Puşi Dinulescu
OPREA ŞI ŢARUL
Deşi nu am avea motive întemeiate să iubim amintirea ţarului Alexandru al II-lea, cel care l-a chemat disperat pe prinţul Carol să-l ajute să se descurce în faţa redutelor inexpugnabile de la Plevna, ca apoi, în semn de mulţumire, să-i ia, prin Pacea de la Berlin, din 1878, trei judeţe din sudul Basarabiei, abia recuperate în 1856, după porcăria lui unchi-su din 1812, am pentru el, totuşi, mai multă înţelegere şi respect decât pentru contemporanul nostru, generalul de spate Gabriel Oprea.
În 1881, la 13 martie, s-a comis asupra ţarului un nou atentat. Nu era, deci, primul. A scăpat nevătămat şi de data aceasta, dar a coborât din trăsură, ca să ajute pe răniţi şi chiar să stea sde vorbă cu autorul atacului, care fusese imobilizat. Dar a apărut un al doilea terorist, care a aruncat şi el o bombă. Ţarul n-a mai scăpat.
Fiind un erudit, având şi un doctorat, domnul Gabriel Oprea cunoştea, desigur, această poveste. Şi atunci când poliţistul Gigină a nimerit în groapa aceea fatală, sub ploaie şi întuneric, împins de la spate de iureşul creat de prezenţa marelui şi grăbitului comandant, de ce să se oprească? Numai fiindcă-l cheamă Oprea?
Nu! Ia mai lăsaţi-vă de eronii! Enteresul naţional nu l-a lăsat! Aşa să ştiţi voi! Că dacă era o provocare!? Dacă erau nişte terorişti pe acolo, dacă vrouiau să atenteze la viaţa generalului!? Mai ştii? Aşa că mai bine fuga! Fuga e sănătoasă, mai ales dacă interesul naţional o cere!
Tags: Gabriel Oprea, Gigina, Pushi Dinulescu