Archive for the ‘nuduri culturale & de cult’ Category

O comemorare

Sunday, November 19th, 2017

RODIN

Filmul lui Jacques Doillon a fost făcut în următoarele scopuri:

- să marcheze un secol de la moartea lui Rodin;

- să ia Palme d’Or, la Cannes, anul acesta (ceea ce pe jumătate s-a și făcut, fiind nominalizat).

Așa stând lucrurile, e întrucâtva de înțeles că accentul trebuia să cadă pe monumentalitatea și genialitatea personajului. Scop urmărit cu perseverență monotonă de la începutul până la sfârșitul peliculei – aceasta, chiar dacă povestea este în egală măsură și cea a tinerei Camille Claudel, modelul, amanta și foarte talentata sa elevă, care și-a trăit ultimii treizeci de ani din viață (1864-1943) închisă într-un ospiciu – lucru la care spectatorului avizat îi e realmente imposibil să nu se gândească, în treacăt, pe parcurs.

Filmul de față, însă, nu relatează și nu analizează, ci, mai presus de așa ceva, celebrează.  El ne aduce în fața ochilor câțiva figuranți numiți Hugo, Cezanne, Monet, Rilke, Mirbeau, care emit opinii flatante la adresa lui Rodin și diverse alte platitudini, replicile lor având ”vivacitatea” lemnoasă a filmelor noastre cu subiect istorico-patriotic din anii comunismului.

Iar dacă la asta mai adăugăm și rostirea aproape integral ternă, mormăită, precum și clarobscurul aproape continuu și aproape alb-negru, ne putem face o idee despre epoca, nu-i așa, mohorâtă în care au trăit Rodin și Camille. (Referitor la replicile acestuia și la modul său de a le rosti, cronicarul parizianului Libération folosește un termen care se mai poate traduce și prin ”grohăit”.)

Iar pentru mine, cel puțin, rămâne o întrebare fără răspuns cum de putea fi atât de întunecos atelierul unui artist plastic, fie el și Auguste Rodin.

Posomoreala este nota dominantă aici. Singurul amuzant, în toată povestea, mi se pare momentul lucrului la statuia lui Balzac. După ce, inițial, masivul și îndesatul personaj ar fi urmat să fie reprezentat nud, chestie care-i oripilează pe oficiali și pe critici, marele sculptor își calcă pe inimă și îl îmbracă. Iar de pozat pentru aceasta îi pozează, la un moment dat, o tânără gravidă prin luna a opta sau a noua, căci marele geniu al literaturii universale cam atâta era de burtos.

În rolul lui Rodin este distribuit Vincent Lindon (Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, Cannes, 2015). Izia Higelin apare în rolul Camille Claudel. Rose Beuret, cea cu care sculptorul se va căsători în anul 1916, este interpretată de Séverine Caneele (Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Cannes, 1999).

”Mamă, vacii noastre nu-i e bine. Uite, vine tata cu pielea ei pe băț.” Nici filmului francez nu-i e prea bine, am impresia.

http://www.rador.ro/2017/11/09/festivalul-filmului-francez-2017/
http://www.konbini.com/fr/entertainment-2/vincent-lindon-rodin-jacques-doillon-izia-higelin/
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST ediţia a 7-a

Friday, October 14th, 2016

MA LOUTE

Văzând, la ediţiile precedente ale acestui festival, La vie de Jésus (1997) şi Hors Satan (2010), am crezut că ororile şi atrocităţile descrise în ele erau doar aşa, nişte figuri de stil, că Bruno Dumont, autorul lor, „se rupe-n figuri”, cum se spune la noi, pe Calea Griviţei, doar ca să-l epateze suprarealistic pe burjui şi să mai atragă, cumva, atenţia juriilor de pe la festivaluri.

Astăzi, însă, după vizionarea recentului său Ma Loute, încep să mă cam îndoiesc de asta.

Încep să cred că „figurile” lui, suprarealiste ori de alt soi, sunt curate obsesii. Pentru că, în linii mari, cam la fel se petreceau lucrurile şi în cele două susmenţionate: cu criminali bizari şi sadici interpretaţi de nişte neprofesionişti cu mutre înfiorător de autentice, cu demenţe, crize de epilepsie şi spume la gură, la propriu. Şi cu violenţe sângeroase filmate în modul cel mai meticulos cu putinţă.

În filmul de acum, e vorba despre vacanţa petrecută de o familie bogată la vila sa de pe ţărmul Canalului Mânecii, undeva, pe lângă Calais. Şi despre coliziunea dintre aceşti oameni, cu averea, educaţia, prostia şi multele lor prejudecăţi – şi oamenii săraci şi aspri din satul de pescari învecinat.

Cu ce plusează, de astă dată, Dumont? Cu canibalismul. Personajele din  filmele lui precedente nu haleau carne de om. Ceea ce, desigur, e o exagerare pe care n-o s-o creadă nimeni, că doar pescarii normanzi din 1910, când e plasată acţiunea acestui film, n-or fi fost ucrainienii înfometaţi de Stalin în 1932.

Şi unde nu prea inventează, unde nu fantazează el? În descrierea pe care o face familiei burgheze din nordul Franţei (chiar dacă ea e, sub alte aspecte, caricaturală): consangvină şi alcoolică, printre altele. Averea se păstrează în familie însurându-te cu vărul/verişoara, de gradul doi sau chiar unu, ce mai contează avariile genetice, important e ca părăluţele să nu ajungă pe mâini străine. Ideea canibalismului o fi, poate, o licenţă poetică inspirată din Maşina timpului de H. G. Wells, dar cea cu alterarea fondului genetic al naţiei cam corespunde, am impresia, realităţii în nordul Europei.

În ce mă priveşte, am vizitat odată un prosper oraş scandinav, care aloca aproape un sfert din buget pentru îngrijirile acordate handicapaţilor săi – cea mai mare parte dintre aceştia, cu sindrom Down, o defecţiune genetică. Am să ţin minte cât voi trăi scena dintr-un restaurant local, când un grup de vreo 15-20 de asemenea năpăstuiţi, a căror vârstă era imposibil de precizat, au intrat, însoţiţi de infirmierele lor (voluntare), ca să bea câte un pahar de bere. Aşa că rolul imigranţilor din ţările calde n-o fi, acolo, doar cel de a munci în fabrici şi pe ogoare.

Dar să ne reîntoarcem la filmul nostru. Pe lângă faptul că aici joacă – senzaţional – Juliette Binoche şi foarte bine Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi, Didier Després şi Cyril Rigaux, mai avem de a face şi cu câţiva neprofesionişti, printre care, Brandon Lavieville şi Thierry Lavieville au, în rolurile tânărului pescar-salvamar-canibal-uşor arierat şi al tatălui său, înfăţişarea cea mai convingătoare ce s-ar putea imagina. Respectiv, nu ţi-ai dori să te întâlneşti noaptea, pe stradă, cu ei.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571

SLUJNICA

Alte tutungerii, alte moravuri”. Mi-a tot venit în gând vorba asta (care, pare-se, îi aparţine lui Teodor Mazilu) văzând Slujnica regizorului Park Chan-Wook.  Asta, din cauza lungilor sale secvenţe de lesbianism, filmate încă mai pe bune decât cele de acum trei ani, din La vie d’Adèle, cu care francezul Abdellatif Kechiche a luat Palme d’Or şi premiul FIPRESCI la Cannes (plus Premiul César).

După ce m-am mai informat un pic, am aflat, însă, că „tutungeriile”, în cazul de faţă, n-au fost chiar altele, sau nu chiar în întregime: faptele, acţiunea actualului film  sud-corean sunt extrase din romanul Fingersmith, o „ficţiune gotică” a englezoaicei Sarah Waters, cu acţiune plasată în era victoriană, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După care, de altfel, BBC-ul a făcut un mini-serial, în 2005. Cum pe acesta nu l-am văzut, rămâne că nu mă pronunţ asupra moravurilor de acolo.

Cele evocate, însă, în Slujnica, sunt de un rafinament atât de …rafinat cum probabil că numai absolvenţii de Ştefan Gheorghiu (actualmente, SNSPA) îşi puteau imagina.

O paranteză: înainte de 1989, n-ai fi întâlnit nicicum cuvintele „rafinat” şi „rafinament” în vreo cronică sau recenzie, să nu mai zic de articol din Scînteia – pentru că, în mintea factorilor responsabili de atunci, care semănau, în general, cu Dragnea, ele aveau conotaţii categoric sexuale. După cum se ştie, pe vremea aceea, ne concepeam copiii numai în pas de defilare.

Dar să revenim la oile noastre. Filmul, adaptarea lui Park Chan-Wook se petrece în anii 30, perioada ocupaţiei japoneze a Coreii.

Un tânăr şi elegant conte japonez (Ha Jung-Woo îl cheamă pe interpret, nu ştiu dac-aţi auzit de el) face cunoştinţă cu domnul Kouzouki (Cho-Jin Woong), un foarte bogat colecţionar de artă şi de rarităţi bibliofile. Numai că nimic nu e ce  pare: nici bătrânul nu e vreun nobil japonez, aşa cum pretinde – şi nici tânărul. De fapt, acesta din urmă este un escroc corean care nu urmăreşte  decât să o seducă pe Hideko, nepoata connaisseur-ului (Kim Min-Hee, se pronunţă Gim Min-Hui), moştenitoare a unei mari averi şi aflată, deocamdată, sub tutela acestuia. Pentru asta, el pune la cale un plan întortocheat, cu complicitatea unei tinere slujnice coreene (Kim Tae-Ri), pe care le-o plasează gazdelor sale. Planul se va dovedi, însă, uşor de realizat, inocenta Hideko fiind sătulă de sclavia sa aurită. Unchiul tiranic este, printre altele, un colecţionar de literatură pornografică în ediţii rare, pasiune împărtăşită cu alţi câţiva amatori plini de bani, pe care-i invită la şedinţe de lectură – iar lector le este ea, nepoata, costumată în tradiţionalul kimono şi citind, adică interpretând în modul cel mai distins, respectiv excitant, cu putinţă.

Urmează câteva păcăleli reciproce care fac tot hazul acestei comedii cu pungaşi; cea mai spectaculoasă constă în aceea că domniţa şi noua ei slujnică se îndrăgostesc una de alta, ceea ce dă naştere lungilor scene de lesbianism de care pomeneam la început.

În final, după ce pretinsul conte cu mutră de Mackie-Messer pune mâna pe bani, aceştia ajung la tânăra domniţă, care evadează cu ei. Şi cu recenta sa iubită. În timp ce ingeniosul conte, căzut în ghearele colecţionarului-căpcăun, va sfârşi în chinuri cumplite.

Toate acestea sunt povestite polifonic, într-un mod care aduce aminte de celebrul Rashômon al lui Kurosawa, cu multiplicitatea sa de perspective narative.

Spectatorul care se va abstrage de la contemplarea celor două frumuseţi exotice susmenţionate va observa, fără îndoială, şi asta.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179

TONI ERDMANN

Candidat german la Palme d’Or de anul acesta şi la Oscar-ul de la anul pentru cel mai bun film străin, distins cu Premiul FIPRESCI, filmul tinerei regizoare Maren Ade (se pronunţă Marin Adei), co-producţie germano-austriacă cu acţiunea plasată în România şi turnat aproape în întregime la Bucureşti, este o comedie cu aer absurd care vorbeşte despre lucruri nu tocmai vesele.

Cum ar fi, mai întâi, înstrăinarea, alienarea omului realizat, a omului de succes din lumea noastră actuală; de pildă, în cazul de faţă, a unei tinere energice şi ambiţioase care ţinteşte un post de conducere în filiala bucureşteană a unei mari corporaţii germane din domeniul petrolului – extrem de convingător interpretată de Sandra Hüller. Plecată de acasă de mai mult de un an, hipermeticuloasă, preocupată, stresată, neavând timp pentru viaţă personală şi alte “fleacuri”, ea lasă până şi grija legăturii cu propria-i familie în seama secretarei.

Tatăl ei (Peter Simonischek), un profesor de muzică pensionar, care trăieşte singur, este diametral-opusul ei: un hippie bătrân ţinându-se tot timpul de farse, reuşite câteodată şi stupide, enervante pentru toţi cei din jur în celelalte cazuri. Toate acestea, însă, ascund nefericirea de a se vedea singur, abandonat la bătrâneţe de unicul său copil, fiica sa care locuieşte într-un apartament de lux dintr-un cartier exclusivist al Bucureştiului.

“Mi-am angajat o fiică-surogat”, îi spune celei reale, atunci când vine pe capul ei la Bucureşti. Unde comite o serie întreagă de trăznăi pendulând între pueril şi inept – printre care şi pe cea de a se da drept …ambasadorul Germaniei în România – periclitând astfel reputaţia fiicei sale în microuniversul teribil de snob al corporatiştilor locali.

Toate acestea seamănă un pic cu Follow me, un film din 1972 al lui Sir Carol Reed, cu Mia Farrow şi Topol. Numai că insolitarea fantast-poetică a filmului de atunci (datorată, ce-i drept, marelui dramaturg Peter Shaffer pe post de scenarist) este aici una ceva mai directă. Asistăm, de exemplu, la un fel de act sexual filmat fără ocolişuri, pe care pensionarele de pe strada mea l-ar numi “hardporn”.

Şi mai apoi, la o extravaganţă şi mai şi: nevoită să organizeze un “team building” la ea acasă, stresată la culme şi rămasă în totală pană de idei, eroina îşi primeşte oaspeţii în pielea goală.

Ei vezi, toate astea nu s-ar fi putut întâmpla în filmul din 1972… Ce să-i faci, lumea merge înainte, nu stă pe loc…

În ce mă priveşte, însă, rămân la vechile mele idei (numiţi-le fixe, dacă aşa vă sună mai bine): că, pentru a face asemenea lucruri îndrăzneţe, provocatoare, e cazul să arăţi cel puţin ca un topmodel de faimă planetară. Adică, să arăţi nu tipic, ci exemplar şi excepţional, dacă mi se permite să mă exprim ca la orele de învăţământ ideologic de pe timpuri.

Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat în filmul de faţă.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16386

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (51)

Sunday, February 7th, 2016

Ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ucraina, Basarabia, România, fosta Iugoslavie, Grecia sunt cele mai antisemite ţări europene. Toate, nu atât înapoiate, cât complexate, trăgând cu coada ochiului invidios la Occidentul pe care-l urăsc din fundul sufletului.

Şi căruia, pe de altă parte, i se ploconesc cu slugărnicie sălbatic-orientală. Popoare incapabile de a se uni, de a genera viaţa comunitară care a clădit catedrale şi imperii, ele locuiesc acele zone de pe harta lumii unde lucrurile nu merg bine. Unde, mai exact, n-au mers bine niciodată. Istoriile lor sunt un lung pomelnic de nenorociri, presărat cu câte-un nume, două, de personaj menţionabil la un secol o dată.

Pentru asta, desigur, trebuie să fie cineva de vină. Că n-am luat niciodată Nobel-ul. Sau că n-am reuşit la admitere la Bele Arte.

Că numai evreii au succes pe plan internaţional (întrebaţi-l pe Dan C. Mihăilescu, că vă spune el ce şi cum).

Sigur, nu se poate afirma că ţările de la marginea Europei au monopolul antisemitismului. Există aşa ceva şi în Occident; diferenţa constă, însă, în faptul că acolo poţi auzi remarci antisemite şi negaţioniste doar în cârciumile ieftine. Nu în dezbateri publice, nu la televizor. Nu în gura persoanelor publice.

*

La adresa de mai jos, veţi găsi o incitantă dezbatere prilejuită de dorinţa unor aleşi locali de a-l face pe Vintilă Horia cetăţean de onoare al orăşelului lor.

http://adevarul.ro/news/eveniment/dezbatere-cazul-vintila-horia-memoria-culturala-aplica-legea-2172015-privind-crimele-umanitatii-crimele-razboi-1_56b4d38e5ab6550cb87c971e/index.html

În cuprinsul paginii dedicate acestui subiect, Iulia Roşu scrie după cum urmează :

judecarea lui Vintilă Horia trebuie să fie făcută cu neutralitate şi chibzuinţă, astfel încât diferenţele între criminalii de război şi credinţele din tinereţe ale unor scriitori să fie delimitate, iar, acolo unde este cazul, condamnate“.

Întrutotul de acord cu domnia sa. Dar de la judecarea imparţială şi chibzuită până la ditamai omagiu, fie el şi postum… parcă ar mai fi un pas-doi…

Nu vi se pare ?

*

În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord.afirma Vintilă Horia în ianuarie 1991.

Am încercat să dau de acele articole în care el ataca principiile unui partid… etc.

Din nefericire, nu mi-a fost accesibilă decât lista de mai jos, extrasă din actul de acuzare al Tribunalului postbelic zis Al Poporului :

<< Temele folosite de Vintilă Horia sunt următoarele:
I. Propaganda pentru fascism şi hitlerism şi pentru aderarea României la politica Axei
Această propagandă este realizată de Vintilă Horia cu deosebită îndemânare, folosind mijloace cele mai variate:
A. Elogierea ditiramică a fascismului şi hitlerismului şi a reprezentanţilor lor:
a) Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocat ( Povestea Ducelui, Sfarmă Piatră, 23 septembrie 1937).
b) Adolf Hitler este o genială minte politică ( Semnificaţia unei revoluţii, Sfarmă Piatră, 2 februarie 1941).
c) Adolf Hitler şi nu Napolen este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de mare european ( Mare European, Sfarmă Piatră, 5 iulie 1941).
d) Naţional socialismul este asemănător ca forţă şi întindere religiei în Evul Medidu şi artei în timpul Renaşterii ( Hommo europeus, Sfarmă Piatră, 17 decembrie 1941).
e) Germania stăpâneşte destinele Continetului ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
f) Fuehrer-ul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
B. Difamarea democraţiei şi reprezentanţilor ei:
a) Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri (Cultura democraţei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
b) Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia ( Cultura democraţiei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
c) Ţara dispreţueşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor (Gh. Şeful Strull Cuten- Mihail Sadoveanu, Sfarmă Piatră, 11 februarie 1937).
d) Democraţia este inutilă ( Pe rugul unei Vieţi, Sfarmă Piatră, 18 martie 1937).
C) Difuzarea temelor antisemite, elemente constitutive ale hitlerismului:
a) Curente semite au aruncat Occidentul în decadenţă ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) Iudaismul este un pericol dizolvant ( Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c)  Marile democraţii sunt stăpânite de evrei (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941, şi Preşedintele judaismului mondial, Sfarmă Piatră, 14 februarie 1941).
d)  Izrael vroia să-şi facă o bogată Patrie în România ( De ce tineretul României a fost şi este antisemit, Sfarmă Piatră, 16 aprilie 1941).
D. România trebuie să fie indisolubil legată de axă deoarece:
a) Hitler va salva Occidentul ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) În spatele lui Hitler stă întreaga lume care râvneşte la libertate (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c) Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei (Valoarea morală a actului tripatit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).
d) Hitler creiază spaţiul Pacific ( Adevărata pace balcanică, Sfarmă Piatră, 5 martie 1941).
e) Ordinea nouă creiază numai binefaceri ( Fuehrer-ul în Balcani, Sfarmă Piatră, 24 aprilie 1941).
f) Hitler va fi biruitor, el reprezentând ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche ( Valoarea morală a pactului tripartit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).

II. Sprijinirea dictaturii antonesciene
A. Vintilă Horia nu se sfieşte să spună pe toate tonurile că marele merit al lui Antonescu este acela de a fi închinat ţara lui Hitler.
a) Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei noui (Funcţia de azi a presei, Sfarmă Piatră, 19 mai 1941).
b) România şi-a găsit destinul prin fapta generalului Antonescu ( Cuvinte pentru strădaniile noastre, Sfarmă Piatră, 7 mai 1941).
c) Prin Antonescu România şi-a recăpătat încrederea Reich-ului ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
B. De aceea nu precupeţeşte laude la adresa lui Antonescu.
a) Salvarea nu poate veni decât de la Antonescu, singurul Român nepătat şi bun ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
b) Antonescu a izbutit împlinirea unui miracol ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
c) Portretul lui să-l punem la icoană ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
Culpabilitatea lui Vintilă V. Caftanciogulu zis Vintilă Horia, este astfel complect dovedită, deoarece prin acţiuni directe-articolele sale - a contribuit cu intenţiune criminală, la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România: aderarea României la Axă şi menţinerea dictaturii antonesciene; folosind acestor scopuri prin activitatea sa, el s-a pus în mod evident, în slujba hitlerismului.
Faptul se i se impută este prevăzut şi penal în art.2 al o. comb. cu art. 3 din Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul Ţării şi de crime de războiu.
>>

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/153/art14-arhiva.html )

Aşadar, cum rămâne cu “mi-am retras admiraţia” ?

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Costineşti fâsssss

Thursday, July 9th, 2015

Vedeţi unde se aflau cazematele de la Epavă în 1978 ?

Pe plajă, la câteva zeci de metri de linia apei.

Vedeţi unde se află ele acum ?

În mare, la câteva zeci de metri de ţărm.

Unde e plaja de la Epavă ?

Iar dacă cineva doreşte să vadă unde se afla una dintre aceste cazemate în august 2000, n-are decât să arunce o privire aici :  http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=436

Ruşii au reuşit să sece o mare, prefăcând-o în pustiu. Noi, care-i iubim de nu mai putem, am procedat invers : am transformat cea mai bună plajă de la Costineşti în fund de mare (sau poate, mai ştii drăcie ? om fi făcut-o din ură la adresa fundurilor goale care o populau până mai acu’ cinşpe-dooj de ani).

Hai că ne băturăm joc şi de asta.

Japiţele de la UTC şi BTT (Biroul de Turism pentru Tineret de pe vremea lui Nicu, o mafie care a pus pe butuci staţiunea Costineşti ca s-o poată cumpăra pe nimica) au băgat o grămadă de bani în marmura şi travertinul din cele două-trei hoteluri de lux rezervate ştabilor comunişti. Cu nişte sume ceva mai mici, s-ar fi putut întinde câte o linie de stabilopozi înaintea celor trei plaje de acolo. Asta, admiţând că nu s-ar fi găsit fonduri pentru nişte diguri cumsecade.

Proprietarilor actuali ai vilelor şi şandramalelor turistice din partea locului li se pare că treaba asta nu-i priveşte. Probabil, îşi vor schimba părerea atunci când marea va roade ceva mai mult şi din faleze, iar “hotelurile” lor rural-ţigăneşti au s-o ia la vale.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (36)

Sunday, September 14th, 2014

Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!

Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.

Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.

La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt - ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).

În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.

Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acuîi iese ţâţa afară!”

Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.

Cât despre dramatismul dramei lui Arthur Miller…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

NYMPHOMANIAC

Saturday, February 8th, 2014

Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.

Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.

“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.

Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.

Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)

Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…

În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.

În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei. *

A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.

Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.

* De altfel, le-au mai dinamitat şi alte filme care-au trecut pe la Cannes, ba au luat şi premii (v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179). Dar Von Trier prea o face sistematic…

Ca să se înţeleagă mai bine de ce spun cele de mai sus despre posibila nouă categorie estetică, citiţi acest lung poem al lui George Vasilievici (1978-2010). Mie mi s-a părut cel mai puternic lucru pe care l-am citit în ultimii douăzeci de ani. Scuze pentru lipsa diacriticelor, n-am mai stat să i le pun eu.

POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTESTE

“du-te fa si te spala“ îmi zicea mamica
“c-o sa ne umpli de boli” si tatutu venea
beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu
pentru ca nu adormea la timp si eu
aveam saispe’ jumate, de, de unde
sa stiu, într-o noapte era chiar sa ma sufoc
pent’ ca nici macar nu ma lasa sa ma
trezesc si ma lua asa din somn, si m-am
trezit cu ditamai darabaua îndesata pe
gît si-am vomitat si atunci mi-a zis taticu,
“fa tu esti mai proasta decît curva de
mata”, de, eu aveam saispe jumate si nici
nu stiam si dupa aia n-am mai putut
sa dorm pent’ca mirosea a ciapa si a
borîtura si ciarceafurile erau ude de
transpiratia lu’ tatutu care muncise
toata ziua sa ne puna noua o pîine
pe masa, asa zicea, pent’ca de cînd
se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam
cu niciunele si atunci mi-a zis mamica
sa ma duc si eu sa caut ceva de munca ca
cu scoala oricum nu ma mai primea de cînd
m-a prins directoru cu portarul în veceu si
asa am ajuns la Bibi care avea fete
multe si frumoase si i-a zis lu mamica
ca-i da doua sute de parai daca ma
lasa sa muncesc la el si mamica a
fost de acord, numa sa vin dimineata
cînd termin sa dorm acasa ca ea numai
poate si tatutu este si el barbat de! asa
zicea mamica si dadea din cap ca
numa Dumnezeu stie prin cîte a trecut
ea de cînd a dat-o afara de la fabrica,
ca directorul a adus pe una mai tînara
în locu ei dupa ce o…. si rîdea stii tu
zicea mamica aproape patru ani dar acum
se saturase si zicea ca nu mai da randament
sau ceva de genu asta si ca este nevoie
de forta de munca, de vîna tanara si
tatutu s-a îmbatat rau, praf s-a facut
de nervi si-a batut-o s-a zis ce fa si ala
s-a saturat de tine? si s-a dus acolo si
i-a spus lu’ domn director ca el stia tot
si s-a rugat sa n-o dea afara ca asa femeie
afurisita n-o sa mai gaseasca el prea
curînd, da acu, mamica nu mai poate
si are scurgeri tot mai des si miroase
tare rau ca nici nu putem sa stam la masa
cu ea si eu plîng ca nici ala mic n-o mai
suporta si trebuie sa am grija si de el
da acu nu mai pot pent’ca nu mai am
timp de cînd cu Bibi, de, aveam
saispe’ jumate si voiam si eu sa cunosc
lumea ca de cînd cu frate-miu ala mai
mare pe care l-au internat si l-au uitat
acolo toti ziceau “uite, aia-i sora lu ‘ Dili”
si fugeau de mine de parca eram ciumata
si copii la scoala ma scuipau si ma bateau,
spuneau ca asta este pentru ce le-a facut
frate-miu ala mai mare pîna m-a prins
directoru cu portaru în veceu si m-a dat
afara pentru ca el nu are nevoie de o curva
care sa-i strice lui scoala, asa zicea, si
mamica m-a dus la Bibi atunci si tatutu
a baut toti banii pe care-i luase mamica
si tot nu au facut nimic si atunci au
vîndut casa pe care o aveam de la bunicu
care a fost profesor cu facultate si de-aia
l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu
lu’ nea Nae, om învatat, de, cu relatii,
da dupa ce a murit bunicu si tatutu
s-a tot dus beat la munca l-au dat afara
si apoi a mai fost si treaba cu mosu’ ala
si cu plîngerea lui care zicea ca tatutu
ii furase banii de pensie dupa ce îl pusese
sa semneze si atunci a fost cînd tatutu
nu a venit acasa patru zile de l-a gasit
mamica beat mort în Tabacariei si se
umflase si vomita sînge, dar tatutu
om puternic a scapat si nici nu l-au tinut
mult la spital atunci s-a îmbolnavit mamica
si spunea ca numai din cauza lui, ca
ce daca mai faceau un copil, s-asa ala
mare este acolo unde este si pe ea
nu o mai intereseaza, ca vrea si ea
sa aibe un sprijin la batranete, ca cu
curva aia de fita si cu fitu ala care a
început sa semene cu tine sigur o sa
ma manînce viermii în casa, asa zice
si eu plîng, cum am plîns si atunci cînd
m-a batut Bibi prima data cînd am plecat
cu baiatu ala frumos si am lipsit doua nopti,
si tatutu m-a batut atunci da eu nu stiam
ca nu am voie si am jurat pe ochii lu mamica
si m-am rugat la Fecioara sa nu mai dea si
dupa ce s-a oprit Bibi mi-a zis sa vin peste
cîteva zile cînd ma fac bine ca el nu ma tine
toata ziua pe mîncare si bautura fara sa fac
nimic si eu plîngeam si am fugit acasa si
atunci m-a luat tatutu în primire si eu juram
ca il iubesc pe Claudiu, si ce fa ala este
mai coios, las ca-ti arat eu tie pula,
asa zicea tatutu si-mi cara pumni si
picioare în burta pîna cînd am
lesinat si nici atunci nu m-a lasat
a început sa-si îndese darabaua în
gura mea si eu scuipam sînge si
atunci m-a batut mai tare, ai ajuns
ca proasta aia de mata zicea, toata
viata au frecat-o toti pe unde au vrut
s-acum pute ca un hoit de-ti vine sa borasti
si eu am vrut sa fug la Claudiu dar m-au
prins si el nu a mai venit dupa mine asa
cum a promis si m-a prins iarna acolo
la Bibi si era frig pent’ca doar ei stateau
în camera aia din fund unde era cald,
pe noi ne tinea în camerele din fata si
eram vreo zece fete care ne plîngeam de
mila si Bibi nu trebuia sa auda ca ne
batea altfel futu-va muma-n cur de tîrfe
ordinare asa zicea si începea sa ne care
pumni eu muncesc toata ziua pentru voi
si voi tot faceti gît? nu mai gasiti voi asa
baiat ca mine s-a batut-o pe Carmen
în seara aia si a venit politia si ne-a luat
pe toate sa ne vaccineze si eu nu stiam si
mi-am suflecat mîneca si ei au început
sa rîda suge fa, numai trage de timp asa
zicea domnu’ politist, fara dinti fa, fara
dinti si mi-a dat cu pumnu-n cap si eu
l-am muscat de durere si tatutu a rîs cînd
a auzit ce fa, nu te-am învatat? degeaba ai
crescut sub acoperisu’ meu si rîdea si m-a
tinut în curte toata dimineata de-am crezut
ca mor de frig si mi-a zis ca nu intru în
casa pîna nu sparg toate lemnele si eu
l-am ascultat toata viata pe tatutu da
acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile
s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa
cheme politia cînd m-a vazut în halul ala
da a venit mamica dupa mine sa va spalati
pe cap cu familia voastra nenorocita zicea
tanti Ana si mama nici nu voia sa auda,
ma tîra dupa ea si eu nu-mi mai simteam
picioarele si m-a dus direct la Bibi ca sa
nu ma omoare nebunu spunea si nu
m-am dus acasa mai multe zile, mamica
venea si-mi aducea mîncare pe ascuns
si zicea ca tatutu parca era turbat si mie
îmi era mila de el si ma simteam vinovata
s-am vrut sa fug dar îmi era frica de
celelalte fete sa nu ma spuna pent’ca
Bibi era plecat sa aduca niste fete din
Targu’ Mures, acolo erau mai ieftine
si unele veneau chiar pe degeaba ca
oricum nu aveau bani de mîncare sau
de alte alea si Bibi era foarte dragut la
început si peste cîteva zile el tot nu
s-a întors si atunci s-au gîndit ca trebuie
sa se fi întamplat ceva cu el si au mai
plecat doi baieti sa-l caute pen’ca la
politie nu puteau sa mearga si au lipsit
si ei mai multe saptamîni, au dat
telefon de cîteva ori dar noua nu ne-au
spus nimic, doar susoteau pe la colturi
si în camera din fund si atunci Mirela
care era sefa noastra a spus ca sigur s-a
întîmplat ceva, ca nu trebuia sa plece
singur în tara ca avea multi dusmani si
cînd l-au adus noi am plîns, desi acum
nu prea stiu de ce dar arata ca un
copil avortat, stiu eu cum arata astia
de cînd am fost cu fratele lu’ Bibi care
ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca
ramasesem grea si tatutu a spus ca
mai bine ma omoara decît sa aduc pe
lume alta secatura, asa arata Bibi ca
niste bucati de carne si mirosea tare
rau desi era iarna si statuse înghetat,
mirosea a porc pîrlit da cel mai tare
a plîns Mirela care zicea ca ea ce-o
sa faca, ca este destul de batrîna si
sigur n-o s-o vrea nimeni sa munceasca
în alta parte si cred ca-l iubea c-au gasit-o
si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în
camera din fata cu limba iesita printre
dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi
nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia
nu am mai muncit ca domnu’ doctor a spus
ca nu am voie o luna si m-au trimis
acasa da’ n-am stat decît vreo doua
saptamîni ca ne descurcam tot mai greu
si mamica m-a trimis înapoi s-aduc bani
ca nici taticu nu mai muncea si statea
în pat toata ziua cu sticla de rachiu si
scuipa verde într-un ligean da’ noroc
ca era martie deja si începuse sa se mai
încalzeasca si ne mergea mai bine,
aveam clienti mai multi da’ oricum nu
era ca vara ziceau fetele cînd vin strainii
si studentii care în sesiune nu au timp
asa ca vin la noi si ele deja ajunsesera
sa-i cunoasca cam pe toti pen’ca rar se
întîmpla sa vina cîte unu nou si
fiecare avea fata lui si ele stiau cam
tot ce le place si ziceau ca astia
sunt cei mai perversi da si cei mai
curati si nu le miroase chiar daca nu
platesc la fel de bine ca strainii
da’ trebuie sa fiu atenta cu ei ca
vorbesc frumos si sa nu patesc ca
Magda, fata de anu trecut care
s-a îndragostit de unu si nu-i mai
lua bani si a aflat Bibi, Dumnezeu
sa-l ierte, si a batut-o pîna a ramas
lata si-au dus-o la spital a cazut pe
scari asa au zis si ea a murit acolo
dupa ce si-a înghitit limba într-o noapte
cînd asistenta dormea si nu a auzit nimeni
nimic chiar daca erau mai multe
fete în camera da eu nu-mi faceam
griji, de, aveam saispe’ jumate si il iubeam
pe Claudiu care nu a mai venit da’ eu il
asteptam înca si plîngeam cîteodata
noaptea si de cîte ori venea cîte un client
ma rugam sa fie el si ma ascundeam în
spatele fetelor cînd ne scoteau la ales pîna
cînd au început sa-mi dea tot mai putini
bani si de cîte ori veneam acasa tatutu
ma batea si mai tare si mamica plîngea
de foame cred pen’ca toti banii se
duceau pe bautura si ei se plîngeau ce-ti
pasa tie fa, tu manînci la aia dar noi?
uite în ce hal ne-ai adus cu lenea ta curva
dracului sa vad unde o sa te duci cînd nu
o sa mai fim noi fa, ce-o sa te faci atunci,
asa zicea mamica si plîngea, ca numai tu
o sa ma bagi în mormînt si eu nici macar
sa plîng nu mai puteam de oboseala si
voiam doar sa dorm da tatutu avea chef
tot mai des în ultimul timp si nu ma lasa
si atunci am început sa ma ascund în magazie
unde am gasit Biblia lu’ bunica si am dormit
acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu
asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga
mine si a rîs si a început sa strige la mamica,
vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta a
ta, acum crede ca asta o sa-i dea de mîncare,
da’ mamica, femeie cu frica lu’ Dumnezeu
s-a închinat si mi-a luat cartea ca cica aia
nu-i pentru curve ci numai pentru oameni
cu sufletu’ curat si-n ziua aia a venit
Claudiu da’ nu m-a recunoscut si a luat-o
pe Carmen fata cea noua s-atunci
parca mi s-a rupt inima în mine si
n-am mai putut sa manînc cîteva
zile si n-am mai dormit si nici sa
muncesc nu mai puteam pentru ca
începeam sa plîng si spuneau ca
nu au platit sa ma auda pe mine
bocind sau cum îmi trag mucii
si se plîngeau la Elvis fratele lu’
Bibi ca blonda nu mai vrea sa-si
faca traba cum trbuie, ca si-a luat-o-n
cap asa ziceau si atunci m-au luat si
m-au dus în Piata Ovidiu si m-au
vîndut lu’ nea Birol care oricum
avea nevoie de mai multe fete pe timpu’
verii si ei oricum aveau prea multe si
nu mai aveau cum sa ne tina pe toate
si nea Birol a spus ca ma ia la el
dar trebuie sa ma încerce întîi sa
vada daca sunt rezistenta, cinci luni
am stat la nea’ Birol care nu prea ma
lasa sa ma duc acasa si mamica se
prapadea deja, nu mai putea sa se ridice
din pat si eu îi trimiteam bani printr-un
copil din cartier care venea des pe la mine
si-l primeam în camera aia plina de
zdrente si ziare vechi în care erau doar
patru saltele aruncate pe jos si alea ca
vai de ele de ne pisam pe noi de frig
iarna, si-un lighean în care ne spalam
toate patru cîte stateam acolo si fetele
au fost dragute la început si s-au purtat
frumos da’ eu aveam mai multi clienti
ca eram mai proaspata, asa ziceau si ele
au început sa vorbeasca urît despre
mine si sa-mi fure banii pe care eu voiam
sa-i trimit lu’ mamica care a murit în vara
aia si am avut voie sa ma duc trei zile acasa
si nu era mai nimeni în afara de tatutu
si tanti Ana si eu am plîns-o pe mamica
care era asa frumoasa asezata acolo în pat
si am vrut s-o sarut dar mirosea prea
tare ca tatutu nu mai venise acasa de
multe zile si ea murise si statuse asa si
se umflase si umpluse casa de sînge
pentru ca se rupsese ceva în ea si nu
a mai putut sa se ridice de jos si toti vecinii
au spus ca a murit ca o nenorocita, asa
cum a trait si nimeni nu a venit la priveghi
doar eu cu tatutu care s-a îmbatat si m-a
pus sa ma dezbrac ca daca nu ma omoara,
asa zicea ca oricum nu sunt fata lui ca
cine stie cu cine s-a futut proasta
asta de mata de ai iesit asa o jegoasa,
si de acum n-am decît sa ma fac bors
zicea ca pe el nu il mai intereseaza si
mamica parca dormea asa desi
era umflata eu o iubeam si tot
mi se parea frumoasa si n-am vrut
sa ma dezbrac si atunci m-a scos
de par afara în curte si m-a batut
cu lantu de la cîine si tanti Ana a
chemat politia ca asa ceva nu se poate
zicea, ca dupa ce a bagat-o pe biata mama
în mormînt acum se leaga de copilul
asta pe care l-a nenorocit oricum si politia
a venit si l-a luat pe tatutu si eu am plîns
ca-l iubeam si stiam ca trebuie sa aibe el
un motiv ca doar nu ma batea degeaba
si m-au întrebat multe si eu le-am povestit
tot si tatutu spunea sa tac din gura si
ca nu este adevarat ca sunt o mincinoasa
ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui
si atunci am ramas doar cu tanti Ana
care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea
Birol si a spus ca are ea grija de mine,
asta a fost vara trecuta si am stat ceva
la tanti Ana si au venit de mai multe
ori dupa mine da’ tanti Ana le-a spus
ca nu ma cunoaste si nici nu ma lasa
sa ies afara ca sa nu ma vada cineva
si eu mai ieseam noaptea la poarta
dupa ce se culca ea si atunci l-am vazut
pe Claudiu într-o noapte si am iesit tot
mai des dupa aia da el nu a mai trecut
pe acolo si un baiat i-a spus lu’ nea
Birol ca m-a vazut si au venit într-o
noapte si au dat buzna în casa si-au
lovit-o pe tanti Ana cu capu’ de
calorifer si pe mine m-au legat si m-au
bagat într-un sac de plastic si nu mai
vedeam nimic doar simteam din cînd
în cînd cum ma loveau cu ceva greu
si nici macar nu puteam sa tip de durere
ca aveam gura plina de sînge, la fiecare
lovitura mi se umplea gura de sînge si
simteam cum ma înec si deodata nu m-a
mai durut nimic si-am lesinat, doctorii
au spus ca m-a adus aici un sofer de tir
care m-ar fi gasit într-un sant aproape
de un refugiu, dincolo de Ovidiu si pierdusem
mult sînge aproape ca nici nu mai respiram
si este atît de multa lumina în camera
asta de spital si asistentele sunt asa de
bune ca macar acum sa se poarte cineva
frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt
suparata nici pe mamica si nici pe
tatutu si este atîta alb aici aproape
ca…aproap…. apr….

http://www.scribd.com/doc/42754609/vasilievici

Martin Heidegger a consacrat un întreg eseu spusei lui Nietzsche : “Dumnezeu a murit” (Holzwege: Nietzsches Wort “Gott ist tot”), iar concluzia este următoarea :

“Astfel, vorba «Dumnezeu a murit» înseamnă: lumea suprasensibilă este lipsită de forţă eficientă. Nu mai răspîndeşte nici un fel de viaţă. Metafizica, adică pentru Nietzsche filozofia occidentală înţeleasă ca platonism, s-a sfîrşit. Nietzsche îsi înţelege filozofia ca pe o mişcare antimetafizică, adică, pentru el, antiplatoniciană. (…) Dacă Dumnezeu, în calitate de Cauză supra­sensibilă şi Scop al oricărei realităţi, a murit, dacă lumea supra­sensibilă a ideilor şi-a pierdut forţa constrîngătoare şi mai ales forţa de redeşteptare şi de elevaţie, nu mai rămîne nimic căruia omul să i se poată conforma şi după care să-şi poată îndrepta paşii. De aceea… apare întrebarea: «Nu rătăcim noi oare ca printr-un neant nesfîrşit ? » [La Gaya Scienza, af. 125, din 1882].

Astfel, formula «Dumnezeu a murit» constată că neantul începe să se întindă. Aici, neant vrea să spună : absenţa unei lumi suprasensibile cu putere de constrîngere. Nihilismul este o mişcare istorială*, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul, «cel mai neliniştitor dintre oaspeţi», bate la uşă. (…) Nihilismul mişcă Istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este aşadar un fenomen istoric printre altele, sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfătişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. (…)

* Este folosit termenul historial vs. historique, cu valoare adjectivală dar şi substantivală, pentru heideggerianul das Geschickliche, “destinalul”, opusul a ceea ce este “istoric”, accidental. (n.tr.)

Ioan Petru Culianu

Notă (D.P.):

<< Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. >>

Ar trebui adăugat, la ani buni după ce au fost puse pe hârtie aceste lucruri, că, aşa cum putem constata, nihilismul nu este un capăt de drum. Negativismului nihilist, care nu respecta nimic şi pe nimeni,  i-a urmat şi îi va mai urma fundamentalismul, adică acea ideologie care respectă multe, dar nu şi vieţile altora.


STACY MARTIN

umeraş de haine la Prada

şi vedetă în NYMPHOMANIAC de Lars von Trier

care fu tocmai interzis la Bucureşti de o comisie

care n-are nimic de ascuns

(à propos: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4623)

(idem: http://www.playboy.ro/fete/vedete/cristina-dochianu-marea-pisiceala-9162035/galerie-foto/?p=5)

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

LA VIE D’ADÈLE / CANNES À BUCAREST

Friday, November 1st, 2013

http://www.lapunkt.ro/2013/10/31/adele-si-vidul-de-aur/

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.
Ileana Bârsan (pe care n-o cunosc personal) îl descrie cât se poate de judicios, în comentariul ei intitulat ADÈLE ŞI VIDUL DE AUR.
Şi eu sunt de părere, ca şi ea, că filmul franco-tunisianului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

*

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornohorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (25)

Thursday, August 8th, 2013

Mulţime de debuturi în proză, în ultimii zece-douăzeci de ani. Cam toate, pe acelaşi tipic şi cu acelaşi subiect: cum mi-am luat-o pentru prima oară la labă. Şi ce emoţii îmi trezeşte amintirea asta.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

Acum douăzeci de ani, eram producător executiv la studioul de filme de scurt metraj al Ministerului Culturii. Printre altele, noi trebuia să realizăm, pe atunci, un fel de jurnal de actualităţi din activitatea ministerului.

Prin urmare, într-o după amiază am fost trimişi la Palatul Elisabeta, ca să filmăm deschiderea oficială a unei reuniuni a miniştrilor culturii din ţările dunărene. Şi erau de faţă vreo opt, dacă-mi aduc bine aminte.

Iar noi, echipa de filmare (singura prezentă, de altfel), eram următorii : operatorul, electricianul, sunetistul, şoferul – şi cu mine, bineînţeles.

Discursurile şi celelalte solemnităţuri au avut loc în sala mare de la intrare. În sala următoare, era pregătit bufetul, care urma să fie devorat după cele cam zece alocuţiuni (şi dacă vă închipuiţi că vreun Ministru al Culturii dintr-o ţară dunăreană e concis şi lapidar când se trezeşte cu microfonu-n braţe…)

Mă aflam, deci, lângă operator, iar discursurile de-abia ajunseseră pe la numărul trei sau patru, când m-am trezit că şoferul nostru îmi şoptea la ureche :

- Şefu’, sunt douăşpatru de tartine cu icre negre…

Nu ştiu dacă, dat fiind contextul, mă va crede cineva, dar sunt gata să-mi dau cuvântul că eu nu m-am atins de vreo tartină de protocol.

Ştiu doar că la miniştri n-a mai ajuns nici una.

N. STEINHARDT - o intuiţie de geniu

Sunday, May 26th, 2013

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune(a Sovietică – n.m.), luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi – lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă – se dă pe brazdă şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stări.

Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocteiluri Molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului acela şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.*

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social**, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit.

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

JURNALUL FERICIRII

(ed. Polirom, 2008, pag. 276-277)

* În ce mă priveşte, l-am văzut pe viu, în Danemarca, în 1997 – şi chiar era altceva. Era comunism, dar nu semăna nici de-al dracului cu al nostru, sau cu al ruşilor. E adevărat, era un comunism făcut cu dolarii Planului Marshall (de nişte oameni disciplinaţi şi obişnuiţi cu munca). Şi, repet, era în mult mai mare măsură comunism decât capitalism.

** E nostim că Steinhardt vorbeşte de “rasism social”, el, care abia de-a scăpat de bestialităţile rasismului propriu-zis, antisemit…

Probleme cu vederea ?

Thursday, December 6th, 2012

Dacă ai văzut SKYFALL şi n-ai remarcat-o pe Bérénice Marlohe,

du-te la oculist. Înseamnă că ai probleme serioase cu vederea.

Spre convingere: http://1.bp.blogspot.com/-u2RhtP47gLA/UKhzfVqBMmI/AAAAAAAAV78/OjXsaU-miuU/s1600/mime-attachment-793085.jpg

Bibliografie:

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7511