Ciocu-mic.Ro

Două filme româneşti au luat cam toate premiile importante la un mare festival internaţional. Te-ai aştepta ca toate televiziunile bucureştene să bubuie, să difuzeze fără încetare ştirea asta. Este una din foarte rarele ocazii când numele ţării ăsteia e pomenit undeva în lumea largă în context pozitiv.
Până la ora la care scriu toate astea (23 oct. 2016, h 13,54), pe nici un canal TV, nici o vorbă despre asta.

Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - dl. Vivi Drăgan, eu şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.

http://www.zf.ro/media-advertising/regizorii-cristi-puiu-cristian-mungiu-si-actorul-adrian-titieni-au-pus-stapanire-pe-chicago-la-festivalul-international-de-film-15846069

La 20 mai a.c., am postat pe acest blog textul de mai jos:

<< Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html >>

Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la literatura Romantismului şi Simbolismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.

Care, însă, şi-o exprimă pe muteşte. Boicotându-l pe premiant.

Căci ne aflăm în ţara lui Ciocu’ Mic. În Împărăţia Lui Mucles.

www.easy-hit-counter.com

www.Martzafoy & Papitzoy.ro

Coana Chiriţa anglofonă spune “a introduce” la “a prezenta”. L-am auzit pe unul zicând, la televizor, “vi-l introduc pe Cutărache”. Ni-l introduce? unde?!!! La “parăzi” le zice “parade” (te pomeneşti că pluralul lui “ladă” o fi “lade”!) Sau zice “capabilitate” în loc de “capacitate” şi “tribut” în loc de “omagiu”. Păi, tributul era al lui Baiazid, cel din Scrisoarea nr. 3, mă băieţi. Rudă bună, de altfel, cu “bacşiş” (tributul, adică). Şi când înţeleptul de pe ecran vrea să spună că mâine ninge, zice “cod galben de ninsori”. Ca să nu mai vorbesc de ditamai zearişti culturali şi critici cu rubrică în România literară, care, când vor să zică “nedumeritor, surprinzător”, scriu “intrigant”. Păi, intrigant e ăl de bagă strâmbe şi fitile şi-i face pe doctorii în filologie să se încaiere! intrigant e Iago, don doctor !

Dar cea mai tare, categoric, e pronunţia numelor de familie desemnând meserii, terminate în “u”. Vasiliu e Vasiliu, desigur, cu accent pe ultima silabă, fiind de origine neogreacă. Dar Rotaru, de pildă, ce treabă are? se pronunţă cu accentul pe a doua silabă, în nici un caz pe ultima şi cu un “i” adăugat, ca să fie, vezi Doamne, mai distins, în calitate de fanariot. Şi cea mai simpatică e pronunţia numelui Olaru în chip de Olarìu, tot aşa, cu accent pe ultima silabă, de parc-ar fi vorba de vreun Jodler tirolez. Holario, holario, tralalala bum!

http://adevarul.ro/international/europa/reportaj-sloviansk-de-kiev-lasati-protesteze-e-trimisa-armatam-1_53527cdd0d133766a8ed029d/index.html

*

Votul e universal, inteligenţa nu. Şi nici discernământul. Îmi place de mor o vorbă a lui Kafka (Franz): “1 cretin = 1 cretin. 2 cretini = 2 cretini. 10.000 de cretini = 1 partid politic.”

*

Nimeni nu e mai presus de greşeală. Chiar şi oamenii străluciţi se pot înşela în aprecieri, mai ales atunci când se hazardează într-un domeniu ce nu le este familiar.

Pe când aveam douăzeci şi ceva de ani şi devoram cu nesaţ câteva rubrici săptămânale sau lunare – pe ale lui Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Radu Cosaşu, Valentin Silvestru, Florian Potra, printre altele – am citit o cronică a lui Suchianu, la Structura cristalului, un film de Krzysztof Zanussi. În articolul cu pricina se vorbea despre personajul din film, un tânăr fizician care, zicea Suchianu, se ocupa de nişte cercetări de mare importanţă pentru ştiinţă etc. etc.

Numai că, de fapt, acolo era vorba despre un biet tânăr fizician care fusese trimis la “munca de jos”, ca simplu observator la o staţie meteorologică şi tot filmul ne arăta ce nefericit e el făcând munca aceea stupidă de rutină, de a citi tot la trei ore termometrul şi de a nota temperatura de afară în registru. Şi ştiu foarte bine despre ce era vorba acolo, fiindcă pe vremea aceea, eu tocmai aşa ceva eram, observator meteo în curs de calificare la staţia cap-de-pistă de pe aeroportul Băneasa.

*

În general, nu există teatru de calitate fără bani. Cu foarte rarele excepţii ale unor ţări civilizate unde banii ăştia au venit de la bogătaşi luminaţi, ei proveneau de la stat. Atunci când statul şi-a băgat tot ce-a putut să-şi bage în chestia asta şi a renunţat la finanţarea culturii (cazul nostru), teatrul a rămas pe mâna haimanalelor şi veleitarilor analfabeţi.

PS. N-a existat niciodată garanţia că banii daţi de stat culturii vor fi cheltuiţi cum trebuie, cu rezultatele scontate – dar este foarte sigur că “arta” comisă fără bani, sau NUMAI pentru bani, va fi doar o jegoşenie amărâtă.

*

Traducere liberă (dar exactă): Talpa Ţării = la baza lanţului trofic

*

Şi nazismul şi comunismul au fost (sau mai degrabă, sunt) nişte fenomene care au parte de cea mai largă adeziune populară. fenomene de masă. Orice dictatură este esenţialmente populistă. Aduceţi-vă aminte de Lacombe Lucien, o capodoperă. În filmul acela, Louis Malle arăta foarte clar cine şi cum ajunge torţionar (la SS, la Securitate, nu contează): ultimul dintre oameni, amărâtul pe care n-a dat nimeni doi bani în toată viaţa lui de până atunci. Mai ţineţi minte ce zicea Vişinescu? “M-au promovat fiindcă eram un băiat sărac, cel mai sărac de acolo”.

Eu chiar l-am cunoscut pe unul de genul ăsta. Era un foarte tânăr coleg de-al meu, de la agenţia de ştiri unde lucram pe atunci. Cam necitit, cam agramat, cum erau cam toţi colegii lui de generaţie din presă, la ora aceea (şi acum, de altfel). În plus, mai arăta şi ca dracu’, slab ca un ţâr, cu o mutră chinuită de parcă îl strângeau pantofii şi-l dureau măselele. Şi luat mereu la mişto de toţi tinerii lui colegi din redacţie, care nu “socializau” deloc cu el. Ce mai, succesul lui la fete era o chestie absolut ipotetică. Şi la un moment dat, băiatul ăsta a început să vină cu ştiri despre activitatea Mişcării Legionare. Cu ştiri EXCLUSIV despre activitatea Mişcării Legionare. Ce se întâmplase? se aciuiase la ei. Erau singurii care i-au deschis uşa, care l-au primit în mijlocul lor. Mai ţineţi minte? şi Secu tot aşa proceda: îşi recruta frecvent oamenii din orfelinate. Fără mamă, fără tată, al nostru eşti, Bulache.

*

Douăzecişitrei August Libertate Ne-a Adus !

Niciodată n-a fost vorba de înlăturarea privilegiilor, ci de înlocuirea privilegiaţilor: scoală de-aici ca să m-aşez io. În Orient (iar noi nu ne aflăm nici de frică în altă parte), democraţie înseamnă “să nu mă haleşti tu pe mine, ci să te halesc eu pe tine”.

*

Împărăţia lui Mucles, a muştelor pe căciulă, pumnului în gură şi a rahatului sub preş.