Posts Tagged ‘Mircea Diaconu’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (81)

Saturday, September 28th, 2019

Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.

Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.

Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”

https://www.click.ro/news/national/cum-arata-si-ce-pret-are-masina-aston-martin-cu-care-mario-iorgulescu-produs-un

*

Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.

https://www.youtube.com/watch?v=4pzg5g7fI5o

*

La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar  toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.

Să vedem acum ce-o să mai iasă.

*

La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.

Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.

https://www.youtube.com/watch?v=aWyO1POuq5k

*

Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”.
Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?

https://www.digi24.ro/stiri/gestul-revoltator-al-lui-alexandru-cumpanasu-in-ziua-in-care-alexandra-macesanu-ar-fi-implinit-16-ani-1187384

*

GURA LUMII SLOBODĂ

Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani.
- Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal.
- Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt.
La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie.
Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…

*

Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).

La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.

*

În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.

Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…

*

Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.

*

Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.

Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21186794-verdict-final-cnatdcu-victor-ponta-plagiat.htm

*

Cum mai stăm cu diversiunea

Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23222617-propunerea-muzeul-holocaustului-fie-construit-antipa-fost-facuta-institulul-elie-wiesel-explicatiile-directorului-este-adevarat-zona-este-protejata-dar-asta-nu-insemna-nu-pot-face-constructii-acolo.htm

*

“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.

În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.

Cât despre industria românească…

*

În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.

Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…

*

Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.

Părerea mea, vorba unui ilustru înaintaş.

https://www.g4media.ro/teodorovici-propune-limitarea-calatoriilor-gratuite-pentru-studenti-si-impozitarea-pensiilor-speciale-care-depasesc-10-000-de-lei.html

*

CU MUCII PE PIEPT

Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România

*

ZOOLOGIE

NOI ANIMALE

Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:

- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;

- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”

Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.

Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.

Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…

Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!

Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!

*

Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!

De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.

Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?

Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.

Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)

Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.

Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.

Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.

O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.

Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

https://www.scena9.ro/article/nobel-fals-eugen-simion-montaclair

*

Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.

Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.

*

Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia.
Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/showbiz/acuzatii-grave-la-adresa-lui-placido-domingo-ar-fi-santajat-mai-multe-femei-sa-intretina-relatii-sexuale-1172921

*

Capitolul

TRISTEŢI & REGRETE

Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.

*

“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.

Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.

*

Î sau Â?

Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.

Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.

*

“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”

(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)

Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.

*

Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.

*

Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.

*

M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE

Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.

Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…

PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

+

pour la bonne bouche:

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com