Les films de Cannes à Bucarest (1)


la cinema Studio şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român

(Muzeul Naţional al Ţăranului Român)

14-20 octombrie 2011

Aflată la a doua sa ediţie, gala bucureşteană a filmelor care au trecut în ultima vreme pe la Cannes pe mulţi ne-a scos din casă. Nu, nu din minţi… vă rog… să nu exagerăm… Şi nici măcar din papuci.

Primul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost HORS SATAN, pe scenariul şi în regia lui Bruno Dumont (omul fiind o adevărată fixaţie a prezentei gale, care programează patru dintre cele şase filme ale sale). Cel de faţă a fost selecţionat, anul acesta, în secţiunea Un certain regard de la Cannes.

Am să vă/mă scutesc de o nouă prezentare a filmului, recurgând fără jenă (= proudly, pentru cunoscătorii bucureşteni) la următoarele două rânduri din pliantul manifestării: „Undeva în afara unui oraş, în apropierea unui râu şi a unor mlaştini, un bărbat duce o viaţă bizară. Se roagă, meditează, aprinde focuri.

Bizară, într-adevăr, mai ales că nu ni se explică de ce toate astea. Fie-mi permisă o explicaţie taxonomică, deşi nu sunt nici taxonomist, nici taxidermist: evident, Dumont face parte din categoria regizorilor care interacţionează cu publicul său. În sensul că nu el trebuie să-ţi dea mură-n gură ce-a vrut să spună filmul, ci tu trebuie să-i explici lui chestia asta. După o matură chibzuinţă, o să-ţi spună el dac-ai nimerit-o.

Afirmaţia mea nu e chiar gratuită: prima jumătate a filmului nu are, practic, nici o legătură cu cealaltă.

În fine, nu mai întind coarda – şi vă mai spun doar, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că Satana din film, respectiv flăcăul care aprinde focuri - şi care mai omoară pe câte unul, doar aşa, ca să alunge plictiseala, iar jandarmii nu-l prind, fiindcă e proşti, are o mutră împrumutată, parcă, din manual (e vorba de tratatul de Psihiatrie de prof. dr. doc. Vasile Predescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976).

Sau, dacă vreţi, dintr-un terfelog nemţesc vechi de-o sută de ani, pe care l-am găsit pe un raft plin de praf din camera mea de lucru:

…Ziceţi că nu seamănă?

Dacă David Dewaele, interpretul cu pricina, şi-a compus expresia asta, înseamnă că e un mare profesionist. Dar dacă nu…

În general, Dumont are mână norocoasă în materie de casting. Alexandre Lematre, partenera debutantă a lui Dewaele, cea împreună cu care el vânează (într-o secvenţă atroce) şi face pe druidul prin bălării, are un chip cu totul special. Când - şi dacă - va stăpâni rudimentele meseriei, va fi şi ea o mare actriţă.

Aurore Broutin, cea de a treia apariţie inubliabilă de aici, pune la bătaie totul. Şi când spun “totul”, asta înseamnă mult mai mult decât îţi închipui tu, iubite cinefil/voyeur. Ea apare într-o scenă de sex pe bune (Dumont nu glumeşte când e vorba de adevărul integral!), garnisită cu nişte detalii care-ţi pot tăia definitiv pofta – dacă nu te-a prevăzut Dumnezeu (sau poate nu El…) cu gusturi un pic mai aparte.

http://www.letemps.ch/Page/Uuid/f63a424a-7ff4-11e0-a28c-52454bd4fe22/Vade_retro_satanas

http://www.lemonde.fr/festival-de-cannes/article/2011/04/15/hors-satan-de-bruno-dumont_1507884_766360.html

Următorul film al lui Dumont prezentat în festival a fost LA VIE DE JÉSUS (prod. Franţa). Acesta este chiar debutul său, cu care a obţinut menţiunea specială Caméra d’Or în 1997.

Pentru subsemnatul, om de o anumită vârstă, arhetipurile categoriei de filme din care face parte actualul La vie de Jésus sunt Accattone, sau Rocco şi fraţii săi, sau, poate, Westside Story – adică nişte titluri de care nu sunt prea sigur că actualii tineri cineaşti au auzit. Oricum, n-are importanţă, căci filmele despre mahalalele sordide şi violente din întreaga lume au abundat în ultimele decenii. Chiar dacă studenţii de la UNATC n-au apucat să vadă filme de Visconti, pe ale lui Scorsese le-au văzut cu siguranţă.

Un lucru, însă, e clar: suntem departe de vremea când rolurile de puşlamale antisociale erau interpretate de băieţi prezentabili de-alde Renato Salvatori sau Alain Delon. Uitaţi-vă la domnul de mai jos. Nu seamănă cu epilepticul din poza de acum un secol?

Cel de acum (la fel ca şi protagoniştii din Hors Satan, de altfel) e neprofesionist, se numeşte David Douche şi deţine rolul principal – pe al unui adolescent dintr-un orăşel uitat de lume de prin nordul Franţei, şomer şi epileptic. În rest, băiat de gaşcă, respectiv una formată din încă patru ca el, împreună cu care violează o puştoaică din cartier şi îl omoară în bătaie - ca la Giurgiu - pe un vecin arab de aceeaşi vârstă cu ei, fiindcă acesta i-a făcut ochi dulci fetei cu care trăieşte el, epilepticul.

Cam astea sunt faptele, ăsta e mediul.

Avem, la fel ca în Hors Satan, oarece spume la gură, la propriu – protagonistul, în criză comiţială. În filmul de anul acesta, în situaţia cu pricina se afla Aurore Broutin, în timp ce făcea amor cu personajul interpretat de Dewaele.

http://filmsdefrance.com/FDF_La_vie_de_Jesus_rev.html

http://www.youtube.com/watch?v=IXmYP3YEscg

http://www.filmedefestival.ro/2011/

http://www.theguardian.com/film/2006/nov/24/2

Tags: , , , , , , , , , , , , , , ,

Comments are closed.