Ciocu-mic.Ro

Arhitectul Liviu Ciulley, George Vraca, Horia Lovinescu, Liliana Tomescu, George Constantin, Dan Micu, Ştefan Iordache – acestea sunt unele dintre numele mari din istoria teatrului Nottara, actele sale de nobleţe, cum s-ar zice. De-ar fi să mai capete o distincţie, astăzi, ea ar trebui să fie, însă, negreşit, Medalia pentru Înviere din Morţi şi Supravieţuire în Mediu Ostil.

Căci repunerea pe picioare a unui teatru, practic, desfiinţat de aproape un an şi inaugurarea noii sale stagiuni printr-un festival internaţional cuprinzând şi un număr apreciabil de noi spectacole proprii – constituie un record. Care nu ştiu de câte ori s-a mai întâmplat pe lumea asta, dar la noi, cu absolută certitudine, niciodată. Şi nici n-aş paria că o să se mai întâmple vreodată, chiar dacă o primăriţă recentă afirmă fără jenă că va construi vreo şase-şapte teatre noi. În astă viaţă, sau, mai probabil, într-o altă existenţă.

Se pot face mulţime de presupuneri pe marginea cauzelor ştiute, dar mai ales neştiute, ale odiseii teatrului Nottara, n-am nici toate informaţiile şi nici competenţa necesară pentru a vorbi despre politica, mafia imobiliară şi celelalte necurăţenii 100% penale de pe malurile Dâmboviţei, dar, pe de altă parte, un lucru e sigur: că oamenii de la Nottara, în frunte cu directoarea Marinela Ţepuş, au făcut o minune resuscitând un teatru dispărut, într-o capitală zis europeană, în care creşte doar numărul spectatorilor şi al absolvenţilor de facultăţi de profil, dar banii pentru cultură stăpânirea se gândeşte să-i obţină din donaţii de la pensionari şi de la asistaţii social.

Să nu uit: pe vremea studenţiei mele, acum vreo patru decenii, profesorii ne tot spuneau că în România existau, cu totul, 45 de teatre, în vreme ce, la Paris, funcţionau vreo 50, iar la Londra, 150. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în prezent, n-am stat să le contabilizez pe cele de acum, dar n-am de loc impresia că ale noastre s-ar fi înmulţit. Sau că mai există cu adevărat, nu puţine dintre ele.

Popeurul, în înţelepciunea-i frustă, zice că marile averi nu se fac închinându-te la icoane – sau, şi mai direct, că toţi miliardarii sunt, la bază, nişte pungaşi obişnuiţi. Ceea ce greu se poate contesta. Totuşi, există miliardari şi miliardari. Cei de prin alte părţi mai toacă banii şi finanţând universităţi ori teatre de operă, nu numai jucând table pe Côte d’Azur.

Aşa că, în concluzie, ceea ce se întâmplă acum la Nottara este un miracol.

Festivalul s-a deschis la 10 octombrie cu Al cincilea anotimp, după

E.T.A. Hoffmann (orig. Nußknacker und Mausekönig), spectacol al Teatrului

Ginta Latină din Chişinău, Republica Moldova.

http://new.nottara.ro/?act=prog

www.easy-hit-counter.com