Archive for the ‘Amintiri.din.Iepoca.de.Aur’ Category

FARAONICE

Thursday, September 24th, 2020

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.


ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!


SIMPLU ȘI EFICIENT!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VA CURGE SÂNGE cronică acută

Sunday, September 20th, 2020

Destinul lui Radu Tudoran (1910-1992) a fost şi încă este unul paradoxal. Autorul român cel mai tipărit, tirajele lui din vremea comunismului totalizând cam un milion și jumătate de exemplare (!), era şi rămâne cel mai anonim romancier român. Voluminoasa Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (1526 pag. format A4) abia îi notează numele de două ori în nişte pomelnice, fără comentarii. Abia dai de el în câteva articole de gazetă (uite că de data asta e bună şi Wikipedia la ceva).

În proza noastră postbelică, în general necomestibilă, Toate pânzele sus! făcea figură şocant de aparte. Nu fiindcă era literatură populară, ci fiindcă era literatură pur şi simplu, “roman-roman”, cum i-a zis Crohmălniceanu. Nu era despre pătimirile şi măreţia grangurilor din PCR (Grigore Zanc etc.), sau a supușilor și soldăţeilor de rând ai aceluiaşi Partid (Ivasiuc, Buzura, Breban etc. etc.), nu era şovin  (Lăncrănjan) și coprofag precum cele mai multe dintre romanele românești din epocă – era doar bine scris, cu poftă, cu participare, cu suflet de adevărat povestitor. Cu talentul care nu le-a fost dat prea multora dintre colegii săi de breaslă de pe aici. Nu-i de mirare că l-au marginalizat. La urma urmei, generalul Pleșiță nu se pricepea la literatură, dar era sfătuit, telefonic, de un mare scriitor.

(Am deschis măreața istorie literară a lui Manolescu și am parcurs în viteză lista celor 20 de  romancieri din secțiunea Contemporanii 1948-2000/Proza/Romanul. Îi citisem pe toți, dacă nu integralmente, cel puțin cărțile lor cele mai importante. Și așa, à vol d’oiseau, am avut deodată senzația izbitoare că aproape toți, cu excepția a numai doi, Mircea Horia Simionescu și Radu Cosașu, se disting printr-o unică trăsătură comună: lipsa categorică, totală, absolută a umorului. Și atunci am înțeles de ce mi se pare necomestibilă literatura aceasta, la fel de încruntată și atunci când trăgea limbi partidului comunist și atunci când vorbea, foarte pe ocolite, despre nenorocirile provocate de el.)

Printre altele, Radu Tudoran e autorul unui roman numit Flăcările, a cărui acțiune este plasată pe Valea Prahovei, unde s-a înregistrat cel mai mare incendiu de sondă din istoria României, soldat cu numeroase pierderi de vieți din rândul petroliștilor și pompierilor. Incendiul de sondă de la Moreni, care constituie ”axul” narativ al cărții lui Tudoran, a durat 28 de luni, în perioada 1929-1931.

Flăcările a apărut în 1945 și a avut parte, de-a lungul timpului, de 6 ediții românești.

Mi-am adus aminte de el văzând, zilele trecute, There Will Be Blood, filmul american cu exact același subiect, cu care celebrul Daniel Day-Lewis a luat Oscar-ul pentru rol principal în 2007. Cum de niciunul dintre cineaștii noștri n-a observat că romanul lui Radu Tudoran era atât de cinematografic? am stat și m-am întrebat încă de la prima secvență a filmului ce-l vedeam. Căci Flăcările seamănă teribil cu Oil!, romanul lui Upton Sinclair publicat în 1926 și ecranizat în prezenta creație a regizorului Paul Thomas Anderson.

Să fi fost romanul lui Tudoran o pastișă a cărții lui Sinclair? Nici vorbă. Asta, deși ambele împărtășesc o aceeași directețe narativă, o aceeași manieră brutală, realist-reportericească de prezentare a lucrurilor – și vorbesc despre, în fond, același lucru: nașterea modernității, a contemporaneității, undeva, pe coclauri neumblate. Adică, prin niște pustietăți ale Americii de la începutul secolului XX – și respectiv, pe Valea Prahovei, într-un cătun neștiut de nimeni, odată cu începerea exploatării petrolului. Și amândouă au drept personaj principal câte un ins – păstrând proporțiile – îmbogățit din petrol. Cu mici diferențe, desigur: americanul, un selfmade man tenace, dur și cinic, chiar ucigaș la un moment dat, ajunge stăpânul unui concern petrolier imens, în vreme ce românul este doar redevențiar.

Acesta fiind un anume Chivu, un țăran din zonă care și-a concesionat pământul (nu prea mult, de altfel) unei companii petroliere americane stabilite pe Valea Prahovei. Și care, acum, trăiește din banii – foarte mulți, din punctul lui de vedere – încasați ca redevență pentru exploatarea acestuia. Trăsătura comună a celor două personaje principale este rapacitatea, colorată cu mitocănie, în cazul ambelor, care le face la fel de memorabile, atât pentru cititor, cât și pentru spectator.

Trăsătura comună a celor doi scriitori? Amândoi, autori de mare succes editorial, au opinat, cum se spune, ”contra vântului”.

Upton Siclair fiind socialist (chiar comunist i-au zis unii) în America lui John Edgar Hoover, iar Radu Tudoran, fiind pus la index fiindcă ar fi publicat, prin 1945, un articol antisovietic. Și ”indexat” a rămas chiar și după ce țara nu mai era de mult prosovietică.

Cu simpatiile confraților nu-i de joacă.

https://www.printrecarti.ro/18460-radu-tudoran-flacarile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/There_Will_Be_Blood

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (83)

Thursday, December 26th, 2019

Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.

(18.12.2019)

*

La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.

Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.

Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.

https://www.mediafax.ro/social/gelu-voican-voiculescu-batut-pana-la-sange-de-un-revolutionar-in-piata-universitatii-criminalule-cum-ai-tupeul-sa-vii-aici-agresorul-a-fost-prins-foto-18675172

*

În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10449

*

Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.

*

Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.

*

ISTORIA DE SUB PREȘ

Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.

Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a  întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.

Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.

*

1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…

2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.

3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.

4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.

*

Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-23556852-livevideo-sedinta-miza-uriasa-parlament-liberalii-reusit-scoata-vot-reducerea-tva-dar-nu-dublarea-alocatiilor-astazi-discuta-eliminarea-pensiilor-speciale.htm?fbclid=IwAR2X1mXmK5zPwRq2yRky5Ao2CFEo3oorUwFTDHPtR9ZQvxfYxH861FgSb7w

*

Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.

*

St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE

Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.

*

Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre

*

Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.


LA MULŢI ANI DOUĂZECI DOUĂZECI!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

Sunday, July 7th, 2019

AMINTIRI DIN N-AR MAI FI

Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie.
- Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.


Adevărată, nu inventată.

*

https://www.expozitiespatiala.ro/?utm_source=ads&utm_medium=page&utm_campaign

=0045&fbclid=IwAR1JJekVXJ4b_XufdiE2

QMmyWy4i9z9rEOBnnoylr2iAGUWVstKaH0aT2gI

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.

De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/atac-informatic-asupra-spitalelor-din-romania-ce-au-cautat-hackerii.html

Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.

PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ

La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?

*

Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.

*

Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.

Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”

*

Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).

De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.

Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu “Mai trage o dată”.

*

Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.

*

Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban

*

DESPRE ASOCIALI

Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.

*

Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.

Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (76)

Wednesday, October 3rd, 2018

Cu toţii, sau, în orice caz, mulţi dintre noi am asistat la câte-o scenă în autobuz, cam aşa: pe nepusă masă, din senin, doi indivizi încep să se înjure, ba chiar să se păruiască, par că se omoară, iar la un moment dat, coboară şi continuă pe trotuar, până pleacă autobuzul din staţie. Imediat după aceea, unul dintre privitorii din autobuz constată că i-a dispărut portofelul.

Iar eu v-am descris aici, dragi prieteni, descoperirea pe care o veţi face foarte curând după referendumul din acest weekend. Pentru că, în realitate, chestiunea căsătoriei dintre o femeie şi un bărbat este cel mai neînsemnat lucru la care se va referi votul acesta.

Şi nu uitaţi: Hitler a ajuns Führer în modul cel mai democratic cu putinţă, prin vot popular.

*

O tânără româncă din Spania are o mică afacere, un fel de snackbar foarte profitabil. Clou-ul afacerii, care i-a dat cu roţile-n sus pe localnici, precum şi pe mulţii olandezi şi scandinavi stabiliţi în orăşelul acela, sunt roşiile umplute cu zacuscă de vinete, specialitate de la ea de-acasă, de prin Ialomiţa. Clienţii sunt leşinaţi după ele.

Iar noi, nevastă-mea şi cu mine, acum câţiva ani, în Turcia, i-am cerut patronului micului restaurant la care-am nimerit să ne dea ceva specific turcesc, 100% turcesc. Ne-a dat ardei umpluţi. Mai zi ceva, dacă poţi.

Despre globalizare.

*

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

Cum, nu ştiţi ce-i ăla “patriot profesionist”? E unul care-şi iubeşte patria pe bani.

https://adevarul.ro/cultura/arte/regizoarea-adina-pintilie-touch-me-not-inseamna-democratiemaxima-planurile-1_5a8e9e8fdf52022f75d92627/index.html

*

Preşedintele Iohannis prezintă unele asemănări cu filmul românesc actual: ambii au succes în străinătate, nu acasă. Pentru cine nu ştie, filmele noastre actuale, care obţin premii peste premii la mai toate festivalurile internaţionale, în general nu rulează în ţară, iar atunci când rulează, au parte de incredibil de puţini spectatori. Asta, în timp ce televiziunile difuzează cu încăpăţânare filmele româneşti din anii comunismului, adică cele mai nenorocite mostre de coprofagie naţional-comunistă. Pe care publicul, în special, cel de vârsta pensiei, le prizează cu nesaţ – nu de altceva, ci fiindcă sunt interpretate de marii actori pe care i-a tot admirat încă din tinereţe.

E vorba de efectul Stalin - „ce bine era pe vremea lui Stalin, că eram în stare să fac amor de trei ori pe zi”.

https://cititordeproza.wordpress.com/category/film/page/7/

*

Flora & Fauna: Violeta Lupu, Hortensia Cocoş, Ghiocel Ursu etc.

*

Rebel. Al naibii ce mai rimează cu “tembel”.

*

Publicaţia bilunară DUHUL ŞI DUHOAREA

*

În această poză poate fi admirată o consecinţă directă şi imediată a momentului astral al lui Ceauşescu, când a hămăit el contra ruşilor, în 1968: ceea ce se vede aici este al dumneavoastră Dan Predescu la pupitrul staţiei Hawker Sideley de recepţie a imaginilor transmise de sateliţii meteo americani ESSA 8 şi NOAA 2, în 1971. Staţia aceea, care era considerată echipament militar, am primit-o noi pe gratis din Anglia prin intermediul Organizaţiei Meteorologice Mondiale, unul din departamentele ONU, la puţin timp după faimosul discurs al lui Ceauşescu din august 1968.

Aveau şi ruşii una dintr-asta, producţie proprie, care furniza imagini cam de 1000 de ori mai proaste. Ale ruşilor erau pur şi simplu nişte umbre, în vreme ce ale noastre erau fotografii artistice ale Terrei, făcute de la 1400-1700 km înălţime, pe care se vedeau cu perfectă claritate şi relieful şi norii de deasupra lui. Am văzut, mulţi dintre noi, la telejurnal pozele alea, în fiecare seară, cel puţin până în 1989.

Să nu uit: se vedeau şi norii de deasupra URSS-ului. Era singura modalitate de a afla ceva despre situaţia meteo din zona aceea, fiindcă ruşii nu furnizau nici unei ţări străine informaţii meteo, pe care le considerau secrete militare – deşi le primeau, din 3 în 3 ore, pe ale tuturor celorlalte ţări membre ale OMM.

Înţelegeţi, ei se aflau în război cu restul lumii. Dar restul lumii cu ei, nu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (70)

Wednesday, April 25th, 2018

Din nesfârşita înţelepciune a demnitarului român:

Motostivuitor, genuche, pamblică, douăzeci-douăzeci, branconaj, pieptu-n faţă – curu’ înapoi

*

Zilele trecute, primarul comunei Albeni, din Gorj, a luat măsuri contra doctoriței (probabil, singura) de la dispensarul local. Aceasta, deoarece ea, până atunci amanta lui, nu-l mai voia. Ca atare, dom’ primar a tăiat apa, curentul şi gazele la dispensar. Ca să vadă ea cine fute acolo, după cum bârfeşte presa.

Tot zilele trecute, Uniunea Scriitorilor a suspendat-o pe Herta Müller, una dintre cei doi laureați Nobel originari din România. Pe care tot ea, Uniunea, şi-o făcuse membră, fără ca, din câte ştiu, H.M. să fi cerut înscrierea.

Întrebare: care e diferența între focosul premar şi Uniunea Scriitorilor din România? Dar asemănările?

http://evz.ro/scandal-primar-doctorita.html
http://www.pandurul.ro/articol/verificari-la-albeni-primarul-foc-si-para-control-_102483.html

*

Dl. Ionel Minea, secretor de stat în Ministerul Transporturilor, se rățoi azi la piloții de Boeing 747, care, neavându-le pe astea cu parcarea laterală, au nenorocit asfaltul de la Otopeni. Aşa cum au procedat şi la Ploieşti, în 44, dacă vă mai aduceți aminte. Aşa că băgați la cap: Boeingu dăunează grav sănătății aeroporturilor noastre!

Post scriptum: în vara lui 1968, eram angajat al ICST 3, pe şantierul noului aeroport Otopeni, la Lotul Aerogară. Am luat parte în mod direct la construcţia aerogării, mai exact la a platformei din faţa acesteia (plasată fix pe locul bălţii Pasărea, care a fost desecată atunci cu eforturi imense) şi a căii de rulare. Auzisem şi eu, ca tot omul, pentru ce a fost prevăzut Otopeniul cu o pistă de 3500 de metri: pentru faimosul supersonic Concorde. Cel puţin, ăsta era zvonul răspândit de …organele de resort. Mai aproape de realitate e, însă, presupunerea că noua pistă, pusă peste cea veche, de 1200 de metri, era bună şi pentru decolarea/aterizarea simultană a două Mig-uri, la o adică.

Ziua de 21 august, când ruşii au invadat Cehoslovacia, m-a prins acolo, pe pistă. N-am s-o uit, cât oi trăi, ziua aceea. Mig-urile noastre n-au trecut, atunci, pe acolo – ci doar radarele, tunurile şi mitralierele antiaeriene, era realmente plină pista de ele.

Iar în ce-l priveşte pe Concorde, din câte ştiu, în afară de Londra, Paris şi New York, alte aeroporturi n-a apucat să vadă, săracul. Pe noi ne-a ratat, în orice caz.

În altă ordine de idei: cică Concorde avea greutatea maximă la decolare de 187 de tone, în vreme ce Boeing-urile actuale au o greutate mai mult decât dublă. Dacă dom’ Minea ar fi spus chestia asta pe şleau, nu s-ar mai fi făcut de râs la televizor.

Realitatea e că avem nevoie de cel puţin încă un aeroport, cu caracteristici pe măsura giganţilor din ziua de azi.

https://www.digi24.ro/stiri/economie/transporturi/reparatiile-celor-doua-piste-de-la-otopeni-definitivate-in-iunie-914353
http://www.mediafax.ro/economic/secretar-de-stat-in-ministerul-transporturilor-sunt-avioane-care-opereaza-fara-probleme-pe-pista-2-a-aeroportului-otopeni-17133572

*

R.S.R.

E greu de spus cine de la cine fura: Statul de la Bizonul Naţional, pe care-l plătea mizerabil, ori creatura cu pricina, care trăgea chiulul şi şutea tot ce apuca.

Am auzit, la un moment dat, o poveste pe care n-am vrut, pur şi simplu, s-o cred, dar îl cunoşteam de mult pe cel ce mi-a spus-o şi părea om serios, cu minţile la locul lor.

Aşadar, cică la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte (care, pe atunci, încă nu ajunsese pe mâna prietenilor noştri de la Răsărit) se foloseau nişte arzătoare imense. Unele de acelaşi fel cu cele din sobele noastre de acasă, numai că mult mai mari.

Oamenii le furau de la COS şi le instalau în apartamentele lor nefinalizate, în care se trăseseră, adică, doar gazele, dar sobe nu fuseseră construite şi nici contoare nu fuseseră puse. Apoi aprindeau gazele şi cu fereastra doar un pic crăpată, le lăsau să ardă în prostie, în disperare, ore şi ore în şir, până ce se încălzeau bine pereţii. După aceea, aeriseau – şi se duceau frumos la culcare în încăperile acelea, care rămâneau aproximativ încălzite timp de câteva ceasuri.

Şi nici acuma nu ştiu cum aş putea numi fenomenul: risipă de gaz metan, sau economie de sobe?

*

Breaking news

Aurina a urinat.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Stela Popescu

Sunday, November 26th, 2017

Acum, la transmisiile TV în direct de la înmormântarea Stelei Popescu. Singura care spune vorbe cu miez e Cristina Modreanu, care-i compune un necrolog pur și simplu profesional, că altfel nu-i pot zice. Într-adevăr, așa e, Stela Popescu n-a fost doar interfața unui lanț de farmacii și feblețea mahalalelor și a televiziunilor lor de doi bani. Cei mai de vârsta mea o țin minte ca pe o voce din vremea când toți tăceau, iar asta e ceva foarte important.

(Ca să nu mai spun că eu am văzut-o în Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu - și era senzațională, la fel ca toți ceilalți din distribuție.)

Dacă stăm și ne gândim un pic, pe vremea aceea au vorbit doar muncitorii de la Lupeni, apoi Goma, Tudoran și iarăși muncitorii, cei de la Brașov. În rest, tăcerea a fost deplină. Și, să nu mint, au mai fost câteva, foarte puține, mari excepții – abia azi ne putem da cu adevărat seama cât de mari: Pintilie, Daneliuc, Toma Caragiu, Octavian Cotescu (secretarul PCR al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București!) și Stela Popescu. Iar dacă pe scriitori îi puteau reprima fără mare teamă de consecințe, aceștia fiind personalități notorii în cercul nu prea larg al intelectualității umaniste, cu monștrii sacri era ceva mai complicat. Una era să-l omori pe inginerul Ursu, de care nu auzise nimeni – și cu totul altceva, să te atingi de o vedetă TV (căci în ziua următoare, se răspândea, de pildă, zvonul că Nicu Ceaușescu l-ar fi snopit în bătaie pe un alt actor foarte îndrăgit).

Câteva dintre aceste vedete au avut onestitatea și tăria de a aduce vorba. Atât. De a aduce doar vorba, de a pomeni în treacăt, aluziv, de a ”băga șopârle” despre lagărul de concentrare în care cei mai mulți dintre noi am fost deținuți – iar ceilalți, Kapo și gardieni.

Marele lor merit este că n-au recitat poeziile ”patriotice” scrise de Vadim Tudor, Fruntelată etc. Ceea ce conta enorm pentru moralul deținuților.

Și sper că președintele Johannis și consilierii lui la asta s-au gândit când au decorat-o pe Stela Popescu, acum un an.

PS. În interviul pe care mi l-a dat pentru Almanahul Gong 1982 al revistei Teatrul, ea vorbea despre momentele dificile ale comperului de varietăți, cum ar fi acela când un bețiv din public începe să urle în gura mare, în timpul spectacolului. M-a străbătut un fior gândindu-mă că tocmai un asemenea moment a fost cel în care, de fapt, a început sfârșitul ei. Pe o scenă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (47)

Friday, August 21st, 2015

CRITICII LITERARI DE LA POLIŢIA BRAŞOV

Drăguţă – şi întrutotul caracteristică – povestea tânărului poliţist talentat de la Braşov, sancţionat de şefii lui fiindcă povesteşte, pe internet, scene de un haz nebun din activitatea lui profesională de toată ziua.

Cred că am să m-apuc şi eu de povestit, că doar am fost, timp de doişpe ani, „comunicator” la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – iar cei ce mi se adresau personal, în scris sau prin telefon, erau încălcătorii de lege cu pricina, adică infractori sau contravenienţi, precum şi victimele lor năuce, în proporţii aproximativ egale. Şi mai trebuie adăugat că mare parte dintre ei erau de o originalitate (ca să mă exprim cu blândeţe) frapantă. Şi nu puţini, atinşi rău la mansardă.

Dar până atunci, în aceeaşi ordine de idei, îmi readuc doar aminte că, în 1977, în ultimul meu an de facultate, am păţit cam acelaşi lucru ca şi dl Godina, poliţistul braşovean în chestiune.

Vasăzică, eram student la IATC, secţia Teatrologie-Filmologie, iar programa noastră cuprindea şi o anumită activitate aplicativă, nu mai ştiu cum se numea, „practică în producţie” sau altfel. În cazul meu, ea a constat în realizarea unui scenariu de ficţiune de scurt metraj având la bază o creaţie literară, care să servească realizării de către IATC a unui film didactic comandat de Ministerul Învăţământului.

Care minister întocmise un caiet de sarcini cu specificaţii. Una dintre acestea era intitulată „film didactic de limba engleză / timpurile verbelor”. Adică, trebuia realizat un filmuleţ de ficţiune de vreun sfert de oră, cu actori, care să ilustreze o lecţie de gramatică engleză.

Pe aceasta am ales-o şi am propus catedrei de Regie de Film, respectiv rectorului nostru Mircea Drăgan, căci el era şeful de catedră, ecranizarea unui fragment din Trei într-o barcă, una dintre cele mai tipărite şi traduse cărţi din lume. Scrisă într-o engleză impecabilă, exemplară, această capodoperă umoristică este utilizată în multe ţări anume pentru predarea englezei în gimnaziu şi liceu. Şi în afară de asta, a fost şi a rămas una dintre cărţile mele preferate.

Urma ca eu să fiu scenaristul, iar un coleg de la clasa lui Mircea Drăgan, un irakian (la IATC aveam colegi din cam 10-15 ţări europene, asiatice, sud-americane şi africane), ar fi semnat regia filmului.

M-am apucat de treabă cu entuziasm şi am dat gata scenariul în vreo două săptămâni.

Dialogurile, desigur, erau extrase din cartea lui Jerome K. Jerome, reproduse textual.

Domnul Drăgan mi-a dat un zece – şi a trimis manuscrisul la beneficiar, la Ministerul Învăţământului. De unde, după vreo lună, am primit aviz negativ.

Contrariaţi, cu toţii, Drăgan, regizorul şi cu mine, am insistat să aflăm motivul acestei respingeri.

Într-un târziu, l-am aflat: „nu merge”, ni s-a spus (în cadru neoficial, desigur), „la filmul ăsta se râde”.

…Aşa că nu-i mai bârfiţi pe şefii poliţistului de la Braşov, care i-au interzis să mai facă literatură comică pe internet… sunt şi alţii, mai poliţişti ca ei…

PS. Din păcate, n-am dat curs invitaţiei colegului meu din Irak, care mi-a propus să las naibii filmele didactice şi să-i scriu lui un scenariu despre nişte luptători arabi care pătrund în Israel şi îl nimicesc.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (40)

Tuesday, January 27th, 2015

VIAŢĂ LITERARĂ INTENSĂ RĂU

Vezi

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-numaratoarea-voturilor/ ,

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-e-prea-mult/

… etc.
…Precum şi (în aceeaşi ordine de idei) :

- Uite cum stau lucrurile cu voi, persoanele publice, care mai apăreţi pe la televizor: un individ mediocru e atacat de către un alt individ mediocru care vrea să-i ocupe locul, pentru a putea fi el pe deplin mediocru – şi nu celălalt. Mediocritatea mea e cu totul altceva decât mediocritatea ta. Un cur obscur ca al tău nu merită să se afle pe un fotoliu strălucit, numai curul meu strălucit ar avea dreptul să se odihnească pe acela. Am să-ţi iau gâtul, ratatule, impostorule, căzătură. Vă mâncaţi ca câinii, măi persoanelor publice, pentru câte-un post de director al vreunui inexistent Institut bugetar, plătit cu leafă de secretor de stat. Nu există nimic mai caracteristic, pentru voi, decât scena aia din Rubliov cu cei doi cnezi, fraţi, călcându-se, pe furiş, pe picioare atunci când mitropolitul îi pune să se îmbrăţişeze în semn de împăcare.

(în vol. Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente, de Dan Predescu, ed. Niculescu Bucureşti, 2013, pag. 94)

URMA SCAPĂ TURMA

Să dăm toată vina pe dementul care-a crăpat. Adică pe Hitler, după al 2-lea război mondial.

Ăsta a fost principiul care a guvernat politica mondială în ultima jumătate a secolului XX. Şi chiar pe la sfârşitul lui (de exemplu, la noi, când cu Ceauşescu şi cu Revoluţia).

S-a pus pe seama (exclusiv a) Germaniei uciderea evreilor. Asta suportă câteva completări.

De exemplu, că, înainte de războiul al doilea, nici o ţară occidentală n-a vrut să permită accesul evreilor izgoniţi din Germania, de care Hitler voia, momentan, doar să scape – nu să-i extermine.

Sau că armata sovietică privea liniştită de vizavi, de la câţiva kilometri, cum germanii îi măcelăresc pe insurgenţii din ghetoul Varşoviei (în ‘44, mi se pare).

Sau că, la marginea Europei (în ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ukraina, Basarabia, România), populaţia băştinaşă îi omora cu entuziasm pe evrei, în masacre de proporţii, iniţiate sau măcar sprijinite, pe şest, chiar de autorităţi (v. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i).

Sau că, posedând destule informaţii despre lagărele de exterminare nemţeşti, Aliaţii n-au aruncat măcar o bombă asupra liniilor ferate care duceau la ele, tot în 1944, când ei stăpâneau tot cerul Europei.

Sau că aurul din lingourile tranzacţionate, chiar în prezent, de băncile elveţiene are urme de mercur (mercurul aflându-se numai în acel aliaj de aur folosit pentru protezele dentare, pe vremea lui Hitler).

PS - Astăzi 27 ianuarie 2015, cu ocazia Zilei mondiale a Holocaustului, Vladimir Putin a zis vreo două vorbe cam adevărate: că Occidentul face, acum, atâta caz de Holocaust tocmai  pentru a face să se mai uite care a fost partea lui de vină în efectuarea susnumitei operaţiuni. Nu că mi-ar fi drag băiatul ăsta, dar aici a nimerit-o.

*

Talentul, la noi, e ceva precum hormonii: de la o vârstă oarecare, producţia lui încetează. În cazul câtorva scriitori contemporani domiciliaţi prin manualele şcolare, chiar de după debut.

Nu-i nevoie de cine ştie ce erudiţie, orice absolvent de liceu, dacă n-a fost corijent la română, poate înşira o listă de menopauzişti dintr-aştia.

*

Ca la noi în tramvai: ajunge să fie unul nesimţit – şi toţi îi ştiu de frică. Cum a ajuns sfertodoctul acela din provincie redactor şef în Capitală? Exact aşa, cu obrăznicie şi agresivitate, răţoindu-se la toţi (pe paralele boss-ului aflat actualmente la Mititica). De parcă el ar fi fost Persoana din scaunul Judecăţii de Apoi.

*

Cum scrie românu’ istoria: vezi emisiunea UN TIMP SĂRIT DIN CALENDAR, realizată de televiziunea oficială, de stat, cu ocazia împlinirii unui sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989

(https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=L3BuuA0fYZU).

Pe la sfârşitul ei, se află inserată o listă a celor care ar fi semnat în acel decembrie o scrisoare de protest adresată lui Ceauşescu. În ea s-a strecurat cel puţin un nume de turnător binecunoscut, aghiotantul lui C. V. Tudor la revista Săptămîna, oficiosul Securităţii.

*

ACTE DE SĂRĂCIE

28.12.2014, h 12:56 AM, ora locală. Chiar acum, pe Naşul TV, o emisiune drăguţ intitulată EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE (n-am reţinut dacă asta are la urmă vreun semn de întrebare), cu participarea celebrului doctor Mencinikovski, aflat momentan la pârnaie. Desigur, fără vreo semnalare de genul “reluare”, sau “arhivă” etc. Sau i-or fi dat drumul pentru vreo oră-două, de dragul lui Naşul TV?

*

“Ați avut de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și veți avea război”. Cam aşa vorbea Churchill cu compatrioţii săi, în 1938. Parcă s-ar potrivi şi astăzi.

*

Am văzut nu de mult un filmuleţ documentar despre rechinul de la Sharm El Sheikh, din Egipt, care a omorât şi schilodit câţiva turişti ce se scăldau, neştiutori, în marea superbă de acolo. Urmele de colţi fiind identice în toate cazurile, s-a ajuns firesc la concluzia că era vorba de unul şi acelaşi atacator. Curios era faptul că cele mai multe muşcături vizaseră zona feselor. Asta, la prima vedere, ar fi oarecum ilariant – dar, de fapt, e ceva cu urmări cumplite, bestia smulgând hălci de câteva kilograme din trupul victimei, a cărei supravieţuire devine astfel problematică.

Nimeni nu-şi putea explica acest comportament al rechinului, ştiut fiind că specia din partea locului nu ataca oameni. Şi că, în general, rechinii nu te muşcă de fund. Cineva, însă, a avut o intuiţie bizară: s-a gândit la un scafandru, sau instructor de scufundări local, care-şi făcuse reclamă filmându-se în timp ce hrănea rechinii în mediul lor natural. Dintr-o pungă prinsă la centură, în spate, el scotea câte-o bucată de carne, iar rechinii care roiau în jur o luau frumuşel din mâna lui – şi totul era numai pace şi bună învoire. Ceea ce i-a adus un pic de faimă locală.

Ei bine, concluzia a fost că agresorul de la Sharm El Sheikh era tocmai unul dintre cei hrăniţi de neînfricatul scafandru. Dintre cei dresaţi, ar fi mai corect să spunem. Fiindcă e justificat să considerăm că rudimentul de creier al monstrului a făcut automat legătura între om şi hrană. Mai precis, între acea parte a corpului omenesc pe care dresorul părea că o atinge înainte de a-i da rechinului să mănânce – şi hrana ce părea că vine de acolo.

Reflexul creat astfel a funcţionat mecanic şi implacabil…

…Iar mie mi se pare că mica poveste de mai sus figurează cu o precizie sinistră faptele care se tot petrec în Occident de la 11 septembrie 2001 încoace. Precum şi mediul de cultură care le-a făcut posibile – respectiv, civilizaţia sinucigaşă, respectiv Occidentul muribund, care a primit prădătorii la el în casă şi nu încetează să-i hrănească nici măcar când e sfâşiat de ei.

E periculos să le arăţi unor oameni care, de mii de ani, nu ştiu decât de frica bâtei că tu ai interzis bătaia.

Şi e absolut necesar să ţii minte că ei se folosesc exclusiv de Dublu Gând şi de Newspeak în relaţia cu tine, idiotul european.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Sunday, November 10th, 2013

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi la C.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilor şi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an mai înainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

** O vizitatoare a acestui blog, redactor la Radio România, mi-a povestit că, după ‘89, Ticuţa Creţu a fost angajată la Societatea Română de Radio, pe un post administrativ (notă din noiembrie 2013).

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta este :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

mai vezi şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Antologia_rușinii, ca să-ţi faci o imagine cu adevărat de ansamblu

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina:

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*
Nr. 1584/03 din 29.10.2004 Stimate Domn, În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră. Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră. Cu stimă, VICEPREŞEDINTE, Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . . Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.) Cu deosebită stimă, Dan Predescu scriitor, jurnalist 27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura. Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor… După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului. Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980. Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă. Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

4 septembrie 2013:

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen cu care am refuzat, odată, să dau mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

ca să aveţi de ce râde: http://www.antena3.ro/romania/someri-de-lux-fosti-parlamentari-cu-conturi-si-actiuni-la-firme-cer-ajutor-de-somaj-61595.html

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în vremurile acelea de foamete generală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele – al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură care certifică data primei tranşe din tiraj predate unei librării). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.evz.ro/detalii/stiri/interviuri-cu-scriitori-alex-stefanescu-dinescu-mi-a-spus-da-alex-dar-ti-am-lasat-1086536.html?fb_action_ids=710229592330449&fb_action_types=

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

10 noiembrie 2013:

Aşa cum oricine poate constata, Andreea Marin s-a lăudat degeaba: Zâna Surprizelor nu e ea.

Zâna Surprizelor e C.N.S.A.S.-ul, după cum cu claritate reiese din imaginea de mai jos:

daţi click pe imagine ca să o puteţi vedea mărită

Va să zică, la 10 septembrie anul curent, eu aş fi adresat zisului C.N.S.A.S. o corespondenţă oarecare - prin Poşta Română, ori prin E-mail. Sau, poate, prin telepatie.

Tare-aş vrea s-o văd, corespondenţa aceea. Fiindcă nu ţin minte s-o fi expediat. Categoric, începe să mă lase memoria, ce mai…

Eu mi-amintesc doar ce se vede pe blogul acesta al meu, că m-am apucat să povestesc lumii nostimele-mi păţanii din anii 80 ca să nu se uite - şi ca să nu pretindă securiştii cu care-am avut şi mai am de-a face (şi fiii lor) că toate acestea sunt “literatură”, invenţii. Cred că asta e datoria tuturor celor care au trecut prin aşa ceva, nu numai a celor selectaţi să apară la televizor.

N-am sperat că voi resuscita mortul din păpuşoi - şi după cum reiese din mândreţea asta de adresă oficială, nu l-am resuscitat.

Aşa că rămâne cum am stabilit: în 1983, la Bucureşti, puteai, liniştit, să tipăreşti şi să răspândeşti un textuleţ în care să pui la îndoială genialitatea Tovarăşului Ceauşescu şi înţelepciunea poporului care-l lăsa să-şi facă de cap. Securitatea n-avea nici un chef să observe chestia asta. Ea era ocupată să-i persecute pe Adrian Păunescu şi pe Dinu Săraru, de pildă.

http://www.memorialsighet.ro/index.php?option=com_content&view=frontpage&Itemid=1&lang=ro