Archive for the ‘În vizită la Ciocu' mic.ro’ Category

Laura Mihaela. UNDE E MERLIN GINECOLOGU?

Thursday, February 29th, 2024

Înainte de Crăciun, am văzut o pereche de jeanși foarte mișto la o colegă. Genul ăla de blug cu croiul care-ți face fundu’ mai atrăgător decât e. Apropo, știați că femeile, când își aleg o pereche de pantaloni, prima dată se întorc și se privesc în oglindă de la spate? Dacă le dă cu plus, o cumpără.

Ei bine, blugii colegei mele erau prea mișto ca să nu-mi iau și eu o pereche: ușor elastici, subțirei, culoare frumoasă, crac conic, nu burlane d-alea cum avea Bobby Ewing când era tânăr.

Și mă bag pe Emag să caut blugi boyfriend. Boom, îi găsesc, inima îmi bate mai tare până mi se oprește. Aveau numai mărimea 26. Ca să înțeleagă și cititorii mei bărbați despre ce vorbesc, mărimea 26 asta e o utopie pentru majoritatea, e XS, e pentru sirenele din calendar. 28 e următoarea mărime, în care intrăm și noi, chitarele. Dar cum sunt foarte încăpățânată, desi n-am purtat mărimea 26 de la 26 de ani, îmi amintesc de o vorbă celebră, “fac o aroganță” si-i comand. Când îi primesc, sunt ușor dezamagită: ăștia nu erau deloc elastici, și nici așa subțirei ca ai colegei, păreau făcuți dintr-o sfoară mai tare și aveau un aspect rufos. Dublu ghinion: după ce că erau 26, le lipsea cu desăvârșire și elasticitatea. După un scurt calcul matematic, două integrale și o problemă de fizică despre urcarea unui corp pe plan înclinat, după 50 de pilates la perete și tinut respirația până în prag de comă, întinsă pe spate în pat am reușit să-i îmbrac. Țipau și ei, țipam și eu și-am hotărât să mă ridic. M-am ridicat din pat ca o mumie egipteană, pansată pe la toate încheieturile și-am încercat să merg. Ba chiar am și reușit, doar că mergeam lasciv, în sensul în care piciorul drept, care pășea înainte, acționa și umărul drept și-l tragea după el, astfel că deplasarea părea cumva nelalocul ei. Privită din afară, probabil mergeam ca un pacient proaspăt gipsat la ortopedie. N-am încercat să mă așez de frică să nu-i rup, așa că tot ce puteam să fac în ei era să merg sau să stau întinsă în pat, un fel de Hopa-Mitică.

I-am returnat și-am comandat altă pereche, alt model de data asta, dar cu talie joasă, tot din material rigid. Dar ăștia, fiind altă croială, îmi veneau altfel și nu-mi plăcea. Iar retur. Dacă ați observat ceva fluctuații pe piața NASDAQ, crah și bule imobiliare, prăbușirea cursului valutar sau altele, să știți că e din cauză că majoritatea băncilor au fost ocupate în ultimul timp să vireze 199 RON din contul meu în contul Emag ca în două zile să vireze aceeași sumă înapoi, din contul Emag în contul meu. Atâtea perechi de blugi am probat, atâtea retururi am făcut. După mai multe încercări nereușite, am ajuns de am comandat tot prima pereche. I-am întins cât am putut, au renunțat la a-mi opune rezistență și chiar mă puteam mișca în ei. Oarecum.

Problema e că între timp a fost Crăciunul, a răcit maică-mea și nu mai avea gust și miros. Așa că am fost nevoită să gust cu forța câteva chiftele, sărățele, prăjiturele și alte “ele”, sub pretextul că nu poate să facă mâncare și să n-o potrivească de sare, piper și altele.

Și ne întoarcem în prezent, după spectacolul din parcare. Ajung acasa, las cumpărăturile, fac un duș și îmbracă-te să pleci. Ori că pielea udă, ori că prajiturelele, ori că amândouă deodată, blugii refuzau să intre cum trebuie. Baga, trage, sucește, împinge, scutură, rotește, am reușit de i-am încheiat și de data asta.

Erau așa ficși, așa strâmb îmbrăcați cum erau, c-am somatizat degrabă două poezii “de ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos” și “zidul rău mă strânge, trupușoru-mi frânge” Problema a fost că, după atâta zbucium literar, eram frântă. Și am zis să stau puțin întinsă să-mi revin. Și, în loc să plec, am adormit acolo, așa cum eram îmbrăcată, în cea mai strâmtă pijama din lume.

*

Sociologii au avut vreo două secole și jumătate la dispoziție să facă niște studii serioase în privința patronimelor, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând cu Sobornicescul Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat și trecând prin reformele lui Cuza, până la apariția Facebook-ului.

Dacă înainte vreme, numele de familie era atribuit de recenzori, pe baza apartenenței, etniei, clasei sociale etc., acum, când indivizii sunt liberi să-și aleagă aliasul sau patronimul fără constrângere, ei aleg să se numească după aceleași principii și, tot ca atunci, par să facă cele mai proaste alegeri.

Nu pot să nu remarc, cel puțin pe Facebook, că femeile par să-și aleagă patronimul în funcție de ocupație; și așa ne izbim, pe de o parte, de Maria Inghinal, Dana Sprâncene, Ioana Unghii, Frusina Axile, Ileana Epilat Scurt și Marcela IPL. Pe de alta, de Oana Motivațional, Andreea Horoscop și Miruna Psiholog.

La bărbați, lucrurile par să se îndrepte mai puțin spre estetic și ocupațional și mai mult spre natural și supranatural - autodescriptive, orișicât; apar astfel nume ca Minune, Vijelie, Uraganu, Salam, De Aur, Biju, Talent, Blondu’, Regele, Cocoș, Bengosu’, Grandiosu’, Regulatu’, Valorosu’ și Fantastik.

N-am întâlnit încă Merlin Ginecologu’, dar nici n-am căutat foarte mult.

*

Mi-am dat seama că n-am cum să câștig războiul cu femeia din mine ceva mai devreme, când căutam bezmetică, aproape în miez de noapte, un loc de parcare în apropierea unui Easybox necunoscut, pentru a ridica un colet cu o altă pereche de cizme. A mia, probabil.

Tot încerc să o domolesc; au încercat și alții în zadar. Așa vrea ea. Eu îi spun ca sunt lucruri mărunte, ea-mi răspunde că detaliile fac întregul.

Câteodată reușesc să mă detașez și petrec minute bune privind-o purtând rujul acela roșu aprins, culoarea plămânului spart. Uneori chiar îi stă bine și zâmbesc în sinea mea când o văd așa sigură pe ea, veselă și dezinvoltă, glumind și flirtând. Îi mai spun să se potolească când mi se pare că exagerează, dar ea îmi face cu ochiul și-mi spune că îi place să se joace și că asta ar trebui să rămână între noi.

Bine, femeie, de ce nu te joci cu cartea aia groasă de fizică a lu’ Presură? Ai făcut atâta scandal că vrei s-o cumperi și să înțelegi mai multe. De ce zace pe raftul de sus al bibliotecii? Dar ea îmi răspunde cu nerușinare că va veni o vreme și pentru fizică, când fizicul va deveni mai puțin important.

O aștept. O aștept prin parfumerii, prin pantofării, prin poșetării. O aștept prin lenjerii, prin bijuterii și prin tutungerii. Stau și aștept ca proasta să termine cu superficialul, dar ea îmi oprește protestele apăsându-mi buzele cu un deget, mă ia de mână și mă trage după ea. Și eu mă las convinsă și o urmez, de cele mai multe ori, pentru că adevărul e că…că fără ea aș fi doar un alt software, plictisitor.

*



free counter

Julia Kakucs. FOAIE

Thursday, February 29th, 2024

.

.

.

.

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine …

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema mea.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii ‘50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub conducerea lui, un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatăl meu deţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă sau … altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi negru … culorile timpului … În septembrie 1944, tatăl meu era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani … Sportiv, tânăr, mi-l imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani … Tot răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici, uscate de vreme şi de lipsa memoriei.

Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta. Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de înţeles.

Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează, lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru bicicletă… Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise? Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21 iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns şi la această întrebare.

Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca „N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari, toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice. Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? „Die Gedanken sind frei“ ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea … Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi 1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză …

https://www.youtube.com/watch?v=5cdYH5aa_B4
*



website counter

Radu Băieșu. INUNDAȚIA

Saturday, January 20th, 2024

.

.

.

.

P E R S O N A J E:

.

DORU – 28 de ani, păr lung, alură de hippie întârziat, poartă ochelari rotunzi, stil John Lennon.

INGRID – 25 de ani, înaltă, slabă, cu părul vopsit strident, dar nu lipsită de oarecare farmec feminin.

MADAM GICA – 86 de ani, mică, dolofană, dar plină de vitalitate.

DAN – 53 de ani, are o barbă hirsută și părul neîngrijit. E îmbrăcat cu niște pantaloni de treining care atârnă și un tricou pătat.

A C T U L I

Scena 1

(Scena e cufundată în întuneric. Se aud obsesiv picaturi de apă care se întețesc. Din culise intră intempestiv o siluetă, adică DORU.)

DORU : Futu-i!… E apă peste tot!… (Urlă.) E inundație! Mișcă-ți curul, Ingrid, că ne-a inundat baba de sus! Ingrid, trezește-te, ce mama naibii! E plin de apă în sufragerie!… (Apasă un comutator. Se aprinde pentru scurt timp o lumină. Urmează un scurt circuit, pocnește un bec, iar DORU zvacnește spasmotic, apoi se prăbușește.)

(Se vede lumina unei lanterne, care se mișcă fără noimă. Intră INGRID.)

INGRID (În cele din urmă, fixează lumina pe chipul lui DORU, care zace nemișcat) : Aoleu, a murit Doru… S-a electrocutat… (Se apropie de el și îngenunchiază.) Săracu de tine. Să-ți facă mama un masaj cardiac… (Ezită.) Poate mă electrocutez și eu, Doamne ferește… Mai bine chem pompierii… (Dă să se ridice.)

DORU (o strânge în brațe) : Ai vrea tu să mă curăț, ticăloaso…

INGRID (îl îmbrâncește) : Ce ai, mă?! Ești un porc!… Animalule, ție-ți arde de prostii și nouă ne plouă în cap! Mișcă-ți hoitul și fă lumină, să vedem ce s-a întâmplat!

(Cei doi încep să se miște care încotro, aducând ligheane, crătiți și ibrice pentru a capta apa care se presupune că ar curge de sus. Se aude zgomotul enervant al apei care se prelinge. DORU trage un cablu din culise și spânzură un bec de sus. Se aprinde lumina. Descoperim o cameră relativ goală, cu pereți tapetați cu afișe ale unor vedete rock. În mijloc se află o masă acoperită cu resturile cinei unor tineri care nu se tem de colesterol, diabet și cancer : maldăre de ambalaje de pizza, nenumărate cutii goale de bere, sticle de cola și chiar de tărie. Din loc în loc sunt presărate instrumente muzicale – chitări, tobe, eventual o orgă. În dreptul mesei se află și câteva scaune.)

DORU (evaluează situația) : Futu-i!… Ne-a distrus sufrageria! (Trage o dușcă dintr-o cutie de bere desfăcută, găsită pe masă.)

INGRID : Du-te, fă ceva, că ești bărbat, ce naiba!

DORU (bea ultima picătură de bere și strivește cutia, aruncând-o pe jos) : Așa am să fac! O sparg pe babă! (Iese din scenă.)

INGRID (stoarce o cârpă într-un lighean și șterge pe jos) : Ce caut eu aici, în blocul ăsta dărăpănat, cu dementul, când mi-era așa de bine cu mama, la Copșa Mică?! Eram profesoară suplinitoare de muzică la școala de ambliopi, făceam solfegii cu puradeii, primeam ulei și zahăr de la Uniunea Europeană, plus multă compasiune de la oengeuri, n-aveam bani, dar nici probleme. N-aveam griji, ce mai încolo și-ncoace! Dracu m-a pus să mă mut la București cu ratatul ăsta… Dacă n-aveam ghinionul să mă nasc într-un oraș de bețivi impotenți și canceroși ce bine mi-ar fi fost. (Trântește cârpa în găleată.) De ce nu m-ai făcut, mamă, cetățean american?! N-aș fi râvnit la California sau New York, era bună și Nebraska, sau Alaska, că tot mai bine era decât aici!

(Intră DORU, destul de morcovit.)

DORU : Ce ziceai?

Scena 2

INGRID : Eu?… Nimic. Mai bine zi tu, Rambo. Ai spart-o pe babă?

DORU : Nu.

INGRID : Păi de ce? Păreai destul de hotărât când ai plecat.

DORU : Eu eram hotărât, dar dacă ea n-a vrut să deschidă ușa?!

INGRID : Poate dormea.

DORU : Nu dormea, am auzit-o cum fleoșcăia pe-acolo, prin apă. Am sunat la sonerie, ca un om civilizat, apoi am bătut cu pumnii în ușă, ca un mitocan și apoi cu picioarele, ca o bestie din filmele horror. Iar ea stătea lipită de ușă și mă asculta.

INGRID (continuând să șteargă pe jos) : Și?!

DORU : Și am urlat la ea că-mi curge apă în casă și că-i sparg ușa dacă nu deschide.

INGRID : Și?

DORU : Și ce?! Tipa face mișto de noi! Mi-a spus că la ea nu curge nici un strop de apă și că nu pot să-i sparg ușa pentru că e de fier.

INGRID : Doar atât?

DORU : Nu. Mi-a mai spus că suntem niște drogați nenorociți și că din cauza asta avem halucinații și vedem inundații unde nu există.

INGRID (îi trântește cârpa în brațe lui DORU și se ridică, nervoasă) : Cretinule! Lasă-mă pe mine să rezolv problema, că numai o femeie știe să lupte cu o altă femeie!

DORU : Aia nu e o femeie, e o fostă femeie, devenită pensionară, apoi fiară!

INGRID: Și eu sunt o fiară!

(INGRID dă să iasă din scenă, dar dă nas în nas cu MADAM GICA, care intră impetuos. E îmbrăcată cu o cămasă de noapte, peste care a pus un halat de molton. Poartă cizme de cauciuc. Moment de stupoare. Cei doi sunt luați prin surprindere.)

Scena 3

DORU (stoarce cârpa în mâini, intimidat) : Ce ne-ați făcut doamna Gica?! (arată în sus.) Ne-ați făcut varză sufrageria.

GICA (se uită în jur) : Ce vreți de la mine? V-ați îmbătat și ați aruncat cu bere pe covor, iar acum mă luați la rost!

INGRID : Doamnă, dar chiar nu vedeți că e totul fleașcă aici?

DORU (îi pune cârpa sub nas) : Asta-i apă, nu bere!

GICA (calmă) : Și ce-i cu asta? Poate mai beți și voi apă din când în când…

INGRID : Uite care e treaba, doamna Gica: ne-ați inundat și vrem să știm ce se poate face ca să oprim inundația.

DORU (umil) : Lăsați-mă să vin la dumneavoastră, ca să văd despre ce este vorba… Poate rezolvăm cumva… Măcar să oprim apa!

GICA : Ce apă, dragă?!… Tu nu înțelegi că apa asta nu vine de la mine?

DORU : Dar de unde vine, madam Gica?!

GICA : De la voi! Și mie să nu-mi spui ”madam”, fii respectuos, că ești mai tânăr ca mine!

INGRID : Doamnă, legea gravitației spune clar că apa nu poate curge în sus, ci doar în jos.

GICA : Eu nu cunosc această lege! E scrisă în constituție? În Codul Penal?…

INGRID : E legea lui Newton!

GICA : Și ce dacă?! Acuma, că am intrat în NATO, suntem obligați să respectăm toate obiceiurile americane? Avem și noi tradițiile noastre. Legile și obiceiurile românești, care ni se potrivesc nouă, că de-aia s-a spurcat tineretul, că nu mai respectă legile strămoșești!

INGRID : Legea gravitației este o lege universală. Este o lege a fizicii.

GICA : A cui zici că e legea asta?

INGRID : A tuturor! Nimic nu poate să cadă în sus, ci doar în jos. Asta e legea gravitației și de aceea apa curge de la dumneata la noi și nu invers.

GICA : Ești sigură cu nu curge de la voi?

DORU : Suntem absolut siguri. Apa vine din tavan.

GICA (se așează pe un scaun) : Ce chestie!…

DORU : În concluzie, cum procedăm?…

GICA : Eu zic să așteptați până se scurge apa.

DORU : Ce apă?

GICA : Apa din centrala termică. (Învinsă.) A înghețat apa în țevi și a pocnit pe undeva. Nu e multă apă… cam ce era prin calorifere.

INGRID : Cum adică a înghețat apa în instalație?! Adică dumneata nu folosești centrala?

GICA : Nu.

DORU : Și cu ce te încălzești?

GICA : Cu reșoul, că mi-a pus Dan de la parter o priză falsă și trag curent de la contor.

INGRID : Și centrala?!

GICA : Centrala mi-a pus-o fi-miu, când a venit acum doi ani din Italia, dar eu n-am bani de gaze, așa că o pornesc doar vara, două ore, ca să nu se strice rulmenții.

DORU : Ce rulmenți, doamna Gica?… Centrala nu are rulmenți!

GICA : Păi, eu de unde să știu dacă are sau n-are rulmenți? Pe vremea mea, puține lucruri nu aveau rulmenți. Bunăoară, soțul meu, Dumnezeu să-l ierte (face câteva cruci), Doamne ajută… care era mecanic auto emerit, nu pleca de-acasă fără borcanul de vaselină. ”Gico, fără vaselină se gripează și împărăteasa Bizanțului, dar-mi-te o amărâtă de garnitură de chiulasă!”

DORU : Foarte bine, dacă nu știi cum se folosește centrala termică, va trebui să plătești.

GICA (cu falsă candoare) : Pentru ce să plătesc?!

DORU și INGRID (urlă) : Pentru INUNDAȚIE!!!

GICA : Păi ce vină am eu că au înghețat țevile? Am vrut eu să vină frigul?… Nu! Asta e situația, vă privește!… (Se ridică să plece.)

DORU (îi taie calea) : Uite care-i treaba: apa se scurge în tavanul nostru de la centrala dumitale și trebuie să răspunzi pentru pagubă!

GICA (evaluează din priviri situația) : Nu-i nici o pagubă! (Se îndreaptă spre ieșire.)

INGRID (ușor isterică, îi taie calea) : Ba da! Trebuie să ne plătești zugrăveala, instalația electrică, covoarele, mobila și ce-o mai fi!

GICA : Fetițo, ai grijă cum vorbești, că eu am văzut multe la viața mea și nu mă sperii ușor.

INGRID (către DORU) : Zi ceva, idiotule!

DORU (către GICA) : O să te dăm în judecată!… Și o să câștigăm!…

INGRID : O să-ți cerem despăgubiri de… (se gândește) zece mii de euro!

GICA (ieșind din scenă) : Foarte bine, dați-mă în judecată și după aia nu aveți decât să vă recuperați cheltuielile de avocați și ce mai vreți voi din pensia mea de patru sute de lei. Conform legii, aveți dreptul să popriți un sfert din ea, așa că într-o sută de ani vă scoateți și voi ăia zece mii de euro. La revedere!… Și să nu mă mai deranjați dacă n-aveți motive serioase.

(MADAM GICA iese din scenă, demnă.)

Scena 4

(INGRID și DORU se așează unul lângă altul, pe masă. DORU aprinde o țigară.)

INGRID (după o tăcere lungă) : Ce facem?

DORU : Cum adică?

INGRID (îi ia țigara și trage un fum) : Ce ești așa de dobitoc?! Avem sufrageria varză… apă pe tavan, pe pereți, pe jos, apă în instalația electrică și baba care ne-a inundat ne sfidează.

DORU (își recuperează țigara și trage un fum) : Exact.

INGRID (furioasă) : Exact ce? Vreau să știu ce reacție ai tu, ca bărbat, ca mascul caruia i s-a pângărit domiciliul conjugal…

DORU : Stai dragă, că nu suntem încă…

INGRID : Nu mă întrerupe!… Ce dacă nu suntem căsătoriți?! Mie să-mi spui ce ai de gând să faci. Cum rezolvi problema?

DORU : Păi, cum s-o rezolv?! Scoatem apa, lăsăm să se usuce și după aia zugrăvim, ce vrei să facem mai mult? Asta e!

INGRID (tot mai furioasă) : Și onoarea ta, unde e? Baba asta te umilește de când te știu! Ții minte când a chemat poliția de ziua ta și am plătit o amendă pentru tulburarea liniștii publice de ne-am căcat pe noi?! A fost dublu de cât ne-a costat toată petrecerea! Dar când ți-a aruncat motanul pe geam mai ții minte?

DORU : Da. Îl găsisem pe Pișcot în parc și-mi plăcea de el, că era negru și mieuna de fiecare dată când mă vedea. Era prietenul meu… Dar se căca în ghivecele ei de flori de pe scară.

INGRID : Da! Și în loc să-ți spună să-i iei motanului ladă cu nisip, l-a aruncat pe geam! Ce bestie!

DORU (montat) : Ai dreptate! Ce bestie!… Am s-o omor!…

(Pauză. Cei doi sunt în pauză de idei.)

INGRID (după o lungă tăcere) : Cum?

DORU : Cum ce?!…

INGRID : Cum o lichidezi pe babă?

DORU : O să văd eu…

INGRID : Cum?

DORU (pus în încurcătură) : Poate-i pun săpun pe scări și când coboară cu gunoiul…

INGRID : După ce că ești o cârpă, mai ești și dobitoc! Baba coboară cu liftul, că de-aia suntem în Secolul XXI! Strânge-o de gât… tai-o cu briciul… împușc-o… calc-o cu mașina…

DORU : Știi bine că nu am carnet de conducere… nici mașină și nici pistol…

INGRID (începe să plângă) : Nu mai suport umilința! De când m-am mutat în blocul ăsta alături de tine, baba asta n-a scăpat o ocazie să te facă de căcat. Am crezut în tine. Când te-am văzut atunci, la Festivalul ciupercilor de pădure de la Călan, pe scenă, atât de mândru, atât de sigur, cu chitara atârnată de piept ca o mitralieră, mi-am zis că ești un nou Jimi Hendrix, un revoluționar, un Che Guevara al rock-ului și…

DORU (îi place ce aude) : Și?… Și?…

INGRID : Și m-am îndrăgostit de tine. De imaginea ta de dur. Când m-ai cățărat după concert pe motoreta aia nenorocita, mă gândeam că sunt călare pe Harley Davidson-ul lui Bruce Springsteen și până să mă regulezi tu în tufișuri, eu deja avusesem zece orgasme. Am crezut că ești un bărbat adevărat!

DORU : Și ce, nu sunt? Te-am adus la București, uite, stăm într-un apartament în centrul capitalei, ai ce mânca, ai ce bea, ai ce fuma, intri pe gratis în toate cluburile…

INGRID : Nu ești bărbat, ești o cârpă! (Îi aruncă în față cârpa plină de apă, din găleată.) M-ai adus într-un oraș care nu îmi place, murdar, zgomotos, urât, plin de javre și de nesimțiți. E drept, stau în centru, dar într-un bloc părăginit, care va pica la primul cutremur, unde se strică hidroforul din două-n două săptămâni, care pute a igrasie și, bașca, e plin de gândaci.

DORU : Asta-i situația, dragă. Dacă tata avea o propietate la Miami, mi-o lăsa pe aia moștenire. Și știi ceva, dacă nu-ți convine, du-te înapoi la mă-ta, la Copșa Mică și fă foamea acolo, cu demnitate.

INGRID : Am să plec și acolo, n-ai frică! Mai bine iau de bărbat un miner analfabet, care să mă bată cu șlogul în fiecare seară, dar să fie om dintr-o bucată, nu o caricatură ca tine …

DORU : Scuză-mă că te întrerup… dar ce-i aia ”șlog”?

INGRID : Un soi de furtun! (Urlă.) Și nu mă mai întrerupe, că-ți trag una de-ți zboară mucii din creier!… Apropo, bagă-ți mințile-n cap! Să știi că eu nu vreau să plec de aici învinsă! Vreau să te văd cum faci dreptate! Cum îmi răzbuni onoarea… După aia plec și faci ce vrei.

DORU (pus în dificultate) : Dragă, eu nu vreau să pleci, Doamne ferește. Știi cât de bine ne înțelegem noi, adică ne iubim, vorba aia, dar chestia asta nu e chiar așa de simplă…

INGRID : Ba e foarte simplă: ești bărbat sau nu ești bărbat! Alege!

DORU (nesigur) : Păi, cum să-ți explic eu… Baba asta ne sfidează de mult… plus că are o vârstă indecentă… e sărită de optzeci de ani… ce bine era dacă murea de moarte bună, așa cum se cuvine, la vârsta asta…

INGRID : Lasă gargara! Zi cum vrei s-o omori!

DORU (cuprins de inspirație) : O prind pe stradă, când vine de la cumpărături și îi sparg capul.

INGRID : Cu ce?

DORU (se uită împrejur și găsește un stativ de microfon) : Uite, cu ăsta!

INGRID : E clar! Ești idiot. Cum s-o omori cu stativul, când toată lumea știe că e al tău? De ce nu-i dai în cap cu chitara, că tot ți-ai scrijelit inițialele pe ea?!… (Ironică.) Tu n-ai auzit de Winnetou? Tipul avea o flintă amărâtă, vai mama ei, nu ca tine, ditamai chitara Fender Stratocaster, dar o folosea cu pricepere. Trăgea numai la diblă și cioplea pe ea doar numele ălora pe care i-a lichidat, nu autografe. (Oftează.) Ăla bărbat!

DORU : Începi să mă enervezi. Am să îmi cumpăr un topor din Obor…

INGRID (îl îngână, ironică) : …Timpul să-mi omor. (Pauză.) E clar, nu ai stofă de killer. Trebuie să apelăm la cineva priceput.

DORU : La cine? Cunoști tu vreun mafiot sicilian, sau un rackett din Moldova?

INGRID : Nu. Ăia nu sunt buni pentru ce ne trebuie nouă. Avem nevoie de cineva care o cunoaște, care îi știe tabieturile și care n-are scrupule.

DORU : E clar! Hai să-l chemăm pe Dan de la parter. E perfect. Știe tot ce mișcă prin cartier, e prieten la cataramă cu baba și n-are scrupule.

INGRID : Ce mai stai? Cheamă-l!

(DORU iese în fugă din scenă.)

Scena 5

(INGRID stă tolănită pe canapea și zăngăne o melodie la chitară, în timp ce fumează, evident, un joint. Intră DORU, urmat de DAN. Acesta pare un dobitoc, dar nu este deloc. Are o viclenie nativă și o oarecare cunoaștere a oamenilor și a vieții, în general.)

DAN : Bună, Ingrid. (Se hlizește în jur și râde cretin.) Hă, hă, hă… V-a aranjat bine coana Gica.

INGRID : Așa se pare. (Către DORU.) Ia zi, ai vorbit cu Dan despre ce e vorba?

DORU : Da… i-am explicat așa… în mare…

DAN (se așează confortabil) : Dă-mi și mie o țigară… (DORU îi întinde pachetul lui.) Nu de-asta, ci de-aia de care fumează gagica.

INGRID : Nu mai am, fă-ți singur. (Îi întinde pachetul de tutun și foițele. DAN începe să-și răsucească o țigară. Toată lumea tace, în timp ce el își pregătește țigara.)

DAN (trage cu sete din țigară, suflând fumul în cerculețe) : Și zi așa, păpușă, vă enervează baba de sus.

INGRID și DORU : Da.

DAN (trage din țigară) : Bună marfă! Păi dacă așa e situația, vă rezolvă unchiul Dan. Nici mie nu-mi place de ea. E zgârcită. (Dur.) Ce vreți să-i facem? O speriem?… Sau îi rup o mână?… O sparg la bot, sau… vreți mai mult?…

(INGRID îi trage un ghiont lui DORU.)

DORU (jenat) : Dane… cum să-ți explic eu… femeia asta a depășit de mult pragul decent al senectuții, așa că poate ar fi momentul să… se repauzeze… să se odihnească și ea…

DAN : … alături de strămoșii ei, aleluia! Adică… hârști! (Face un semn elocvent.)

DORU : Cam așa ceva.

DAN : Excelent. Ceva de băut n-aveți, că m-am emoționat? (Râde din nou, foarte mândru de glumă.)

(DORU îi aduce o cutie de bere.)

DAN (desface berea și bea, cu sete) : Bine, am priceput care-i treaba. Măi copiii, eu o omor, că mi-e drag de voi, dar mie ce-mi iese? Adică mai concret, câți bani îmi dați pe chestia asta?

INGRID : Bine, dar nu spuneai că te enervează și că …

DORU : E zgârcită!

DAN : Exact! Dar bag seama că și voi sunteți. Cât dați ca să vă scap de babă?

DORU (se uită, disperat, spre INGRID, care zdrăngăne la chitară) : Păi… cât să dăm?!…

INGRID : Dăm oricât!

DAN : Mai concret, dragă. Voi vreți să mă puneți pe mine să vă fac toate treburile murdare, dar când vine vorba de parale, vă dați loviți.

INGRID : Ce treburi murdare?

DAN : Ai uitat că ți-am schimbat flotorul de la veceu săptămâna trecută? Și când ai rămas blocată în lift, cine te-a scos? Dar când v-ați îmbătat și ați pierdut cheia de la casă, cine a spart broasca?! Nici nu mai vorbesc de altele, că-s prea multe.(Plin de el.) În cartierul ăsta toată lumea s-a obișnuit să apeleze la SuperDan. Mă știu toți și dau năvală pe capul meu zi și noapte. (Maimuțărește diverse voci.) ”Dane, mi s-a descărcat bateria, vin-o să-mi dai curent, că te cinstesc… Domnu’ Dan, îmi cumperi și mie un sac de cartofi de la Obor?Ai de la mine o damigeană de vin care s-a acrit… Dane, n-ai să-mi dai și mie o bormașină? … Vreau varză murată, că a ta e mai bună… Schimbă-mi și mie bateria de la cadă, că-ți dau o vișinată de casă… (Furios.) Gata, nu mai ține așa! Păi eu mi-am sacrificat cariera mea înfloritoare de inginer agronom ca să vă servesc pe voi și să-mi distrug ficatul?

DORU : Las-o baltă cu agronomia! Știi bine că ai făcut facultatea aia doar pentru că taică-tu voia să te vadă om cu studii și pentru că se intra cu nota cinci la toate probele. Și în altă ordine de idei, te-ai lăsat de agronomie, după ce te-au prins, când erai angajat la C.A.P.-ul din comuna Ghergani că jucai pocher zi și noapte în timp ce îți mureau vacile pe capete.

DAN : Jucam șaizeci și șase, nu pocher.

DORU : Da! Ți-ai ratat cariera de agronom în momentul în care nevastă-ta s-a săturat să plătească animalele care mureau din cauza ta, nu că te asaltau vecinii cu rugămințile!

DAN : Bine, bine… Lasă gargara și zi cât dați ca să vă rezolv problema.

INGRID : Uite care-i treaba: îți dăm motocicleta lui Doru…

DORU : Ceeee!… Cum să-i dai motocicleta mea?… (Către DAN.) Știi ceva? Du-te, nene, acasă și lasă-ne-n pace, că baba aia o să moară pe cale naturală, doar n-o să-mi dau eu Kawasaki-ul așa, de florile mărului.

INGRID (către DAN) : Nu-l băga în seamă, că e idiot. Când îi văd ferparul în ziar, ai motocicleta.

DAN : Cam puțin… dar mă mai gândesc.

(Iese din scenă.)

Scena 6

DORU (furios) : Cum să-i dai boului ăsta motocicleta?! Ești dementă?

INGRID : Da! Vreau s-o văd crăpând pe babă!

DORU : Dacă o urăști așa de mult, de ce n-o lichidezi tu? Ar fi și mai ieftin.

INGRID : Pentru că nu pot. Eu nici un pui de găină nu pot să omor, iar când tăia tata porcul, mă ascundeam sub pat, să n-aud cum guiță. Și, la urma urmelor, sunt femeie, sunt sensibilă.

DORU : Tare sensibilă, din moment ce i-ai pus gând rău unei amărâte de babă…

INGRID : Știi ceva? Te rog să alegi: ori eu, ori motocicleta!

DORU (cântărește situația) : Păi, știu și eu…

(Se aude soneria de la intrare. Cineva sună insistent.)

DORU (strigă) : Intră, e deschis.

(În scenă intră MADAM GICA. Cei doi sunt surprinși.)

GICA : Știți ceva? Deși v-ați purtat foarte urât cu mine, eu vreau să vă ajut, că sunteți tineri și n-a avut cine să vă educe. (Scoate un șomoiog de bancnote, pe care le întinde spre DORU.) Uite, aveți aici două sute de lei, să vă zugrăviți camera.

INGRID : Două sute?! Păi zugrăveala și instalația electrică o să ne coste pe puțin opt mii!

GICA : Duduie, uite care-i treaba: eu n-am nici o vină în inundația voastră, dar am zis să vă ajut așa, că mi-e drag de voi. Dar dacă mă iei așa, să știi că nu vă mai dau nimic.

INGRID : Ce tupeu!

GICA : Ascultă dragă, eu m-am descurcat o viață întreagă fără să cer nimic de la nimeni. Voi v-ați învățat să primiți totul de la alții și să faceți gălăgie când nu vi se dă ce vreți. Dar n-a fost tot timpul așa! Ce știți voi cum e viața? Eu, la vârsta de opt ani am venit refugiată din Basarabia, în timpul războiului. Mama, care a fost o femeie puternică, așa ca mine, când au intrat rușii în Chișinău, a pus un vecin să taie un porc și cu copiii de mână și un sac de slănină în spinare, a trecut linia frontului în plină ofensivă sovietică! O soră de-a mea a ieșit din groapa de obuz în care ne ascunsesem și de atunci n-am mai văzut-o! Dar noi, ceilalți, am scăpat cu viață. Dar nici aici nu ne-a fost ușor. Am trăit cu spaima să nu ne trimită înapoi în U.R.S.S., că ne căutau prin ’48 securiștii să ne urce în trenurile către Siberia. Ne-am ascuns ca șobolanii și am supraviețuit pe tăcute. Găsisem un loc într-un subsol. Stăteam toți, claie peste grămadă, într-o cămăruță, dar nu ne-am lăsat. Eu m-am dus pe șantier, ca să-mi pierd urma. Căram cărămizi cu roaba, găteam, spălam haine, spălam veceuri, mai turnam la securitate, ca să am bine cu ei și uite-așa, m-am descurcat când alții l-au văzut pe dracu. Pe bietul Lucică, bărbatu-miu, l-am cunoscut în arest, când a venit Nixon în România și ne-au săltat la circa de miliție pe toți ăia cu probleme. Eu că aveam origine dubioasă și el că era beat. N-a contat că era bețiv, urât, păros și puțea a transpirație, l-am luat pentru că avea domiciliu stabil. Așa am ajuns eu în blocul ăsta: pe muncă, nu ca voi, din întâmplare!

DORU : Madam Gica, m-ai năucit cu toată povestea asta și tot nu înțeleg ce vrei de la noi.

GICA : Vreau să pricepeți că că eu fac legea în bloc și dacă vreți să luați banii ăștia bine (îi bagă în mână lui DORU cu forța șomoiogul de bani.), dacă nu, să știți că n-o să aveți viață bună cu mine aici.

INGRID : Adică ne ameninți, madam Gica?

GICA : Nu, duduie! Vreau să-ți spun doar că au mai fost pe aici, prin bloc, locatari care n-au corespuns și am avut eu grijă de ei.

INGRID : Nu mai spune! Și ce le-ai făcut, dragă?

GICA : Eu?!… Eu nu le-am făcut nimic, dar organele au avut grijă de fiecare în parte. (Accentuând.) Duduie, am experiență și când simt că ceva nu e în regulă, e clar, anunț miliția.

DORU : Madam Gica, nu mai este miliție de mult. Acum e poliție, suntem în democrație!

GICA : Asta s-o crezi tu – miliția-i tot miliție, indiferent dacă e democrație sau dictatură. (Dă să iasă.) Și să mă mai lăsați cu ”Madam Gica”, pentru că pe mine mă cheamă Genoveva! Să vă fie clar, dacă nu vreți să mă enervez…

(MADAM GICA iese mândră.)

Scena 7

DORU (pune pe masă șomoiogul de bani) : Ce chestie…

INGRID (spumegând) : Individa asta ne amenință pe față. A venit momentul să-i răspundem cu aceeași monedă…

DORU (se așează) : Lasă-mă-n pace. Mă bântuie un gând…

INGRID : Serios?! Acum te-a lovit melancolia, în loc să acționezi!

DORU : Ingrid, tu știi de ce e femeia asta atât de rea?

INGRID (nedumerită) : Cum de ce? De răutatea care dospește în ea.

DORU : Adică?

INGRID : Adică așa e ea… E o răutate nativă. Așa cum unii oameni se nasc buni, alții se nasc răi. Păi Hitler de ce a fost așa de rău?

DORU : Hai să nu ne băgăm în istorie, că ne complicăm existența. Dar totuși… Tu știai că Hitler a suferit un atac cu gaze de luptă în Primul Război Mondial și a orbit temporar? Că a suferit nenumărate dezamăgiri în tinerețea lui? Că l-au respins la admitere la Institutul de Arte de la Viena?

INGRID : Ce vrei să spui?

DORU : Că dacă avea un picuț de talent în plus și era admis, poate ar fi devenit un pictor onorabil. Plus că dacă ar fi fost student nu l-ar fi incorporat și n-ar fi dat cu nasul de război și nu i s-ar fi trezit instinctele militare. Îți dai seama că lumea ar fi arătat altfel astăzi dacă nenorocita aia de comisie îl lăsa și pe amărâtul ăla să smângălească tablouri alta ar fi fost istoria?

INGRID : Așa o fi, dar eu tot nu înțeleg unde bați.

DORU : Vreau să spun că femeia asta n-a fost așa de la început. Oamenii, viața ei grea, singurătatea, frica, au transformat-o în… ce vedem noi astăzi.

INGRID (se așează și își aprinde o țigară) : M-am prins, te-ai îndrăgostit de babă.

DORU : Nu e vorba de asta, știi bine că mi-e scârbă de ea, dar cred că mai are ceva omenesc în ea.

INGRID : Și ce propui?

DORU (o ia în brațe) : Eu zic să-i mai dăm o șansă. Poate-i vine mintea la cap.

INGRID : La vârsta ei?

DORU (începe să o sărute) : Niciodată nu e prea târziu, dacă există bunăvoință.

(Lumina începe să scadă, ea chicotește. Încep să zboare hainele celor doi.)

INGRID : Și dacă o lichidează Dan până se căiește?

DORU : Ăla e un bou. O viață întreagă n-a făcut nimic, crezi că se apucă acum, la 50 de ani, să facă pe Rambo?

INGRID : Mai știi?…

(Întuneric.)

ACTUL II

Scena 1

(Același decor. A mai trecut o oră, sau două… o zi, o lună… cine știe? DORU cântă, acompaniat de INGRID, o melodie veche a cuplului Sonny & Cher – ”I got you baby”. La un moment dat se opresc.)

DORU (se străduie să desfacă o sticlă de șampanie) : La mulți ani, Baby!

INGRID (vine cu paharele și îl sărută) : Mulțumesc, baby!

(Cei doi ciocnesc paharele și dau să bea. Din culise se aud zgomote, bușituri, țipete, apoi în scenă se năpustește GICA.)

GICA : Ajutoooor!… (Se aruncă în brațele lui DORU, care scapă sticla de șampanie pe jos.)

DORU : Ce faci bre, la mine-n brațe?

GICA : Ajutor!… A vrut să mă omoare! Scapă-mă… îți dau orice…

DORU : Ce să-mi dai?! Du-te, mamaie, acasă și lasă-ne în pace, că avem treabă.

INGRID : Doru, arunc-o naibii afară, că a devenit tot mai enervantă. Într-o bună zi o să ne trezim cu ea în pat, peste noi.

GICA (cade în genunchi în fața celor doi) : Nu mă dați afară din casă. Mă așteaptă pe scări, ca să mă omoare.

DORU : Cine vrea să te omoare?

INGRID (aparte) : Mai bine zis, cine nu vrea să o omoare!

GICA : Dan de la parter! M-a așteptat pe scară, când mă duceam cu gunoiul și a sărit să mă sugrume. M-a strâns de gât. (Arată.) Uite-așa.

DORU : Ești sigură, madam Gica?

GICA : Sigur că sunt sigură. Avea el un ciorap pe față, dar l-am recunoscut după damful de țuică. Nu există țuică mai puturoasă ca aia pe care o face el.

INGRID : Păi, dacă te-a strâns de gât, cum de-ai scăpat nevătămată, că e ditamai dihania?!

GICA (cade epuizată pe un fotoliu) : I-am turnat găleata de gunoi în cap și după aia i-am dat brânci pe scări și am fugit la voi.

(Cei doi se uită unul la altul.)

INGRID : Și zici că a vrut să te omoare?

DORU (către INGRID) : Ăsta chiar că nu e sănătos la cap! A luat de bună chestia cu motocicleta. (Decis.) E clar. Mă duc să văd despre ce este vorba. (Dă să iasă, dar se întoarce.) Madam Gica, ești sigură că era Dan? Nu cumva era vreun boschetar de pe stradă?

GICA (intimidată) : Mie așa mi s-a părut.

DORU (s-a liniștit) : Da, e clar. Nu poate să fie el. Mă duc să văd despre ce e vorba.

(DORU dă să iasă din scenă, când e trântit la pământ de DAN, care intră vijelios. Deși nu are un ciorap pe față, este acoperit cu gunoaie pe cap și umeri. MADAM GICA s-a ascuns sub masă, ocazie cu care toată lumea uită de ea.)

Scena 2

DAN (urlă, furibund) : Unde-i baba? Știu că se ascunde la voi!

DORU : Dane, calmează-te.

INGRID (îi întinde un pahar) : Bea ceva, să le liniștești.

DAN : Ce să mă liniștesc? Moanstra aia a încercat să mă omoare!

DORU : Fii serios, cum să vrea să te omoare o amărâtă de babă de optzeci de ani? Tu nu te uiți la tine, câtamai omul ești?

DAN : Dacă-ți spun! Eram pe scară și încercam să schimb becul de la etajul trei, că era beznă ca-n curul unui negru și nu-ți spun că mă trezesc cu baba aia nebună că-mi dă cu găleata de lături drept în cap, așa, din senin și mă împinge pe scară ca dementa! M-am dus până la parter de-a berbeleacul și stau și mă mir cum de-am scăpat cu viață. Auzi, nenorocita! Să mă atace pe mine…

INGRID : Păi, parcă altfel ne înțelesesem. Nu era vorba să fie vice-versa?

DAN : Doar nu credeați că-mi bag eu pielea la saramură pentru hârbul ăla de motocicletă? Adică mie nu mi-e bine aici? Mai pun un bec, mai repar un fier de călcat, mai schimb o butelie, am din ce trăi. Și nu mă doare capul!

DORU : Atunci de ce ai promis că… ne rezolvi problema?

DAN : Ca să fac mișto de voi. Ca să văd cât sunteți de proști! Dar acum s-a schimbat treaba: chestiunea a devenit personală. Mie nu-mi aruncă nimeni gunoi în cap și nici nu-mi dă brânci pe scări, că nu sunt adunat de pe gârlă. Eu sunt om serios, cu facultate, nu o vacă analfabetă!… Pân-aici i-a fost! Îi iau gâtul!

GICA (țâșnește de sub masă) : Ați auzit? Sunteți martori. A recunoscut de bună voie!

DAN (răcnește) : Aici erai, moanstro? (Se repede spre ea, dar e prins de INGRID și DORU.)

INGRID : Calmează-te.

DORU : Nu la noi în casă… Dane, te rog eu frumos, fi rezonabil.

INGRID : Să știi că ai binecuvântarea noastră, dar nu aici. Ia-o și fă-i felul cum vrei tu, dar pe scară, sau și mai bine, pe stradă, ca să nu ne bagi și pe noi în rahatul acesta.

GICA : Lăsați-l, dați-i drumul. (Vitează.) Hai să vedem de ce ești în stare, ucigasule! Nu mi-a fost mie frică de armata sovietică și de securitate, doar n-o să mă sperii de un boschetar căcăcios ca tine. Nu mai trăiește săracu bărbatu-miu, că ce toc de bătaie îți trăgea!

DAN (se smulge din mâinile lui DORU și INGRID) : Fir-ai a naibii de javră! Vino încoace, să te eutanasiez…

(Cei doi se învârt în jurul mesei, DAN încercând să o prindă pe MADAM GICA. Ea dovedește o sprinteneală remarcabilă, în timp ce DORU și INGRID privesc scena de pe margine.)

GICA : Șobolan lepros ce ești, mai ții minte când te-au prins ăia doi băieți și te băteau cu rândul în spatele blocului? Ai uitat cum te-am salvat atunci, hm? Nu mai ții minte nici când le-am dat eu cu poșeta în cap și te-am scos din încurcătură?

DAN (nedumerit) : Când m-ai salvat mata, madam Gica? Halucinezi?

GICA : Nu, dragă! Încă mai am ținere de minte. Asta a fost când abia te mutaseși în bloc și erai în clasa a II-a, prin ’70 sau ’71.

DAN : Nu-mi aduc aminte. (Se apropie amenințător de ea.) Eu trăiesc în prezent, iar tu în trecut!

GICA (se apleacă și ia de jos sticla de șampanie și îl lovește pe DAN drept între picioare, cu sete) : Trecut ești tu și neamul tău!

DAN (se prăbușește, ghemuit de durere) : Aoleu, m-a otânjit la sfintele moaște!…

Scena 3

GICA (războinică, îi mai dă câteva șuturi, ca să-și cimenteze victoria) : Na! Ia-o și pe-asta! (Victorioasă, către DORU și INGRID.) Cine se pune cu mine o belește, să fie clar!

INGRID : Aoleu, cum vorbești, madam Gica…

GICA : Așa m-a învățat viața, că eu n-am fost crescută-n puf, ca tine. Eu am stat printre șantieriști, caloriferiști, securiști… (are o pauză de inspirație.)

DORU : Pupincuriști…

INGRID : Ariviști…

GICA : Ce, mă îngânați? (Rotește sticla de șampanie amenințător.) Faceți bășcălie de mine?!… Voi nu știți câți oameni am văzut eu aici, în blocul ăsta! Și nu mi-a fost frică de niciunul!

DAN (dă să se ridice) : Fir-ai tu să fii de babă…

(GICA îl lovește cu sticla în cap. DAN pică din nou lat.)

GICA : Voi știați că la etajul unu a stat un ucigaș în serie? (Cei doi dau din umeri.) Da, era prin anii ’80. Mai precis în 1983. Eu l-am prins. Adică nu eu l-am prins, că l-a prins miliția, dar eu l-am denunțat. Știți ce făcea? Omora femei, le tranșa și apoi le fierbea, iar din oase făcea mărțișoare… că mi-a dat și mie unul. Dar eu l-am mirosit că face ceva dubios, că de unde avea el atâta carne să facă atâta supă și cine să o mănânce, că el era trecut la întreținere singur și nici nu o vindea, că aș fi știut.

(Cei doi sunt oripilați, dar și fascinați.)

INGRID : Adică ăla omora femei și le tăia în bucăți aici?

GICA : Nu tot timpul. Cam una la doi ani… Așa zicea dom’ colonel Georgescu, care a anchetat cazul. Că mă și împrietenisem cu dânsul. O dată mi-a și zis: ”Măi Geni… că știa cum mă cheamă, nu ca voi, care-mi spuneți Gica… ce ficus frumos aveți pe hol, cum îl îngrijiți, că am și eu unul acasă care e ofilit rău de tot.” Eu i-am spus că nu știu, dar mă informez. Ei bine, nu vă spun că am găsit în ghiveci o căpățână de om! Ăla, nea Florică, ucigașul, nu mai avea loc în casă și o ascunsese în ghiveci.

INGRID : Aoleu! (Leșină.)

DORU : Mai termină, naibii, cu poveștile astea, madam Gica! Nu vezi că ai speriat-o pe Ingrid? Vrei s-o ai pe conștiință? Tu știi că ea nu suportă nici la televizor să vadă sau să audă orori?

GICA : Lasă, dragă, să nu mai fie așa sensibilă, că astea-s lucruri care fac parte din viață. Așa a fost situația în blocul ăsta. Nu ne-a fost niciodată ușor. De exemplu, tu știi că ăla de-a construit blocul a murit la Canal?

DORU : Cum așa?

GICA : Păi foarte simplu, Caragioglu ăsta era mare afacerist, croit pe import de trufandale din Orient. Era putred de bogat. Tot ce însemna marfă de lux în București trecea prin mâinile lui. Ei bine, într-o zi ce crezi că i-a trecut prin cap? În loc să-și bage banii într-o bancă americană și s-o șteargă de-aici, că se terminase războiul și era clar cine câștigase și ce-o să se întâmple aici, dobitocul s-a gândit să construiască un bloc, să-l închirieze. N-a apucat el bine să-l termine, că au venit comuniștii la putere și au naționalizat blocul. Atunci m-am mutat și eu aici, locuiam pe vremea aia la subsol.

DORU : Și ce-are naționalizarea cu canalul?

GICA : Păi cum să nu aibă?! Că atunci când au venit soldații ca să-i ia mobila și să i-o urce în camion, nevastă-sa, madam Caliopi, sare-n sus că să i-o pună cu grijă, că e mobilă de la Paris, sau de la Viena… nu mai țiu minte… Dar ăia special bușeau mobilele, ba de camion, ba de trotuar. Caragioglu făcea fețe-fețe, iar Caliopi își frângea mâinile și ofta, că știau ei ce știau. Ei, și nu-ți spun că la un moment dat unul dintre malaci ia un biedermeyer de-ăla și dă cu el de caldarâm! (Mimează.) Buf!

DORU : Și?

GICA : Cum și?! Era plin cu mahmudele! Se-ngălbenise trotuarul de atâta aur. Atunci i-au săltat și nimeni nu i-a mai văzut vii.

DORU : Ce soartă crâncenă…

GICA : Acuma, fie vorba între noi, mie-mi pare rău de ei, că nu erau oameni răi. Mai mult ea era ticăloasă, dar el era pâinea lui Dumnezeu. Dar și pe ăștia tot prostia i-a pierdut. Cine i-a pus să descleieze scaunele în casă și să bată o noapte întreagă la ținte în tapițerie? Mie mi-a fost limpede de când l-am văzut că a luat ciocanul din garaj. Caragioglu nu bătuse un cui în viața lui, că avea servitori. Așa că mi-a atras atenția imediat. Mi-am și zis în sinea mea: ia să stăm noi cu urechea ciulită, că aici nu e lucru curat. Și i-am pândit toată noaptea. Am tras cu urechea la ușă până m-am lămurit ce aveau de gând să facă și…

DORU : Adică tot mata i-ai denunțat, madam Gica?…

GICA : N-aveam încotro. Dacă nu-i turnam eu, îi turna altul și, Doamne ferește, dacă mă luau și pe mine, că de ce nu i-am denunțat și crăpam și eu la Canal?

INGRID (și-a revenit) : Doru, ajută-mă!

(DORU sare și o ajută să se ridice de jos. O așează pe fotoliu și îi dă o gură de bere.)

DORU : Cum te simți?

INGRID (încă amețită) : Bine. (Dă cu ochii de MADAM GICA și scoate un răcnet.) Aaaaa! (Leșină din nou, în brațele lui DORU.)

GICA : Măi, dar sensibilă e fata asta. (Către DORU.) Ai dus-o la doctor?

DORU : Nu, dar te-aș ruga să te duci acasă la dumneata și să ne lași în pace.

GICA : Adică vrei să mă dai afară din casă, după ce ai vrut să mă omori?

DORU : Cum adică?!

GICA : Tu crezi că nu mi-am dat seama că voi l-ați năimit pe dobitoc să mă strângă de gât? Credeți că sunteți singurii care au încercat? Stau în blocul ăsta din o… mie… nouă… sute… patruzeci… și … șase! Am fost bătută cu lanțul, înjunghiată, asfixiată, otrăvită cu mercur și clor… dar am scăpat întotdeauna cu viață. Și așa va fi mereu, pentru că eu sunt mai deșteaptă ca voi toți. Eu nu sunt dinozaur, să mor călare pe niște principii de căcat! Eu mă adaptez la vremuri și voi

fi mereu înaintea voastră.

INGRID (furibundă) : Ești odioasă! Ai trăit optzeci de ani numai că să faci rău altor oameni!

GICA : Pardon! Am optzeci și șase și mă simt foarte bine.

INGRID : Să te ia dracul de ticăloasă!

GICA : Nu te mai ambala, duduie, că abia ai intrat în blocul ăsta, mai ai de învățat multe. Eu n-am făcut rău la nimeni, niciodată. Eu doar am încercat să trăiesc. Modest, fără pretenții. Doar să supraviețuiesc… Și dacă s-a înâmplat vreodată să nedreptățesc pe cineva, sau să greșesc, a fost doar pentru că mi s-a amenințat existența. Eu sunt un om bun, nu ca voi, care ați încercat să mă omorâți! (Amenințătoare.) Oricum, o să vă pară rău, că așa scrie în Codul Penal: tentativa se pedepsește ca și fapta săvârșită. O să putreziți în pușcărie… luzărilor!

Scena 4

(Dă să iasă demnă, din scenă, dar DAN o prinde viclean de picior și o trântește jos.)

DAN : Unde pleci, iubirea vieții mele? (MADAM GICA se zbate, în timp ce DAN încearcă să o strângă de gât.)

INGRID : Bine-i face!

DORU (o trage de-o parte) : Nu te băga. E problema lor, să și-o rezolve.

INGRID : La noi în sufragerie?!

DORU : Oriunde, numai s-o termine odată! M-am săturat de madam Gica.

(Între timp, GICA și DAN se luptă din greu.)

GICA (gâfâind) : Te-am crescut ca pe copilul meu…

DAN : Nu ai copii…

GICA (începe să plângă în hohote, lucru care îl descumpănește pe DAN) : Nu am avut copii, dar mi-am dorit atât de tare… Nimeni nu m-a iubit așa de mult ca să vrea să-mi facă un copil, iar răposatul era impotent deja, când l-am luat… din cauza alcoolului, știți cum e situația la noi în țară… (Către DAN, care încă o ține de mâini.) Dintre toți copiii din bloc, tu mi-ai fost cel mai drag… poate pentru că semănai cu mine. Erai urât și nătâng, dar aveai ochi frumoși.

(Cei doi au rămas cumva într-o poziție ambiguă, unul peste altul.)

DORU : Ce-i porcăria asta? Vă bateți joc de noi?

INGRID (zăngăne cheile motocicletei) : Dane, te-ai lăudat că faci ceva… Mai ales că e vorba de… o răzbunare personală!

GICA : Am să fac denunț la poliție! O să vă pară rău!

(MADAM GICA se smulge din brațele lui DAN și încearcă să iasă în fugă, dar e prinsă de acesta.)

DAN : Nu mai faci tu nici un denunț, javră!

GICA : Asta s-o crezi tu! (Scoate de undeva un pistol, cu care îl împușcă pe DAN, care se prăbușește.)

(DORU și INGRID sunt în șoc, în timp ce MADAM GICA dă un picior în cadavrul lui DAN, apoi mai trage un foc, pentru a fi sigură că e mort.)

Scena 5

(DORU și INGRID sunt în stare de șoc.)

GICA (ușor dezamăgită) : Pistol T.T., rusesc. Foarte prost. Îl am de la Revoluție, mi l-a vândut un băiat care l-a găsit pe stradă. Era plin de ele pe vremea aia… Am zis să-l cumpăr așa, să-l am în casă, că nu știi când prinde bine.

INGRID (se repede spre DAN, constată că e mort) : E mort! (Spre GICA, total debusolat.) L-ai omorât, bestie!

GICA (ascunde pistolul sub capot) : Mi se pare normal, din moment ce el m-a strâns de gât primul.

DORU : Și noi ce facem acum?

INGRID : Ce facem?

GICA (energică) : Hai să facem!

INGRID & DORU : Ce să facem?

GICA : Hai să ne gândim, că vorba aia, poate ne dă Dumnezeu o soluție, dacă nu, măcar o idee, ceva…

INGRID : Ce mai tura vura, chemăm poliția și asta e.

DORU : Madam Gica, te predai și având în vedere etatea dumitale și cazierul impecabil, probabil că justiția o să fie clementă și o să-ți dea cam…

INGRID : Și dacă-i dau cu suspendare?! Sau, Doamne ferește, cu arest la domiciliu?!

GICA : Dragii mei, eu sunt de mai demult în blocul ăsta și știu mai multe ca voi.

DORU : Cum adică?

GICA : Blocul ăsta are multe secrete și nici măcar marele cutremur pe care îl tot anunță ăștia n-o să le dezvăluie pe toate. Așa că nu trebuie să vă grăbiți cu poliția. Dacă e cazul să chemăm poliția, eu o chem, că pe mine mă știe lumea, nu pe voi, veneticilor!

INGRID (pune mâna pe telefonul mobil) : Eu nu mai aștept. Baba asta dementă e înarmată, este un cetățean mort aici, în sufrageria mea, așa că treaba e încheiată.

GICA (către DORU) : Nu e încheiată! Văd că ai aici o chitară. Nu vrei să cânți la ea prin insulele alea însorite din America?

DORU : Adică? (pune o mână pe telefonul pe care tocmai în butonează INGRID.)

GICA : Ți-am spus că madam Caliopi Caragioglu avea obiceiul de ascundea lucruri prin mobile?

DORU : Da.

GICA : Ei bine, scaunul ăla în care și-a ascuns diamantele, nu l-au găsit comuniștii. A rămas la mine, că nu degeaba am tras cu urechea atunci, când a fost nevoie. Știam tot.

DORU : Și câte diamante sunt?

GICA : Multe!… Cât să cumpărați toate blocurile de pe strada asta, plus o vilă în Bahamas.

INGRID : Doru, cum poți să stai de vorbă cu ucigașa asta?

DORU (îi rade două palme, INGRID se prăbușește) : Uite-așa! (Către MADAM GICA.) Ce facem cu mortul?

GICA (sigură pe ea) : Îl ducem jos cu liftul, apoi îl îngropăm în pivniță, mai am vreo doi, nici o problemă.

DORU (către INGRID) : Mișcă, fi-ți-ar capu’ al naibii de intelectuală care ai văzut prea multe filme și ai vrut să faci pe marea manipulatoare. Ți-a trebuit ție să te pui cu madam Gica. Ce dacă ne-a inundat? Tot nu zugrăvisem de cincșpe ani. Hai, nu te mai holba la mine și pune cârca să-l cărăm pe fostul nostru asociat, poate vedem și noi cum o fi prin Caraibe.

INGRID (se ridică) : Asta s-o crezi tu! De aici nu mai scăpăm!

(Lumina începe să scadă, în timp ce DORU, INGRID și GICA târăsc trupul lui DAN.)

S F Â R Ș I T


Adrian Grauenfels. RĂZBOI CU GAZA

Tuesday, October 31st, 2023

Ne cunoaştem de mai bine de 50 de ani, eu cu Ady. De când eu tocmai intrasem la facultate, în Bucureşti, iar el se pregătea să plece în Israel. Unde, la fel ca mine, nici el n-are astâmpăr - şi publică o mulţime de revistuţe literare, pe româneşte.

Am preluat aici, cum se poate vedea mai jos, cel mai recent număr al uneia dintre acestea.

MOZAIC CU AMICI DE CONDEI

Istoria este crudă și nemiloasă. Poporul evreu a suferit mult și niciodată nu a fost răsplătit de Istorie. Tragedia Shoah-ului este banalizarea supremă a răului, citez aici pe Hannah Arendt.

Întrebările privind Holocaustul sunt multiple… tomuri de hârtie scrise nu pot descrie tragedia imensă prin care a trecut poporul evreu. O lacrimă mare pe cerul Istoriei este Shoah-ul, de fapt o furtună în liniștita trecere a timpului.

Am văzut recent un film extrem de interesant despre negarea Holocaustului. Negaționiștii sunt vinovați de dorința de șterge din Istorie această uriașă populație de evrei sacrificată în numele unei idei aberante de către niște conducători ce au urât însuși omul. Nu îmi pot explica, după atâtea cărți și studii citite, de ce s-a întâmplat… poate pentru că Istoria decide în locul nostru. Explicațiile teologice nu mi se par relevante pentru că Dumnezeu Tatăl Nostru nu dorește decât învierea și îndumnezeirea omului. Diavolul să fi dorit aceasta? Sau nişte simpli oameni mânați de un uriaș egoism și o lipsă de umanitate crasă.

Moartea a fost prezentă mereu în istorie. Totuși, sfârșitul crunt al celor 6 milioane de suflete nu mai ține de hazard, ci de o creație a unor oameni fără suflet, o creație denumită “purificarea etnică și a rasei”. Ura față de evrei este veche și imposibil de explicat în câteva rânduri. Ea a fost dusă spre perfecțiune în timpul Holocaustului, o mașinărie care din punctul ei de vedere nu făcea nimic greșit.

Întrebările apasă și acum conștiința oamenilor, marea vinovăție ce cufundă lumea Occidentală într-o beznă morală, semne evidente ale unui declin civilizațional. Unii istorici și filosofi au explicat Holocaustul ca pe un conflict civilizațional. O explicație aparent logică, o logică istorică, totuși rămâne o explicație puerilă. Dimensiunea a ceea ce s-a întâmplat va putea fi judecată peste câteva secole.

Rănile sunt prea adânci, nu s-au închis, iar cauzele care au dus la această tragedie sunt încă prezente: ură, disensiune, antisemitism, xenofobie, intoleranță.

Are poporul evreu are vocația suferinței?

O întrebare adresată Istoriei…

Alexandru Cristian

***

Jurnalista evreică Bari Weiss a părăsit redacţia New York Times din cauza antisemitismului. Ea scrie:

“În calitate de democrat care a rămas fără adăpost, care acum se află cu siguranță în centru, dar care probabil înclină din ce în ce mai mult spre dreapta, am rămas încă o dată cu o apreciere, în ciuda mesagerului, a mesajului administrației Trump, deoarece, privind retrospectiv, ceea ce a făcut ea era destul de incredibil.

Atât de mult din ceea ce s-a întâmplat în acea administrație [Trump] se dovedește a fi fost corect. Și asta este cel mai frustrant pentru mine. Lucrările la zidul de la graniță? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am ucis mesajul. S-a dovedit că a fost corect.

Emiterea de datorii pe termen lung pentru refinanțare când ratele erau la zero? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.

O pace structurală în Orientul Mijlociu? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.

Când vom înceta să ne mai împușcăm singuri în picior? Și când vom vedea și ne vom lua timp să trecem dincolo de persoana vorbitorului și să le ascultăm cuvânt cu cuvânt?

Dacă este clar că ultimele două săptămâni u fost un semnal de alarmă, următoare întrebare este: De ce?

O parte a răspunsului constă în depravarea pură a terorismului Hamas. Aceasta a făcut ca justificarea și sărbătorirea actelor lor să fie cu atât mai clară.

Contradicțiile și falimentul moral al unei viziuni a lumii care își petrece ani de zile îngrijorându-se de microagresiuni și de poliție a tonului, dar care nu se poate decide de ce parte se află după decapitarea unor copii, nu sunt tocmai greu de observat.

Altfel spus: atunci când organizațiile Black Lives Matter îi slăvesc pe teroriștii islamiști prin postarea unui logo de parapantă, ai fi un prost să nu reevaluezi lucrurile. Evenimentele din ultima săptămână au spulberat iluzia că Wokeness înseamnă protejarea victimelor și apărarea minorităților persecutate. Această ideologie este și a fost întotdeauna despre singurul lucru despre care mulți dintre noi v-am spus că este vorba de ani de zile: puterea. Iar după ultimele două săptămâni, nu mai poate exista îndoială cu privire la modul în care acești oameni vor folosi orice putere pe care o vor lua: vor căuta să îi distrugă, în orice mod posibil, pe cei care nu sunt de acord cu ei.”

***

“Să nu credeți că antisemiții sunt complet inconștienți de absurditatea replicilor lor. Ei știu că remarcile lor sunt găunoase, că pot fi contestate. Dar se amuză singuri, pentru că adversarul lor este cel obligat să folosească cuvintele în mod responsabil, deoarece el crede în cuvinte. Antisemiții au dreptul să se joace.

Le place chiar să se joace cu discursul pentru că, invocând motive ridicole, discreditează seriozitatea interlocutorilor lor. Ei se bucură să acționeze cu rea credință, deoarece nu caută să convingă prin argumente solide, ci să intimideze și să deconcerteze. Dacă îi presați prea tare, vor tăcea brusc, indicând cu superioritate, printr-o frază oarecare, că a trecut timpul pentru argumente.”

Jean-Paul Sartre

***

Nedumerire (e-mail)

Dragă Adrian,

Sper ca sunteți întregi tu și familia, si prietenii, greu de închipuit sălbăticia acestor hamas…. Suntem absolut șocați, cum de au putut să atace ei Israelul?? Ce făcea Bibi când s-a întâmplat asaltul? Când demisionează? Cum se explică catastrofala cădere a Mossad-ului? Cea mai brează armată ce făcea, dormea??? Cum de nu au știut nimic despre ce se pregătea? Ma ierți de întrebările astea, dar suntem uluiți de grozăviile întâmplate în contextul lipsei totale de reacţie a celor aleși să vă păzească viețile. Suntem cu gândul la voi toți cu speranța că sunteți neatinși de o asemenea violență…

Sa auzim de bine. Cu inima strânsă,

Miki

(bunul meu amic din facultate – A.G.)

***

O discuție cu pictorul MAX TZINMAN

Max:

- Între timp, vorbind de ce e aici, în USA: violență fizica eu încă nu am văzut personal, dar ai citit cum se striga Jews to gas… distanţa pîna la fapte nu e așa mare. Și ce vad: destul de multe afișe cu ostaticii, rupte. Se pare că unii din cei care o fac, dacă spui ceva îți răspund ca … e ilegal să pui postere, si că nu vor murdărie! Am văzut și o discuție despre niște copii/tineri (probabil de la liceu, încă nici măcar de la colegiu!) care rupeau… și nu-ti imaginezi câți trecători spuneau ca sunt doar copii, ce să faci…

Problema, aici, este că totdeauna criminalii au mai multe drepturi decât victimele… mai degrabă mă arestează pe mine dacă-i fac ceva vreunui asemenea derbedeu…

Unii au publicat fotografii cu huligani care făceau asta, și au fost rezultate: identificați și concediați !

A.G.:

- Te rog liniștește-te. Este și un război cultural de dus. Războiul acesta în Orient va dura şi va avea efecte profunde. E ca un tsunami mondial, vei vedea. Nu avem altă ieșire decât să lichidăm teroriștii care de mici sunt educați pentru ucidere. Israelul are rolul de a expune adevărata ideologie a islamului. Ambiția lor de a trece civilizația prin foc și sabie a fost amplificată de ISIS.

Dacă noi nu îi oprim acum, Europa va ajunge un califat.

***

anonim:

Of! Adrian! Trăim vremuri cumplite. Bunica mea avea o mare frică de război. Se ruga tot timpul să fie pace.

Noi, românii, mă refer la generațiile mai tinere, nu știm să prețuim ce avem.

Cât mai avem. Singurul ajutor care ne rămâne este Dumnezeu. Sunt aproape cu inima,cu gândul , de tine, de toți ai tăi.

Trebuie să fii tare!

***

A.G.:

Nu pot fi tare, nu particip la lupta fizică. Cel mult, îmi descarc emoțiile și frustarea înjurând actualul guvern.

Infinitele discuții stupide, dreapta, stânga, religioși, fanatici, democrație, presa care e scindată, vorbe … vorbe…

Nimic despre Israel, probleme, educație, spitale , corupția de dimensiuni monstruoase, incapabilii penibili aduși de Bibi ca să-i poată manipula comod.

Cât de orb poate fi un popor așa zis inteligent?

***

revista ALTERNANȚE

Dragă Adrian,

Este tulburător ceea ce scrii, dureros, incredibil, e însă realitatea din ziua de azi. Sunt siderat de tot ce aud, văd și citesc. Oamenii suferă, e deja prea mult, nu pot să cred că Addonai vrea acest calvar, nu-mi pot

închipui așa ceva. În numărul din ianuarie al revistei am să includ textul tău, dar și pe celelalte două. E prea trist ca să rămână tăcere! Firește, dacă îmi permiți. Te rog mult să aveți grijă de voi!

Cu cele mai calde gânduri de prietenie,

Eugen Popin

***

Ca să mai uit de politică și copiii prizonieri în GAZA, am inițiat o colecție numită Arte în timp de război. Poezii, proză, desene, discuții legate de conflict. La arme, cetățeni ai scrisului și al vizualului!

Spre bucuria mea, zeci de scriitori și câțiva artiști plastici au răspuns chemării mele.

În numai trei săptămâni, am reușit o cărticică ilustrată (ebook) cu aproximativ 50 de participanți. Poate fi accesată în Jurnalul Israelian:

www.jurnalisraelian.com/_files/ugd/62b9aa_ca00b68d96b049a7a0cb3b17f438c169.pdf

***

A.G.:

Devii filosof când un perete sau o scară decide viața sau moartea. Cad rachete zilnic. E ca un loto ceresc. Miza e viața cuiva.

Unii pierd.

***

“Ieri seară alarmă la noi și explozii undeva foarte aproape, trei răniți – am aflat mai târziu… blocul avariat și declarat nelocuibil.

Când e alarmă, coboară la noi tot felul de locatari de la etajele de sus, care nu au unde să se adăpostească, pe unii nici nu-i cunosc… vin și intră la noi ca la ei acasă.

Lăsăm ușa deschisă ca să nu bată isteric.

Nici noi nu avem adăpost… dar ei se simt mai în siguranță la parter. Dau buzna și se așază într-un colț, în cele 3-4 minute până se oprește alarma. Toți stau cu nasul în telefon, căutând informații. Apoi pleacă fără un cuvânt.

Scena s-a repetat acum câteva zile de patru ori la rând, seara. Nu putem discuta cu ei, vorbesc gibberish, probabil sunt din Uzbekistan, nimeni nu știe limba lor.

Ce situație… ce popor are astfel de revelații? Și nu, nu ne este frică, suntem doar în depresie, NU EXISTĂ viitor aici.”

Delia

***

Acum, când evreii sunt ciopârțiți și decapitați în țara lor, înțeleg că un al doilea Holocaust are data de 7 Octombrie 2023. Acum exact 50 de ani, eram soldat și făceam armata la aviație. Ziua, avioanele de luptă decolau în misiuni periculoase, dar seara piloții erau răsfățați la petreceri cu muzică și gustări aduse de catering.

Ce s-a schimbat? Nimic, doar tehnologia e mai eficientă. Ura e aceiași. Suntem un popor care trăieşte în orele dintre războaie.

Maria Sava

***

A.G.:

Netanyahu nu vrea să recunoască greșeli, nu are nicio responsabilitate, ne zice. Înainte de război a venit la el un grup de ofițeri rezerviști cu un palpabil semnal de alarmă, nu a vrut să-i primească. Ani de zile a permis ca valize cu dolari trimise de Qatar să fie livrate Hamasului. Care a folosit banii pentru înarmare, salariile teroriștilor, a săpat tuneluri tactice și ofensive. Sub ochii celor de la graniță care vedeau antrenamentele, luptele simulate, pregătirile iminente de război. Ei și? King Bibi face pace cu Saudia, merge la Elon Musk să discute afaceri, se plimbă țanțoș prin Londra… Familia locuiește la hotel de 5 stele, pe banii statului, stil Ceaușescu. Hamasul vrea pace, ne zice guvernul, noi trebuie să oprim Iranul…

A.G.:

Am lansat eBook-ul Artele în timp de război. Prietena Julia Kakucs scrie imediat: Undeva în paginile revistei, printre oameni zdrențuiți sunt și cuvintele mele alături de fotografia lui GeoN si sculptura lui Bruno Catalano. Duminica o așteptați și voi pașnică…

Eu aștept mereu o minune… ar fi așa de simplu dacă Omul ar fi Om sau poate este mai corect să spun, dacă nu ar fi Om?

Viktor Frankl a spus: Auschwitz a arătat de ce este omul capabil, Hiroshima a arătat consecințele…

***


George Petrovai. CONFLICTELE

Saturday, August 26th, 2023

Conflictele se înmulțesc
pe-ntreg rotundul pământesc…

Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că e cu zgaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, iar în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică doar mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei…

De reținut că, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, n-a trecut nicio zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă! Din fericire, toate aceste confruntări (în Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie, Irak, Siria, Cecenia, Georgia, mai nou în Ucraina) au fost doar regionale, chiar dacă – direct sau indirect (furnizare doar de armament, tehnicieni și bani) – în cam toate aceste războaie erau angajate marile puteri economico-financiare și militare ale lumii: de o parte Vestul (Statele Unite și aliații lor – NATO, Japonia, Australia etc.), de cealaltă parte Estul (Rusia și îndoielnicii ei aliați din fosta Uniune Sovietică, așa ca nevolnicul Belarus în clipa de față, din Europa – micuța și multdubioasa Ungarie orbaniană, din Asia – Siria, Iran, Coreea de Nord, China, din Africa subdezvoltată și din America de Sud, precum Venezuela cu marile ei probleme interne, asta deoarece ea nu poate să conteze în sensul și la nivelul dorit pe presupușii amici din BRICS, îndeosebi acuma cu prelungitul și istovitorul război pe care-l duce împotriva Ucrainei).

Căci, de la Petru cel Mare încoace și potrivit Testamentului acestuia, necontenit țarii ruși, inclusiv cei roșii (Stalin cu precădere) au urmărit ba expansiunea în Vest (spre Europa nepravoslavnică, căutând prin toate mijloacele să facă vrajbă între francezi și englezi), spre Est (Orientul Îndepărtat) și, mai ales, spre Sud (Transcaucazia, provinciile românești și Marea Neagră, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, astfel încât să o transforme într-un „lac rusesc”).

Numai că de fiecare dată (mai puțin imediat după al II-lea război mondial, când anglo-americanii i-au dat lui Stalin mână liberă în vasta sa sferă de influență), redutabilul tandem anglo-francez, „părintele” celui anglo-american din ultima sută de ani (mai exact de când Statele Unite au devenit principala putere planetară), a izbutit să reteze ghearele rușilor, ulterior ale sovieticilor: războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept consecință imediată pentru noi eliberarea principatelor de muscali, iar în anul 1859, cu sprijinul francezilor și încuviințarea otomanilor, unirea Moldovei cu Țara Românească; războiul ruso-japonez din 1904-1905, care a făcut din Japonia învingătoare (firește, cu un consistent ajutor britanic) și angajată pe calea reformelor moderne – după Restaurația Meiji din 1867 - principalul „actor” politico-economic și militar din Orientul Îndepărtat; „Miracolul de pe Vistula” din anul 1920 sau strălucita victorie a polonezilor în crâncena bătălie cu sovieticii de la porțile Varșoviei; ținerea în șah a Armatei Roșii (din decembrie 1939 și până în martie 1940) de către micuța și curajoasa armată finlandeză, de unde Hitler a tras concluzia că rușii constituie o pradă rapidă prin Operațiunea Barbarossa; destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul lungului război rece, proces istoric la care a contribuit nițel neizbânda sovieticilor în războiul din Crimeea, iar în mod decisiv a contribuit retragerea lor cu coada între picioare în 1989 din Afganistan, după aproape zece ani de lupte și mari pierderi (umane și materiale), pierderi provocate de afgani cu avansatul armament american.

Ce anume l-a determinat pe satrapul Putin să ordone armatelor sale, pe 24 februarie 2022, atacarea din mai multe părți a Ucrainei, încredințat fiind că nici de data asta ucrainenii și diplomații străini nu vor riposta, taman ca la ocuparea Crimeei în anul 2014?

Aparent (punct de vedere susținut de toți filorușii), Putin și ai lui au vrut să le dea o lecție militaro-muscălească atât oficialilor NATO, care au ignorat avertismentele kremliniste de a nu se extinde spre granițele Federației Ruse, cât și sculelor prooccidentale de la Kiev – Zelenski și ortacii acestuia (cică, susține propaganda rusă oficială, „operațiunea militară specială” are ca scop denazificarea și demilitarizarea Ucrainei).

În realitate, Hitlerul de la Kremlin a urmărit și continuă să urmărească două strategii:

1) Prima este politică: pentru ruși refacerea Uniunii Sovietice, iar pentru chinezi și ceilalți pretinși prieteni din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) și din sfera de influență, multipolaritatea lumii în construcție, după o temeinică destrucție, mai exact fragilizarea Vestului și detronarea Statelor Unite din postura de lider mondial (economic, financiar, politic, tehnic, militar, geostrategic), locul lor fiind la o adică luat de Estul marxisto-expansionist, precum și de țările emergente, suprapopulate și doldora de sărăcie lucie, din alianță.

2) A doua strategie este eminamente economică: întrucât este știut că din totdeauna rușii au transformat exportul de petrol și gaze într-o redutabilă armă politică (pentru „frații” ucraineni în mod deosebit, deși conductele rusești treceau prin țara lor), aceștia, cu ajutorul unor companii americane au descoperit pe platoul continental al Peninsulei Crimeea însemnate resurse de petrol și gaze, fapt care le-ar fi asigurat independența energetică, adică descotorosirea de muscali și năravurile lor. Numai că respectivele zăcăminte au alarmat atât de mult Moscova, încât în anul 2014, invocând diverse motive de ordin istoric și social, ea și-a trimis trupele și a ocupat peninsula…

N.B.: Tabloul luptelor politice și al conflictelor militare ar fi incomplet fără menționarea recentei lovituri de stat din Niger, lovitură nu știu dacă pregătită, dar în mod sigur dirijată de Moscova și Beijing, nicidecum cu lăudabila intenție de a veni în ajutorul enormei mase de săraci din acest stat african, că doar rușii și chinezii au hoardele lor de sărăntoci, ci cu perversul scop de a-i izgoni pe occidentali din țară (francezii importă mari cantități de uraniu pentru centralele lor nucleare) și de-a le lua ei locul. Dacă se va întâmpla asta, tot ce se poate ca, peste puțin timp, africanii antioccidentaliști să simtă pe propria piele dura justețe a spusei: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”.

*

Counter instalat la 26.08.2023



free web page counter

Grid Modorcea. RAIUL NU ARE INDICATOARE

Monday, August 14th, 2023

Cum este raiul? Nu știm. Nu l-a descris nimeni. Nici Iisus. Nici Sfântul Pavel.

Puține efulgurații mai găsim la Sfinții Părinți, la Sfântul Ioan Gură de Aur, dar insuficient ca să ne facem o imagine deplină a lui. Povești. Precum povestea că nu noi, ci sufletele noastre vor ajunge în rai dacă, în viață, respectăm preceptele bisericești. Iar dacă vom învia, vom învia nu ca oameni, ci ca duhuri. Dar după cum nici un mort nu a înviat să ne spună cum a fost dincolo, în rai, nu ne rămâne decât iluzia. Iluzia de a ni-l imagina. Oricum, dacă e bine dincolo, mai bine ca aici, nici un mort nu se mai întoarce, nu mai învie, așa cum spun bocitoarele din Țara Făgărașului. Însă după unele observații pe care le putem face în lumea în care trăim, am putea să ne facem o idee despre rai.

Zilele trecute, alungat de canicula din București, am ajuns în zona vâlceană a Băilor Olănești, unde nu mai fusesem niciodată. Și am străbătut-o cu pasul cât am putut, peste 100 de kilometri, suficient ca să spun cu certitudine că în rai nu există indicatoare, cum nu există nici aici, în această zonă. În afară de o săgeată de la margine de oraș, care spune „obiectiv turistic”, nu mai urmează nimic. Doar drumuri de țară sau de munte, poteci, văi cu pietriș, ca drumurile spre satele Șuta, Pietrișu, Comanca, Tisa, Gurguiata sau „Piatra Scrisă”, o adevărată aventură pe drumuri desfundate. Îmi imaginam și ce se întâmplă când plouă. Sau când e prăpăd ceresc, cum a fost aici nu o dată, când izvoarele miraculoase, balneare, au fost distruse, astupate. Acum însă n-am avut parte de nimic potrivnic. Nici lipsa indicatoarelor nu mă deranja, fiindcă mă imaginam în rai. Aici, oriunde privești cu ochii, natura e divină. Cred că el, cuvântul divin, a fost creat ca să-i atribuim naturii divinitate, deși ea e bestială, nu are nici un Dumnezeu.
Singura legătură cu lumea există dacă se întâmplă să apară vreun om, să-l întrebi unde te afli și încotro e mănăstirea pe care o cauți, dar se întâmplă rar acest lucru, fiindcă aici oamenii duc o viață sedentară, iar turiștii nu caută nimic, decât grătare și să stea cu burta la soare. Burta, ce indicator e burta. Eu îmi imaginam că în rai nu sunt burtoși, dar realitatea m-a contrazis.
Am participat la sărbătoarea orașului, care a marcat 496 de ani de atestare documentară. Pe o scenă de la marginea Parcului Central erau cei mai grași oameni pe care îi are acest oraș. Nu sunt oameni, sunt butoaie. Iar lauda lor pesedistă că au făcut minuni din Olănești este pe măsură, adică e umflată, fără acoperire.
Cred că nici unul dintre acei umflați nu au văzut drumurile pe care scrie în oraș „obiectiv turistic”. Eu le-am bătut pe toate, sunt abandonate, desfundate. Și cred că atunci când va ploua, vor fi impracticabile. Am cucerit per pedes toată zona. Acum stăpân este praful. Să nu treacă vreo mașină, că ieși din rai! Așa sunt drumurile care au în oraș indicatoarele Schitul Bradu, Mănăstirea Frăsinei, Tisa, Piatra Scrisă, Mănăstirea Tuturor Sfinților sau Lacul cu nuferi. Cel puțin aici, lacul e total neîngrijit, deși e cât o băltoacă, în două trepte, un lac în scară, iar nuferii uscați de anul trecut îi sufocă pe cei vii. Totul e murdar și fără nici un indicator. Ba pe un copac stă lipit, sfidător, acest afiș: „În fața hotelului Parâng există un magazin cu haine din Polonia”. Nici un consilier al primăriei nu vede această mizerie? Lacul nu are nici un administrator, și acolo, zilnic, vine trenulețul cu turiști și copii, care sunt aduși să vadă „minunea naturii”! Nu merită un panou cu câteva informații?
Cum ieși din localitate, nu mai există nici un semn. NU există decât informația de la om la om, dacă îți iese cumva vreun om în cale. Dar sunt rari, cum am spus. Oamenii au venit la tratament, adică se bălăcesc într-o piscină de mucava și stau cu burta la soare. Tratamentul înseamnă pentru ei sedentarism, nu sănătate. De aceea și sunt atât de umflați. Se ghiftuiesc și stau tolăniți. Moarte curată. De aceea am și numit Aleea Izvoarelor, Aleea Vieții și a Morții. Și ce minunată este Aleea. Unică în țară, ca o faleză montană de unde privești mersul sălbatic, șerpuitor, al râului Olănești. El curge năvalnic, ca o apă de munte, în cascadă. Dar trebuie să te uiți în jos, nu înainte, să nu dai de burtoși. Într-un om cu slănini de zeci de kilograme pe el, vezi moartea. El nici nu știe că mersul lui legănat, greoi, gâfâit, este din cauza grăsimii, care i-a strâmbat și fața. Pe o distanță de 100 de metri, numeri 200 de umflați!
Când grupul de fruntași ai urbei, după discursurile sforăitoare, blagoslovite de un popă, au coborât de pe scenă și au început să facă o baie bășinească de mulțime, m-am apropiat și eu de gigantissimul Președinte al Consiliului local, m-am prezentat și i-am spus că vreau să-i iau un inteviu. Mi-a spus grăbit că nu se poate, că e foarte ocupat. Așteaptă atâția oameni cu mâinile întinse spre el. Dar nu vreau decât să vă pun o singură întebare, i-am zis. Da, ce întrebare, spuneți repede, că mă așteaptă lumea. Câte kilograme aveți? Asta a fost întrebarea mea. S-a speriat și a fugit. Dar un consilier rotofei, ca un cartof de 100 de kile, ce se ținea după el, mi-a spus că așa sunt oamenii aici, e orașul cu cei mai mulți voinici din țară, ca să arătăm cât de bine se trăiește în România. Grașii noștri, domnule, sunt semnul prosperității! Putem câștiga și concursurile americane de greutate. Da, i-am dat dreptate. Oricum, președintele local este dublu decât Iohannis, dacă ar candida la președinție, am avea un dulap dublu.
Dar eu știu că tratamentul universal, leac la toate, nu este grăsimea, sedentarismul, medicamentele sau apa iodată, ci mișcarea. Ori timp de două săptămâni, cât m-am învârtit și eu prin zonă, nu am întâlnit pe nici unul dintre cei care se plimbau seară de seară pe Aleea Burtoșilor. Eu am o memorie a chipurilor formidabilă, citesc omul după față. Sigur, trebuie precizat că erau burtoși din toată țara. Unul și unul. Al căror mers dezechilibrat le desfigura figura. Asemenea fețe pocite n-ai să vezi nicăieri pe lume, nici în filmele dystopice. Să vedeți ce scandal făcea o burtoasă că nu poate urca scările până la „Turnul cu bar” al Aleii! De aceea, Aleea Izvoarelor mai poate fi numită și Aleea Patibularilor.
Și e atât de minunat când ieși din oraș, din aglomerația de vile și hoteluri! Abia după ce ieși din zona de clădiri și intri în pădure, începe raiul, tratamentul adevărat, mersul prin desișuri. La vila unde am locuit, Vila „Alpina”, cu un proprietar destoinic, Virgil Baicu, am avut șansa să mă întâlnesc cu doi prieteni, Rex și Lup, câini negri, de rasă ciobănească, care au fost călăuzele mele. Ei mă duceau pe munte, pe toate cărările, erau niște parteneri de călătorie ideali. Și mereu vânau tot ce mișca în pădure. Iar când le cântam, stăteau lângă mine, le plăcea cântecul. Ce le cântam? Evident, „Cântecul Neînregimentatului” din ISTORIA LITERATURII NEÎNREGMENTATE, care se potrivea de minune cu ceea ce făceam acolo:
Neînregimentatului îi place,
Sus la munte, sus la munte la izvor,
Liber și să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor!

Și chiar urcam la izvor. Pe singurul drum normal, drumul făcut de Ceaușescu din beton, care lega heliodromul de la Tisa de vila sa, dinspre Sanatoriul „1 Mai”, ridicat în anii ‘50 de staliniști, există mai multe izvoare. Și lângă fiecare izvor este ridicată o troiță. Că așa este la români, unde există un izvor de la natură, există și o troiță făcută de om. De ce? Ca după ce omul bea apă de la izvor, să se închine la troiță, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru apa pe care i-a dat-o.
Olăneștiul este ca o fântână arteziană a izvoarelor. Și a troițelor. Ca în rai. În Țara Făgărașului, locul meu de obârșie, în loc de izvoare, sunt fântâni. Și lângă orice fântână, o troiță. Care mi-au inspirat filmul eseistic Fântâna credinței. Apa și troița sunt cele două peceți sacre ale țăranului român.
Și pe drumul de beton, există troița Sf. Dumitru, apoi, la vreun kilometru, troița Sf. Maria. Ele sunt ridicate de neamul lui Baicu, gazda mea. Vă recomand acest loc, este o minune, tratament pur, absolut. De la vilă, direct în rai pe poteca de munte, protejat de câini, și la izvor, la troiță, la masa de acolo, unde am scris toate aceste gânduri. Îmi regăseam deprinderea originală a scrisului, fiindcă era tastelor, a computerelor, ne-a făcut să uităm ce înseamnă condeiul.
Și câinii au un simț colosal al potecilor. Când ei o luau prea vârtos înaintea mea, se opreau și se uitau în urmă, mă așteptau, să ajung până la ei, apoi o luau iar la deal. Ei nu merg, ei aleargă. Și ciulesc urechile. Aud orice mișcare a pădurii. Aud și ce se petrece sub frunziș. Și la rădăcina câte unui arbust, dau frunzele căzute la o parte, scormonesc pământul cu o viteză amețitoare și prind ce mișcă acolo, câte un șoricel. Altă dată, au prins și un șarpe. Sunt formidabili, cum știu să facă liniște și curățenie! Lup, cu figura lui de lup, mergea înainte și avea salturi de panteră când descoperea vreo mișcare la rădăcina unui arbust. Parcă era o vulpe de la Polul Nord, care se scufundă prin zăpada înghețată să prindă șoareci. Rex îi ținea isonul, dar era mai înțelept, nu se aventura prostește. Lup se avânta și în prăpăstii. Ba la izvorul „Sf. Dumitru” (ce coincidență cu biserica unde am fost eu botezat cu acest nume!), se scălda în bazinul de acolo. Pădurea era curtea lor. Ei erau stăpânii ei. O pădure fără câini e un loc unde domnește dezordinea. Și e o binecuvântare că nu întâlnești aici burtoși. Rar vezi câte un om, și acela e suplu.
Cine e atletul care aleargă prin rai și face fitness? Și cântă. Și câinii pe lângă el. Deodată se aude o bubuitură din cer, care anunță ploaia. Parcă era trompeta apocaliptică. Pe aici au mai fost inundații, dar nu și în rai. Raiul. Isihie. Liniște absolută. Urci scara pentru contemplarea lui Dumnezeu. Și câinii latră. A apărut Luna. Latră la Lună. Ei latră la tot ce mișcă. Și luna se mișcă, nu-i așa? În rai, indicatoarele sunt câinii care latră, lupii sau leii care urlă, greierii care greieră, veverițele care… ce fac veverițele?
Uite, au fugit de câini și s-au ascuns în troița „Sf. Dumitru”. Și ce fac acolo? Se închină. Știu și ele ce-i păcatul.

https://www.valceaturistica.ro/atractii-turistice-valcea/baile-olanesti/

Counter instalat la 14.08.2023


Grid Modorcea. UN MOULIN ROUGE CA-N TAHITI

Monday, June 12th, 2023

Ce înseamnă forța și personalitatea unei galerii de artă? Să descopere talente și să le impună.

Asta face Galeria Kulterra, cea mai tânără galerie din România (înființată în 2021), dar care realizează evenimente ce nu pot fi concurate de nici o activitate a UAP și a altor instituții de cultură, pentru simplul fapt că acestea sunt instituții de gașcă, osificate, iar Kulttera este o galerie privată, cu o amploare și ambiție care mă face să spun că ea reprezintă speranța culturală a țării. Oricum, a devenit simbolul capitalismului românesc.

Toate evenimentele ei sunt unicate. Artiști despre care nimeni nu a auzit, pentru că au fost îngropați/marginalizați de înregimentați, devin peste noapte nume importante în cultura română și mondială. Așa a fost cazul artistei Valeria Glibinciuc, un fenomen despre care am scris anterior, iar acum voi scrie despre o nouă artistă remarcabilă, lansată de Kulterra, Miruna Cojanu, necunoscută până mai ieri. Când televiziunile publice sunt pline cu umpluturi, cu vedete de mucava, sufocându-ne cu aceleași nulități, care în afară de faptul ca își prezintă „look”-ul pe ecran, nu au creat nimic la viața lor, e greu să bagi în seamă valori autentice! Dar ce greutate au acestea în timp, în istorie, față de lumea găștilor prezentate de televiziuni!
Se profilează clar o Românie a favorizaților puterii și ai TV, superficială și obtuză, și o Românie profundă, liberă, independentă, a valorilor neînregimentate. Acestea sunt suportul României de mâine. Ele se vor remarca treptat, prin efortul unor galerii precum Kulterra, în ciuda oficialilor, care au ținut astfel de valori în umbră. Ciolacii cu ciolanul, dar vor muri cu osul în gât, iar Miruna Cojanu va supraviețui, va fi un nume pe firmamentul plasticii românești.
Edificiul galeriei Kulterra pare demn de a fi dat ca exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie arta în România, la concurență cu galeriile americane. A dovedit-o și vernisajul expoziției Mirunei Cojanu, un vernisaj cum nu am mai văzut în România, ci numai la New York, iar asta, atunci când erau evenimente de marcă. A fost o adevărată sărbătoare a minții și trupului, fiindcă frumusețea tablourilor (peste 40) se armoniza cu un party select, o abundență ca în saturnaliile romane. Totul a fost un mare fast. Lume multă, o mulțime de oaspeți aleși, care o încărcau pe Miruna cu flori și daruri. Evident, nelipsiți erau și parangheliștii, o categorie de amatori de artă inevitabilă. Parcă era ruptă din tabloul lui Bouguereau, La jeunesse de Bachus. Iar în mijlocul acestei mulțimi flămânde de… frumos, o violonistă cânta în draci muzică simfonică, strunele se încingeau pe arcuș, cânta piese speciale, un fel de cântece de lume, tipice pentru ceea ce am numit „iuțirea de sine”, cum ar fi piesele lui Sarasate, marele virtuoz spaniol, celebru pentru fantezia Carmen, dar mai ales pentru Melodii țigănești. Adică piese de mare dexteritate. Și acest delir simfonic rima cu imaginile de pe pereți, cu fenomenala serie de portrete feminine, a unor femei care se dezbracă sau gata dezbrăcate, aproape nud, ne aflam parcă la Moulin Rouge, dar unul original, în care dansatoarele nu mai erau pe scenă, ci deja deveniseră revelații plastice.
Dacă vom ști că tendința actuală a plasticii mondiale este revelarea Kitsch-ului, pe linia pop-art trasată de Andy Warhol, voi spune că expoziția Mirunei Cojanu poate avea un mare succes în galeriile din Manhattan. Și sunt tentat să vorbesc cu Pace Gallery, să-i facă acolo o chemare.
Portretele acestor femei (prostituate) sunt extrem de vii, de colorate, dar nu ca în atmosfera de salon de la Moulin Rouge a lui Toulouse Lautrec, ci șochează printr-un limbaj policrom de o adevărată sălbăticie, ca în plastica tahitiană a lui Paul Gauguin. Asemănarea ca viziune și culoare este izbitoare, fiindcă și femeile Mirunei Cojanu sunt fericite; oricum, așa cum anunță titlurile lucrărilor, ele te așteaptă, te seduc, te doresc, te incită, te îndeamnă să visezi.


Miruna și-a pus expoziția sub acest motto: „Între mâine și ieri e IUBIREA. ACUM O simt”. Lucrările sunt datate din perioada pandemiei și până azi. Și sunt generate de un optimism feroce. Criza și ceața în care se aflau atunci România și lumea, au fost învinse de artistă cu un suflu puternic de viață, precum coloritul radiant al lucrărilor. Prin arta sa, artista declară că vrea să aducă oamenilor încredere, liniște, exuberanță, pentru „a face față răului radical de lângă noi, vanității și zgomotului asurzitor de pe pereții reali și virtuali ai comunităților noastre, anxietăților care ne sunt amplificate de cei care vor să ne dezvețe libertatea. De aceea aleg să explorez mereu partea plină de frumos a vieții…”
Și această „parte plină de frumos” este amplificată în galerie de seria de covoare pictate, de o mare frumusețe plastică, o arhivă de covoare magice, purtând amprenta vechiului, a petelor care le destramă, ca într-o proză de Mircea Eliade, un adevărat experiment unicat în arta mondială, la concurență cu Monhir, artista iraniană, colecționară de artă populară tradițională, căreia am avut ocazia să-i văd o mare retrospectivă la Guggenheim Museum.
Și mi-am imaginat, ca în povestea covorului fermecat, cum femeile Mirunei Cojanu se desprind din ramă și se așează pe câte un covor pictat și plutesc prin aer ca niște întrupări din O mie și una de nopți, plutesc în măreția galeriei, apoi ies afară, pe strada Știrbei Vodă, și se duc în apropiere, adică în Cișmigiu, tot parcul fiind plin de imaginea lor plutind pe cer, ca pe apele somnului, cum spunea Blaga, ca în curțile dorului.

Grid Modorcea, dr. în Arte



free counter

Dennis Deletant. ÎN CĂUTAREA ROMÂNIEI

Thursday, May 25th, 2023

Dennis Deletant s-a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London. Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s KnowHow Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

*

prefaţă

Romancierul V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit: „România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele satelit. Ca vizitator, ești obligat să ai un ghid, iar acesta te păzește la fiecare pas. Când ieși din dormitor dimineața, el te așteaptă. Te plictisește pe toată durata zilei. Rolul lui este să ofere informații, dar este lipsit de umor, tinde să fie didactic și știe tot. Nu am putut scăpa de impresia că disimularea subtilă și o mentalitate reacționară sunt larg răspândite“.1

Primul meu contact direct cu România a avut loc în iulie 1965. Totul a fost astfel organizat, încât posibilitățile de a întâlni membri ai opiniei publice au fost limitate și, ca atare, trăsăturile menționate de Pritchett nu mi‑erau familiare. O caracteristică inevitabilă a vieții în România sub regimul comunist era omniprezența Securității, cunoscută oficial, în cea mai mare parte a perioadei, ca Departamentul Securității Statului din Ministerul de Interne. Mi‑am dat seama de asta în cursul vizitei, iar impresia mi‑a fost confirmată de experiențele ulterioare. Preocupările mele profesionale și personale referitoare la România s‑au întins pe întreaga durată a regimului Ceaușescu, din 1965 până în 1989, și era de așteptat ca această familiaritate și prieteniile mele cu istorici și scriitori atragă atenția Securității, așa cum mi s‑a confirmat în 2007, când mi‑am studiat dosarul de Securitate.

Literatura care tratează istoria României de la impunerea regimului comunist, în 1945, vorbește prea puțin despre mecanismul de teroare folosit de Stalin pentru a‑și impune voința în România și despre organizarea Securității. Această omisiune a fost, la prima vedere, surprinzătoare, poate, dată fiind importanța terorii instituționalizate practicate de Securitate în consolidarea regimului comunist, mai întâi sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej (19011965), iar apoi sub succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu (19181989). Totuși, rămâneau prea puțin cunoscute structura și personalul organismului abilitat să terorizeze populația pentru a o determina să accepte introducerea legislației comuniste în România, abilitat să aresteze 80.000 de țărani care se opuneau reformei agrare din 1949, închidă și tortureze șase episcopi greco‑catolici (uniați) și șase sute de preoți care au refuzat unirea cu ortodocșii în iarna lui 1848, iar în vremea lui Ceaușescu, să deporteze zeci de mineri din Valea Jiului după revolta acestora din august 1977. Pe tot parcursul epocii Ceaușescu, organizarea Securității și activitatea acesteia au rămas strict secrete și, tocmai fiindcă era dificil să verifici informațiile, cercetătorii problemelor românești, inclusiv subsemnatul, nu s‑au ocupat de instituție.

Mai existau și alte motive pentru această omisiune. Unele dintre relatările oferite de victime despre tortură, închisori, lagăre de muncă erau atât de îngrozitoare, încât păreau de necrezut, mai ales românii erau cunoscuți pentru înclinația lor către dramatism. În al doilea rând, nu existau surse oficiale românești cu ajutorul cărora verifici aceste relatări. În fine, cercetătorii se temeau că, folosind materiale necoroborate cu mărturii independente, riscau fie acuzați nu sunt decât niște propagandiști anticomuniști. Controlul atent al vizitatorilor străini de către regim i‑a permis acestuia să restricționeze fluxul de informații care ieșea (și intra) din țară, și astfel ceea ce s‑a întâmplat în România a rămas, până târziu în anii 1960, aproape deloc cunoscut în afara granițelor.

Până în 1990, în Vest a apărut foarte puțin material, de orice tip, referitor la lagărele de muncă și la închisori, şi, în general, în publicațiile emigrației românești.

Această lacună, alături de propria‑mi experiență din România și de ocazia de a consulta unele dosare ale Securității m‑au convins ca, după 1990, îmi redirecționez activitatea de cercetare către Securitate. Totuși, cele mai importante două studii ale mele, Ceaușescu and the Securitate. Coercition and Dissent in Romania 19651989 (1995)** și Communist Terror in Romania: Gheorghiu‑Dej and the Police State, 19481965 (1999)**, ambele publicate la Hurst, nu sunt doar niște istorii ale Securității, ci încearcă să analizeze, în egală măsură, ce rol a jucat folosirea de către regimul comunist a fricii și constrângerii pentru menținerea sa la putere și cum a fost suprimată orice fel de opoziție și disidență. Au mai existat și alte strategii folosite de Ceaușescu pentru a‑și menține puterea. Acestea au constat în apelul la naționalism și dezvoltarea unei politici externe autonome. Fiindcă aceste practici au avut succes, Ceaușescu a reușit să câștige susținerea majorității elitei intelectuale și obediența restului populației. În cazurile în care disidența și‑a făcut apariția, i‑am descris evoluția și pașii făcuți pentru eliminarea ei și, procedând astfel, am testat afirmația disidentului rus Andrei Amalrik, potrivit căruia „nici o opresiune nu poate avea succes fără aceia care sunt gata să i se supună“. Ca și în cazul altor mașinării ale terorii politice, cea mai puternică armă a Securității a fost frica, iar profunzimea la care aceasta a fost inculcată în rândul populației românești reprezintă principalul motiv al succesului său. Frica induce obediență și de aceea este un extraordinar mijloc de a economisi eforturi.


* Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965–1989, Humanitas, București, 1998 (n. red.).

** Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc. 1948–1965, Polirom, Iași. 2001 (n. red.).

Ca lingvist de formație, interesele mele de cercetare mergeau inițial către istoria limbii române și către manifestările timpurii ale scrierii ei. Asta presupune operele cronicarilor din secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, a căror principală motivație de a scrie era dorința mărturisită de a‑și afirma identitatea națională. Principala mea inspirație pentru aceste amintiri au fost contactele cu românii și experiența din regimul Ceaușescu. Pentru mine, acea experiență s‑a întins pe perioade relativ scurte de timp, totuși a fost suficient pentru a aprecia presiunea sub care trăiau prietenii români și rudele mele prin alianță. Lecțiile primite prin educația mea, în sensul larg al cuvântului, în calitate de cetățean britanic, precum și conștiința faptului că lucrul cel mai rău care mi s‑ar fi putut întâmpla pentru orice ofensă adusă regimului era eventuala mea expulzare din țară mi‑au dat o anumită libertate de comportament ce le era interzisă românilor. Nu trebuie uitată îndrăzneala acelor români care au avut curajul să conteste regimul, un curaj cu atât mai demn de admirație cu cât știm că ei nu aveau siguranța unui pașaport occidental. De la această constatare ar trebui să pornească toate judecățile referitoare la comportamentul populației sub Ceaușescu.

Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice, dar consider un privilegiu faptul i‑am cunoscut. Prietenia cu ei mi‑a confirmat că nu trebuie să mă încred în generalizările despre România, generalizări care continuă să se regăsească în parte în media occidentală cu referire la România lui Ceaușescu și care, dacă sunt acceptate, conduc la judecăți false. Pe măsură ce excesele despotice ale lui Ceaușescu s‑au intensificat în anii ’80, românii erau caracterizați din ce în ce mai des ca fiind „slabi“ și „timorați“. Astfel de acuze se bazau pe ceea ce părea să fie absența contestării regimului Ceaușescu în România, prin comparație cu revoltele din Polonia și din Germania de Est la începutul anilor ’50, cu insurecția maghiară din 1956, cu Primăvara de la Praga din 1968 și cu mișcarea Solidaritatea din anii ’80. Acceptarea indiscutabilă a unor asemenea acuzații este prin ea însăși o dovadă a succesului Securității în a suprima orice informație despre rezistența față de regim. Spre exemplu, nu se știa practic nimic în Vest, nici măcar în cercurile emigrației, despre curajoasa luptă din Munții Carpați a două mici grupuri de autointitulați partizani, conduse de doi foști ofițeri, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, care au rezistat fără a fi arestați vreme de nouă ani, între 1949 și 1958.

Aceste amintiri încearcă să pună în lumină unele ambiguități și contradicții induse în comportamentul uman de statele totalitare. Recurgând la prieteni și la familie sau pur și simplu la egoism, oamenii puteau să ocolească rigorile regimului. Aceleași calități stăteau și la baza disimulării pe care o menționa anterior V.S. Pritchett, căci în societatea românească din vremea lui Ceaușescu, oamenii duceau o existență duplicitară. Erau obligați în fiecare zi să realizeze un echilibru între exigențele vieții „oficiale“ și încercarea de a avea o viață „neoficială“. Acest joc dublu practicat în relația cu regimul era evident în strategiile adoptate de mulți români pentru a supraviețui regimului. Ele făceau parte din atitudinea multor români, așa cum mi‑a fost descrisă de un tânăr regizor de teatru în 1988: ”Majoritatea oamenilor care trăiesc într‑o dictatură vor să uite de ea, să‑și vadă de viețile lor și se distreze cât de mult pot. Așa că, atunci când programul televiziunii române s‑a redus la două ore de transmisie pe zi, în 1984, mulți cetățeni din București și din orașele mari și‑au procurat aparate video și casete cu filme occidentale. Importul acestor produse nu a fost interzis, probabil fiindcă printre cei care le foloseau erau și oficiali ai partidului și ai Securității, care nu l‑au alertat pe Ceaușescu despre această modă.”2

Disimularea e postura esențială pentru înțelegerea obedienței, și cercetarea mea asupra României o ia permanent în calcul.

*

Tot persona non grata fusesem declarat și eu în anii ’80. În modul cel mai oficial, însă pe șest. Dacă angajarea mea la un teatru fusese anunțată în prestigioasa Românie literară de însuși Valentin Silvestru, concedierea mea de acolo a fost menționată numai în actele procesului civil pe care l-am pornit după aceea. Activiștii, securiștii și colaboratorii lor benevoli (în cultură, erau mulți din aceștia) răspândeau de zor zvonul că aș fi plecat din România. Voiau să-mi șteargă urma.

Asta, fiindcă făcusem și eu niște comentarii nefavorabile la adresa lui Ceaușescu și a regimului său politico-dietetic – și anume, pe hârtie tipărită (detalii, la https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223). Dar, în fine, să lăsăm morții – și mai ales, ne-morții cu pensii exorbitante – în pacea lor.


Un alt motiv pentru care domnul Deletant și cu mine ne-am trezit interesați, fiecare, de activitatea celuilalt, a fost faptul că auzisem de la defunctul meu tată de comportamentul ciudat al piloților fluviali din Orșova, acesta fiind orașul meu natal, din vremea războiului al doilea (https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17001). Și că scrisesem despre el pe blogul de față, în august 2016. Subiectul fiind tratat, pe larg și documentat din surse arhivistice, pentru prima oară într-o carte tipărită la noi, în volumul domniei sale tradus în 2019 (Activități britanice clandestine în România în timpul celui de al doilea război mondial, ed. Humanitas, pag. 126 și următoarele).


M-am bucurat, deci, că era adevărat ce scrisesem despre piloții aceia. Că da, există și istorie orală.
Iar actuala sa carte tradusă la noi, focalizată pe deceniile noastre ceaușiste, mai ales pe ultimul, dement și bestial, parcă ar fi o alinare.
Parcă îți vine să zici: uite că n-am suferit în tăcere, în întuneric, mai știa cineva de noi.
Dacă asta o fi o consolare.

(D.P.)

Counter instalat la 25.05.2023



website view counter

Irina Kavali. CRIZE DE POLEI – 5 IAN. 1998, 5 APR. 2023

Monday, April 10th, 2023

În  ianuarie ‘98 locuiam la Montreal într-un apartament cu chirie în care, din fericire, aveam gaze la bucătărie. Copacii falnici de pe strada Ouimet erau încătuşaţi în ghiaţă şi crengi uriaşe, sugrumate şi îngreunate, cedau sub greutate şi se prăvăleau pe trotuare, peste peluze şi uneori peste maşini. Când a căzut curentul, reflexele de pe vremea lui Ceaşcă au reînviat instantaneu. Înainte de somn ne înfăşuram în straturi, ca ceapa. Peste maiou puneam tricou cu mâneci lungi, peste el pijamalele, peste pijamale treningul cu glugă şi fermoarul ridicat până sub bărbie. Şosete de bumbac sub cele de lână şi fes tras pe frunte sub glugă, ca să ţină sinusurile la cald. Pături peste plapumi, iar  noi dedesupt, ca umplutura în sarma.

În dimineaţa de ianuarie canadiană, profitam de ochiurile aprinse, ne încălzeam la aragaz, ascultam ştirile la tranzistor bând un ceai fierbinte, şi ne spălam în baia rece, cu apă din abundenţă, care clocotea în oale mari pe flacără. Ce desfătare să verşi pe tine o căldare plină cu apă încropită !

Ajungeam la birou mai devreme, veseli, pentru că acolo era cald iar noi curăţei, mirosind frumos. Luam micul dejun cu colegii  montrealezi, văicăritori pentru că în marea lor majoritate nu aveau nici ei curent electric şi se minunau de tonusul nostru bun. Suntem antrenaţi, le spuneam. La noi în Bucureşti a durat frigul câţiva ani buni. A, da, ziceau ei neîncrezători. Cum aţi rezistat ? La fel ca aici, cu mici diferenţe, le spuneam. (Şi ce diferenţe ! Habar n-aveţi voi, răsfăţaţilor.)

Voiau să afle şi le povestem :

Când suna ceasul în apartamentul nostru din capitala României socialiste - istoriseam -  ne trezeam cu obrajii roşii, ca nişte tineri pocnind de sănătate. Până deschideam gura. Vorbeam răguşiţi, cu voci de buldogi supăraţi, cu nasul fonf de muci şi gâtul hârâit de mizerii. Ne dezmorţeam în baie ieşind din cele patru straturi de bulendre. Peste noapte, un mic reşou de voaiaj lăsat în priză,  încălzea o oală  pântecoasă plină de apă. Încălzea cât de cât şi baia, dar mai degrabă  bolul de porţelan, căci reşoul era strecurat în spaţiul îngust dintre WC şi perete. Măcar nu ne electrocutam derièrul la primul pipi al zilei pe capacul de lemn frigorifiat. Din apa fierbinte încropeam câte o găleată fiecare. Puneam un prosop împăturit pe fundul căzii îngheţate şi ne spălam  voios, fericiţi că putem săpuni unde trebuie.

La birou trăiam în frig, între jelanii şi glume hazoaze, făcând haz de necaz şi multe ceaiuri la fierbător. Puneam câte un fier de călcat la picioare, ascuns privirilor controlante, doar-doar ne-ar mai încălzi tălpile. De frig ne trecea des, dar ne ţineam cât puteam, evitând locurile de ezanţă, pentru că erau murdare. Geamurile înguste din cele două despărţituri strâmte erau parţial sparte, iar vântul bătea direct peste goliciunile suspendate în aer. O colegă foarte preţioasă şi antiseptică, din cele care şterg tacâmurile în restaurante înainte de a mânca (colegii mei canadieni măreau ochii a nedumerire)  s-a ţinut o zi întreagă, dar înainte de plecare nu a mai rezistat. Speriată că se va scăpa în vreun autobuz aglomerat, a tras un sprint  resemnat spre toalete. A revenit du petit coin, râzând şi plângând, pentru că, după atâta strângere din buci, când şi-a dat drumul - din aer, asa cum se proceda pe atunci - jetul cu presiune a ieşit oblic şi a udat-o pe picioare şi pe pantaloni.

Râd canadienii deşi sunt nedumeriţi.

- Nu înţeleg, a spus cineva. Aveaţi electricitate. Funcţiona, nu ?

- Păi da !

- Şi atunci ? De ce stăteaţi în frig ?

- Vrerea politică.

Nu intram în detalii, nu ar fi priceput.

5 aprilie 2023. Provincia Quebec şi mai ales Montrealul sunt lovite de verglas. A plouat cu polei trei ore. Copacii sunt îmbrăcaţi în sticlă. De toate crengile, cablurile  sau barele orizontale atârnă sute de ţurţuri mici, egali, ca dinţii pieptenului. În casă e cald, trec aspiratorul, supa fierbe la foc mic pe plita electrică. Totul pare normal, dar spre amiază becurile încep să pâlpâie. Prevăzătoare pun în cuptoraş o pizza Ristorante pentru Petre. Pe la trei, pata-bum-bum-para-bum ! Cade curentul. Pizza e gata, dar supa nu prea. La şase mă bag sub plapumă, sperând că lumina va reveni, aşa cum s-a mai întâmplat de câte ori am avut câte o pană. Nu avem încă idee de amploarea fenomenului.

Petre a făcut un foc mititel în şemineul de jos. Pentru că ventilatorul care împinge căldura spre fantele din parchetul etajului nu funcţionează fără curent, Pietruşca evită pălălaia. E totuşi destul ca să fiarbă un ibric şi bem un ceai fierbinte, Cănile ne încălzesc palmele. Tot soţul meu, priceput la toate, deşurubează de pe deck o lampă solară cu trei faze care luminează a giorno. Şi tot  el aduce un încărcător din cele care bustează bateriile decedate ale maşinilor şi branşează prin el celularul la lap ca să vadă un film.

Vorbim cu prietenii la telefoane, schimbăm ouaţapuri, poze cu crengi uriaşe sfâşiate. Internetul a căzut, telefoanele se descarcă, frigul e umed, deranjant. La unu noaptea declarăm forfet, ieşim din păturile în care ne-am culcuşit pe canapele. Punem straturile de noapte pe noi, aşa cum ne-a învăţat experienţa bucureşteană şi cea de aici din ‘98. Păturile peste plăpumi, şosetele, căciulile, tragem de mâneci ca să ne acopere palmele şi încercăm să adormim în cazemate, înţepeniţi sub greutatea cuverturilor.

Joi dimineaţa şirile sunt proaste. Peste un milion o sută de mii de locuinţe fără energie electrică în Quebec. O sută de mii alături, în Ontario, care a fost mai puţin lovit de polei. Cartiere întregi sunt lipsite de energie. Seara fusese întuneric pe străzi ca în satele ne-electrificate. Lucrătorii de la HydroQuebec sunt la lucru, ajutoarele vor sosi de peste tot, dar e evident  că nu sunt destui. Mâna de lucru e insuficientă. E aşa şi fără crize de orice fel. Lipsa angajaţilor în toate sectoarele e un mister pentru mine, acum că pandemia s-a răsuflat. Unde sunt cei erau înainte la posturi ? Muncesc totuşi undeva, nu ?

Vestea bună e că avem lanterne şi lumânări destule în casă. Avem şi noi ceva. Pot face o fondue chinoise la lumânare. Nu am, dar pot.

În ianuarie ‘98 stâlpii de înaltă tensiune s-au frânt sub presiunea şi greutatea apei îngheţate. Turtiţi la pământ, dădeau impresia unor schelete de tablă contorsionate de măinile unui uriaş. A fost un dezastru care a întârziat revenirea la normal. Cartiere sau numai străzi izolate, au rămas săptâmâni întregi fără curent. În unele sate sau comune nu a fost lumină nici în februarie, iar în câteva, de abia la finele lui martie.  Scurta perioadă de căldură care a generat criza de polei din ianuarie  s-a dus repede şi iarna şi-a revendicat drepturile.  Frigul a gonit mii de oameni din casele îngheţate în adăposturi organizate de guvern. Paturi pliante, pături, mâncare, duşuri, produse de toaletă au fost puse la dispoziţia refugiaţilor. Populaţia a dat dovadă de o solidaritate exemplară. Oameni care aveau energie electrică se duceau în centrele de ajutor şi invitau bătrâni sau tineri părinţi cu copii mici, complet necunoscuţi,  să se adăpostească la ei.

Guvernul de atunci a fost tras de toate mânecile. Se sugera, se cerea, se pretindea un proiect de îngropare a cablurilor electrice ca să se evite pe viitor rupturi, căderi periculoase peste curţi sau case, întreruperi de curent. Politicienii au dat din colţ în colţ. Cred că au găsit chiar încăperi cu cinşpe colţuri în care au dat dintr-unul într-altul încercând să înece peştele. Costurile erau prima scuză. Îngroparea cablurilor nu e o soluţie perfectă, spuneau unii. Teoria e reluată şi azi de un ministru-mistreţ, care evită detaliile cu voce gravă, imitând competenţa pentru cei de la galerie. Noi am plătitără bilete mai scumpe, nu îl credem.

Îmi aduc aminte de tuburile de ciment cu înălţimea unui stat de om de pe centrul căii Moşilor, când se lărgise vechea stradă. Se construia noua arteră, cu bloace şi magazine la parter. Prin tuburi, în care se circula leger, treceau toate cablurile, conductele, firele telefonice. Orice pană se putea localiza uşor. Era în anii 80 sub Ceaşcă. Inginerii noştri aveau tradiţia unor Saligny, erau  deştepţi, înformaţi în ciuda greutăţilor. Din păcate, mai există o tradiţie care se perpetuează şi care repetă papagaliceşte : ca la noi la nimeni ! Nu-i adevărat ! Există şi în România genii. În toate domeniile. Politicul - la noi,  la voi,  aiurea  - Oh !

Au trecut douăzeci şi cinci de ani. În Quebec s-a clădit enorm. Cartiere întregi au ieşit din pământ, bloace de condouri, orăşele chiar. Stâlpii de lemn de la faţade, cum erau pe la noi în sate, cu un bulb electric sub o pălărie de tablă,  au fost înlocuiţi cu lampadare stradale, unele foarte frumoase. Cablurile ? Tot pe sus. Zic politicienii că între 10 şi 15 % din cabluri sunt îngropate. Măcar în noile construcţii ? întreabă ziariştii. Parţial, că nu e posibil peste tot, că nu e bine, că o pană ar fi mai greu de localizat dacă e îngropată, zice ministrul-mistreţ cu emfază.

Adică, în era informaticii, o îngropi şi îi pui cruce.

6 aprilie 2023, ora 9 dimineaţa.

Minus un grad outside. 13 grade Celsius în dormitor. Obrajii nu sunt roşii, că nu mai avem treizeci de ani,  dar vocea e de buldog supărat. De doi buldogi. Mai curge apă caldă, ne spălăm ochii şi dinţii, ceva pe ici, pe colo, dar nu intrăm în cadă. Schimbăm straturile de noapte cu altele de zi şi după două ore telefonice ne suim în maşină. Cel puţin acolo suflă cald şi la picioare. Adina ne-a sugerat să cumpărăm un reşou cu butelii mici şi ne trimite poze cu al ei.

O pornim peste podul Mercier spre insula Montrealului. Soarele a mijit de sub norii denşi, apa fluviului e acoperită de ceaţă. Se circulă bine şi ajungem repede în Saint-Laurent, în fostul nostru cartier. Magazinul închis, parcarea cât două terenuri de football, pustie. O pornim spre altele, dar toate sunt închise. Băncile la fel. Lume puţină pe trotuare. Aglomeraţia s-a mutat pe macadam. Pătrundem în ambuteiaje. Străzi baricadate de conuri oranj, maşini de poliţie cu sonorul la maxim, agenţi de circulaţie în răscrucile cu semafoare nefuncţionale. Mulţi copaci răniţi, crengi peste tot, zgomote de fierăstraie pe benzină, de tocătoare de crengi care funcţionează din plin. Un iz  pre-catastrofal îmi crispează inima. În aer pluteşte un avertisment. Cum ar fi dacă ne-am întoarce la epoca dinaintea electricităţii ? Nu mai vorbesc de nebunia care ne-ar apuca fără internet şi celulare.

Petre vrea o cafea. McDonald închis, cafenele închise, restaurante cu lacăt pe uşă. Unde e deschis se plăteşte doar cash. Oameni îngheţaţi, flămânzi, cu cărţi de credit inutile între degete. N-au bani de hârtie, nu mai sunt obişnuiţi. Alţii le dau sfaturi enervante, din categoria “cum trebuie să fii precaut”.

Revenim în Chateauguay, “La noi la ţară”, cum ne ironizează cineva drag. Ciur-priză ! Tim Hortons e deschis, luminat, încălzit, cu oameni la coadă. Se plăteşte cu cartea de credit dacă vrei. Sâc-sâc ! Tinerii cu lap-toape la încărcat, cafea aburită, timbiţuri şi gogoşi glasate cu ciocolată, supe fierbinţi şi wrapuri. Un sortiment de junk food la care nu mai ridică nimeni nasul, dimpotrivă. Nu rezistăm. O cafea Petre, o supă de pui eu, o oră de calm pe banchetă, în căldură şi atmosferă veselă.

Afară a ieşit soarele, a topit gheţurile de pe ramuri şi de pe cabluri. Sunt 8 grade plus. În casă e tot frig. Facem o supă pe grătarul exterior, seara o petrecem cu ochii la focul din şemineu. Altă noapte cu patru straturi de haine şi 12 grade în dormitor.

Vineri la ora cinsprezece, Hydro Quebecul ne rebranşează. E cald în casă, e soare, e luminos, am revenit la normal. Scot două straturi de pulovere şi o iau de coadă, acolo de unde o lăsasem. Coada aspiratorului.

Veveriţele alergă pe cablurile dintre curţi, cele care trec de la un pilon de lemn la altul, pe toată lungimea dintre case, în toate cartierele. Multe cabluri groase, uşor arcuite la mijloc, negre şi argintii, de la care pleacă  fire perpendiculare spre fiecare casă în parte. Toate pe sus.

Dacă următoarea criză de polei va veni peste alţi  douăzeci şi cinci de ani, nu vom mai fi pe aici. Dar dacă va veni mai devreme ?  Şi nu în aprilie, cum avurăm norocul acum ?

Mă uit după o sapă. Să-mi îngrop cablul, să nu-l îngrop ?

*
Counter instalat la 10.04.2023

hit counter

Dana Fodor Mateescu. CADOUL

Saturday, April 8th, 2023

.

Am fost recent prin mall-ul din Băneasa, ca să-i cumpăr fiului meu ceva de înțolit: blugi, un tricou sau niște bașcheți. Cadou.

Pe drum, și prin magazine, ne-am certat de cel puțin paișpe ori, de fiecare dată din alt motiv. În fine, chestie de chimie, diferențe educaționale, emoționale, și orgolii. Uneori, mă întreb dacă eu l-am născut. Jur!

Am făcut, doar în mall, 15.000 de pași căutând, calculând, probând (nu prea aveam bani, ca să știți!), comentând, vociferând, dând din mâini ca o babă în gumari, nemulțumită și cu chef de scandal.

Oameni buni! La magazinele de „ciumbote” – sport am rămas cu gura căscată. Nu de admirație, firește, ci pentru că n-am pomenit în viața mea asemenea porcării. Prețurile? Mvai de mineeee! Cu reducere, (blackfuckingfriday!) între 600 și 900 de lei.

Bănene, mă lași?! Niște alea, de ziceai că-s croșetate cu iglița de tanti Tia de la Zurbaua, plus tălpi de cauciuc tare ca cimentul de cavou ieftin. În picioare arată grotesc, parcă ești încălțat cu doi gogoșari din cârpă.

„Mamă, e firma! Firma costă! Sunt la modă, nu poți să înțelegi?! Toți bombardierii poartă… ”

Când aud de bombardieri, mi se urcă sângele-n cap. N-ar fi cerut, și el, niște bocanci din piele, blugi Levis, un tricou cu Metallica, Nirvana, Cannibal Corpse sau o cămașă în carouri, cum purta Bobby Briggs în Twin Peaks. Nu!

Mnealui vrea pantaloni Vagabond, cu turul ușor la vale, de zici că s-a căcat pe el, bașcheți tricotați și tricou Jordan. O cârpișoară acolo, made in China, dar care costă peste 100 de lei.

Intrăm în alt magazin de fițe și bășini în vene. Mtulaaai! O oroare de tricou din plastic (nici măcar un amestec de bumbac!) costă cât dau pe curent o lună!

Nu priceeeep! Unde a dispărut simțul estetic? Au revenit nihiliștii la putere?

Știu, o să ziceți că e prăpastia dintre generații. Că sunt 36 de ani între mine și el. Ok! Voi ziceți, voi auziți! Dar…

Bun! La 14 ani visam și eu blugi imperialiști și ghete adidas de la fabrica de „ciumbote” Pionierul, dar cine să-mi cumpere? Cum să nu simt dorința asta, de… a avea? Dar cum arătau ghetele albe-albe ca niște porumbei, de la Pionierul? Aud? Unde mai pui că erau și din piele ADEVĂRATĂ, nu mușamale chinezești, ca azi. Doamne, cum miroseau când erau noi!

Mergeam acum cu Andrei prin magazine și îmi aminteam, zâmbind trist, cum am plâns în 1986, toamna, pentru că ai mei nu voiau să-mi dea 368 de lei pentru un tricou de la Fondul Plastic. Pe vremea aia, cine avea țoale de la Fondul Plastic de pe Magheru (și orice obiect de acolo!) era privit cu admirație, respect și o sinceră invidie. „Dani, nu putem, nu ai cizme, vine iarna..” zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească!

Eu? Nimic! Ca neamțu cu tararaua! VREAU TRICOUL ĂLAAAAAA!

Până la urmă mi-au dat banii. Păi nu eram eu fetița lor? Eraaaam! Aveam 16 ani.

Mi l-am cumpărat. Era grosuț, cu puf pe interior, din bumbac, pe fond alb, UNICAT. Un artist plastic (am și AZI eticheta cu prețul!) și-a imprimat palmele pe fața tricoului. Îmi era larg, evident, dar făceam furori cu el. Îi simt și acum mirosul, a vopsea și a nou. Cât de fericită am fost!

Dar tricoul meu „cu labe”, cum îl numeam, avea suflet, era viu! Îl împrumutam tuturor prietenelor mele care voiau să epateze „masculii”, (în realitate niște flăcăi cărora abia le dăduseră tuleiele, anorexici și malahiști la greu).

Așa că, îl înțeleg perfect pe Andrei. Totuși, unele țoale din timpurile astea sunt urâte cu spume. Nu au personalitate. Sunt promovate în exces (ca și mâncarea!), iar masele înghit nemestecat reclama. Din păcate!

M-am uitat la „tendințele” din mall. Gizăs!

Gratis, dacă mi le-ar da cineva (țoale de zeci de mii de lei!) și nu m-aș îmbrăca cu ele! Rochii de mort, boccii, lălâi, dar „dă firmă”, sacouri șifoanate, poșete absurde, – zbiară în ațele lor imaginația îngustă a realizatorului- , culori de căcat, (maro cu verde și portocaliu?) modele schizofrenice, ca la pârnaia din anii 50, la șerpărie sau la balamuc, la Săpoca. Lupii, băăăă!

I-am cumpărat o pereche de blugi, de la Zara, (mama, să se vadă eticheta!) și un tricou de la Jordan. Alb.

S-au dus banii. Am fost fericită, pentru că l-am văzut mulțumit. Dar, în adâncurile mele, sunt atât de mâhnită. Nu știu, nu mă pricep cum să-l educ, cum să-i explic… Oricum, parcă aș vorbi cu scaunul din bucătărie. Nu înțelege. Nu vrea!

Asta e. Mâine e o altă zi, vorba superbei ăleia de și-a făcut o rochie dintr-o perdea verde.

https://revistatreispe.wordpress.com/
Counter instalat la 08.04.2023