Posts Tagged ‘Adrian Titieni’

PREMII PESTE PREMII PENTRU FILMUL ROMÂNESC

Sunday, October 23rd, 2016

Două filme româneşti au luat cam toate premiile importante la un mare festival internaţional. Te-ai aştepta ca toate televiziunile bucureştene să bubuie, să difuzeze fără încetare ştirea asta. Este una din foarte rarele ocazii când numele ţării ăsteia e pomenit undeva în lumea largă în context pozitiv.
Până la ora la care scriu toate astea (23 oct. 2016, h 13,54), pe nici un canal TV, nici o vorb
ă despre asta.

Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - dl. Vivi Drăgan, eu şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.

http://www.zf.ro/media-advertising/regizorii-cristi-puiu-cristian-mungiu-si-actorul-adrian-titieni-au-pus-stapanire-pe-chicago-la-festivalul-international-de-film-15846069

La 20 mai a.c., am postat pe acest blog textul de mai jos:

<< Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html >>

Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la literatura Romantismului şi Simbolismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.

Care, însă, şi-o exprimă pe muteşte. Boicotându-l pe premiant.

Căci ne aflăm în ţara lui Ciocu’ Mic. În Împărăţia Lui Mucles.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Cannes 2016: BACALAUREAT

Friday, May 20th, 2016

Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html
Counter instalat la 06.06.2023



free counter

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (7)

Tuesday, December 13th, 2011

Nuşa Nistor Micu

Ara Flămânzeanu, 1976

Un teatru renăscut. Pentru cât timp?

Decameronul de Alexander Hausvater, în premieră pe ţară, inaugurează noua stagiune a Teatrului de Stat din Sibiu.

După deja foarte cunoscutul …au pus cătuşe florilor…, a cărui regie a semnat-o la teatrul Odeon, multilateralul om de teatru canadian originar din Bucureşti ni se prezintă în calitate de autor al unui “eseu” dramatic având drept punct de pornire opera lui Boccaccio.

“Înrămarea” celor povestite de naiv-libertinul renascentist se dovedeşte simplă până la linearitate. Într-un spaţiu care, prin unicul element de decor al unui gard de sârmă ghimpată, indică un lagăr de concentrare, cinci deţinuţi sunt obligaţi să amuze un gardian imbecil, sadic, obsedat sexual. Ceea ce şi fac, “punând în scenă” câteva fragmente din Decameronul. Conflictul ia naştere atunci când gardianul sugerează şi apoi pretinde o interpretare mai “realistă”, adică o înfăţişare a tuturor amănuntelor picante evocate de Boccaccio – exhibiţie la care o rămăşiţă de respect de sine îi opreşte pe “actori” să se preteze. Dar… “ordinul nu se discută, ci se execută”. În final, îndreptându-se spre sârma ghimpată, prizonierii îşi leapădă uniformele într-o desprindere simbolică – şi sinucigaşă. Cam asta e tot – şi, îndrăznesc să cred, nu e mult.

Am sesizat, desigur, în toate acestea o similitudine cu stări de fapt pe care le cunoaştem prea bine: spectacolele pentru un singur spectator ne sunt chiar familiare (şi nu cu cinci, ci cu mii sau zeci de mii de interpreţi), înjosirea demnităţii – nu a câtorva deţinuţi, ci a unui întreg popor – am simţit-o, de asemenea, pe pielea noastră ş.a.m.d. Problema este, însă, dacă acestea sunt suficiente pentru a simţi că ne aflăm în faţa unui fapt de artă şi nu a unui şablon, fie el cât de bine intenţionat. În ce mă priveşte (dacă asta are vreo importanţă), sunt pentru “despărţirea apelor”, pentru delimitarea eticului de estetic. Mă îndoiesc de eficienţa parabolei în momentul nostru actual. Parabola şi-a avut rostul ei în vremea dictaturii, când un public complice era dispus să adopte cu entuziasm chiar şi un text modest sub aspect valoric, cu singura condiţie ca el să conţină şi câte o aluzie mai mult sau mai puţin îndrăzneaţă la realitatea noastră concentraţionară de atunci. Nu văd cum am mai putea să reacţionăm la fel şi acum, când arta nu mai este singura supapă de defulare a frustrărilor masei. Multe lipsesc astăzi din România, numai libertatea de expresie, nu. Ceea ce înseamnă, cum am mai spus-o şi altădată, că ne îndreptăm (cu condiţia să nu mai facem vreo prostie electorală ireparabilă) către normalitatea socială. Cu chiu cu vai, târâş-grăpiş, dar ne îndreptăm.

Ca să revin la scenariul lui Alexander Hausvater, trebuie reamintit că istoria lagărelor de concentrare a constituit materia primă pentru un mare număr de cărţi şi filme, care, cu cât aveau în mai mică măsură intenţii expresive, artistice, cu atât erau mai cutremurătoare. Ceea ce textul de faţă nu este – iar asta n-are nici o legătură cu gravitatea subiectului. Evocarea ororilor se va adresa, poate, mereu cu aceeaşi intensitate conştiinţei noastre morale. Percepţiei estetice, cu siguranţă, nu – căci mai există şi ceea ce ar trebui să se cheme “compromiterea subiectului prin repetare monotonă”. (Ar mai fi de remarcat, cu titlu de curiozitate sociologică, faptul că, în teatrul de după 1989, aproape toate textele relative la trecutul nostru totalitar sunt semnate de autori din alte ţări. Să fie asta din cauză că “nu se poate defini o structură printr-unul din elementele aparţinându-i”, cum spunea odată semioticianul Adam Schaff? Unica excepţie notabilă, care salvează onoarea breslei dramaturgilor din România, o constituie piesa foarte tânărului debutant Alin Fumurescu intitulată Buda sau Urma scapă turma – titlu al cărui prim cuvânt nu este nicidecum numele zeului hindus sau al unei părţi din capitala Ungariei, ci denumirea incintei “parfumate” unde, metaforic vorbind, ne-am fi aflat noi claustraţi în ultimele decenii. M-aş mira că nu a provocat scandal,# dacă n-aş şti că reacţia a constat într-o sănătoasă tăcere unanimă. Solidarizarea deţinutului cu temnicerul poate fi pusă şi în acest caz, în deplină linişte de cuget, pe seama faptului că trecutul nostru încă nu a trecut.)

Spectacolul regizat de Iulian Vişa (totodată, traducător al textului şi autor al scenografiei) este primit cu evident interes la Sibiu, unde el constituie o noutate încă incitantă pentru un public nu prea răsfăţat cu spectacole vii şi neconvenţionale. Trebuie amintit, de altfel, că pentru acest teatru (pentru secţia sa română, în orice caz), cele două montări din stagiunea trecută ale lui Vişa – regizor semi-repatriat, care îşi împarte timpul între Sibiu şi teatrul său din Copenhaga – au însemnat, fără exagerare, o înviere, anul 1990 aflându-l cufundat într-un somn foarte asemănător celui de veci. Iar acele două spectacole reprezintă, potrivit criticii, un fapt semnificativ şi în contextul atât de divers al ultimilor doi ani de teatru românesc.

Decameronul plonjează dintru început în plin coşmar. Redusă la mecanica gesturilor sale, forţată să se producă înaintea unui voyeur torţionar, veselia dezinhibată a anecdotei boccacciene ajunge să exprime spaima, teroarea. Coerenţa viziunii regizorale şi vigoarea interpretării sunt motivele pentru care spectacolul “trece rampa”, reuşind în bună măsură să facă uitate obiecţiile la adresa textului.

Tensiunea se naşte prin interferarea celor două planuri ale acţiunii: cel al Commediei dell ’Arte, al evadării efemere în interpretarea personajelor din Decameronul şi cel al revenirii la realitatea atroce a “vieţii cotidiene” din lagăr. Remarcabile sunt  momentele de trezire din exuberanţa factice a jocului, de trecere de la agitaţie şi zgomot la o încremenire încordată, anxioasă.

O echipă tânără, reînnnoită, dornică şi capabilă de exteriorizări viguroase, realizează un act scenic sincopat, discontinuu, expresionist, făcut din prăbuşiri disperate şi din explozii de vitalitate frustrată. Trupa de deţinuţi-actori (nu se precizează cât de improvizaţi) figurează o multitudine de ipostaze ale unei umanităţi ultragiate. Interpretarea Suzanei Macovei, o tânără actriţă posedând virtualităţile fizice şi temperamentale ale unei tragediene, tinde să devină patetică. Irina Wintze creează o apariţie pusă sub semnul groazei, al stării de şoc, sfârşind prin a deveni monotonă. Nae Floca-Acileni compune cu minuţie un portret mărturisind o biografie. Ion Buleandră rămâne la funcţionalitatea conferită (şi limitată) de rolul său de gardian, fără exagerări în direcţia patologiei personajului, dar şi fără expresivitate. Şi last not least, este de remarcat cuplul clownilor tragici interpretaţi de Virgil Flonda şi de Constantin Chiriac, a căror mobilitate inteligentă şi spontană reuşeşte să fie o “pată de lumină” pe un fundal sumbru şi să amplifice decisiv tonusul reprezentaţiei.

Cronica de mai sus nu ar fi întreagă dacă n-aş adăuga câteva cuvinte despre condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea instituţia sibiană. În 1988, deci într-un moment când ea exista, practic, doar pentru a plăti salarii, căci despre spectacole viabile şi audienţă la public nu mai putea fi vorba, s-a cheltuit pentru funcţionarea sa suma totală de 5.256.862 lei. Şi, repet, în acel moment, teatrul sibian – ca şi majoritatea celorlalte – era aproape desfiinţat ca instituţie artistică, deoarece din suma aceasta, doar 957.000 de lei proveneau de la buget, iar restul abia că urma să fie realizat din bilete adesea băgate pe gâtul “oamenilor muncii” de către organizatorii sindicali, din şuşanele sau din alte “prestaţii”. Cât priveşte utilizarea ei, suma nu putea acoperi decât în prea mică măsură cheltuielile montărilor. În 1992, conducerea teatrului a alcătuit, cu parcimonie, un proiect de buget de 28.000.000 lei – şi i s-au aprobat 18.000.000, pentru că bugetul local nu permite mai mult, sau nici măcar atât. Nu este singura instituţie de cultură aflată în această situaţie. Şi dacă ne gândim că un leu din 1988 valora cam cât zece lei de astăzi… Cu toate acestea, teatrul din Sibiu continuă să funcţioneze. Întrebarea este: cât timp va continua să o facă?

Adevărul literar şi artistic, 11 octombrie 1992


# Reacţia s-a produs ceva mai târziu – şi anume, în februarie 1993. Am rămas înmărmurit văzând că ea a fost găzduită nu de vreo fiţuică neosecuristă, ci de revista Teatrul azi (nr. 8-9-10/1992), al cărei colaborator am fost eu însumi vreme îndelungată. Mde, a fi patriot înseamnă să nu recunoşti în ruptul capului că ai domiciliat acolo unde zice Fumurescu – şi să faci în aşa fel încât “domiciliul” să pută în continuare. Nu de alta, dar asta-i mireasma cu care te-ai obişnuit.

*

Iulia Vraca, 1974

Alexandru Tocilescu, Costinești, 1979

interviu Dragoș Pâslaru

în ZIGZAG 1985 (supliment al caietelor-program

ale Teatrului Tineretului Piatra Neamț)

O imagine ce ne-a fost familiară, nouă, studenților de la Teatrologie-Filmologie. De la fereastra sălii noastre de curs, rotonda de la etajul 6, am pozat șantierul metroului (stația Izvor), prin 1974 sau 1975.

Maria Chira, Ileana Chimion

George Mihăiță aproape de lumea dezlănțuită

Costinești, 1994

Eugen Cristea, Grete Avram, Nușa Nistor Micu

Timișoara, 1978 (sau 1979?)

Adrian Titieni, 1988

Constantin Avădanei

Gabriela Vlad

Marinela Cătălin

Avram Birău

Gina Rogin

Mariana Buruiană

Nicolae Manolache

Wilhelmina Câta

David Esrig, DP la Festivalul Internaţional de Teatru Idiş

Bucureşti, 2016

interviuri Stela Popescu şi Silviu Stănculescu

(almanahul GONG 1982, editat de revista TEATRUL, pag. 101-103)

Maia Morgenstern şi Mircea Rusu în PATIMA ROŞIE

regie, Nicolae Scarlat

(revista TEATRUL nr. 7-8/1987, pag. 103-105)

Gabriel Oseciuc, 1977

Alexandru Tocilescu, Dinu Chivu ş.a. Braşov,1982

Tudorel Filimon, 1988

Ioana Crăciunescu, 31.12.1989

Carmen Trocan, 1990

Claudiu Istodor, 1990

Carmen Ionescu, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990

Iuliana Moise, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990

Ion Lucian, 1990

Maia Morgenstern, 1990

Mircea Anca, 1990

Scrisorile călugăriţei portugheze

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1997

Julieta Szönyi, Mircea Dascaliuc

Conținutul acestui blog - și mai ales, cel al acestei pagini - poate fi preluat numai cu acordul meu scris. De asemenea, este interzisă utilizarea parțială, prin decuparea vreunei părți din aceste imagini.
Dan Predescu
.
Counter instalat la 11 iulie 2022