Archive for the ‘cu materialul clientului’ Category

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (87)

Saturday, September 12th, 2020

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (86)

Monday, August 17th, 2020
16.08.2020

Doamne, ce înflăcărată mai e Găbiţa, la televizor, în seara asta! N-am mai văzut-o punând atâta suflet din 2011, când anunţa, tot la Antena1, cu lacrimi în glas, moartea lui Bin Laden…

*

Cică “cooltură”, aşa o scriu marţafoii şi tzoapele de rit nou. În cazul acesta, e firesc şi legitim să zicem că ne doare-n coor de ea.

*

ISTORIA RESCRISĂ CORESPUNZĂTOR

1. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse beat.

2. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Ea l-a readus în simţiri, iar el a violat-o. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse de orientare sexuală poporană.

*

CUJETARE DE ZIUA A PAIŞPEA ŞI CEVA

Cred fiindcă e absurd? Nu, mai degrabă cred fiindcă e idiot. Deci are toate şansele să fie adevărat.

*

Tineretule idealist, te iubesc. Pur şi simplu, te iubesc, altceva nu pot spune. Îţi admir înflăcărarea şi altruismul corectpolitic şi te invidiez că mai poţi da dovadă de asemenea trăsături comportamentale. Apropo, comportarea asta mă trimite, pervers, cu gândul la un vechi comunist ardelean, ilegalist adevărat, de dinainte de 1944, care se exprima tot aşa – adică era de un sentimentalism poporanist fără margini. Pentru el, o curvă nu era curvă, ci victimă a societăţii, un hoţ – tot aşa, un ucigaş – idem… ş.a.m.d. De toate alea era vinovată madam Soţietatea Capitalistă. Asta, până ce omul nostru, prin 1970, s-a mutat în Bucureşti. Unde, pe aceeaşi scară de bloc cu el, a dat de ţigani (care la el acasă, în Ardeal, nu erau chiar atât de vizibili). Şi dintr-odată, ne-am trezit că îi detesta pe ţigani, iar internaţionalismul lui proletar se dusese… de suflet. L-am întrebat atunci dacă şi în cazul ţiganilor se aplică principiile lui nediscriminatorii. A dat din mână a lehamite, ăsta a fost singurul lui răspuns.

*

A nu se confunda cu Muma ut.

https://adevarul.ro/locale/resita/video-proiect-wwf-romania-arata-muma-hut-casuta-turistii-caza-mijlocul-naturii-1_5f37bbd85163ec4271feb231/index.html

*

CIOCOI BORÂT?

Scrisul n’ar trebui îngăduit decât acelora ce au în urma lor cel puţin trei generaţii de ştiutori de carte

Paul Zarifopol

*

Prezentatoarea nervoasă de la Realitatea TV îl hărţuieşte pe regizorul Cristi Puiu, căruia, cică, îi ia un interviu. Pur şi simplu, nu îl lasă să vorbească, zbierând continuu la el. Ar fi cazul ca această splendidă televiziune să o dea afară pe caţa certăreaţă cu aptitudini de vânzătoare la Aprozar.

Pentru cine n-a aflat încă: C. Puiu este unul dintre cei maximum 5 regizori români în viaţă graţie cărora putem afirma că în Ţara Românească există artă cinematografică.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/regizorul-cristi-puiu-a-refuzat-sa-poarte-masca-la-tiff-care-a-fost-motivatia-sa_5f2e779c4ca07a29b25fc0c2

*

Popeurul Facebook se exprimă cu mânie la adresa cineaştilor români autori de filme mizerabiliste despre viaţa admirabilă a românului actual, cu care iau premii la Cannes, denigrându-şi naţia şi pre stăpânii ei. În principiu, el are dreptate, dar din păcate, filme despre viaţa admirabilă a lui Gigi B. şi a lui Emi Pian încă nu s-au făcut. În lipsa lor, iată câteva sugestii de filme admirabile, care nu denigrează pe nimeni:
- https://www.imdb.com/title/tt0056203/
- https://www.youtube.com/watch?v=4vE8kbIzeq8
- https://www.youtube.com/watch?v=r4loi8UUIHA

etc. etc. etc.

*

Nu numai sexul vinde. Prostia vinde încă mai abitir. Prima publicaţie “populară”, “pentru femei” de după 1989 a fost una inventată, aparent, de o distinsă poetă. Una care chiar fusese talentată şi de bun simţ în urmă cu 20-30 de ani şi pe care n-ai fi crezut-o capabilă de o asemenea golănie cinică. Şi zic “aparent” fiindcă mi se pare destul de posibil, dacă nu chiar probabil, ca ea să nu fi fost decât om de paie în afacerea asta sordidă, echivalentul gazetăresc perfect al escrocheriei Caritas. Şi care, uite, trăieşte bine mersi, aducând bani buni, chiar şi la ora asta, din propagarea unor superstiţii cretine, a unor fantasmagorii pseudo-ştiinţifice ridicole, a unor poveşti sentimentaloid-băşite şi a unui neaoşism de care s-ar fi jenat, poate, şi V.C. Tudor.

Cam aceleaşi lucruri ar fi de spus şi despre una dintre televiziunile-closet pentru care plătesc eu abonamentul la firma de cablu-TV, fără să-i duc de loc dorul. Emisiunea ei de “ştiinţe oculte” îl are printre prezentatori pe un bătrânel simpatic care cică ar fi, la bază, sculer-matriţer.

Cu alte cuvinte, ori prea multă carte, ori prea puţină, totuna-i. Extremele se ating, acolo unde pică francu’.

*

OIŢELE CE LE-AM PĂSCUT

(în loc de memorii)

La un moment dat, pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am ajuns să investighez afacerile unei edituri care ne fusese reclamată de un autor publicat de ea. Deoarece titularul editurii (nu mai reţin în ce calitate, proprietar sau altceva) n-a acceptat să stea de vorbă cu noi, a trebuit să ne adresăm Ministerului Culturii pentru a da de urma actelor de înfiinţare a acesteia.

Scurtă paranteză: Ministerul Culturii a început în 1991 acţiunea de autorizare a editurilor. Ţin minte că, în primii doi ani după aceasta, coada la înscrieri era mai ceva ca aceea la tacâmuri de pui, pe vremea lui Ceauşescu. Lucram acolo – şi-mi amintesc că, cel puţin în primele câteva luni, coada începea de la parterul Casei Presei şi ajungea până la etajul doi, unde, vizavi de biroul meu, se afla Direcţia Cultură Scrisă. Iar taxa de înscriere nu era chiar de colea, minimum echivalentul a 100 de dolari USA (leafa mea, de consilier la Direcţia Teatrelor fiind, pe atunci, de 6000 de lei, adică 60 USD pe lună). Numărul editurilor înfiinţate cu acea ocazie a fost imens – se vorbea de 4000, nu ştiu dac-or fi fost atâtea, dar 2000, cu siguranţă.

…Iar la zece ani după aceea, Ministerul Culturii, printr-un secretar de stat şi un director general iscăliţi cu propriile lor mânuţe, afirma senin că nu mai ştie nimic de arhiva cu pricina. Şi implicit, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie – cel puţin un milion de dolari, zic eu.

Aşa că, dragii moşului, decât să tot întrebaţi degeaba de banii lui Ceauşescu, mai bine întrebaţi-vă unde-o fi ajuns milionul ăsta.

*

Văd că la Viscri, satul din judeţul Braşov unde Sir Charles, prinţ de Wales, şi-a luat casă şi o ţâr’ de moşie, preţurile au explodat. 549 lei pe noaptea de cazare într-o casă ţărănească, asta e ceva. În Viena, de exemplu, la Hilton e ceva mai scump, 578 de lei pe noapte – dar în multe altele de 4 stele, tariful e sub 400 de lei pe noapte.

Asta mi-aduce aminte de vremea îndepărtată când am locuit, cam doi ani, în Otopeni. Care pe atunci, până la înfiinţarea aeroportului internaţional, fusese un sătuc fără importanţă.

Cam tot atunci, însă, s-a nimerit că o mare personalitate a vremii, destul de celebră în lume şi – mai ales – aducătoare de ceva devize la buget, a vrut să-şi facă un conăcel pe acolo, cam pe lângă sanatoriul Ana Aslan. I s-a făcut, până la urmă, hatârul să cumpere cu acte-n regulă terenul cu pricina. Şi spun „hatâr” fiindcă legile de atunci nu permiteau această operaţiune. Tot ce se putea face în materie de aşa ceva era vânzarea pe chitanţă  notarială, de o valabilitate legală cam incertă (şi spun asta în calitate de Stan Păţitu).

Ei bine, la câteva zile după ce s-a aflat de noul proprietar din Otopeni, preţul terenului de acolo asta a făcut, a sărit în aer. De la 25 de bani pe metrul pătrat, cât fusese până atunci, a ajuns la 10 şi chiar 20 de lei. Boom imobiliar care s-a fâsâit curând, n-a mai venit nimeni să-şi ridice castel în zonă.

Iar acum, ca să ne întoarcem în zilele noastre, tot ce ne mai rămâne de făcut este să ascultăm părerea celor care au dat suta de euro ca să respire, timp de o zi, acelaşi aer cu Înălţimea Sa.

Ascultaţi-mă pe mine, va fi palpitant.

*

Felul cum înţelege şi comentează evenimentele de pagina-ntâi ale agenţiilor internaţionale de ştiri câte un Rică Venturiano de pe la Zalău sau Botoşani mi-aduce invariabil aminte de pățania unui coleg de-al meu de serviciu, plecat de prin 1975 în SUA, cu nevastă cu tot. După vreo zece ani, s-au întors, într-o scurtă vizită în satul ei din județul Brașov de atunci. Întâmplarea face că, exact în ziua când trebuiau să aterizeze ei la București, un avion de linie american să se prăbușească, undeva în lume, nu mai știu unde. Și atunci, tot satul ei natal a început să bocească și să-și smulgă părul din cap, ferm convins că de ea și de bărbat-su era vorba în știrile de la televizor.

*

PROF UNIV DR

Păi, pe vremea mea (care nu fui nici un fel de univ), un prof univ, ba şi dr pe deasupra, păcătuia cu studentele şi cu colegele. Nu că s-ar fi culcat neapărat cu ele, cu sau fără voia lor, dar măcar se băga sub plapumă cu ele. Măcar aşa, de dragul publicităţii. Acu‘, văd că le dă mesaje anonime, fantomatice. Bine-a zis cine-a zis că sec XXI va fi spiritual, sau spirituos, sau nu va mai fi de loc. Ceva de speriat în ce hal ne spiritualizăm, zău aşa.

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/reputatul-critic-de-teatru-universitarul-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuire-176204.html

*

Nicu Steinhardt, Paul Georgescu şi Ion Dezideriu Sîrbu, trei ghinionişti: au murit în 1989, cu câteva luni înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu. Dac-ar fi apucat ziua de 22 decembrie 1989, sunt sigur că tustrei ar mai fi trăit ani buni. Iar dacă N. Ceauşescu ar fi ştiut carte şi ar fi citit Adio, Europa! n-ar fi prins nici el ziua aceea.

*

Credeam că sunt ateu (sau, mai exact, indiferent sub aspect religios) şi pe deasupra, că nu sunt impresionat de nici o superstiţie, de orice origine etnofolclorică ar fi ea. Dar văzându-le pe astea două, mi-a trecut fulgerător prin minte: “ăsta e Dracu’! bicefal şi apetisant ca un limbric în ciorbă”

Uite-aşa alunecă omul pe panta iraţionalismului.

*

https://www.mediafax.ro/video/video-momentul-exploziei-din-beirut-surprins-de-o-camera-in-slow-motion-19490829

CINE A APĂSAT PE BUTON?

- 1 membru Hezbollah neinstruit

- Idem, plătit de Macron

- Idem, plătit de Putin

- Idem, plătit de Xi

- Idem, plătit de Netanyahu

- 1 agricultor libanez (în Liban neexistând agricultură)

- 1 jandarm libanez dezamăgit în dragoste.

*

27.07.2020

La Viasat History (parcă aşa-i zice), un canal tv la care mă uit întotdeauna după primele cinci minute de emisiuni (dez)informative de la alte canalii, am văzut zilele trecute o chestie nouă. În unul din veşnicele sale filme documentare, sau semi- sau sferto-documentare, despre WWII, într-un episod referitor la bătăliile Aliaţilor cu armatele lui Hitler din luna decembrie 1944, o referire la România. Mai exact, la ziua de 23 august 1944. Mai exact, o scurtă frază, una singură, despre contraofensiva germană care era cât pe-aci să-i arunce în mare pe Aliaţi, dar s-a împotmolit în nordul Belgiei din lipsă de benzină, iar tancurile nemţeşti practic indestructibile de către forţele terestre inamice au fost aruncate în aer de propriile lor echipaje. Asta, din cauza a ceea ce numim noi “pana prostului”, lipsa de benzină. Provocată, zice Viasat History, de ieşirea României din alianţa cu Germania. Atât.

E prima oară când aud, şi anume spus cu juma de gură, acest mare adevăr, prea puţin luat în calcul până acum, zic eu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Din negura uitării

Thursday, January 23rd, 2020

SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ

CONTINUĂ SĂ FACĂ VALURI

„Toate intuiţiile noastre referitoare la Moscova şi-au găsit confirmarea: ei au declanşat cel de al doilea război mondial” scria ziarul francez Libération.

„De acum încolo, nu se mai poate lua nici o decizie politică în ce priveşte Europa de Est fără a consulta Spărgătorul de gheaţă”, afirma britanicul Times.

„Până la Suvorov, avem o istorie oficială falsă! Cel de al doilea război mondial este încă în plină desfăşurare”, conchidea Tribune de Genève, recenzând cartea lui Suvorov.

Prezentat sumar în cuprinsul versiunii româneşti a cărţii sale Spărgătorul de gheaţă drept fost agent al GRU (serviciile militare de spionaj ruseşti), Viktor Suvorov, actualmente domiciliat în Anglia, efectuează o analiză a împrejurărilor izbucnirii războiului care are, într-adevăr, darul de a-şi ului cititorii. Demersul său istorico-arhivistic este (genial de) simplu: el trece în revistă documente exclusiv sovietice din epocă, de la comunicatele oficiale şi editorialele din Pravda până la ordinele secrete de luptă zăcând în plicuri sigilate în birourile marilor şi micilor comandanţi ruşi – şi până la memoriile mareşalilor lui Stalin publicate în vremurile lui Brejnev şi Gorbaciov, cu indiscreţiile lor bine măsurate şi cu lapsusurile lor semnificative.

Desigur, ar fi fost şi mai interesant să aflăm cum a ajuns autorul în posesia unor documente atât de mortal-secrete – dar aceea ar fi fost o altă carte.

Cea de faţă este în primul rând o analiză meticuloasă a felului cum, la începutul anilor ’40, s-a pregătit URSS de război: nu de un război defensiv, ci de unul de agresiune împotriva Germaniei, cu care Stalin a făcut în aşa fel încât, prin pactul Molotov-Ribentropp, să aibă graniţă comună. Greşeala lui Stalin a fost de a crede că el va ataca primul – şi de aceea, atacul german de la 22 iunie 1941 l-a luat prin surprindere, cu mobilizarea pentru atac neterminată şi cu apărarea graniţei de vest a URSS inexistentă.

Suvorov explică grelele înfrângeri ale armatelor lui Stalin de la începutul războiului prin aceea că doctrina militară sovietică nu sufla nici un cuvânt despre războiul de apărare şi că strategilor de la Moscova le-a trebuit un timp îndelungat, după atacul lui Hitler, pentru a învăţa să coordoneze defensiva. Aceasta, chiar dacă armata sovietică, spune autorul, dispunea de posibilităţi şi de rezerve mult mai mari decât cea germană.

Un loc deosebit îi era rezervat, în viziunea lui Stalin, României, care constituia unica sursă de petrol a lui Hitler. Proiectatul război de agresiune declanşat de URSS trebuia să înceapă şi printr-un masiv atac aerian asupra Ploieştiului, concomitent cu o invazie navală, prin Marea Neagră, minuţios pusă la punct. De altfel, atacul contra României a constituit şi motivul pentru care au fost înfiinţate trupele de vânători de munte în armata sovietică, în preajma războiului, spune autorul.

Volumul publicat de editura ieşeană Polirom, în traducerea lui Radu Părpăuţă, poate fi considerat unul din evenimentele anului editorial 1995.

(Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, buletin cotidian nr. 1442, 30 noiembrie 1995)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (82)

Friday, November 8th, 2019

LA ROCHEFOUCAULD UP TO DATE

& politically correct

Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.

*

Opinia publică

La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.

*

Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.

*

Au câștigat la loto fără să fi jucat

ș.a.

Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri

(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)

*

ŢEAPA TRADIŢIONALĂ

Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.

MI-ADUC AMINTE

Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor.
Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei.
Viitor de aur ţara noastră are.

*

Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.

*

Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?

*

OMOR DEOSEBIT DE GRAV

Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.

*

Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.

*

Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.

https://evz.ro/atac-devastator-la-adresa-lui-mihai-sora-trecutul-controversat-al-filosofului-facut-public.html

*

Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.

*

Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.

L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.

Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.

“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.

Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.

Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.

Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.

Aşa zice Televiziunea.

*

BULANUL ACADEMIC

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/toate-deciziile-academiei-de-politie-privind-plagiatele-ar-putea-fi-reanalizate.html

*

ÎNSEMNARE A CĂLĂTORII MEALE

la Buşteni

Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.

Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.

Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.

În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.

Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.

*

„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!”
Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.

*

Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.

Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23453446-caz-incredibil-timisoara-consiliera-teatrului-german-cauta-molire-pentru-discuta-despre-drepturile-autor-ale-unei-piese.htm

Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.

https://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html?fbclid=IwAR2Xr5J_z_Ceo5REXNHzDBzpd5VFcSrRvOP_BxeSyD_cbarkcRHdb_8xu3o

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (81)

Saturday, September 28th, 2019

Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.

Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.

Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”

https://www.click.ro/news/national/cum-arata-si-ce-pret-are-masina-aston-martin-cu-care-mario-iorgulescu-produs-un

*

Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.

https://www.youtube.com/watch?v=4pzg5g7fI5o

*

La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar  toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.

Să vedem acum ce-o să mai iasă.

*

La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.

Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.

https://www.youtube.com/watch?v=aWyO1POuq5k

*

Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”.
Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?

https://www.digi24.ro/stiri/gestul-revoltator-al-lui-alexandru-cumpanasu-in-ziua-in-care-alexandra-macesanu-ar-fi-implinit-16-ani-1187384

*

GURA LUMII SLOBODĂ

Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani.
- Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal.
- Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt.
La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie.
Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…

*

Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).

La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.

*

În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.

Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…

*

Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.

*

Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.

Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21186794-verdict-final-cnatdcu-victor-ponta-plagiat.htm

*

Cum mai stăm cu diversiunea

Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23222617-propunerea-muzeul-holocaustului-fie-construit-antipa-fost-facuta-institulul-elie-wiesel-explicatiile-directorului-este-adevarat-zona-este-protejata-dar-asta-nu-insemna-nu-pot-face-constructii-acolo.htm

*

“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.

În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.

Cât despre industria românească…

*

În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.

Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…

*

Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.

Părerea mea, vorba unui ilustru înaintaş.

https://www.g4media.ro/teodorovici-propune-limitarea-calatoriilor-gratuite-pentru-studenti-si-impozitarea-pensiilor-speciale-care-depasesc-10-000-de-lei.html

*

CU MUCII PE PIEPT

Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România

*

ZOOLOGIE

NOI ANIMALE

Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:

- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;

- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”

Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.

Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.

Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…

Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!

Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!

*

Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!

De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.

Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?

Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.

Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)

Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.

Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.

Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.

O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.

Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

https://www.scena9.ro/article/nobel-fals-eugen-simion-montaclair

*

Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.

Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.

*

Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia.
Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/showbiz/acuzatii-grave-la-adresa-lui-placido-domingo-ar-fi-santajat-mai-multe-femei-sa-intretina-relatii-sexuale-1172921

*

Capitolul

TRISTEŢI & REGRETE

Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.

*

“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.

Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.

*

Î sau Â?

Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.

Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.

*

“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”

(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)

Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.

*

Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.

*

Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.

*

M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE

Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.

Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…

PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

+

pour la bonne bouche:

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

Sunday, July 7th, 2019

AMINTIRI DIN N-AR MAI FI

Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie.
- Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.


Adevărată, nu inventată.

*

https://www.expozitiespatiala.ro/?utm_source=ads&utm_medium=page&utm_campaign

=0045&fbclid=IwAR1JJekVXJ4b_XufdiE2

QMmyWy4i9z9rEOBnnoylr2iAGUWVstKaH0aT2gI

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.

De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/atac-informatic-asupra-spitalelor-din-romania-ce-au-cautat-hackerii.html

Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.

PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ

La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?

*

Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.

*

Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.

Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”

*

Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).

De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.

Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu “Mai trage o dată”.

*

Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.

*

Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban

*

DESPRE ASOCIALI

Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.

*

Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.

Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ÎMI E INDIFERENT DACĂ ÎN ISTORIE VOM INTRA CA BARBARI

Saturday, September 29th, 2018

Actualul film al lui Radu Jude, care a avut ieri premiera bucureşteană, e ca maşina de cusut Ileana de la fabrica din Cugir, pe care, oricum ai întoarce-o, oricum ai învârti-o, tot mitralieră iese. Orice ai încerca să spui despre el, tot comentariu politic iese.

Şi cum eu n-am chef de comentarii, cu atât mai puţin politice, mai bine postez aici paginile din stenograma procesului mareşalului Ion Antonescu, cărora li se datorează acest film despre masacrul evreilor de la Odesa, din 1941 şi despre felul cum este receptat subiectul în cauză de către publicul românesc de azi.

Volumul «PROCESUL MARII TRĂDĂRI NAŢIONALE Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra guvernului Antonescu», Editura Eminescu, 1946 (315 pagini 21,7/15,5 cm) are cota II 11359 la Biblioteca Naţională a României.

https://www.-otnews.ro/stiri-film-22598017-filmul-este-indiferent-dac-istorie-vom-intra-barbari-propunerea-romniei-pentru-nominalizare-oscar-2019.htm

- https://www.cinemagia.ro/filme/imi-este-indiferent-daca-in-istorie-vom-intra-ca-barbari-2301509/

https://www.cinemagia.ro/stiri/imi-este-indiferent-daca-in-istorie-vom-intra-ca-barbari-elogiat-de-40555/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Folclorul în floare

Monday, August 13th, 2018

Atragere de atenţie:

În limba română, diferenţa între

“falnic” şi “jalnic”

este de doar o literă.

Facebook 1

Facebook 2

Facebook 3

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (73)

Tuesday, June 12th, 2018
12 iunie 2018:

”Bursier - funcționar - pensionar”. Astfel făcea Caragiale portretul-robot al românului de la începutul secolului douăzeci. Acum, însă, după încă un secol, cele trei ipostaze de pe vremea lui Caragiale au o tot mai vagă legătură cu realitatea. Astăzi, România este tot mai accentuat ipostaziată de alte două categorii: emigrant – asistat social. Cele patru sau cinci milioane de emigranți români și banii pe care-i trimit ei acasă fac posibilă existența altor cinci sau șapte sau Dumnezeu știe câte milioane de amărâți care altceva nu știu decât să zacă pe marginea șanțului spărgând semințe și bând bere ieftină. Ba mai știu ceva: să voteze. Ei sunt electoratul fostului/actualului partid conducător din România.

În Roma antică, această categorie de populație era numită ”proles”, prăsilă. Adică, oameni care altceva nu fac decât să se înmulțească.

(O întâmplare adevărată de pe vremea lui Ceaușescu: undeva, în județul Dâmbovița, o școală gimanzială se află pe câmp, la ”munci agricole”, cu elevi și profesori, la grămadă. La un moment dat, își face apariția ”tovarășul de la județ”, oficialul cu cravată, șapcă și servietă diplomat. O tânără profesoară îl abordează, întrebându-l de ce trebuie să facă școlarii, pe gratis, munca asta grea, în vreme ce întreg satul vecin, la doi pași de acolo, stă cu burta-n sus și râde de ei. Ce, ăia nu trăiesc în țara asta? face ea.

- Lăsați, tovarășa, nu fiți dumneavoastră rasistă, face marțafoiul de la județ, că cu ei ne facem planul la Spor Demografic.)

Cam asta-i cu ”talpa țării” de la mitingul PCR-PSD-ului. Dacă Dragnea crede că se poate sprijini pe ea, hrănind-o din banii românilor care muncesc în străinătate, treaba lui…

…Nu știu, intrarea pe Stadionul Național, ieri, o fi fost cu bilete? Pe bani? că prea au lipsit de acolo participanții la mitingul lui Dragnea, din ziua precedentă. Cei 20.000 (sau, mai curând, 80.000) care-au huiduit-o pe Găbiță De la Bacău nu păreau asistați social.

Și nu pare nici marea soprană Angela Gheorghiu (culmea! tot băcăuancă și ea!), care a pus-o azi la punct, glacial și ferm, amintind lumii că, nu de mult, a evitat să-i facă jocul jegos, refuzând să fie numită Cetățean de Onoare al orașului București și să primească cheia orașului din mâna aceleiași celebre Țoape (cum îi zice lumea, pe internet).

Există două Românii: una care trimite bani acasă și alta care plantează pe bulevarde panseluțe de o sută de lei bucata.

Post scriptum: mitingul PSD de alaltăieri a fost, cică, anti-securist. Circula prin ziare, și mai există încă pe internet, o știre despre legătura de rudenie între dl. Dragnea și generalul teleormănean Marin Dragnea, provenit din celebra divizie sovietică Tudor Vladimirescu. Așadar, la care Securitate s-a referit dl. Liviu Dragnea? Și cărei țări din lume i-a folosit de minune măgăria pe care i-a făcut-o, acum câteva luni, premierul României primului ministru al Japoniei, lăsat cu ochii-n soare pe aeroport la Otopeni?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Dragnea

*

A murit Anthony Bourdain. Îmi pare rău. (Mult mai rău, vă asigur, decât dacă aș auzi că a murit vreun om politic de prin împrejurimi.)

Emisiunile lui TV-culinare erau adevărate desfătări intelectuale, cum nu mi-aș fi imaginat că pot fi niște trăncăneli despre crăpelniță. Asta, chiar dacă, pe vremuri, eram prieten cu Radu Anton Roman, un precursor al acestuia dintr-o țară ușor necunoscută.

Iar acum, despre Țară.  Ziarul Adevărul ne informează că emisiunea lui Bourdain de acum zece ani, dedicată României, a fost una critică (și un pic batjocoritoare) din mai multe cauze. Mai întâi, din cea a tâmpeniei autorităților locale, care i-au cerut chirie ca să-l lase să filmeze pe Lipscani. Dar și din cauza lui Bourdain însuși, mai zice ziarul, care a avut proasta inspirație să vină la București cu un ghid rus. Chestia asta ne-a enervat, înțelegeți dumneavoastră. Și ne-a pus pe gânduri. Ar fi fost, poate, mai bine ca ghidul acela să fi fost de altă naționalitate. Ungur, poate? A, nu, în nici un caz. German? Da, eventual, dar haide să ne mai gândim, totuși. Evreu? Vă rugăm să încetați cu provocările, hai să vorbim despre altceva. Polinezian? Dar ce știe un polinezian despre România?

Și în general, unde-i Polinezia?

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/a-murit-anthonybourdain-celebrul-chef-ironizat-romania-provocat-scandal-national-un-esec-fost-ingrozitor-fac-emisiune-video-1_5b1a88f1df52022f75ec8981/index.html

*

Aflăm pe surse că marele nostru Ministru al Culturii tocmai puse o etichetă nouă pe vechiul Palat al Pionierilor din Parcul Tineretului. Cică ”Ambasadorii”. Ce ambasadori, care ambasadori, de ce nu ”Atașații comerciali”… el știe. Am impresia că ar fi fost mai aproape de realitate dacă i-ar fi zis ”Ministrul”. Asta, de exemplu, fiindcă unul din antecesorii săi, Mircea Albulescu, s-a aflat pe scena de acolo, în anii ‘80, recitând niște versuri bine simțite într-un spectacol festiv, în prezența odios-regretatului N. Ceașcă.

*

ANAF: Eternul conflict între Moromete care şmechereşte fonciirea şi preceptorul care aleargă după el ca să-l …violeze.

*

Legea morală în mine. Precum un supozitor.

*

Deviză concurs ocupare post, instituție bugetară:

Să câștige cel mai prost

Fincă ie flăcău de-al nost’.

*

Îi aud pe toți boii, atât guvernamentali, cât și ne-, ținând-o langa cu ”punctul de vedere”. ”Din punctul meu de vedere, chestia stă cam așa…”, ”Din punctul meu de vedere, trebuie să…”, ”Din punctul meu de vedere, distinsul meu coleg mănâncă rahat” etc. etc. Când îi mai auziți cu chestia asta, spuneți-le vorba savantului ăla neamț din secolul trecut: ”Orice om are un orizont mai larg sau mai îngust, dar la unii, el se îngustează în așa măsură încât se reduce la un punct. Iar când se întâmplă asta, individul zice: ACESTA ESTE PUNCTUL MEU DE VEDERE!”.

*

Aștept (cu interes temperat de scepticism) momentul când televiziunile noastre vor mai vorbi și despre altceva decât despre haleală.

*

Sunt perfect de acord cu toate acuzațiile la adresa comunismului - în afara celor formulate de fasciști.

*

De mulți ani mi se întâmplă să mă trezesc, cu o anumită periodicitate, gândindu-mă la motivele ascunse pentru care două dintre popoarele care au săvârșit și încă mai săvârșesc cele mai înfiorătoare crime engros ale vremurilor noastre sunt printre cele mai dăruite pentru o muzică și o literatură de o sensibilitate și de un sentimentalism fără egal în lume.

*

Ciocnirea civilizațiilor: una care disprețuiește – și cealaltă, care face tot ce-i stă în putință ca să poată fi disprețuită în deplină liniște de cuget.

*

Traseu: de la gagicuță picantă la babă acră.

*

Nu cred că există Dumnezeu. Sper să existe Dumnezeu.

*

Diferența între necredincioși și credincioși: primii nu i-au ars niciodată pe rug pe ceilalți.

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU: Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (72)

Thursday, May 31st, 2018

Faptul că, în 1981, s-a putut pune – pe scena mare a Naționalului bucureștean! – Caligula de Camus, un text despre un tiran nebun, ținea în asemenea măsură de neverosimil (sau poate de miraculos) încât te putea face să nu mai observi că viziunea regizorală nu prea era proprie și inedită, umbra dramaturgului-regizor și cea a lui Gerard Philippe, primul interpret al rolului titular, planând inexorabil deasupra montării de la noi. De altfel, atare situație nici nu era cine știe ce raritate prin marile noastre teatre, unde montau unii dintre puținii fericiți care apucaseră să mai vadă câte un spectacol teatral sau câte un film nou-nouț prin Occident. Până să ajungă la noi, în câte-o copie răs-copiată la mâna a șaptea, caseta VHS cu filmul, regizorul rămânea original și spectacolul, genial, iar când, într-un târziu, vizionai caseta, aproape nu-ți mai aminteai că văzuseși mai înainte cu câțiva ani un spectacol de teatru care arăta cam la fel. Situația s-a schimbat dramatic – dar ce zic eu ”dramatic”… catastrofal! – de când cu internetul. Nu că ar ajuta cu ceva, căci la noi și hoțul prins tot negustor cinstit e și dacă-l dai în gât lovești în cultura națională, dar măcar acum știm de la cine ”împrumută”.

Doar așa, ca să nu murim noi proști.

https://www.youtube.com/watch?v=N6EYrqIn0yI

*

*

Apropont de alegerile de la Uniunea Scriitorilor:

Chestia cu banii mânuiți ori mânăriți de marele critic mi-aduce aminte de motivul principal al râcii mele cu distinșii mei colegi din domeniul teatrului.

Mai întâi: am fost membru al secției de Critică a ATM (Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale din RSR, ăsta era numele ei oficial) cu începere din mai 1981. Iar în momentul diferendului de care zisei, prin anii 1990-1992, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, calitate în care mă ocupam de problemele financiare și de personal ale teatrelor din România. Una dintre cererile de finanțare asupra căreia a trebuit să-mi dau cu părerea a venit din partea unei nou născute edituri, aceasta intenționând să scoată o mică tipăritură de 4 pagini, în 8.000-10.000 exemplare, pentru care ne cerea 350.000 de lei. Ca termen de comparație, voi aminti că salariul meu, la minister, era pe atunci de vreo 10.000 de lei pe lună. În ce privește costurile editării, voi spune doar că, în urmă cu un an și ceva, tipărisem eu însumi o publicație de 8 pagini în tirajul de 50.000 de bucăți, cu cheltuieli totale de cca 70.000 de lei – tot la o tipografie bucureșteană. Cât privește inflația, aceasta încă nu se dezlănțuise așa cum a făcut-o în anii următori. Respectiv, suma de 70.000 din 1990 echivala cel mult cu 110.000-120.000 de lei din toamna lui 1991, nicidecum cu 350.000 de lei. Așa că am refuzat că dau aviz pozitiv cererii de finanțare. Pagubă-n ciuperci, își vor fi zis solicitanții, avea cine să aprobe: șefii mei. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte inițiative ingenioase de genul ăsta, cum ar fi, în aceeași perioadă, cei 500.000 de lei donați UNITER-ului pentru ceaiurile și cafelele băute, timp de 3 săptămâni, de 4 sau 5 artiști implicați în realizarea unui mic spectacol, care, din câte știu, nu a fost prezentat vreunui public.

Iar eu m-am ales cu dușmănia eternă a ”artiștilor”, care îmi publică, fără acordul ori știrea mea, articolele din periodice în cărțile lor pentru care încasează bani buni (faptă, în treacăt fie spus, cu consecințe contravenționale sau penale, după gust). Și dacă-i întrebi de mine, nu știu, n-au auzit. Exact ce făcea Consiliul Culturii și Educației Socialiste în anii 80, când răspândea de zor zvonul că aș fi plecat din țară, în vreme ce teancul de cereri ale mele de angajare zăcea prin sertarele de la același CCES.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=13762
https://www.cotidianul.ro/criticul-literar-nicolae-manolescu-este-incompatibil-cu-ocuparea-unei-functii-publice/

*

OPINIE OFICIALĂ

- Multe femei au protestat la spectacolul de ieri.

- Mai exact, câte?

- Aproximativ în jur de vreo două doamne.

*

N-am încredere în ăștia care umblă cu credința la vedere.

*

13.05.2018

Ministrul Genuche și-a pornit campania electorală cu pălincă și țâpurituri, la el acasă, în Maramu, demonstranții din Piața Victoriei sunt apărați cu mitralierele, nu de teroriști, ci de ei înșiși, pensiile cresc (aproape un miliard de euro pe an, pensii speciale)… așa o luptă pentru pace o să fie de-o să ne ia dracu’ pe toți…

*

Cineva tocmai observă că și SUA sunt pline de proști, încă mai analfabeți ca ai noștri. Mi se pare, însă, că e important să ai proști în câmpul muncii, nu proști asistați social. Poate că în asta constă principala diferență între România și SUA.

*

Cea mai mare crimă, crima supremă împotriva umanității, este să-i dai boului o ideologie. Oricare ar fi aceea.

*

Pe History, chiar acum, un documentar despre niște extratereștri care au făcut accident de circulație undeva, în America, în 1941. Și au murit, săracii. Autoritățile, armată, poliție, DIICOT, au chemat un pastor să slujească la căpătâiul celor fără căpătâi, adică fără buletin de planeta noastră scumpă și dragă.

Întrebare: cred extratereștrii în Dumnezeu? că noi n-avem nevoie de extratereștri atei.

*

Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:

- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
*
Chestie la care amicul meu Nicu Dumitru îmi dă o replică după cum urmează: Şefu’, Confucius nu a fost star porno şi nu a trăit pe vremea primilor faraoni, aşa că mai taie “XXX” din secolul ăla.

*

MEANDRE

MENDRE

(nimic despre Săucan)

Karantina s-a născut în 1921 la Kacea, un sătuc de vreo trei sute de suflete de lângă Sevastopol, în Crimeea. Ciudatul său nume venea de la carantina în care s-a aflat Kacea, timp de două luni, în vremea epidemiei de holeră, când maică-sa, pe atunci în vârstă de paisprezece ani, a fost violată de șase soldați de-ai lui Denikin. Așa încât, neavând cum să știe cine e, de fapt, tatăl și dacă acesta mai trăiește și dacă e unul sau sunt toți șase, i-au zis copilei așa cum scrie mai sus.

Mama ei, născută Maria Barabanova, și-a schimbat numele, în actele de stare civilă, în Maskalțov, din admirație pentru tânărul Benito Mussolini, tânărul și strălucitul apostol italian al clasei muncitoare, pe care îl văzuse de două ori în jurnalele de actualități de la cinema. Și care nu semăna de loc cu Vladimir Ilici Lenin. Așa că, din 1923, numele fetiței a fost Karantina Maskalțov.

În `41, când Regimentul 14 Infanterie Focșani trece prin Kacea, Karantina îl întâmpină proțăpită în mijlocul drumului și intonând Giovinezza primavera di belezza. Crezând că ăla e imnul Uniunii Sovietice (e drept că și accentul Karantinei lasă de dorit), pifanii o bat de-i sună apa-n cap. Apoi, fruntașul Diță din Runcu o fute și pleacă mai departe. O regăsește după doi ani, la întoarcerea sa de la Stalingrad și o ia cu el, în amintirea clipelor plăcute când se afla în ofensivă, cu regimentul. Apoi o ia de nevastă.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. În sensul că nevasta sovietică l-a ferit pe Diță de Gherla și de Canal, în anii ce au urmat, el rămânând conducător fruntaș de atelaj hipo la Gospodăria Agricolă Colectivă de la el de-acasă, din jud. Dâmbovița. Și mai apoi, beneficiar al unei pensii de 5 lei pe lună.

*

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

Mai 2018:

N-a supraviețuit decât Societatea Socialistă Multilateral Dezolată.

*

Mai 2018:

Preocuparea obsesivă a publicului românesc de pe Facebook pentru integritatea teritorială a noii mirese princiare britanice îmi aduce aminte de povestioara lui Caragiale despre doica țigancă a feciorului de împărat. Când acesta a vrut, cică, să se însoare cu fata ce-o iubea, una oarecare, de neam neîmpărătesc, doica s-a opus cu tărie: ”nu se poate, mamă, așa ceva! nu e de rangu’ nostru!”

*

Am văzut zilele trecute la televizor o prostioară sentimentală hollywoodiană de acum vreo cinșpe ani, jucată, însă, de Jack Nicholson, Marisa Tomei, Adam Sandler, John Turturro… un deliciu, una peste alta… Și era acolo o scenă în care El, Sandler, care n-a îndrăznit să-i mărturisească Ei, Marisa Tomei, că o iubește, este îndemnat să o facă de toți spectatorii de pe stadion. Adică, toți cei aflați pe stadion la Super Bowl Sunday, finala campionatului de fotbal american, căci acolo se întâmplă tărășenia, urlă ”sărut-o!”. Printre aceștia, chiar Rudy Giuliani, primarul în funcție al NY (în carne și oase, în propriul său rol). Și pe loc mi-am adus aminte de tinerețile mele cinefile, petrecute la cinema Buzești, Dacia, Grivița și câte altele din zona Gării de Nord și chiar din centru.

Păi, când se întâmpla o scenă de-asta la Luceafărul, de pildă, o sală întreagă scanda ”fute-o, bă!”

…Categoric, Hollywood-ul mai are de învățat de la noi…

*

Din ciclul

NESFÂRȘITELE NECAZURI, BELELE ȘI GHINIOANE

ALE LUI RICĂ VENTURIANO

*

Am primit:

Par décision du Comité directeur de la SPF du mois d’avril 2018, il a été décidé de créer ce Grand Prix.

En cette année 2018, il sera remis en Roumanie en juin par notre vice-président Michel Bénard avec la présence de notre déléguée pour la Roumanie Mme Manolita Dragomir Filimonescu

*

avec la participation des personnalités suivantes :

Cornel Ungureanu, président de l’Union des Écrivains filiale  de Timișoara, Ioan Cărmăzan - president de l’Union des Auteurs et Metteurs en scène de Roumanie, Octavian Doclin, poète et président de la revue “Reflexes”, écrivains de Timișoara et de Roumanie et Vasile Bogdan, journaliste critique littéraire.

.
Un comitet al Societății Poeților Francezi a decis ca acest nou înființat premiu să fie acordat României,
în persoana domnului Toma George Maiorescu, poet, eseist, traducător, autor a peste cincizeci de volume.
Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc pe 15 iunie, la Herculane, in cadrul Colocviilor de Poezie.
Domnul Toma George Maiorescu a fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel (2011 și 2016).
Deoarece nu s-a putut deplasa la Paris - unde trebuia să se producă festivitatea de premiere - Parisul trimite o delegație la Herculane, acolo unde poetul se duce în fiecare an.
Nicoleta Gherghel, critic de teatru si de cinema
http://www.societedespoetesfrancais.net/grand-prix-international-francophonie-a144564994
http://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2015/07/0-img_1047-toma-george-maiorescu.jpg

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com