ei se bucură să acționeze cu rea credință, deoarece nu caută să convingă prin argumente solide, ci să intimideze și să deconcerteze. Dacă îi presați prea tare, vor tăcea brusc, indicând cu superioritate, printr-o frază oarecare, că a trecut timpul pentru argumente.”
Jean-Paul Sartre
***
Nedumerire (e-mail)
Dragă Adrian,
Sper ca sunteți întregi tu și familia, si prietenii, greu de închipuit sălbăticia acestor hamas…. Suntem absolut șocați, cum de au putut să atace ei Israelul?? Ce făcea Bibi când s-a întâmplat asaltul? Când demisionează? Cum se explică catastrofala cădere a Mossad-ului? Cea mai brează armată ce făcea, dormea??? Cum de nu au știut nimic despre ce se pregătea? Ma ierți de întrebările astea, dar suntem uluiți de grozăviile întâmplate în contextul lipsei totale de reacţie a celor aleși să vă păzească viețile. Suntem cu gândul la voi toți cu speranța că sunteți neatinși de o asemenea violență…
Sa auzim de bine. Cu inima strânsă,
Miki
(bunul meu amic din facultate – A.G.)
***
O discuție cu pictorul MAX TZINMAN
Max:
- Între timp, vorbind de ce e aici, în USA: violență fizica eu încă nu am văzut personal, dar ai citit cum se striga Jews to gas… distanţa pîna la fapte nu e așa mare. Și ce vad: destul de multe afișe cu ostaticii, rupte. Se pare că unii din cei care o fac, dacă spui ceva îți răspund ca … e ilegal să pui postere, si că nu vor murdărie! Am văzut și o discuție despre niște copii/tineri (probabil de la liceu, încă nici măcar de la colegiu!) care rupeau… și nu-ti imaginezi câți trecători spuneau ca sunt doar copii, ce să faci…
Problema, aici, este că totdeauna criminalii au mai multe drepturi decât victimele… mai degrabă mă arestează pe mine dacă-i fac ceva vreunui asemenea derbedeu…
Unii au publicat fotografii cu huligani care făceau asta, și au fost rezultate: identificați și concediați !
A.G.:
- Te rog liniștește-te. Este și un război cultural de dus. Războiul acesta în Orient va dura şi va avea efecte profunde. E ca un tsunami mondial, vei vedea. Nu avem altă ieșire decât să lichidăm teroriștii care de mici sunt educați pentru ucidere. Israelul are rolul de a expune adevărata ideologie a islamului. Ambiția lor de a trece civilizația prin foc și sabie a fost amplificată de ISIS.
Dacă noi nu îi oprim acum, Europa va ajunge un califat.
***
anonim:
Of! Adrian! Trăim vremuri cumplite. Bunica mea avea o mare frică de război. Se ruga tot timpul să fie pace.
Noi, românii, mă refer la generațiile mai tinere, nu știm să prețuim ce avem.
Cât mai avem. Singurul ajutor care ne rămâne este Dumnezeu. Sunt aproape cu inima,cu gândul , de tine, de toți ai tăi.
Trebuie să fii tare!
***
A.G.:
Nu pot fi tare, nu particip la lupta fizică. Cel mult, îmi descarc emoțiile și frustarea înjurând actualul guvern.
Infinitele discuții stupide, dreapta, stânga, religioși, fanatici, democrație, presa care e scindată, vorbe … vorbe…
Nimic despre Israel, probleme, educație, spitale , corupția de dimensiuni monstruoase, incapabilii penibili aduși de Bibi ca să-i poată manipula comod.
Cât de orb poate fi un popor așa zis inteligent?
***
revista ALTERNANȚE
Dragă Adrian,
Este tulburător ceea ce scrii, dureros, incredibil, e însă realitatea din ziua de azi. Sunt siderat de tot ce aud, văd și citesc. Oamenii suferă, e deja prea mult, nu pot să cred că Addonai vrea acest calvar, nu-mi pot
închipui așa ceva. În numărul din ianuarie al revistei am să includ textul tău, dar și pe celelalte două. E prea trist ca să rămână tăcere! Firește, dacă îmi permiți. Te rog mult să aveți grijă de voi!
Cu cele mai calde gânduri de prietenie,
Eugen Popin
***
Ca să mai uit de politică și copiii prizonieri în GAZA, am inițiat o colecție numită Arte în timp de război. Poezii, proză, desene, discuții legate de conflict. La arme, cetățeni ai scrisului și al vizualului!
Spre bucuria mea, zeci de scriitori și câțiva artiști plastici au răspuns chemării mele.
În numai trei săptămâni, am reușit o cărticică ilustrată (ebook) cu aproximativ 50 de participanți. Poate fi accesată în Jurnalul Israelian:
Devii filosof când un perete sau o scară decide viața sau moartea. Cad rachete zilnic. E ca un loto ceresc. Miza e viața cuiva.
Unii pierd.
***
“Ieri seară alarmă la noi și explozii undeva foarte aproape, trei răniți – am aflat mai târziu… blocul avariat și declarat nelocuibil.
Când e alarmă, coboară la noi tot felul de locatari de la etajele de sus, care nu au unde să se adăpostească, pe unii nici nu-i cunosc… vin și intră la noi ca la ei acasă.
Lăsăm ușa deschisă ca să nu bată isteric.
Nici noi nu avem adăpost… dar ei se simt mai în siguranță la parter. Dau buzna și se așază într-un colț, în cele 3-4 minute până se oprește alarma. Toți stau cu nasul în telefon, căutând informații. Apoi pleacă fără un cuvânt.
Scena s-a repetat acum câteva zile de patru ori la rând, seara. Nu putem discuta cu ei, vorbesc gibberish, probabil sunt din Uzbekistan, nimeni nu știe limba lor.
Ce situație… ce popor are astfel de revelații? Și nu, nu ne este frică, suntem doar în depresie, NU EXISTĂ viitor aici.”
Delia
***
Acum, când evreii sunt ciopârțiți și decapitați în țara lor, înțeleg că un al doilea Holocaust are data de 7 Octombrie 2023. Acum exact 50 de ani, eram soldat și făceam armata la aviație. Ziua, avioanele de luptă decolau în misiuni periculoase, dar seara piloții erau răsfățați la petreceri cu muzică și gustări aduse de catering.
Ce s-a schimbat? Nimic, doar tehnologia e mai eficientă. Ura e aceiași. Suntem un popor care trăieşte în orele dintre războaie.
Maria Sava
***
A.G.:
Netanyahu nu vrea să recunoască greșeli, nu are nicio responsabilitate, ne zice. Înainte de război a venit la el un grup de ofițeri rezerviști cu un palpabil semnal de alarmă, nu a vrut să-i primească. Ani de zile a permis ca valize cu dolari trimise de Qatar să fie livrate Hamasului. Care a folosit banii pentru înarmare, salariile teroriștilor, a săpat tuneluri tactice și ofensive. Sub ochii celor de la graniță care vedeau antrenamentele, luptele simulate, pregătirile iminente de război. Ei și? King Bibi face pace cu Saudia, merge la Elon Musk să discute afaceri, se plimbă țanțoș prin Londra… Familia locuiește la hotel de 5 stele, pe banii statului, stil Ceaușescu. Hamasul vrea pace, ne zice guvernul, noi trebuie să oprim Iranul…
A.G.:
Am lansat eBook-ul Artele în timp de război. Prietena Julia Kakucs scrie imediat: Undeva în paginile revistei, printre oameni zdrențuiți sunt și cuvintele mele alături de fotografia lui GeoN si sculptura lui Bruno Catalano. Duminica o așteptați și voi pașnică…
Eu aștept mereu o minune… ar fi așa de simplu dacă Omul ar fi Om sau poate este mai corect să spun, dacă nu ar fi Om?
Viktor Frankl a spus: Auschwitz a arătat de ce este omul capabil, Hiroshima a arătat consecințele…
Zise adineaori cineva, pe Facebook, că trebuie aplicate “măsuri dure”. Dacă aplici măsuri dure, doctorii pleacă, au mai făcut-o. Sigur, în măsura în care știu vreo limbă străină, iar ăștia de la Urziceni e clar că n-o știu nici pe-a lor.
Toată lumea urlă că ei nu manifestă empatie. Dar în țările unde ajung (cei ce ajung), putem fi siguri că dau dovadă de empatie. Empatia, la noi, e marfă de export.
P.S. Aș fi curios cine i-a dat patalama doctorașului care era de gardă și care dădu în seara asta o declarație la televizor.
*
INTERESANTĂ COINCIDENŢĂ
Piedone, fostul și actualul primar băgat în puşcărie pentru partea lui de vină în moartea celor 64 de tineri arşi la Colectiv, a găsit de cuviinţă să-şi facă publicitate la biserica din Costeşti, Argeş, ridicată pe locul unei vechi biserici în care au ars de vii 116 oameni, în 1930. Nu ştiu cum să calific gestul său.
Aud că brava Justiţie Română, care îi achită pe călăii inginerului Ursu, îl pune pe fiul victimei să plătească cheltuielile de judecată (care, în cazurile judecării unor infractori oarecare, rămân în seama statului). Aşa procedau şi tribunalele lui Hitler: trimiteau familiei celui împuşcat nota de plată pentru gloanţele trase. https://romania.europalibera.org/a/decizie-definitiva-gheorghe-ursu/32522421.htm
*
În fine, după 11 ani de la inaugurarea măgăoaiei numite Biblioteca Naţională - care, de altfel, a adăpostit şi adăposteşte tot felul de bairamuri şi instituţii la fel de dubioase – şi după închiderea ei pe motiv de ploşniţe şi păduchi, cineva observă că vacii noastre nu-i e bine, că uite, vine tata cu pielea ei în băţ. Şi trimite cărţile şi ziarele din subsol la iradiere cu diverse bombe atomice. La scurt timp după aceea, se va constata că se vor fi terminat banii pentru cobaltul radioactiv, iar mărunţişul rămas ajunge doar pentru o primă directorială. Nu ne vindem ţara, CPLM!
La Antena3: CONDIMENTAREA CREATIVĂ. Probabil, vor să ne pună sare pe coadă.
*
Nume bărbătești: Marilen, Silvian, Claudian, Lilian, Feliciu, Venus. Atrag respectuos atenţia onor publicului cititor că n-am inventat nimic.
*
Actualul film Oppenheimer ne dă ocazia să reflectăm o clipă: doi oameni, el şi Alan Turing, au câştigat războiul mondial. Cu amândoi, societăţile lor democratice nevoie mare s-au şters la …nas. Cu democraţia nu te joci.
*
Într-un interviu din 1946, Einstein a spus că întrevede trei mari pericole la adresa omenirii:
- Forța nucleară, aflată la îndemâna unor politicieni imaturi (”infantili” a fost termenul folosit).
- Explozia demografică. Favorizată de progresele medicinei, dar nu numai. ”Peste 20-30 de ani, tunisienii, marocanii și algerienii vor fi de trei ori mai numeroși decât francezii get beget”, i-a spus el ziaristului (care era faimosul abbé Pierre).
- Explozia informațională (”psihică” a numit-o el) – provocată de massmedia. Atunci când cei mai săraci vor putea să vadă, la televizor, cum trăiesc cei mai bogați, omenirea va avea o problemă – cam în acest sens s-a exprimat el.
Şi băgaţi de seamă că toate astea se întâmplau într-o vreme când nu exista Internet.
*
SALVAȚI-L PE SOLDATUL KING! Unde ești, nene Spielberg?
1. “Sonete franţuzeşti”? Ce-s alea? Două catrene plus două terţine, cumva?
2. “Să revinim”. Şi ne mai mirăm de prostiile pe care le spun absolvenţii la bacalaureat…
Reviniţi, dom’ profesor!
*
Pe vremuri, îi citeam în România literară pe Şerban Cioculescu, Geo Bogza, D. I. Suchianu şi alţii de aceeaşi mărime. Şi pe domnul profesor Nicolae Manolescu, desigur. Astăzi, îl citesc cu acelaşi interes pe dl. prof. N. M., care, printre altele, ia în discuţie (şi bine face) nivelul tot mai sărăcuţ şi amărât al ştiinţei de carte în patria noastră – folosindu-se de exemple culese din bogata producţie a câte unui Ceahlău din câmpul literaturii de răspândire comunală ori judeţeană de pe la noi. Demersul are doza sa de gratuitate, căci oricine l-ar face de râs pe veleitarul sfertodoct, acela tot pe răutatea şi invidia confraternă va da vina, sărăcia sa cu duhul fiind întotdeauna condimentată cu niţică paranoia. În ce mă priveşte, sunt de părere că dl. prof. N. M. nici n-ar fi nevoit să caute prea departe. Ar fi suficient să arunce o privire chiar în a sa Românie literară. Numărul 28 din 7 iulie 2023, pagina 20.
În ultima săptămână, șase crime și tentative, la Craiova, Timișoara, Satu Mare, Rovinari, Turnu Măgurele, în Argeș… Văd că e boală care se ia. Încep să cred că aveau dreptate comuniștii, că nu lăsau să transpire nimic de genul ăsta în presă. Că electoratul, alegătorii se iau unii după alții. Unde mai pui că-i excită și imaginile din Franța.
Încep să mă conving tot mai temeinic că Civilizația IT (Information technology) va fi, de fapt, Planeta Maimuțelor.
21.04.2023:
I-auzi, i-auzi: elevii care dovadă de violență la școală vor putea fi exmatriculați, așa zice madam Sinistră a Să-Zicem-Educației. Pe vagabondul repetent de trei ori, deja alcoolic și drogat, care sare cu cuțitul la amărâta de profesoară – să vă spun eu unde-l doare că-l dau ăștia afară?
Am petrecut odată câteva zile în orașul São Paulo, pe atunci, campionul criminalității și al infectării cu SIDA din America Latină. Sunt multe de spus despre atacurile zilnice de acolo și reprimarea lor, nu numai de către poliție. Infractorii de pe trotuare, care smulgeau poșetele femeilor și o rupeau la fugă cu viteză de sprinteri olimpici, aveau cam 14-16 ani, așa că nu puteau fi băgați în pușcărie. Uneori puteau fi văzuți morți, pe străzi, dimineața în zori, iar ziarele scriau atunci despre ”escadroanele morții”.
Localnicii (cu care am discutat despre asta) ziceau că escadroanele acelea sunt, de fapt, sectoriștii din cartier: ce nu puteau rezolva în timpul serviciului cu carnetul de amenzi rezolvau noaptea, când plecau de la slujbă, cu pistolul. Dacă vedeau o mogîldeață sărind, noaptea, gardul unei vile elegante, nu mai puneau întrebări.
*
“Față de RomâniaTV, OTV-ul lui Dan Diaconescu părea BBC”, zice azi Andrei, gineri-miu. Rezon.
*
Cea mai cumplită crimă împotriva umanității este să prostești gloata. Adică să dai maselor ideologie. Și să pretinzi că i-ai pus să conducă pe cei care trebuie conduși. (Ceea ce e o minciună mare cât Statuia Aviatorilor, fiindcă de fapt îi stăpânești tu, satrapul, prin tot soiul de interpuși și trepăduși.)
*
La televizor, unul neras, nepieptănat, cu ochi de crap din plachie și privire care fuge ba la dreapta, ba la stânga, dacă ar urca în autobuz după mine, sigur mi-aș feri buzunarele. E deputat, dragul de el.
*
Am terminat liceul în 1966, ultima serie cu 11 clase. Am fost o excepție. Asta, în primul rând fiindcă eram unul dintre cei 4 băieți dintr-o clasă de Uman, de 44 de elevi. Iar clasa asta era una dintr-un liceu provincial cu rezultate aproape excepționale în materie de matematică-fizică-chimie și aproape nule, în rest. Aproape toți colegii mei de la Real au intrat din prima – în general, la Politehnică – procentajul de admiși fiind efectiv impresionant, la nivelul celor mai bune licee din București. În ce mă privea, am fost o excepție fiindcă în ultimul nostru an de liceu, naiba știe de ce, nici un coleg de la Real n-a trecut de faza județeană a olimpiadelor de științe exacte (de unde, până atunci, în fiecare an ajungeau câțiva în etapa națională, ba o mai și câștigau). În schimb, am ajuns eu în faza națională a olimpiadei de Literatura Română, fiind unul din cei doi reprezentanți ai regiunii noastre acolo. Asta mi-a permis să dau Bac-ul, căci altfel, profa de Chimie mă lăsa corijent.
La întâlnirea de 30 de ani de la Bac, singura la care m-am dus, au luat parte cam o treime dintre cei 150-160 câți număra promoția. Ca de obicei în împrejurări din astea, s-au prezentat numai cei care aveau cu ce se lăuda. Trebuie să spun că aproape toți colegii mei erau de la țară, din satele sărace ale zonei, mulți dintre ei locuind tot timpul liceului la internat. Iar în 1996 stăteam de vorbă cu câțiva oameni cu cariere impresionante: diplomație, comerț exterior, administrație centrală (ministere). Adică cu niște umeri teribil de înstelați.
Da, așa era pe vremea lui Ceașcă, ajungea poporul până la stele. Iar la următoarele aniversări ale bacalaureatului nostru nu m-am mai dus.
Cică a luat șpagă 20 de milioane de euro și Statul Cel Rău i-a confiscat 3 milioane și i-a dat niște ani de pușcărie, pe care n-o să-i prea facă, pe motiv de vârstă. Câștig net – 17 milioane, bună afacere. Dacă Statul Cel Tâmpit și Nemernic i-ar fi confiscat și pe ăi șapteșpe, ar fi avut din ce le mări lefurile la profesori. Dar nu vrea să le mărească, nu cumva să câștige telectualii cât chelnerii de la restaurantul Parlamentului.
*
Pe vremuri, existau niște răhățele, un fel de jucării cu ventuză, de lipit pe dinăuntru în ”lunetă”, adică în geamul din spate al mașinii. Una era o palmă deschisă, o pălmuță cu arc, bâțâindu-se în mersul zdruncinat al mașinii. Era cunoscută sub numele de Ceaușescu, fiindcă ăla era cel ce făcea cu mâna mulțimii, din mersul mașinii. Iar cealaltă era un cap de cățel, tot pe arc, care se clătina afirmativ, în ritm cu pălmuța. I se spunea Păunescu, fiindcă marele poet cu acest nume era cunoscut de toată suflarea drept principalul claqeur, principalul aplaudac al lui Ceaușescu, figura cea mai publică ce încuviința în delir tot ce spunea și făcea Cârmaciul.
Astăzi, deși Ceaușescu e mort, rolul acesta i-a rămas câte unui bărbat neînfricat. Și cu stomac rezistent.
*
DESPRE ARMĂSĂRIZAREA ȚÂNȚARULUI
La Digi24, care nu e, totuși, cea mai tâmpită televiziune din patria noastră, există concurenți redutabili, o ”știre” rumegată câteva minute bune: că o ființă de sex femelin care voia să intre în clădirea Parlamentului avea în poșetă 4 gloanțe. Nevinovatul de reporter, care n-a făcut armata și nici nu s-a documentat în vreun fel, le numește ”cartușe”, comițând astfel o serioasă dezinformare publică. Și o ține așa jumate de telejurnal. În realitate, acelea erau niște simple bucăți de metal ieșite din țevi de Kalașnikov și de mitralieră, cu urme de ghinturi pe ele (adică gata trase) și culese, probabil, de pe jos din vreun poligon, fiind posibil ca inteligenta care le căra în poșetă să aibă vreun ofițer ori miciman în familie.
Gloanțe cu care nu poți răni pe cineva decât dacă i le bați în cap cu ciocanul.
*
Acum câteva luni, o femeie a fost sfâșiată de niște câini fără și cu stăpân, pe malul Lacului Morii din București. După mai puțin de o lună, toate comentariile pe marginea nefericitei întâmplări au încetat. Și în massmedia și pe internet. Continuă, însă, să apară în ambele medii o imensă cantitate de poze și filmulețe cu câini, precum și nenumărate apeluri de a le face viața mai bună. Câinilor.
Morții cu morții, viii cu câinii.
*
După cum se poate vedea la adresele de mai jos, vor fi omorâți 53.000 de porci, bănuiți de o boală de-a lor. Dar în nici un caz nu pot fi omorâți câinii vagabonzi care pun în pericol lumea din sat, începând cu copiii. Suntem oare întregi la cap?
Mare tămbălău oengist apropo de ordinul de ministru oarecum postum, care dă liber la ”recoltarea” unui număr de 470 de urși. Țin să precizez că hipsterii nu-mi sunt exagerat de simpatici, dar că opusul lor, auriștii, îmi sunt de zece ori mai antipatici. Așa că, ”vrei nu vrei bea Grigore aghiasmă”, până acum m-am făcut că nu observ toate tâmpeniile fițoase ale tinerilor ăștia de viitor.
Dar când l-am văzut, azi, la un telejurnal pe unul dintre ei zbierând că, cică, s-a dat liber la vânătoare, mi-a venit să-i spun că ăsta e returul. Până acum, animalele au avut liber la vânat oameni. Fix 14 în ultimii câțiva ani. Dar poate că 14 e un număr prea neînsemnat ca să-i facă vreo impresie apărătorului urșilor.
*
Umorul, singura alternativă la sinucidere.
*
IECSTERNE
Mă tot gândesc la soldații lui Putin, trimiși în Ukraina. Cică ciuvași, tuvini, ciuci și alte neamuri din fundul Siberiei, de care n-a auzit Plutarh. Și nici eu. De religie budistă – ok. Și de religie șamanică! Aici chiar că mi-au căzut plombele. Eu credeam că asemenea lideri de opinie, șamanii, nu mai există pe acolo de cel puțin juma de mileniu. Sau măcar de când țarii au făcut ordine prin părțile alea - ordine rusească, dar… mă rog… Și imediat după, m-a fulgerat un gând macabru: stai să vezi, mi-am zis, când populațiile acestea vor începe să se declare credincioși ai zeităților lor și nu membri ai Partidului Comunist-Bolșevic al Mamei Rasia! Când vor ajunge la conștiință națională! Să vezi atunci distracție pe capul Mamei Rasia!
*
Pe vremuri, am lucrat la IMH (Institutul de Meteorologie și Hidrologie, așa se numea pe atunci). Cam trei ani am fost operator APT (Automatic Picture Transmission), adică operator de recepție a fotografiilor în vizibil și în infraroșu realizate de sateliții americani ESSA8 și NOAA2. Noi, cei trei operatori ai stației APT de acolo, eram coechipierii câte unui cercetător științific din laboratorul acela numit pompos Nucleul de Meteorologie Spațială. Iar ei, pe lângă faptul că erau niște băieți foarte competenți, erau și frecvent plimbați pe la diverse reuniuni internaționale de specialitate. Așa că erau, probabil, cei mai informați oameni din țară în acest domeniu (o fi fost Securitatea plină de ”bune” intenții, dar de competență – sufletu’).
De la ei am aflat despre teledetecție. Problema e cam așa: toți membrii OMM (Organizația Meteorologică Mondială, departament al ONU), respectiv cam toate țările lumii, transmit și primesc toate informațiile meteo furnizate de stațiile lor. Noi, de exemplu, având peste 400. În treacăt fie spus, consider chestia asta drept una din marile realizări ale civilizației – pentru că, în maximum 3 ore, aveai în față informațiile meteo provenind din întreaga ta emisferă, nordică, în cazul nostru. Iar în 6 sau 12 ore, nu rețin exact, de pe întregul glob. Și toate astea, într-o vreme când nu exista Internet, ci doar emițătoare radio, legături telefonice și telex. Ei bine, din URSS nu venea nici o informație. În dreptul URSS-ului, harta sinoptică rămânea albă, goală. Adică rușii primeau informații din toată lumea, dar nu le dădeau pe ale lor, considerându-le informații strategice. Adică, ei erau în război cu restul lumii, dar restul lumii nu știa chestia asta.
Probabil că treaba asta s-a rezolvat prin punerea în funcțiune a sateliților occidentali. Care, desigur, nu erau doar meteorologici. De la șefii noștri am aflat atunci, la începutul anilor 70, de teledetecție, adică de ”pipăirea” de sus, de la sute de kilometri, a resurselor subsolului. Și ne-am zis că americanii întocmiseră deja harta resurselor naturale ale URSS-ului, mai amănunțită și mai precisă decât ar fi visat vreodată academicienii de la Moscova. Și nu cred că, între timp, s-o fi petrecut ceva care să mă facă să-mi schimb această impresie.
De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.
*
Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.
*
I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.
Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…
Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.
Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!
Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?
”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?
*
O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.
*
București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir c’est mourir un peu.
*
FIOR ONTOLOGIC
Există șobolani în Paradis?
*
Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.
*
Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.
*
CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ
Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.
*
PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE
Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.
Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.
Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.
Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!
Un - aparent - idiot suedez distruge un Coran, iar pe chestia asta Turcia blochează primirea Suediei în NATO. Putin are labe lungi.
Ucrainienii descoperă tot mai mulți trădători și spioni ruși la cele mai înalte niveluri ale conducerii lor statale. Putin are labe foarte lungi.
*
Blocurile răsturnate – aici, exact la fel ca la cutremurul din 1999, tot din Turcia - sunt cele construite fără fundație. Cele prefăcute în mormane de moloz sunt cele cu fier-beton puțin spre deloc, în așa zisa structură de rezistență. La porțile Orientului, unde li/ni se fâlfâie de toate alea.
*
Acesta a fost cinematograful bucureștean Gheorghe Doja, ulterior numit Feroviarul. Pe Calea Griviței, în imediata apropiere a străzii Buzești. Vizavi se afla cinematograful Dacia (fost, mi se pare, Marconi), iar după colț, cinema Buzești, fost, dacă nu mă-nșel, Marna. Pe toate trei le-am frecventat asiduu, pe vremea când locuiam în zonă, la vreo trei stații de tramvai mai încolo, spre bulevardul Titulescu. Poate n-o să vă vină să credeți, dar la cinematografele acelea de cartier (de mahala, le-ar zice unii) am văzut nu numai filme cu eroii Vania și Sirioja, ci și unele de Truffaut și de Tony Richardson. Acum, pe moment, mi-aduc aminte că Un bărbat și o femeie l-am văzut la grădina de vară Buzești.
Tot perimetrul acela, de la strada Polizu la strada Buzești, a fost teren viran, un soi de țară a nimănui, de prin anii 60 până prin 2000. Când se găsi, în fine, o gașcă de tâlhari coioși care să intre cu buldozerul, să radă tot și să ridice acolo oarece zgârienori. Sau zgâriebrânză.
Iar la o sută de metri după colț, pe Buzești, se afla o căsuță fără etaj, purtând pe fațadă o placă pe care scria că acolo a locuit Eminescu. A fost și ea demolată pe șest, împreună cu tot cartierul – și nimeni n-a mai întrebat de Eminescu. Așa cum n-a întrebat nici atunci când a dispărut o placă identică din Piața Amzei.
*
Așa cum am mai avut ocazia să spun, nu te poți tralala în gustul omului. Care este determinat de – în această ordine – mediu social-istoric, educație, inteligență, temperament, caracter. Și mai ales, nu e bătut în cuie, gustul fiind foarte schimbător. Ancheta referitoare la cel mai bun film din istorie, indiferent de identitatea repondenților, poate fi doar prilej de amuzament. Reamintesc că acum 40-50 de ani, această anchetă, girată de cele mai selecte publicații de specialitate din lume, scotea în mod repetat pe primul loc Crucișătorul Potiomkin de Serghei Eisenstein, film despre care văd că nimeni nu mai pomenește acum.
Totuși, noțiunea de ”box office”, adică de contabilizare a încasărilor unui film, există. Până la urmă, numărul de bilete vândute la un film oarecare dă o idee cât de cât obiectivă despre valoarea lui și despre gustul public la un moment dat. Asta, într-o societate normală. Nu în România ceaușistă, unde situația raportată a încasărilor cinematografice pare să fi fost la fel de credibilă ca și cele opt mii de kilograme de grâu la hectar din Scînteia. Se zice că, din cele două-trei milioane de bilete vândute la câte un film cu Sophia Loren, John Wayne, Redford sau Delon, niște sute de mii ar fi fost raportate și în contul filmelor lui Nicolaescu. Și oricum, nu la western-uri și comedii hollywoodiene erau duși elevii cu clasa ori cu toată școala și nici soldații cu tot regimentul, ci la Mihai Viteazul.
Cât despre cele mai bune filme românești, după Reconstituirea, Pădurea spânzuraților, Filip cel bun, Moromeții și Croaziera, pe care le-am văzut la vremea lor, eu aș mai aminti doar 432, Moartea domnului Lăzărescu, Restul e tăcere și Două loturi al lui Paul Negoescu.
*
Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare mai acu vreun an-doi că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! În ziua următoare, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum mirosise în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.
Cişmigiul e al porumbeilor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când apar ele, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie.
În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli propriu obuzierelor de 6 inches. Dar ce să faci? nu le poţi goni. Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.
*
À propos:
*
Ce vedem la telejurnal? Că mii și mii de curcani din fermele avicole vor fi omorâți, pe motiv de gripă aviară. Auzi, dar miile și zecile noastre noastre de mii de câini vagabonzi n-or fi având și ei vreo gripă aviară? Sau canină?
Televiziunile noastre anunță, pe un ton orgasmic, că inflația a scăzut cu zero-virgulă-1-rahat-la-sută. Avantajul de a nu fi ciung: te bați cu mâna dreaptă pe umărul stâng. Și viceversa.
*
Mai acum vreo juma de oră, la una din televiziunile noastre de opinie – că de informații, cel puțin de informații corecte și prompte, nu prea – un domn general (r) Barbu. Care zice că Armia Română e cam dezbrăcată. Ba chiar că stă prost și la capitolul Desuuri (chiar așa le-a zis!)
Păi atunci, eu zic să punem de-o colectă patriotică. ”Desuurile Cazone Rom”, așa se va numi și va avea drept blazon un chiloțel Tetra cu ieșire după colț și un Acaem.
Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.
*
I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:
”Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”
*
Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”
*
Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):
În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.
Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!
Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.
*
Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?
*
Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.
*
Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.
Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.
- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.
- OK, Bulă. Și a doua?
- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.
- Foarte bine. Și a treia?
- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.
- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…
- Ăăăăă… păi se putea și așa?
*
Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.
Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.
*
Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.
Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!
Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…
NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.
*
NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…
Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.
Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.
*
Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.
În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.
…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.
Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.
Impact.ro, o prăvălioară gazetărească de care (rușine să-mi fie) nu auzisem până ieri, ne furnizează toate detaliile înmormântării lui Gorbaciov. Mihnea Tălău, așa îl cheamă pe doctul autor, ne și instruiește cu privire la antecedentele cazului. Aflăm, astfel, că N.S. Hrușciov, un predecesor al lui Gorby, a fost înmormântat ”în semi-secreție”. Nu se precizează, bucală, nazală, ori… să mă scuze doamnele.
*
Zău că încep să-mi pun întrebări cu privire la Măria Sa Regele Angliei.
*
DEFINIȚIILE ZILEI
TRADIȚIE = Să faci fix aceleași tâmpenii ca tac’tu mare.
DREGĂTORI = persoane mai mult sau mai puţin oficiale însărcinate (lăsate gravide) cu dregerea busuiocului. Respectiv, cu ștergerea rahatului de pe clanță.
*
ISTORIE / GEOGRAFIE, vrac
Imperiul Gogoman, Războiul De Treizeci De Bani, Sultanul Marafet Al Doilea, Cacarezzo Magnifico, Insulele Maladive, Coccixland, Pulidava, Hypopotamia. Hashimoto Automoto, Mârlanus Gloriosus
*
CE ÎNSEAMNĂ ”INTERACTIV”
Pe vremuri, adică pe vremea presei tipărite, cititorii erau cei care-și puteau da seama cât de tâmpiți sunt ziariștii. De când cu Facebook, însă, e valabilă și reciproca. Asta da, democrație.
*
SIMULAREA
”Simularea înseamnă stimulare”, și-a zis în gând Mița Biciclista, gemând sonor sub un client de 80 de ani.
*
DIN VOIAJELE MELE
Iutlanda (Jylland) este o peninsulă din nordul Danemarcei unde, ca resurse naturale, în afară de vânt, nisip şi scrumbii, nu se mai găsea nimic. Asta, vreau să zic, în Evul Mediu – că azi, lucrurile se prezintă un pic mai altfel. Aşadar, era un loc nisipos şi complet lipsit de piatră, de stânci. Piatra necesară în construcţii şi alte diferite scopuri se aducea pe mare, din Norvegia. Un alt scop era cel funerar. Mormintele persoanelor cât de cât importante trebuiau marcate prin câte un pietroi. Cu cât răposatul fusese un viking mai bogat, cu atât era bolovanul de granit mai mare.
PS. La muzeul din Lindholm, am aflat că vikingii au fost un popor de paşnici agricultori şi pescari.
”Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive sau/și pronume personale la persoana a III-a sau demonstrative coordonate copulativ, predicatul se află la persoana a III-a plural.” Adică, în cazul de față, ”care o însoțiseră au rămas ceea ce au fost”.
Câteva observaţii ale subsemnatului, care a circulat şi a tras cu 2 modele de tancuri sovietice, T34 şi T55:
1. Orice explozie a muniţiei din tanc aruncă în aer turela (care, la T55, de exemplu, are greutatea de 11 tone). Asta, fiindcă toate tancurile mijlocii transportă 40-50 de proiectile de tun, respectiv cam 400-600 kg de exploziv. Şi pe de altă parte, fiindcă aproape toate modelele ulterioare ruseşti, T64, T72 şi care-or mai fi, sunt, din pdv constructiv, cam acelaşi vehicul, cu mici variaţiuni. Aşa încât cred că turela lui T72, de exemplu, este identică cu cea a lui T55, puţin probabil ca pereții ei să aibă o grosime mai mare - 20,8 cm, frontală. Diferă, desigur, numai conținutul și aranjamentul interior – armament, aparatură etc. Iar faptul că muniţia e plasată în partea inferioară a cutiei blindate nu are nici o importanţă, ea sărind în aer la fel de bine şi când e pusă sus, în nişa din spatele turelei, cum era cazul la unele modele occidentale mai vechi.
Și chiar dacă muniția ar fi plasată într-un compartiment separat (într-unul din partea din spate a tancului?), asta tot n-ar ajuta la ceva – decât dacă acel compartiment ar fi despărțit de restul vehiculului printr-un perete gros de oțel, ceea ce e cam imposibil, din motiv de putere limitată a motorului. Și chiar dacă ar fi posibil, ar mai rămâne problema celor 500-1000 litri de motorină de la bord, care pot exploda cu o forță comparabilă cu cea a muniției. Unde mai pui că modelele rusești mai recente au motor pe benzină, adică și mai vulnerabil, și mai inflamabil ca diesel-ul. Așa că…
O paranteză: T55, pe care l-am birjărit în perioada 1966-1968, avea un sistem antiincendiu foarte sofisticat – și nu știu cât de eficient, fiindcă, din fericire, n-am avut ocazia să-l probez. În momentul când turela ar fi fost găurită de un proiectil și s-ar fi declanșat un incendiu, echipajul, dacă mai era în stare, trebuia să-și pună masca de oxigen. Toți purtând pe piept câte o cutiuță conținând niște chimicale care, la o apăsare pe buton, intrau în reacție, producând oxigen, timp de 5 minute (am impresia că era vorba de același gen de cutiuță din costumele astronauților sovietici). Simultan, o instalație din turelă intra în funcțiune declanșând o reacție chimică de consumare a aerului din interior, ceea ce ar fi trebuit să ducă la stingerea instantanee a oricărui incendiu. În cele cinci minute de oxigen furnizat de mască, echipajul ar fi trebuit să iasă din tanc. N-am încercat chestia asta niciodată și nu știu cine din armata română o fi încercat-o în condiții de incendiu la bord (si nu știu cine din armatele rusești o fi testat-o și o fi supraviețuit, ca să ne spună cum a fost). Dar am testat masca de oxigen în vara extrem de tensionată a lui 1967, când am trecut, în rând cu toate T55-urile Armatei a Treia, pe sub Mureș, la adâncimea de 5 metri, permisă de tubul Snorkel de la bord. La Ocna Mureș, treaba asta. Și din câte știu, atunci nu s-a întâmplat nici un accident, nici un incident, toate mașinile au ieșit cu bine pe malul de vizavi. Mi-e greu să-mi închipui că performanța asta s-ar putea repeta astăzi.
2. Despre blindajul reactiv, adică învelitoarea formată din cutiile cu exploziv puse pe partea superioară şi pe lateralele tancului: deşi, acum, în Ucraina, turelele rușilor au sărit în aer, învelitorile lor explozive sunt intacte. Ceea ce ne spune că ele nu oferă nici o protecţie, nici măcar şocul străpungerii blindajului propriu zis al tancului de către racheta antitanc nereuşind să le declanşeze explozia. După cum se vede, blindajul reactiv (cel puțin, cel rusesc) e un fiasco total.
*
AUD CĂ
Aud că responsabilului cu stilourile regale britanice i se vor reține 10% din leafă, timp de 3 luni. Vax albina, la Kremlin l-ar fi călcat de 3 ori limuzina blindată prezidențială.
Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.
& apropo:
Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.
*
Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.
- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.
- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.
Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.
Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:
Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.
Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.
DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.
Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.
Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?
*
”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.
- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.
- Nici eu, face el, pe un ton glacial.
Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.
*
Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.
- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?
Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.
- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?
- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.
În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…
Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:
- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.
Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…
…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.
Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.
*
Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.
La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.
În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.
Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.
Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.
Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.
La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.
*
.
*
”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.
PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.
Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).
GROS-PLAN,gros-planuri,s. n. (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. [Pr.: groplán] – Din fr.gros-plan.
Cică Maria Ciobanu, actualmente domiciliată în SUA, e “ciorcârlia” muzicii românești. Așa scrie Click.
.
28 aprilie 2022. “Li se spun”, ce dracu’ să le mai spui.
.
18 mai 2022. ADEVĂRUL şi garda la sol, proeminentă. O fi gravidă?
.
18 mai 2022. “Ramure” la HOTNEWS.RO.
.
27 mai 2022. Despre “celebra manta albă, ajunsă până și de râsul neperdeluit al vulgatei” vorbește dl Vasile Spiridonîn rubrica sa de, după cum afirmă, “istorie literară” (România literară nr. 21-22/2022, pag. 6). În ce mă privește, nu prea cred că Vulgata, adică traducerea Bibliei, a făcut vreo glumă fără perdea cu privire la mantia albă a bietului Heliade Rădulescu. Că de el era vorba.
.
Alta, minunată. Și tot în România literară, nava-animal a Uniunii Scriitorilor din România – nr. 21-22 din 27.05.2022, pag. 19: “puzderia cărților mediocre și submediocre, ce se mai și lansează cu turle și surle…” Probabil, ca să urle. Cugetarea de mai sus aparține unei doamne Ileana Roman.
27.05.2022. În acelaşi număr 21-22 al României literare, dl Nichita Danilov scrie următoarele: “…Rusia s-a întors la iobagie… la sclavagie”. Apoi,“unii… proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor…” Acordul, săracu’ de el… Apoi, “Cu câtă sagacitate i-au pedepsit și apoi i-au prigonit înăuntrul și în afara granițelor Rusiei…” Eu zic că nu de “sagacitate” era vorba aici, ci de “ură, încăpățânare, îndârjre, răutate, furie, duşmănie” etc. “Fruntaliile” sunt, în cel mai rău caz, “fruntarii”. Ba chiar “frontiere”, de nu cumva “granițe”. În confuzie, nu de critici duce lipsă Rom Lit. Are destui, har Domnului. Da’ un profesor de Limba Română nu i-ar strica. Nivel gimnaziu.
*
Dacă în ţara noastră ar exista cu adevărat o cinematografie, ştirea de mai jos s-ar transforma de urgenţă într-un scenariu comic de mare succes. La italieni, pe vremuri, ar fi ieşit din ea o comedie explozivă de Monicelli, cu Sordi în rolul principal. (Dacă ea, ştirea asta, chiar e adevărată. Mie-mi vine să cred că nu e. Că prea-i mişto.)
.22.01.2024
22.01.2024
