Archive for the ‘În vizită la Ciocu' mic.ro’ Category

Nicolae Silade

Sunday, October 18th, 2020

Despre schimbarea la față a literaturii române

Pentru că ne aflăm în luna schimbării la față a Domnului … mi-a venit și mie ideea să mă gândesc la schimbarea la față a literaturii române, pe care încerc să o văd, pe cât posibil, din exterior, iar nu din lăuntru, unde nu se vede, deocamdată, niciun fel de dorință de a ne schimba fața pe care ne-o cunosc cei din afară.

E lejer să ne considerăm frumoși din naștere și deștepți din profil, e ok să ne considerăm buricul lumii, dar dacă nu ne întrebăm cum ne văd ceilalți, atunci trăim într-o gravă eroare, iar existența noastră, atât cât e, în infinititatea lu- mii, e doar o amăgire, ca să nu-i zic minciună. Că existența tuturor e doar deșertăciune e adevărat, dar dacă în această deșertăciune a deșertăciunilor nu avem ceva de spus care să nu fie supus deșertăciunii, atunci înseamnă că am trăit în zadar, că nu am existat, nici ca popor, nici ca persoană care reprezintă poporul. Cât despre Cioran, Eliade, Ionescu, care au schimbat cât de cât fața României și a literaturii române, prin renegarea României, nu vreau să spun decât că nu e nevoie să îți trădezi țara, limba, poporul pentru a emite cugetări în privința ființei din care faci parte și de care nu te poți desprinde în oricâte țări ai emigra. Cunoaștem destul de multe cazuri și nu cred că e cazul să le amintesc aici. Dar ceea ce mi se pare mai important, în privința schimbării la față a literaturii române, nu cred că este complexul nostru de inferioritate, pentru că nu suntem inferiori cu nimic nimănui, ci ceea ce facem noi pentru ca literatura română să fie văzută altfel decât până acum. Și, pentru asta, nu trebuie să așteptăm sprijinul guvernanților.

Dacă astăzi beneficiem de atâtea rețele sociale pentru a ne face cunoscută adevărata față, de ce le folosim doar pentru a face cunoscută fața altora în fața noastră? E vremea să dăm un semnal că în literatura română se întâmplă un miracol, o schimbare la față pe care unii nu o văd, iar alții nu vor să o vadă. Din câte cunosc eu, literatura română, cea mai tânără dintre literaturile lumii, este și cea mai vie și mai frumoasă dintre toate. E vremea, deci, să facem să se vadă schimbarea ei la față.

https://actualitatealiterara.ro/al104.pdf

E o adevărată bucurie, o bucurie sinceră, din categoria celor atât de rar încercate, să descoperi un gând străin ce-ți pare a fi al tău. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie când am dat peste acest editorial-manifest al lui Nicolae Silade, vechea mea cunoștință de la Lugoj, editor al Actualității literare, una dintre cele mai serioase și substanțiale publicații culturale românești.

Chiar dacă subiectul este altul și chiar dacă abordarea pare diferită, am simțit la fel și am spus ceva întrutotul asemănător în pseudo-cronica cinematografică de mai jos. Pseudo-, fiindcă, de fapt, ținta ei nu e filmul american, ci proza actuală românească.

De aceea și fac această trimitere: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=23940

Dan Predescu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Irina Kavali. TANTI SONICIKA ŞI DIVA

Sunday, October 11th, 2020
.

Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope.  Purta hainele rămase mici copiilor cărora le fusese guvernantă.  Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele.  Revenea în septembrie, când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de toamnă şi de iarnă, apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a soacrei sale, pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două. Camerele erau mari, cu tavane înalte şi boltite, căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.

O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonicika era o partioha, adică o croitoreasă mediocră. Una care mai mult strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă Sonicika nu venea să coasă rochii noi, ci să le reînnoiască pe cele vechi. Strâmta, lărgea în talie, scurta sau lungea, dar mai ales transforma din vechi în nou.  Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoaluri sau nasturi deosebiţi. Unui taior din  tweed croit înainte de război, îi înlocuise  reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi în stofă cu nasturi de metal auriu, adăugând alţi doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voal negru pe care le brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un  guler de tunică. Manşetele subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie de mat şi de  lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.

Asta era tanti Sonicika: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă, tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele primite  de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe  cele de care nu mai aveam trebuinţă,  mama o invita pe tanti Sonicika  să aleagă ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi, dar prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.

Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era mieros. Îl utiliza ca pe un lubrifiant care o ajuta să se strecoare prin viaţă ocolind adversităţile, să lunece printre  greutăţi spre zone adăpostite.

Bunica povestea că Sonicika venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău, unde o surprinsese Războiul al Doilea şi invazia ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti, unde Sonicika fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care opera la Spitalul de boli nervoase, dar primea pacienţi şi la cabinetul său particular de pe strada Armenească. Era moldovean, dar  se îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea  de doi ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară, dar în realitate munca o făcea Natalia, soţia sa, în timp ce Sonicika era guvernanta copiilor.  Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii interziseseră cabinetele particulare, Sonicika urma să se căpătuiască la un moment dat cu o pensie infimă. Tot mai bine decât nimic, spunea ea oftând.  Graţie doctorului care tratase mulţi oameni utili, Sonicika reuşise să obţină de la primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda  unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, vizavi de Biserica Armenească. Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de podea, dar Sonicika era fericită să aibă o locuinţă doar a ei. Înainte de a se muta, angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonicika dormea liniştită.

- Cine să vrea să o fure ? bombănea Bunica mea. Sonicika, biata de ea, nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume, dar cum-necum, Domnul are grijă de ea. E sănătoasă, mai coase pe ici pe colo, mai vinde păpuşi în Obor, în Cişmigiu şi cunoscuţilor. Face păpuşi tare frumoase. Şi tu mai ai vreo două de la ea. Aşa mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fitecine şi uite ce bine se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.

- De ce nu s-a măritat, bunico ?

- Sonicika? Măritată ? Bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii, nu bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei, crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, nu-i plac bărbaţii, n-ai ce-i face.

Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul celor spuse de  bunica, dar nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonicika şi îmi promisese că într-o zi o să mă invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din RDG, căreia puteam să îi spăl părul cu săpun, fără să îl stric.

Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonicika. Am urcat pe o scară de marmură în spirală, somptuoasă,  apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi. Una dintre ele era casa lui tanti Sonicika. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă  urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea Sonicika. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată în două  şi în jurul ei trei scaune desperecheate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa. Sub masă am văzut un cufăr minunat, ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de nopţi. În el îşi ţinea Sonicika rezerva de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei  romane de la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele înfoiate, îşi ascundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite câteva fotografii colorate cu interpreta rolului, tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o ladă ghintuită acoperită cu un şal.

- La fund e paltonul meu,  iar deasupra  aşternutul, plapuma, pledul şi perna. Nu e foarte mult loc la mine, dar nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie aici. Avem toalete şi chiar un duş, la capătul culoarului, unde cândva era spălătoria pentru cele patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente, au maşini de spălat. Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenia. Acolo unde era uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici, repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă pentru ceai.

Sonicika era româncă din Basarabia, creştină foarte credincioasă, dar pentru un motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze Biserica Rusă în dimineţile de duminică. Desigur, mai toţi românii din Basarabia fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi.  Şi cei mai mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţini însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti frecventau Biserica Rusă.

Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie binecuvântată. În timpul slujbei o zări  într-o strană  pe Varvara Dali, celebra noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonicikăi. De câte ori venea la noi ne vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal breaz şi în timpul uverturii, când foaierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie. Sonicika se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de  sub tavanul amplu decorat, de la nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonicika foarte bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la radio.

Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând precizările, dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Walkirie. Blondă, destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană. Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei  răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun. Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi, un fost tenor, ajuns director la opera din Iaşi, a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen din opera lui Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei, încât o invită la teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor. Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată de o forţă naturală de excepţie. Dar ce îi uimea teribil, era că fără nici un fel de pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect. Dicţia sa era în concordaţă cu muzica, la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni, îşi imposta vocea corect evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de operă, fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.

Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul verii, iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.

Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole, ziarele ieşene au scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii sale clarvăzătoare.  Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile scene europene. O excelentă cântăreaţă de operă  are şanse să cânte  peste tot, dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită, dar situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii.  La  peste patruzeci de ani Varvara a fost  obligată de autorităţi să accepte o invitaţie la Festivalului de la Bayreuth şi să cânte în  Parsifal, opera lui Wagner. Efortul cerut de rol i-a fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi  Parsifal era o operă extrem de solicitantă. Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament eficace. Nu trebuia să vorbească, tăcere absolută, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la ea acasă. La insistenţele medicilor, se retrase timp de o stagiune de pe scenă. Tratamentul o vindecă, dar când reveni pe scenă, alese concerte de lieduri şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator. Varvara se apropia de cincizeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită, acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.

Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi, cu gânduri meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale, voiau să prelungescă cariera şi succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe stadioane, la mitinguri,  la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles prea puţin cunoscută publicului. Sonicka, pentru care Varvara era o icoană, o stea de pe cer, interpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice apariţie a Varvarei. Nu  ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se amuza :

.      -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion, dar partioha voastră se înghesuie acolo.

- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii desculţă, spunea Bunica.

- Pasiune mare, dom’le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonicika în ciuda ironiilor sale.

Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonicika se invita duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte idolul.

Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La varietăţi nu ne uitam decât noi trei - Bunica, Sonicika şi cu mine. Varvara trebuia să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonicika aştepta tăcută şi tristă să-i apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a croitoresei, o luă la întrebări.

- Sonia, ce-i cu tine ?

- Nimic, nimic, ce să fie ? Sunt puţin obosită.

- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?

- N-am fost.

- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.

- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.

- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?

- Am fost, da.

- Şi cum a fost Varvara ?

- Ihm… Spectacolul a fost bun… Sala plină. A fost … aproape ca de obicei. I-am dus nişte flori.

- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.

- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.

Tanti Sonicika vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de lacrimi în gât.

- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?

- Am avut. Erau ultimii cincişpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.

- Şi ?

- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă.

Sonia izbucni în plâns.

- Şi de ce ar fi  trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o divă, o vedetă, are altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.

Sonicika  însă continua să hohotească.

- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care  îl avea. Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.

- Măcar le-ai mâncat ?

- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti  tanti Sonicika. Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.

- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?

- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă. Respira  greu, parcă gâfâia. A  salutat o persoană sau două de pe trotuar dar a intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.

Sonicika   reîncepu să plângă tare de tot.

- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului. E-e-e  locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt… cum să vă-văd ceva şi cum să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre mine…Eu…flo-flo-florile…Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonicikape ruseşte, tânguitoare.

- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată. Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.

Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă, dar pe atunci nu cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât de legată de o persoană foarte diferită, care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu avea cât de mult ţinea tanti Sonicika la ea.

- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei.  Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă, gânditoare.

- De cine ? se enervă Sonia care sări cu arţag la Bunica. Cine să-i  vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tî panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.

Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.

- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara Dali. Din păcate am primit  un telefon de la medicul ei personal care ne-a comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire grabnică şi o aşteptăm emisiuni viitoare pe scena noastră.

Tanti Sonicika rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană.  Apoi o cuprinse îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe doctorul Roman, un specialist ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.

- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonicika bravă şi îmbărbătată ca omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.

- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?

- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine  şi că nu o să mai pot asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.

- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?

- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba.  Valentina dragă, era o ocazie să vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarocika. Doctorul Roman, drăguţul,  nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.

Bunica ridică ochii la cer.

Când părinţii mei se întoarseră de la cinema, Bunica îl rugă pe tata să o conducă pe Sonicika până acasă. Nu locuia departe, dar în halul de surescitare în care era, risca să se prăbuşească pe stradă.

- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a băut decât ceai, dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?

- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.

- Şi dacă am şti, la ce ne-ar folosi ? adăugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece, iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.

- Nebuna de Sonicika ştie.

- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.

- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.

Joi de dimineaţă doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri  în holul cel mare.

- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua împreună.

Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.

- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta era agitată deşi  suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă. Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă. Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit. La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.

- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.

- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia matinală. L-a trezit pe director cu un telefon  şi angrenajul a intrat în funcţiune. Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate, la celălalt capăt al firului, la cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca, dar au găsit o soră mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti, se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe  targă, sub cearceaf. Marţi după-amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o, pentru că singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lăsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că a murit, aş fi zis că trăieşte încă.»  Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt cinci grade, iar ea era acolo de peste 48 de ore.  S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu era ea prinţul călare, nu ? Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un mediu rece, fără microbi, dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat. Solomon tremura de încordare şi, încercând să pară sigur pe el, trăgea targa pe roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut  uşile deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a  făcut nişte semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit  arătătorul în jurul urechii, a arătat cu degetul mare în sus  şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat  directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru, rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Dali în aşternuri, au învelit-o bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit. Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă sub observaţie, dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara  va ieşi prima din spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă, e şocată rău de tot. O vor transfera la psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.

- Dumnezeule din Ceruri ! Bunica se închină.

Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.

- Cum a fost posibilă aşa o greşeală? Cine a constatat decesul? A fost o neglijenţă, a fost o eroare de aparatură? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut urma dacă…

- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o parte coincidenţa  cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat îngrozitor înţelegând unde se află.  Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic. Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare împotriva căreia se luptă dintotdeauna.  Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.

- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.

- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile întregi. De unde şi legenda cu tibetanii matusalemici care revin la viaţă după sute de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o imposibilitate. Dar în natură procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp de iarnă şi intră în hibernare, punându-şi metabolismul în paranteză pentru două, trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stresul care au dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv, tensiunea sistolică foarte ridicată in timp ce diastolica era prea joasă. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină internă,  organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin temperaturi scăzute. Pe de altă parte, intră în joc constituţia robustă a doamnei Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizică mai rară pe aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii nordice. Vikingii sau varegii, după cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.

- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.

- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai în Islanda. Genele fac salturi de multe generaţii şi reapar la sute de ani distanţă.  Dar câţi dintre noi ne cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.

- Câţiva aristocraţi  păstrează documente despre familiile lor, spuse mama. Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.

- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşi moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţii în urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia încă din anul 700. Iar de acolo  ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot călcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subînţeles.

- Dacă ar fi toţi numai cântăreţi de operă, nu s-ar supăra nimeni, bombăni Bunica.

Două duminici mai târziu, tanti Sonicika veni la noi la masă după slujba de la biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va cânta din nou în matineul de duminică la Operă.

Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonicika, atotştiutoarea, nu aflase nimic  despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.

Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2 Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de iarnă, Sonicika avea un aer şăgalnic. Mustăci toată ziua, dar la cină ne declamă, triumfătoare ca o vedetă, tirada piesei.

- Nu vă vine să credeţi ce au scos unii  din gripa ei. Circulă un zvon incredibil despre Varvarocika, chicoti Sonia. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis ochii  acolo şi a pornit-o prin sală înfăşurată în cearceaf şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce ziceţi de gogomânia asta ?

- Ce zice Varvara ta ? a întrebat  Bunica.

- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram căţărată, zise tanti Sonicika veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat dreptate.

În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o vorbă de frică că mă voi da de gol.

- Panem et circensem, concluzionă tata. Lumea are nevoie de distracţii tari, sângeroase, de poveşti cu strigoi.

- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.

- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa. Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar  vikingii.

Tanti Sonicika întredeschise gura nedumerită, trase aer în piept  şi îi aruncă  o privire întrebătoare tatei.

- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva care spunea : O cam ia razna, biata de ea.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Picasso, artistul fără sfârșit

Friday, June 26th, 2020

Unul dintre cei mai prolifici artiști ai lumii, dacă nu cel mai prolific, este spaniolul Pablo Picasso, care a realizat peste 5000 de lucrări, de toate genurile, ulei, gravură, desene, sculptură, ceramică, instalații, și în toate a fost genial. Gândiți-vă că Brâncuși este autorul doar a 232 de lucrări, opera de maturitatre (1911-1943) fiind considerată perfectă, desăvârșită. După Țestoasa zburătoare, din 1943, el n-a mai sculptat nimic până la moarte, din cauza unei mari depresii în iubire, poate fiindcă nu se mai credea în stare să termine o lucrare, fiindcă pe unele le șlefuia câte 17 ani!

Picasso însă nu termina nimic. Deși a fost prieten cu Brâncuși, se deosebeau radical. Dar Brâncuși a fost mai bun prieten cu Matisse, cum reise din experiența lor americană (vezi Brâncuşi în America), dovadă că Matisse a fost una dintre obsesiile lui Picasso, mai ales când a aflat că Matisse e mai bine vândut în America decât era el. În posteritate, însă, și-a luat însutit revanșa, fiindcă nu există artist mai vândut ca Picasso, a ajuns să fie mai vândut ca toți artiștii lumii la un loc! Fiindcă a fost mai prolific decât toți. Pe când ceilalți sunt epuizați, având opera toată vândută, Picasso e inepuizabil, apare mereu un „nou” Picasso. Crea într-una, iar lucrările sale erau vraiște prin curte, le mozoleau caprele sau le ciuguleau găinile, așa cum vedem în filmul Surviving Picasso / Picasso, artist și demon (1996), realizat de James Ivory, cu Anthony Hopkins în rolul lui Picasso.

Dar cred că Picasso nu a fost un demon, nu e bine definit ca demon, a fost un mare vitalist, de o energie debordantă, care își împărțea viața între momentele de creație, foarte serioase, când intra în transă, și momentele de relaxare, în care intră și pasiunea sa pentru femei. Dar caracterul său dominant este ludicul, cum vom vedea.

James Ivory a avut ideea să prezinte biografia lui Picasso într-un nucleu al vieții cu totul deosebit, legat de relația sa cu Françoise Gilot (Natascha McElhone), care avea 23 de ani cand l-a cunoscut. El avea 60 și era de mult un monstru sacru… Dintre femeile celebre pe care le-a avut, Françoise este singura care i-a supraviețuit lui Picasso, singura care a avut puterea să scape de sub vraja lui și să-l părăsească, împreună cu cei doi copii pe care îi făcuse cu el. Când și-a făcut bagajele și a plecat, lui Picasso nu-i venea să creadă. Striga: „Nimeni nu-l părăsește pe Picasso!”. Dar Françoise îi spune că nu a cunoscut-o deloc. Ea era pictoriță, l-a ajutat mult pe Picasso în munca sa, fără să-i prindă însă secretul artei. Când ea l-a întebat care e acela, Picasso i-a răspuns: „Pictura nu se învață, se descoperă/se fură”.

Dar când Françoise îl părăsește, el avea deja o înlocuitoare, fiindcă se încurcase cu ceramista Jacqueline Roque (Diane Venora), așa cum, când a început într-un mod foarte original, șocant, non-conformist, relația cu Picasso, Françoise a înlocuit-o pe Dora Maar (Julianne Moore). De altfel, Picasso nu abandona niciodată o relație, trecea de la o femeie la alta și voia în același timp să le aibă pe toate. A avut un fel de harem sui-generis. Fiecare femeie îi oferea altceva. Iar el rămânea același bărbat charismatic și nestatornic.

Picasso nu putea fi stăpânit. Fiindcă nu putea fi cunoscut. Se purta atât de firesc încât le dezarma pe partenerele sale, iar ele credeau că-l stăpânesc. Interesant că nu el le cucerea pe ele, ci ele l-au cucerit pe el. Ele au venit spre el ca spre un magnet. Timp de 10 ani, Françoise a luptat pentru a supraviețui în relația cu Picasso, impunându-și personalitatea, dar el i-a alunecat mereu printre degete, fiindcă avea aceste treceri alambicate, alunecoase, dar cu efect radical, de la tirania creației, la farmecul vieții, la nevoia de distracții și petreceri, care îi hrăneau capriciile. Se pare că a fost cel mai necredincios bărbat al epocii, pe cât era de celebru ca artist. Dar Françoise a găsit puterea de a-l părăsi, fără a înceta însă să-l iubească. Și după ce l-a părăsit, ea îl vizita.

Episodul Françoise din viața lui Picasso a fost cel mai interesant. Numai ea a avut curajul să-l întrebe de ce nu crede în Dumnezeu, fiindcă nu l-a văzut niciodată închinându-se, rugându-se sau ducându-se la biserică. Nu avea nici o icoană în casă. Și, drept răspuns, el a dus-o într-o vizită la Matisse (Joss Ackland), care arată ca un beduin. Casa lui e plină de tablouri cu femei. Nici Matisse nu are icoane în casă. Și el îi explică ei: „Nu sunt credincios în sensul tradițional al credinței, dar pictura este un act de religiozitate, nu-i așa, Picasso? Artistul, când pictează, se roagă”.

Picasso a făcut ravagii în viața femeilor care l-au iubit. Olga (Jane Lapotaire), prima lui sotie, a înnebunit, Marie Thérèse (Susannah Harker) l-a adorat fără speranță și s-a supus total capriciilor sale, Dora Maar, jucată de Moore ca o mască japoneză, nu și-a mai găsit liniștea sufletească după ce Françoise i-a luat locul, iar Jacqueline Roque a rămas doar cu orgoliul de a fi fost a doua doamnă Picasso…

*

Filmul este povestit din perspectiva lui Françoise, ea este naratorul principal, și unghiurile ei de vedere nu-l pun întotdeauna într-o lumină prea bună pe rege. Se știe că numeroasa familie a lui Picasso n-a fost deloc încântată de ideea unui film povestit din perspectiva uneia dintre partenerele lui de viaţă. Poate de aceea filmul nici nu a fost dus la festivaluri, inclus în competiții, Anthony Hopkins, care face un rol memorabil, nu a luat nici un premiu pentru această interpretare, de nicăieri. Oscarul i-a fost adus pentru rolul din Tăcerea mieilor (1991).

Filmul putea să ia un premiu pentru decoruri, pentru operele expuse, căci James Ivory a reconstituit cu minuție atmosfera anilor ‘40-’50, când Picasso era rege. Casele unde a trăit Picasso, atelierele, interioarele, tot ce înseamnă atmosfera epocii, au fost reconstituite cu grijă, implicit carnavalul la care el a luat parte sau corrida, inclusiv celebrele Café de Flore și Braseria Lipp. Pentru Ivory a fost extrem de dificil să redea atelierul și creația lui Picasso, fiindcă familia sa nu i-a îngăduit să arate nici o pânză a pictorului, nici măcar o reproducere!…

Filmul însă, rod al prieteniei lui Ivory cu Picasso, este plin de momente geniale, cum este secvența când soția sa, Françoise, îl vede în fața șevaletului și spune: „De nouă ore stai în picioare, și nu mai termini odată tabloul acela!? Când termini?”. „Niciodată, răspunde Picasso. Niciodată un tablou nu e terminat. Dacă l-aș termina, aș fi mort”. La fel, un american vine încărcat doldora de bani, fiindcă Picasso făcea afacerile cu bani cash, și vrea să cumpere nouă lucrări. Picasso îi spune că nu are decât șase. Dar aceasta?, zice americanul și arată spre un șevalet acoperit cu o pânză. Picasso ridică pânza și i-l arată. Se văd două linii frânte, pe un funal galben. Americanul zice, îl cumpăr și pe acesta, după ce-l termini. „Dar e terminat!”, îi spune Picasso, spre uluiala cumpărătorului. Sigur că era terminat, în stilul „tablou neterminat”.

*

În America, cel mai prezent artist al lumii este Picasso. Cred că nu există galerie să nu aibă o lucrare de-a lui. Și nici o licitațiile de la Casele Christie’s și Sotheby’s fără un Picasso. E cel mai solicitat, cel mai vândut, deținând de ani de zile recordul de vânzări. Până acum doi ani, când l-a detronat Salvator Mundi al lui Leonardo, el a fost number one în topul vânzărilor. Dar în top 10, el ocupă 4-5 poziții. Am văzut mii de lucrări Picasso. Există galerii dedicate numai gravurilor sale. Sau desenelor, iar la Christies licitația de ceramică Picasso are loc de ani de zile non-stop.

Prolificitatea lui a fost copleșitoare. Peste tot – Picasso. În Manhattan, ai senzația că artistul mai trăiește și că produce întruna. În America, un singur artist pare să-l fi concurat, Andy Warhol, care a știut să-și facă o publicitate tipic americană, greu de atins, dar valoarea lui artistică este sub Picasso. Americanii sunt în top 10 datorită colecționarilor lor, care își fac artiștii valoroși prin sumele investite în ei, nu prin arta lor.

Marea lovitură a venit de la un european anonim, când a achiziționat tabloul lui Leonardo cu jumătate de miliard de dolari, doborând toate recordurile și blocând astfel agresiunea americană, eveniment la care am participat direct și pe care îl descriu în volumul Artişti români la New York.

Picasso a fost mai modest, ținea banii într-o cutie și când Françoise l-a întrebat, de ce îi ține așa, de ce nu-i duce la bancă?, el răspunde: „Sunt mai sigur pe ei în cutia mea decât la bancă, fiindcă băncile dau faliment, nu vezi, toată ziua auzi de milionari care se aruncă de la etaj”!

Sigur, Picasso se poartă în toate cele în mod atipic. Arta lui este ca și viața lui, neterminată. El picta, desena sau concepea instalații cu fiare vechi luate de la cimitirul de mașini, ori cu lucrări de ceramică, continuu, așa cum îi era și iubirea, trecea de la o femeie la alta, le iubea pe rând, dar și pe toate în același timp. Când Marie-Thérèse se păruiește cu Dora Maar, care să rămână cu Picasso, și-l întreabă pe care o alege, el spune că le iubește pe amândouă. Cadrul este excelent. Picasso lucra la un tablou urcat pe o scară, iar ele se băteau lângă scară! Așa cum o iubește și pe Françoise, apoi pe Jacqueline, pe care o descoperă în atelieul de ceramică. Trecea de la o femeie la alta, fără să se despartă definitiv de nici una, cum am spus. Ele îi sunt supuse, ca niște sclave. Excepție pare să facă Françoise, de aceea filmul este și centrat în marea lui parte pe momentul Picasso-Françoise, ea fiind singura care îl părăsește. Și care în viața reală i-a supraviețuit. Un rol important îl are familia ei, tatăl, foarte dur, dar și bunica, mereu lângă ea, care îi dă sfaturi cum să reziste în fața acestui „afemeiat bătrân”. Da, dar bunica nu știe cât de fascinant este acest bătrân! Le înrobește pe femei. Iar arma lui supremă este jocul.

*

Natura ludică a lui Picasso este dominantă. De aici și concepția lui că arta nu poate fi terminată niciodată, căci ea este joc, se tot continuă, dintr-una într-alta, dintr-un stil într-altul. Nu există artist care să fi trecut prin atâtea faze ca Picasso. Natura sa ludică îl făcea să treacă de la un stil la altul, în funcție de culoarea preferată și de felul cum îi curgea linia. Se plictisea să uzeze de același stil. Îi plăcea să se joace, așa cum se juca cu copii săi. La fiecare pas, el făcea scamatorii, își schimonosea fața, iar felul cum se îmbrăca și se expunea era de tot hazul. Imaginea dominantă este aceea de clown. Picasso a fosat un mare clown. Și imaginea laitmotiv este aceea a unui personaj care suflă din trompetă. Era mort după carnavaluri, după coride, după circ și alte spectacole sau peteceri, iar apariția sa era aceea a omului cu trompetă, a artistului care suflă din goarnă. Își anunța prezența, atenție, sunt eu, am venit, a apărut Picasso!

Acest model a fost împrumutat la noi de un poet, Paul Daian, care, la Târgul de carte „Gaudeamus”, își face simțită prezența sunând din trompetă. Și Paul a mai venit cu o inovație, a adus și un cocoș de munte, pe care îl purta pe creștet. Dar și cocoșul este picassian. Este genial în film momentul când Picasso îi arată lui Françoise un tablou cu un cocoș decapitat, pe care tocmai îl lucra. Și-i explică ei: „Cocoșul decapitat sunt eu, iar cuțitul de alături ești tu, care m-ai decapitat”. Nu întâmplător și Brâncuși, care a iubit și el multe femei, după ce a sculptat cocoșul său ca pe o rachetă, a strigat în stilul lui Flaubert: „Cocoșul sunt eu!”

*

Whitney Museum, cel mai mare muzeu de artă contemporană al Americii, a avut ideea genială să organizeze acum câțiva ani o expoziție mamut, la toate etajele, dedicată artei neterminate, operelor pe care o serie de mari artiști ai lumii nu au apucat să le termine, punând în discuție cazurile cele mai răsunătoare din istoria artei, de la Sculptura ecvestră a lui Leonardo la Sagrada Familia a lui Gaudi, de la Mormântul Papei Iulius al II-lea neterminat de Michelangelo și Schimbarea la față a lui Raphael la celebrul Palat al sovietelor (Boris Iafan, 1937), ce se voia cel mai mare monument din lume.

Această idee a fost teoretizată și de Umberto Eco în Opera aperta, fiindcă opera rămâne mereu deschisă. La acest capitol trebuie inclusă și direcția lansată de Kandinsky, care și-a numit unele lucrări cu titlul Untitled. Acest lucru se întâmpla în anul 1910. Faptul a generat o întreagă mișcare a operelor numite „fără titlu”, fiind un alt mod de a exprima că o lucrare este neterminată. Însă sub această formulă s-au strecurat multe mediocrități și s-a dezvoltat dezinvolt Kitsch-ul, sub toate formele sale. De aceea, e bine să reținem un citat din Rembrandt van Rijn, pus ca un criteriu al expoziției: „O operă este completă dacă intențiile artistului au fost realizate”. Dacă nu ar fi acest criteriu ferm, ar însemna că orice epavă poate fi considerată operă de artă. Și toate mediocritățile s-ar da drept artiști, iar kitsch-urile lor s-ar vedea încurajate.

Interesant este cazul Recviem-ului lui Mozart, rămas neterminat, dar Mozart, pe patul de moarte, a avut ideea de a-i destăinui unui elev secretele, care l-a terminat și, după moartea compozitorului, l-a prezentat ca fiind o operă terminată. Nu acest lucru se poate spune despre Simfonia neterminată a lui Schubert, dar cine, ascultând-o, spune că o astfel de simfonie ar fi neterminată? Și Brâncuși și-a numit Coloana de la Tg. Jiu Stâlpul nesfârșitului, ca fiind neterminată, fără sfârșit, dar tocmai că este o lucrare fără sfârșit terminată, fiindcă sugerează infinitul.

Istoria artei este plină de astfel de exemple miraculoase. Iar Whitney Museum, devenit The Met Breuer, ne-a oferit prilejul de a rememora cultura din această perspectivă insolită. Artiștii care au explorat o astfel de estetică unfinished se numără printre cei mai mari practicanți, iar expoziția Unfinished îi aduce în prim-plan pe Tițian, Rembrandt, Turner și Cézanne. Iar dintre artiștii moderni și contemporani, ne întâlnim cu lucrări neterminate ale lui Warhol, Jackson Pollock sau Robert Rauschenberg, a căror operă nefinită a generat în întregime noi direcții ale artei, estompând alternativ distincția dintre a face din plăcere și a executa o comandă. Acest fapt a condus la extinderea limitelor artei în spațiu și timp, precum și la recrutarea de elevi, poate la nașterea de noi școli de artă, pentru a finaliza obiectele pe care acești artiști le-au început.

Și mă gândesc imediat la curentul pe care l-a generat grafia lui Jean-Michel Basquiat, și el prezent în expoziție, a cărui operă poate fi considerată un model pentru ideea de unfinished, de operă neterminată. Tocmai ceea ce este non-finito, în cazul lui este definitiv finito. Și tot curentul graffiti este o lungă continuare, poate fără sfârșit, a ceea ce Basquiat a lăsat doar mâzgălit. Bucuria acestei expoziții este cu atât mai mare cu cât Catalogul ei extinde subiectul pentru a include opere neterminate în literatură și film, precum și pentru a arăta rolul conservatorului în a elucida o înțelegere mai profundă a gândirii artistice pe tema “neterminat”.

Expoziția Unfinished a fost un miracol, fiindcă ne-a oferit o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tițian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat, există o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt.

Dar în cazul lui Picasso, acest concept, „unfinished”, face parte din ars poetica lui, este organic, nu s-a petrecut fiindcă artistul a murit și nu și-a teminat nu știu ce lucrări, a murit cu ele pe șevalet, ca în cazul lui Juan Miró, cum am avut ocazia să văd o expoziție dedicată fabulosului său atelier. Dimpotrivă, el credea că un tablou nu poate fi terminat, că mereu mai ai ceva de lucrat la el. Și de ce să-l termini, când poți face altul? Ce n-ai terminat aici încerci să temini în următorul, și dacă nici în acesta nu termini, te așteaptă altă pânză albă. Și tot așa, la infinit. Dacă ai ceva de spus, spui mai departe. Cred că și Leonardo ar fi fost de acord cu Picasso, fiindcă și marele renascentist italian avea o natură ludică, nici el nu și-a terminat zeci de lucrări începute. Nemaivorbind de proiecte. Istoria artei este o operă fără sfârșit, fiecare artist îl continuă pe altul, nimeni nu poate pune punct în acest univers fără de margini.

Grid Modorcea

Dr. în Arte

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BARONUL de Ioan Cristea Micescu

Tuesday, June 23rd, 2020

în volumul

.

Baronul

.

N-avem niciun sfanț, deși am fi putut păstra o parte din prada de război! Astăzi ne omoară lipsa banilor. Noi, cu celebra noastră cinste revoluționară, suntem doar niște tâmpiți de intelectuali, cu scrupule care nu țin de foame.

Karl Radek

.

Lângă liziera pădurii, nu departe de o fântână arhaică din lemn, rudimentară, vedem un donjon. Tocmai trece un tren la margine de câmp.

Un cuplu de tineri turişti urcă la lumina unei lanterne de bicicletă, pe scările întunecate ale acestui vestigiu medieval, ce-a mai rămas relativ conservat dintr-o veche fortificaţie.

EL (pe ton de povestitor): Ai grijă pe unde calci, probabil pe aici a trecut cineva de curând. E un loc părăsit. Se spune că ultimul locatar a fost un baron nebun.

EA: Vai, ce interesant! Vreau înapoi, imediat! Dă-mi lanterna!

Se lasă greu convinsă, după multe insistenţe, să urce mai departe pe trepte. Probabil pentru peisaj.

Cei doi dau peste un individ cu o sticlă de vin, pe jumătate goală. Începe şi ăsta să povestească, pare-se, ceva. Cel puţin încearcă. Este un fel de ghid, percepe intrare vizitatorilor creduli. Până la urmă, tinerii se lămuresc în mod indubitabil că tipul este totalmente surdomut şi aparent complet idiot. În urma acestei excursii rurale, ea îl părăseşte pe el.

Undeva, în evul mediu, cu o căutătură tare aprigă, învârtind rupt de beat buzduganul preferat deasupra capului, unul dintre străbunii baronului declarat nebun cel despre care tocmai a pomenit tânărul turist iubitei sale iese călare din castelul familial. A ieşit în galop, la vânătoare de ţărani, să-i fugărească de plictiseală. Un ţăran cocoşat aflat la drum, în toiag, se aruncă prin tufişuri din calea copitelor.

Marş, ţărane!

Donjon FOR SALE, litere negre pe fond galben, mare bener. În timpurile noastre, unui baron uitat, după ce a alergat prin tribunale numai două decenii, i-a fost retrocedată o ruină istorică din fostul domeniu al familiei. Proprietate amplasată lângă calea ferată, aproape de gară, incluzând o clădire cu un donjon autentic, medieval. Corpul principal al imobilului, adică excluzând bătrânul donjon şi dependinţele, renovat și modificat ca stil arhitectonic pe la finele secolului al nouăsprezecelea, timp de câteva decenii a fost, pe rând, grajd, depozit de cereale, birou al direcţiei sanitar-veterinare de pe raza comunei, pentru ca, în final, să devină muzeu de etnografie şi folclor – o încropită colecţie de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare specifice zonei. Cu puţin înainte ca imobilul să fie retrocedat, după ce primăria a mutat colecţia de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare la altă adresă, acoperişul clădirii a luat foc din cauze rămase neelucidate.

Baronul mai are şi zece stupi, e mic producător de miere. Mic apicultor. Iese dintr-o dependinţă, corp anex, amenajată ca locuinţă, fost garaj, fără majordom, că, în aceste timpuri, n-are. Urcă până sus pe turn şi desprinde anunţul cu FOR SALE. Pare decis să revigoreze proprietatea. Încalecă pe bicicletă şi pleacă. Intră într-un mic magazin din localitate.

Sărut mâna! Scumpă doamnă, un pachet de tutun, vă rog, o franzelă şi o sută douăzeci de grame de cafea.

Pe caiet, baroane?

Pe caiet, pe caiet.

După ce trece prin dreptul cârciumii (Ehei! Să ne trăieşti baroane! Ce mai faci baroane?), baronul se îndreaptă spre gară, unde găseşte un surdomut cam dement. Însă, ca să fim corecţi, lăsând problemele de rang şi de etichetă deoparte, de fapt surdomutul îl găseşte pe baron. Tocmai coborât din tren cu o valiză, părăsind gara, îşi recunoaşte baronul aşezat la o masă pe trotuar, la oficiul loteriei. O dugheană unde se vând şi alte produse, diverse sortimente de băuturi răcoritoare, ţigări, biscuiţi, napolitane. Baronul completează mai multe bilete de loto. Surdul şi în acelaşi timp mutul se uită atent, când la jucătorul de şasedinpatruzecişinouă, când la o reproducere după o xilogravură de epocă înfăţişând chipul unui strămoş al actualului baron. Asemănare izbitoare, doar că expresia aprigă de războinic neînfricat, din reproducere, diferă mult de aerul bonom al baronului apicultor.

Baronul nu înţelege nimic. Nu înţelege ce vrea ciudatul personaj de la el. De ce-l priveşte cu atâta stăruință, presant, vesel şi încântat? Ce tot îngână ăla la el, îngâ-îngâ, gesticulând? Încearcă să scape. Surdomutul îi ține calea, face gesturi largi, parcă arătând că tot ce se vede în jur aparţine baronului. Îi prezintă și nişte acte de proprietate, scoase dintr-o valiză. Baronul îl trage de mânecă. Bagă actele la loc în valiza lor şi o ţine bine la subraţ. Surdomutul îl urmează credincios, împingând de ghidon bicicleta.

Din anexa donjonului iese fum pe un horn de tablă. În coşmelia austeră, aplecat aproape de flacăra unei lămpi cu petrol, având ochelarii pe nas, baronul studiază actele. Vechi documente ale familiei sale, istorie. Un geamantan plin. Surdomutul dă din cap, aprobator.

De unde aveţi actele acestea, acte pe care le credeam definitiv pierdute? În fond, pentru a nu lungi discuția, cine sunteţi dumneavoastră?

(…)

Chiar implicat în explicaţiile sale, surdomutul continuă să dea din cap, aprobator. Lasă senzația că a intuit întrebarea baronului.

Bine, bine, e în regulă. Văd că vă este greu. Nu vă obosiţi cu explicaţiile. Ce să vă spun? Nu ştiu povestea dumneavoastră, cum de aţi intrat în posesia acestor documente preţioase de familie, ale familiei mele mai precis, dar, oricum, vă mulţumesc pentru gestul, observ, dezinteresat.

Povestea surdomutului:

Surdomutul încearcă să povestească. Nu se înţelege nimic. Cu toate astea, uşor-uşor, cu răbdare, prin pantomimă, se face înţeles, adică, după toate aparenţele, nobilul dă semne că pare să priceapă, oarecum. E de-a dreptul captivat, așa cum se arată, înțelegător, gata să pice de somn.

Repede s-a înnoptat, baronul se întinde istovit pe pat, emoţionat de toate cele întâmplate. Surdomutul stinge flacăra lămpii cu petrol, deschide ușița de la sobă, aruncă un cărbune, apoi se întinde la picioarele patului, mulţumit cu paltonul.

Degajând un aer suveran – cu surdomutul după el, pas alergător, la o distanţă respectuoasă în urma bicicletei –, baronul apicultor ocolește pedalând, nu tocmai încet, în lumina dimineţii o piaţetă cu castani înverziţi. Intră în primărie, având un dosar. Surdomutul, rămas afară, leagă de gard bicicleta.

Grăsunele degete ale primarului caută butonul de panică. Apare baronul doi. Pretinde că deține acte de proprietate asupra unor terenuri situate pe aceleaşi suprafeţe funciare. Este un personaj parcă sosit de la un bal mascat, costumat ca-n secolul XVIII, cum o fi văzut prin filme. Are şi un barbişon identic cu acela al autenticului baron, doar că puţin desprins. Baronul Münchhausen încearcă să îşi ţină barbişonul lipit, din când în când, cu două degete.

Da… dom’ baron, înţeleg, da’ vedeţi, este mai complicat de rezolvat decât am crezut inițial. Mai există un baron… se adresează primarul comunei, baronului Münchhausen, arătând cu degetul spre autenticul baron.

Cred că vă întreceţi cu gluma, exageraţi! (nu-i vine să creadă baronului) Suntem într-o instituție publică! Conduceți o instituţie publică! Ce este cu tot bâlciul acesta? Grav! Foarte grav ce se petrece aici! O să contactez presa centrală! Televiziunile! Cazul trebuie mediatizat! Trebuie făcut public! Este inadmisibil acest comportament! Nu vă comportaţi normal!

Primarul nu consideră necesar să dea o replică, doar zâmbeşte binevoitor, ca unui om cu probleme. Mai să-l și mângâie pe cap și să-l tragă de barbișon.

Baronul părăseşte biroul, contrariat, exasperat de atitudinea acestuia.

Hei, nu trântiţi uşa! Unde vă credeţi, dom’le?! îl atenţionează un gardian.

Puţin respect, tataie! Eşti într-o primărie, nu la tine acasă! Calcă şi mata mai pe lângă zid, nu vezi că abia ce am dat cu mopul! strigă în urma lui tanti Nuţa, angajată cu vechime a primăriei.

Peste doar câteva zile scurse de la acest conflict, primarul face o vizită neașteptată baronului. Şoferul stă cu spatele sprijinit de portieră şi îşi aprinde, pozând indiferență, o ţigară. Priveşte de la distanţă. Seamănă cu baronul doi, adică acea vagă tentativă de imitaţie a baronului, doar că acum nu mai poartă barbişon şi a adoptat un cu totul alt stil vestimentar mai de şofer de final de secol XX, început de XXI. Primarul se arată a fi interesat de starea donjonului și de proprietăţile revendicabile ale baronului. Baronul se ocupă de stupii săi, nu vrea să discute. A hotărât!

Mulţumiţi-vă cu oferta mea realistă, nu fiți lacom! Fără mine nu veți obţine nimic, niciodată! Gândiţi-vă bine, baroane. Fiţi pragmatic! Mai bine mai nimic decât nimic, nu? Azi am vorbit la telefon cu fiul. El pare să cântărească mult mai bine situaţia! Priviţi la turnu’ acesta, cum stă să cadă. Oricând se poate întâmpla un mare dezastru. Nu realizați că puneți în pericol, atât viața dumneavoastră, cât și a persoanelor nevinovate. Acest turn, prin amplasarea sa lângă șinele de cale ferată, reprezintă o adevărată ameninţare la adresa transportului feroviar! Trebuie consolidat! Ca și primar, este de datoria mea să vă avertizez! Sunteți direct responsabil în caz că se va produce o nenorocire! La istoria numelui pe care îl purtați ar trebui să vă arătați mai preocupat de starea patrimoniului! Aici, până mai ieri, a funcţionat şi un muzeu! Nu vă daţi interesul! Respectul ce se cuvine trecutului! Monument istoric, baroane!

Ba, o ruină. O ruină istorică! Asta mi-a fost restituită, o ruină! Pentru care am fost obligat și la plata unor despăgubiri, că s-a făcut țâșnitoarea aia în fața casei. Apropo, unde este una dintre statuile mele de la intrare? Muza. Vă rog să plecaţi de pe… nu se mai aude ce zice, un tren trece pe calea ferată.

Primarul comunei este asaltat de un roi de albine nervoase, fuge la maşină. Intră în mașină. Ridică geamul. Pleacă.

Tu-ți muza mă-tii, baroane! O să trântesc o amendă la baronetele ăsta! Vede el! N-o să-i mai ardă lui să întrebe de statui. Trimit controale, băieţii de la avize. Trebuie să verific legea, nu cred că are voie moșu’ să ţină stupi lângă calea ferată! Amendă şi întreruperea activităţii!

Primarul coboară geamul, răcoarea curentului îl calmează. Amurg. Pe cer, acoperit de câteva dâre de nori, se stinge un soare roşiatic. Maşina primarului trece în viteză pe lângă acelaşi ţăran cu toiag, acelaşi ţăran feudal din evul mediu târziu.

Marş, ţărane!

Țăranul cade în tufele de pe marginea drumului.

Coboară! Ce faci? Fiecare vot contează!

Maşina se opreşte cu semnalizatoarele lăsate pe avarie. Primarul se conformează, şi-a amintit și el că, în fond, este vorba despre un vot, iar maşina este cea de serviciu, cunoscută în comună. Șoferul îl ridică pe țăran din tufişuri, îl sprijină, îi scutură hainele de praf şi frunze uscate.

Păi, ce facem, unchiule, ai şi mata, bre, mai mare grijă pe unde umbli! Unde locuieşti tu, bade? se arată primarul interesat.

Ăsta nu ştiu să fie de pe la noi, nu l-am mai văzut. Pare vagabond…

Primarul rămâne un timp perplex, procesează informaţia primită, aruncă cât colo toiagul şi își şterge dezgustat mâinile de pantaloni. Ţăranul cocoşat cade iar în tufişuri.

Aşa? Eşti sigur? De unde veniți voi, mă? De unde?! Paraziților! Numai pe ajutoare vreți să stați! Dă-i drumu’ d-a’ci, bagabontule! Umblaţi haihui pe drumuri, să provocaţi numai accidente, epidemii! Nespălaţilor! Anarhiştilor!

Ghidându-se după un plan vechi al fortificației, unul foarte vechi, din timpuri uitate, medievale, descoperit între numeroasele documente din valiză, domnul baron şi sluga sa credincioasă, cercetând catacombele, dau peste un tun, dar şi de un rastel cu vinuri tari, îmbuteliate la începutul anilor patruzeci. Undeva, într-un colţ, acoperit cu multă pânză de păianjen, nimeresc peste un butoiaş. Un butoiaş suspect, cu un cap de mort desenat pe el. Le place treaba asta. Curăţă cum pot mai bine tunul de rugină, găsesc câteva ghiulele de patrimoniu, şi încep să transporte din lucruri. Sus, pe donjon, profitând de o panoramă largă, generoasă, beau de sting. Baronul își toarnă în pahar din vinul vechi, trage cu tunul peste câmp (A înnebunit baronu’, trage cu tunu’! vorbește lumea de pe la mesele scoase afară, în faţa cârciumii). Baronul privește prin ochean. Clip! Clip! – îi clipește repede pleoapa. Undeva, departe Bum! –, sare pământul. Întoarce tunul spre primărie – Bum! –, sare ţigla primăriei!

Ca urmare, la nici zece minute de la salva de tun trasă în cinstea primăriei și a primarului ei, vizibil turmentat, baronul este arestat, oprit din încercarea sa sortită eșecului de a părăsi, călare pe bicicletă, comuna. Cât despre enigmaticul surdomut, nimeni nu mai ştie nimic, a dispărut fără urmă.

Pretinsul ghid al donjonului doarme, ronron… Se trezeşte. Nu mai are vin. Se uită în sticla goală.

Ai dracu’ samsari, dacă ar fi ştiut ei, ar fi golit, de mult, rastelu’… Ar fi vrut ei!

Obişnuieşte să spună acesta, se înțelege că numai în gând.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea despre filmul erotic

Friday, October 25th, 2019

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Pe-un picior de plai

Sunday, July 7th, 2019

adică pe

BRAŢUL SFÂNTU GHEORGHE

Şi tot la lacul Uzlina, dar mai demult: pozele de mai jos îi aparţin unui bun prieten al meu, care, însă, vrea să rămână necunoscut marelui public.

Vezi mai mult la https://photos.google.com/share/AF1QipOZ98JFryX-YO5YwcWxKy_lbicuMZ9PTlg8UOrOqATswkHuQILkrOyTZFeS88KUag?key=NXB4T1A2enVjcDlTOFo0dG1EWnZZdXduelZ1S0J3

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ROMCON 2018

Wednesday, August 8th, 2018

A 39-A CONVENȚIE NAȚIONALĂ DE SCIENCE-FICTION

Reşiţa, 7-9 SEPTEMBRIE 2018

Temele ROMCON:

DRUMUL SPRE STELE – ÎNTRE REAL ȘI IMAGINAR

și ANTICIPAȚIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI SF-UL

Invitați de onoare:

RODICA BRETIN | DAN FARCAȘ | LUCIAN-VASILE SZABO

Invitați speciali: DANIEL BOTGROS, GEORGE LAZĂR

CRISTIAN-CORNELIU TAMAȘ

Artist invitat special: VICTOR DRUJINIU

Fan Invitat Special: DAN POPESCU

Ora 16:30

DESCHIDEREA FESTIVĂ A CONVENȚIEI. CUVINTE DE SALUT: MIRCEA OPRIȚĂ, președintele ARCASF; IOAN POPA, primarul Reșiței; IONUȚ BICHESCU, rectorul Universității „Efimie Murgu” Reșița

Ora 17:15

Vernisajul expoziției colective de artă plastică. Curator MARIAN TRUŢULESCU

Vernisajul expoziției de bandă desenată VICTOR DRUJINIU.

Ora 17:45

Pauză de cafea

Ora 18:00

ANTICIPAȚIA ȘTIINȚIFICĂ ȘI S.F.-UL.

IPOTEZA HIPERCIVILIZAȚIILOR COSMICE

Conferință suținută de DAN FARCAȘ

Ora 18:40

Prezentări și lansări de cărți editura TIMPUL EAGLE

Ora 19:00

MII DE CĂI ȘI ATÂTEA CLIPE

Ora 19:30

STELELE DIN OGLINDĂ

Prelegere susținută de MIRCEA OPRIȚĂ

Ora 20:00

Cină

Ora 20:45

Program realizat de ANDREI BĂLBĂRĂU și DARIUS LUCA HUPOV

Ora 21:30

Teatru S.F.: DRACONES, scenariu de LIVIU SURUGIU.

Regie și dramatizare DAN MIREA

Ziua a II-a, sâmbătă, 8 septembrie 2018

Ora 10:00

LEGOCREATION (I)

Concurs pentru copii condus de SIMONA HUPOV (la Biblioteca Județeană “Paul Iorgovici” Reșița)

Ora 10:00

Prezentări și lansări de cărți editura TRITONIC

Ora 10:30

CREATIVITATE ȘTIINȚIFICO-TEHNICĂ VERSUS CREATIVITATE ARTISTICĂ.

Dialog cu GEORGE CEAUȘU

Ora 11:00

PIAȚA INTERNĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ PENTRU SCRIITORUL ROMÂN DE S.F. ȘI FANTASY.

Panel condus de GEORGE LAZĂR și LIVIU SURUGIU

Ora 12:00

EUROCON-UL VĂZUT DINSPRE CARPAȚI.

Scurtă prezentare de DARIUS LUCA HUPOV

Ora 12:00

Pauză de cafea

Ora 12:15

Prezentare și lansări de cărți editura PAVCON (I)

Ora 12:45

NAVETRIȘTI ȘI NAVE TRISTE.

Spectacol prezentat de trupa de teatru ImproPortabil

Ora 13:15

Prezentări și lansări de cărți editura EUROSTAMPA și editura PARALELA 45

Ora 13:45

Prânz

Ora 15:30

Premierea lucrărilor la concursul REȘIȚA PESTE O SUTĂ DE ANI

Ora 16:00

FILOZOFIA VĂLURIRII ȘI REINTERPRETAREA COSMOGONIILOR, O PROVOCARE PENTRU SPIRITUL NAVIGATOR DIN UNIVERSUL SCIENCE-FICTION.

LECTORECTO (I).

Lecturi din lucrări originale de S.F.

REVISTELE ROMÂNEȘTI DE SCIENCE-FICTION DIN ULTIMII ANI.

Masă rotundă condusă de DAN POPESCU

Ora 17:15

Pauză de cafea

Ora 17:30

DE CE SĂ CĂLĂTORIM SPRE STELE?

Ora 18:00

Prezentarea revistelor tipărite ZIN, HELION, PARADOX, BIBLIOTECA NOVA, dar și a revistelor online din semestrul al II-lea 2017 și semestrul I 2018.

Dialog condus de DANIEL TIMARIU și LIVIU SURUGIU

Ora 18:30

LECTORECTO (II).

Lecturi din lucrări originale de S.F.

Ora 19:00

POSTUMANISM ÎN STELE ȘI DINCOLO DE ELE

Conferință susținută de LUCIAN-VASILE SZABO

30

Lecturi din lucrări originale de S.F.

Ora 20:15

Cină

Ora 21:00

Program realizat de EUGEN CADARU și DARIUS LUCA HUPOV

Ora 21:30

SEARĂ FANTASTICĂ.

Realizatori DAN MIREA, ADRIAN BANCU și ADRIAN CHIFU

Ziua a III-a, duminică, 3 septembrie 2017

Ora 09:45

Concurs pentru copii condus de SIMONA HUPOV

Ora 10:00

Prezentări și lansări de cărți editura PAVCON (II)

Ora 10:00

ŞTIINŢA – SUBIECT SAU RECUZITĂ ÎN LITERATURA SF?

Conferință susținută de RODICA BRETIN

Ora 10:15

LECTORECTO (IV).

Lecturi din lucrări originale de S.F.

Ora 10:30

FANDOMUL ROMÂNESC – Fotografii mișcate.

Dialog cu MIRCEA OPRIȚĂ, MARIAN TRUȚĂ, DANIEL TIMARIU și CONSTANTIN PAVEL

Ora 11:15

PARALITERATURA ÎNTRE PSEUDOȘTIINȚĂ ȘI SEFULTURĂ.

Ora 11:50

Pauză de cafea

Ora 12:00

ANIMAȚIA ÎN FILMELE ȘI JOCURILE PE CALCULATOR S.F.

Dialog cu DARIA HUPOV și BOGDAN MIHĂILESCU

Ora 12:45

Ora 13:30

Concluzii asupra lucrărilor prezentate în cadrul temelor celei de-a 39-a Convenție Națională de Science-Fiction.

Ora 14:15

Prânz

Ora 18:00

PARTY S.F.

Ora 18:30

FESTIVITATEA DE DECERNARE A PREMIILOR NAȚIONALE PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ S.F. PENTRU ANUL 2017.

Ora 20:30

Serile filmului S.F. (III)

Program realizat de ANDREI

Ora 21:30

LA REVEDERE ÎN 2019!

Este posibil ca acest program să mai suporte unele modificări.

Notă: Pentru lansările de carte (titluri, editură, cine prezintă), vă rugăm să accesați www.romconsf.ro, după data de 28 august a.c.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (72)

Thursday, May 31st, 2018

Faptul că, în 1981, s-a putut pune – pe scena mare a Naționalului bucureștean! – Caligula de Camus, un text despre un tiran nebun, ținea în asemenea măsură de neverosimil (sau poate de miraculos) încât te putea face să nu mai observi că viziunea regizorală nu prea era proprie și inedită, umbra dramaturgului-regizor și cea a lui Gerard Philippe, primul interpret al rolului titular, planând inexorabil deasupra montării de la noi. De altfel, atare situație nici nu era cine știe ce raritate prin marile noastre teatre, unde montau unii dintre puținii fericiți care apucaseră să mai vadă câte un spectacol teatral sau câte un film nou-nouț prin Occident. Până să ajungă la noi, în câte-o copie răs-copiată la mâna a șaptea, caseta VHS cu filmul, regizorul rămânea original și spectacolul, genial, iar când, într-un târziu, vizionai caseta, aproape nu-ți mai aminteai că văzuseși mai înainte cu câțiva ani un spectacol de teatru care arăta cam la fel. Situația s-a schimbat dramatic – dar ce zic eu ”dramatic”… catastrofal! – de când cu internetul. Nu că ar ajuta cu ceva, căci la noi și hoțul prins tot negustor cinstit e și dacă-l dai în gât lovești în cultura națională, dar măcar acum știm de la cine ”împrumută”.

Doar așa, ca să nu murim noi proști.

https://www.youtube.com/watch?v=N6EYrqIn0yI

*

*

Apropont de alegerile de la Uniunea Scriitorilor:

Chestia cu banii mânuiți ori mânăriți de marele critic mi-aduce aminte de motivul principal al râcii mele cu distinșii mei colegi din domeniul teatrului.

Mai întâi: am fost membru al secției de Critică a ATM (Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale din RSR, ăsta era numele ei oficial) cu începere din mai 1981. Iar în momentul diferendului de care zisei, prin anii 1990-1992, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, calitate în care mă ocupam de problemele financiare și de personal ale teatrelor din România. Una dintre cererile de finanțare asupra căreia a trebuit să-mi dau cu părerea a venit din partea unei nou născute edituri, aceasta intenționând să scoată o mică tipăritură de 4 pagini, în 8.000-10.000 exemplare, pentru care ne cerea 350.000 de lei. Ca termen de comparație, voi aminti că salariul meu, la minister, era pe atunci de vreo 10.000 de lei pe lună. În ce privește costurile editării, voi spune doar că, în urmă cu un an și ceva, tipărisem eu însumi o publicație de 8 pagini în tirajul de 50.000 de bucăți, cu cheltuieli totale de cca 70.000 de lei – tot la o tipografie bucureșteană. Cât privește inflația, aceasta încă nu se dezlănțuise așa cum a făcut-o în anii următori. Respectiv, suma de 70.000 din 1990 echivala cel mult cu 110.000-120.000 de lei din toamna lui 1991, nicidecum cu 350.000 de lei. Așa că am refuzat că dau aviz pozitiv cererii de finanțare. Pagubă-n ciuperci, își vor fi zis solicitanții, avea cine să aprobe: șefii mei. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte inițiative ingenioase de genul ăsta, cum ar fi, în aceeași perioadă, cei 500.000 de lei donați UNITER-ului pentru ceaiurile și cafelele băute, timp de 3 săptămâni, de 4 sau 5 artiști implicați în realizarea unui mic spectacol, care, din câte știu, nu a fost prezentat vreunui public.

Iar eu m-am ales cu dușmănia eternă a ”artiștilor”, care îmi publică, fără acordul ori știrea mea, articolele din periodice în cărțile lor pentru care încasează bani buni (faptă, în treacăt fie spus, cu consecințe contravenționale sau penale, după gust). Și dacă-i întrebi de mine, nu știu, n-au auzit. Exact ce făcea Consiliul Culturii și Educației Socialiste în anii 80, când răspândea de zor zvonul că aș fi plecat din țară, în vreme ce teancul de cereri ale mele de angajare zăcea prin sertarele de la același CCES.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=13762
https://www.cotidianul.ro/criticul-literar-nicolae-manolescu-este-incompatibil-cu-ocuparea-unei-functii-publice/

*

OPINIE OFICIALĂ

- Multe femei au protestat la spectacolul de ieri.

- Mai exact, câte?

- Aproximativ în jur de vreo două doamne.

*

N-am încredere în ăștia care umblă cu credința la vedere.

*

13.05.2018

Ministrul Genuche și-a pornit campania electorală cu pălincă și țâpurituri, la el acasă, în Maramu, demonstranții din Piața Victoriei sunt apărați cu mitralierele, nu de teroriști, ci de ei înșiși, pensiile cresc (aproape un miliard de euro pe an, pensii speciale)… așa o luptă pentru pace o să fie de-o să ne ia dracu’ pe toți…

*

Cineva tocmai observă că și SUA sunt pline de proști, încă mai analfabeți ca ai noștri. Mi se pare, însă, că e important să ai proști în câmpul muncii, nu proști asistați social. Poate că în asta constă principala diferență între România și SUA.

*

Cea mai mare crimă, crima supremă împotriva umanității, este să-i dai boului o ideologie. Oricare ar fi aceea.

*

Pe History, chiar acum, un documentar despre niște extratereștri care au făcut accident de circulație undeva, în America, în 1941. Și au murit, săracii. Autoritățile, armată, poliție, DIICOT, au chemat un pastor să slujească la căpătâiul celor fără căpătâi, adică fără buletin de planeta noastră scumpă și dragă.

Întrebare: cred extratereștrii în Dumnezeu? că noi n-avem nevoie de extratereștri atei.

*

Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:

- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
*
Chestie la care amicul meu Nicu Dumitru îmi dă o replică după cum urmează: Şefu’, Confucius nu a fost star porno şi nu a trăit pe vremea primilor faraoni, aşa că mai taie “XXX” din secolul ăla.

*

MEANDRE

MENDRE

(nimic despre Săucan)

Karantina s-a născut în 1921 la Kacea, un sătuc de vreo trei sute de suflete de lângă Sevastopol, în Crimeea. Ciudatul său nume venea de la carantina în care s-a aflat Kacea, timp de două luni, în vremea epidemiei de holeră, când maică-sa, pe atunci în vârstă de paisprezece ani, a fost violată de șase soldați de-ai lui Denikin. Așa încât, neavând cum să știe cine e, de fapt, tatăl și dacă acesta mai trăiește și dacă e unul sau sunt toți șase, i-au zis copilei așa cum scrie mai sus.

Mama ei, născută Maria Barabanova, și-a schimbat numele, în actele de stare civilă, în Maskalțov, din admirație pentru tânărul Benito Mussolini, tânărul și strălucitul apostol italian al clasei muncitoare, pe care îl văzuse de două ori în jurnalele de actualități de la cinema. Și care nu semăna de loc cu Vladimir Ilici Lenin. Așa că, din 1923, numele fetiței a fost Karantina Maskalțov.

În `41, când Regimentul 14 Infanterie Focșani trece prin Kacea, Karantina îl întâmpină proțăpită în mijlocul drumului și intonând Giovinezza primavera di belezza. Crezând că ăla e imnul Uniunii Sovietice (e drept că și accentul Karantinei lasă de dorit), pifanii o bat de-i sună apa-n cap. Apoi, fruntașul Diță din Runcu o fute și pleacă mai departe. O regăsește după doi ani, la întoarcerea sa de la Stalingrad și o ia cu el, în amintirea clipelor plăcute când se afla în ofensivă, cu regimentul. Apoi o ia de nevastă.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. În sensul că nevasta sovietică l-a ferit pe Diță de Gherla și de Canal, în anii ce au urmat, el rămânând conducător fruntaș de atelaj hipo la Gospodăria Agricolă Colectivă de la el de-acasă, din jud. Dâmbovița. Și mai apoi, beneficiar al unei pensii de 5 lei pe lună.

*

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

Mai 2018:

N-a supraviețuit decât Societatea Socialistă Multilateral Dezolată.

*

Mai 2018:

Preocuparea obsesivă a publicului românesc de pe Facebook pentru integritatea teritorială a noii mirese princiare britanice îmi aduce aminte de povestioara lui Caragiale despre doica țigancă a feciorului de împărat. Când acesta a vrut, cică, să se însoare cu fata ce-o iubea, una oarecare, de neam neîmpărătesc, doica s-a opus cu tărie: ”nu se poate, mamă, așa ceva! nu e de rangu’ nostru!”

*

Am văzut zilele trecute la televizor o prostioară sentimentală hollywoodiană de acum vreo cinșpe ani, jucată, însă, de Jack Nicholson, Marisa Tomei, Adam Sandler, John Turturro… un deliciu, una peste alta… Și era acolo o scenă în care El, Sandler, care n-a îndrăznit să-i mărturisească Ei, Marisa Tomei, că o iubește, este îndemnat să o facă de toți spectatorii de pe stadion. Adică, toți cei aflați pe stadion la Super Bowl Sunday, finala campionatului de fotbal american, căci acolo se întâmplă tărășenia, urlă ”sărut-o!”. Printre aceștia, chiar Rudy Giuliani, primarul în funcție al NY (în carne și oase, în propriul său rol). Și pe loc mi-am adus aminte de tinerețile mele cinefile, petrecute la cinema Buzești, Dacia, Grivița și câte altele din zona Gării de Nord și chiar din centru.

Păi, când se întâmpla o scenă de-asta la Luceafărul, de pildă, o sală întreagă scanda ”fute-o, bă!”

…Categoric, Hollywood-ul mai are de învățat de la noi…

*

Din ciclul

NESFÂRȘITELE NECAZURI, BELELE ȘI GHINIOANE

ALE LUI RICĂ VENTURIANO

*

Am primit:

Par décision du Comité directeur de la SPF du mois d’avril 2018, il a été décidé de créer ce Grand Prix.

En cette année 2018, il sera remis en Roumanie en juin par notre vice-président Michel Bénard avec la présence de notre déléguée pour la Roumanie Mme Manolita Dragomir Filimonescu

*

avec la participation des personnalités suivantes :

Cornel Ungureanu, président de l’Union des Écrivains filiale  de Timișoara, Ioan Cărmăzan - president de l’Union des Auteurs et Metteurs en scène de Roumanie, Octavian Doclin, poète et président de la revue “Reflexes”, écrivains de Timișoara et de Roumanie et Vasile Bogdan, journaliste critique littéraire.

.
Un comitet al Societății Poeților Francezi a decis ca acest nou înființat premiu să fie acordat României,
în persoana domnului Toma George Maiorescu, poet, eseist, traducător, autor a peste cincizeci de volume.
Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc pe 15 iunie, la Herculane, in cadrul Colocviilor de Poezie.
Domnul Toma George Maiorescu a fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel (2011 și 2016).
Deoarece nu s-a putut deplasa la Paris - unde trebuia să se producă festivitatea de premiere - Parisul trimite o delegație la Herculane, acolo unde poetul se duce în fiecare an.
Nicoleta Gherghel, critic de teatru si de cinema
http://www.societedespoetesfrancais.net/grand-prix-international-francophonie-a144564994
http://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2015/07/0-img_1047-toma-george-maiorescu.jpg

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FLORI CU CARAPACE

Friday, May 11th, 2018

NOU

https://www.amazon.de/Flori-cu-carapace-Vasile-Poenaru/dp/1986370151
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Daniel Suceava. verse reverse adverse traverse perverse

Tuesday, March 27th, 2018

Fantast, fantasmagoric, înfiorător de cult, candid, diabolic la ocazii, uşchit, zăbăuc, bisericos, gotic şi argotic, abulic-funambulic, bănănăind între muzică şi poezie, acest străvechi prieten al meu (am fost colegi de admitere la Filologie acum fix juma de secol) face parte din speţa foarte rară a poeţilor români care chiar au citit mai mult decât au scris. Şi care, citindu-i, din timp în timp te lasă mască.

Ar merita o prezentare făcută de un G. Călinescu, sau, în cel mai rău caz, de un N. Manolescu.

Păcat că pe blogul ăsta nu publică ei. Ci doar eu, StanPapouash (adică, Stan-Păpuşă-bon-pour-l’Occident).

Ce dracu să-i faci, asta-i veaţa. Legată cu atza.

.

.

Alcohol

Şi numele stelei se cheamă Absintos

Apocalipsa, 8, 11

Nu te iubesc, deşi mi-ai fost aproape.

Arareori m-am despărţit de tine;

O lună, poate-un an, însă în vine

M-ai aşteptat şi te-am ghicit supt pleoape.

Eu ştiu că hematia te reţine

Cu jetul ei pierdut între hârtoape:

Iluzii îngropate-n cer, în groape,

În catacomba viilor divine.

De câte ori, având paharul gol,

M-am îmbătat cu boarea ta sangvină

Şi, fără ţuică, m-am trezit matol.

Dar iată, lângă steaua cea pelină,

A răsărit un nor de etanol:

Strămoaşa vodcă mi-i acum virgină!

*

Mort şi îngheţat

Şi mort şi îngheţat şi rece, ia-mă,

Zdrobeşte-mi oasele în mii de zoburi

Şi ochii-mi orbi să-i spargi în mii de cioburi,

Că n-o fi asta cea din urmă dramă.

În gheaţa infinită şi-n scrâncioburi

Să mă învârţi, să nu rămâie scamă,

Că  nu voi frate, soră, tată, mamă,

Ci lacrimi sângerânde, mii de globuri.

Dar Tu, Părinte-al Nemuririi, suie

Chipul de lut în faptul dimineţii,

Înfige şi în mine patru cuie,

Încuie-mă în scorburi cu asceţii,

Despică-mă, zdrobeşte-mă, descuie

Spitalul lumii şi-nceputul vieţii!

*

Lacryma Christi

În cartea cărţilor de telefon

La P deschide şi ai să găseşti

Vreo două mii de pagini cu Popeşti

De-ai noştri, fără de şi fără von.

Asemenea, duium de Ioneşti,

Un şir antroponimic monoton

Înghesuit într-un imens pluton.

În rest, doar nume strâmbe, nefireşti:

Plăcintă, Şoaric, Purice, Purcel,

Bulan, Băşică, Televizorel.

Numai pe frati-miu, Popescu Arta,

N-ai să-l găseşti, oricât cutreieri harta.

E-n altă carte, scrisă cu peniţa

Care a odrăslit în Ceruri Viţa.

*

Moşii de-altădată

Dictes moy ou, n’en quel pays

— « Câţi mameluci n-au fost decapitaţi,

Roşind pământul cu-al lor sânge roşu?

Unde e tata, unde este moşu?

Unde mezinul, unde-ai miei fârtaţi? »

Se întreba luleaua, dând pe coşul

Celui mai pârjolit pulmon un zaţ

De fumarină . Iar păduchii laţi

Se întrebau: « Unde ne e cucoşul,

Unde puicuţa, unde curca bleagă?

Unde copilul ce căzu-n lighean?

Şi unde gheaţa care-ncet se-ncheagă?

Dar unde o mai fi negrul pian

Pe care m-am futut cu tine, dragă? »

— « Unde vor fi zăpezile d’antan! »

*

Lună cu dinţi

lui Neil al lui Ştefan a Petrei Armstrong

Soare cu dinţi, opaiţe, fitile

Şi lumânări în vechea bojdeucă:

« Ce ai mâncat tu azi? » « Un miez de nucă! »

« Şi luna are dinţi; ştiai, copile?

Şi ce de colţi… parcă şi azi m-apucă

Un dor de praf lunar şi de idile

Supt clar de lună… dar ia zi, Emile,

Nu ţi-a ieşit în cale vreo nălucă

Asar’ când ai venit tu, pe la toacă? »

« Pe mine m-au trimis ai mei părinţi

Cu vinu ista scos din promoroacă.

Mai multe nu ştiu ». « Dar că Luna dinţi

Ar cam avea, ştiai? O să ne coacă

Mai rău ca Soarele ieşit din minţi! »

*

Pianò

Duc pianoul greu, duc pianina

Şi orga de homúncul, biet harmoniu,

Care m-a zdruncinat în neuroniu.

Şi orga mare, bat-o, Doamne, vina.

Şi câţi copii ucişi, şi cât plutoniu,

Şi câtă moarte în Nepal, în China,

Şi câtă cruce-n ţară. O, Divina

Ce şi-a păscut ucisul patrimoniu.

Şi câte şi mai câte, nu, bărbate?

Câtă ucisă libertate-n noi,

Câte culturi am spulberat la sate,

Câtă pruncime dusă la gunoi,

Câte lehuze-n sânge şi-n halate…

Ce zice neamţul: « Iaca, nişte boi! »

*

Te Deumul german

(BWV 725)

Pui neamţ, nemţoaică puică, io v-aş pune

Şi v-aş puì în micile-mi coteţe.

Nu drugi de fer, nu gărzi, ci drepte beţe,

Înfrigurate între mere, prune.

Îngândurat privesc a’ voastre feţe,

Copii bălai în cămăşuţe brune,

Ochi de azur pierduţi într-o genune,

Zarzări înfriguraţi… dar ce fineţe!

Deci, puilor, iubindu-vă eu foarte,

V-am pus supt calde adăposturi. Voiu

Sălta la cer a voastră tristă soarte:

Şi iată îngerii şi iată roiul

Puterilor cereşti fără de moarte:

E pace-acum, dar am pierdut războiul.

*

Góngora y Argote

Îmi zice lumea că prea mult mă plâng.

Unui poet îi şade mult mai bine

A râde cu suratele canine,

Nu a boci ca un copil nătâng!

Dar Góngora scria sonete-n vine,

Crăcind piciorul drept pe ăla stâng

Şi dând cu lyra de podele: zdrâng!

Vai eu, la orgă, plâng în nopţi senine.

Neamţul cinstit mi-a pus în mână banul:

Îi fut urechea şi îi rod ciolanul.

Apoi întreb: e vin? şi câte chile-s?

Şi-ntorc o pagină din Cabanilles.

Pe ungur ţi-l pleznesc cu zongora,

Iar vouă, un sonet de Góngora!

*

Alas, poor Yorick!

„He hath borne me on his back a thousand times”

(Hamlet, V, sc.1)

De câte ori mă-ncearcă la genuche

Vreun junghi sticlos, ori veştedul haluce

Mi se înţepeneşte, văd năluce:

Îl văd pe Yorick, ba nu-i Yorick, Puck e!

El sârguie în capu-mi euforic

Să mă înveţe carte, o azbuche

Cât negrul de supt unghe, de păduche.

Ce să-i răspund? Am să-i răspund retoric:

« Mă Puck, pe tine lumea nu te ştie,

Precum pe Falstaff, mort în bătălie.

Şi nici pe Yorick nu l-ar fi ştiut,

De nu era amic c-un rege mut.

Câte Ofelii plâns-au după-un mire,

Mai ştie cineva? Restu-i iubire ».

*

Copil, de!

« Trandafir de la Moldova »

dar şi:

« Fără mamă, fără tată, al nostru eşti, Bulache »

Dan Predescu

Cum ai venit, copile, -n lumea asta

Rece? E rece, nu? E rece, rece,

Iar inimioara ta din veci în beci e.

Scumpete, asta cred că ţi-i năpasta:

Te luăm din clasa-ntâi a te petrece,

Te trecem clasa, bre, te trecem casta,

Ţi-am dat serviciu, uite-ţi şi nevasta.

Mai vrei ceva, bă zero? Na un zece.

Da’ tu, acuma, pentru noi ce faci?

Gudron, poşircă, muc şi muci pe scară?

Te du în bezna negrilor gândaci.

Intră-năuntru, suie-te pe bară.

Dezbracă-te, îmbracă-te. Nu-mi placi.

Bine-ai venit, copile, marş afară!

*

Iubito

Lo giorno se n’andava, e la’aere bruno

toglieva gli animai che sono in terra

da le fatiche loro

Inferno, canto II

Regurgitând în noapte verbul suplu,

Târziul Soare-a despicat azurul;

Lunatic strecurat, muşcând conturul

Îndoliatei unghii, roz centuplu.

Ascultă albăstrimile, murmúrul

Şi pulberile deşteptate-n cuplu

De aştri strangulaţi în cer cvadruplu.

Şi iată, după deal s-arată furul.

Cine mai vine? Uite-l, se zăreşte:

E clonţul sprinten spintecând din veci

Carnea, ficatul, buzele ei reci,

E gâtul strâns de gât, e-un negru cleşte.

Un gâde mic având o umbră mare,

Un cui de-argint bătut în calendare.

*

Sapa

Dacă te doare carnea, ori te-ncântă,

S-o biciuieşti cu lacrimi împletite,

Cum Soarele însângerat ne-nghite,

Cum Luna-nsângerată ne frământă.

Câte-ai mâncat în viaţă? Două pite.

Băuşi izvorul rece, apa-i sfântă.

Doi lupi şi negrul urs te luară-n trântă.

Mielul ţi-a fost păstor, mielul, iubite!

Dacă te frige ochiul a sminteală,

Scoate-l, ba lasă-l, scoate-l, pune pleoapa

Şi gene lăcrimate cu beteală.

Ce e mai nobil, sângele ori apa?

Ce e mai dulce, carnea ce te-nşeală?

S-o biciuieşti. Cu ce? Na, prinde sapa.

*

$

Un calp ţechin îi zice rublei şterse:

« N-ai tu un ban să-mi dai, din sărăcie? »

Da’ rubla, iute: « Nicivo, bădie! »

Şontâc-şontâc, la altă masă merse:

« Nu vreai să-mi dai un leu, neică Ilie? »

« Nu are tata, ’s beat! » L-au dus să verse.

Ţechinul a-ncercat şi mai perverse

Valute. A ajuns într-o chilie:

« N-ai bani, părinte? sărăntocu-ţi cere! »

« Ai bogăţie, caut-o, în cer e! »

Uscat de-atâta uf şi de zăduf,

Ţechinul fals se-ntoarse în burduf.

Ştiam că-i fraier. Eu, unui avar,

Nu-i cer nimic. Da’ el: « Na un dolar! »

*

Varză de Bruxelles

În urbea înverzitelor copite

Copite bat un caldarâm de aur.

Sunt șapte aurari, dar unu-i faur;

Restul: un șir de încălțate vite.

Toreadorul a ucis un taur.

Nu-i de mâncare, mai avem cinci pite;

Păstrați-le, că vin vremuri cumplite:

La orizont se vede un balaur.

Dar ce ne pasă… stăm cuminți în casă.

Iedului mare, sub chersin, nu-i pasă.

Și toți sunt morți, și nimeni nu e viu.

Chiar Moartea a murit: uite-o-n sicriu.

Copil purtat din brad în brad de barză,

Viezure mic, ce cauți tu în varză?

*

Copiii nenăscuți

Nimic mai pur decât cristalul Morții:

Un lujer parfumat, cu ochii verzi

Or lacrima copiilor scoverzi.

Un vierme dumicat în mii de porții.

Noi am pierdut, Tu însă n-ai să pierzi.

Să ne jucăm: Tu viii și noi morții.

Așteaptă-ne la încuierea porții:

Vino, iubito, hai să ne dezmierzi.

Un băiețel în mlaștină suspină:

„Cu mierea Ta mă-nec, mi-i gura plină”.

Fetița spânzurată-n podul șurii:

„Am ațipit în zmeuriș cu murii”.

Cumplit va fi ceasul din urmă, turmă,

Când vei scurma ca porcul: „Scurmă, scurmă!”

*

Fuckin’ scissors

Nu mai tăiați cu foarfeca aripe.

Floare a înflorit, floare se trece,

Izvoarele de lacrimi n-or să sece:

Vor adăpa răsaduri de tulipe.

Până a-mpunge cornul de berbece,

Un negru taur cată să-nfiripe

Gemenii blânzi fumând blajine pipe.

Tăiate unul câte unul: zece

Și încă zece degețele roze.

Mămico, ce faci? Nu mai face poze!

Luna tăiată de un iatagan,

Un cap însângerat în blondul lan.

Sau crudul Soare, Soare-n Colectiv,

Roșu, albastru, argintiu, oliv.

*

Bec

S-a stins un bec. O șoaptă auzii:

Emil, Emil”. Sânge uscat. Firida.

Ești curios, Emil? Viva la vida!”

Deschid sertarul morților copii:

O hârcă mă întâmpină: E Frida:

Noi am murit, dar uite, suntem vii!”

Vai, ochii ei pustii, pustii chilii,

Iar părul ei e verde ca omida.

Ce vis tâmpit. Mai bine mă apuc

De alt sonet, în stilul lui Coșbuc:

Sunt eu de vină, mamă?” sau „E cald”.

Biet vierme, în cadavere mă scald.

Și pân’ la urmă nu sunt eu Emil.

Sunt becul ars, un filament debil.



3-[1-(2-furil)-3-oxobutil]-2-hidroxi-4-cromenonă (C17H14O5 ).

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com