Archive for the ‘DP’ Category

FEMURUL

Tuesday, November 20th, 2018

lui MeToo și celebrei Asia Argento

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Dacii, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Jandarmul din Saint Tropez, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă.

După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râde găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt?

Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

Apoi s-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier.

George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

- va urma -

https://victorsilaghi.ro/2018/08/30/troleibuzele-din-romania-bucuresti/

- uite că urmează -

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică.

Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar acela și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Romulus o ducea foarte bine la Reno, în Nevada, povestea mama lui, era asistentul unui manager zonal de la întreprinderea de salubritate orășenească.

- va urma -

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ecouri

Saturday, November 19th, 2016

Viorel Marineasa

ÎN CE EUROPĂ TRECUTĂ TRĂIM ?

(1)

La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…

Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.

Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.

Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.

Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.

El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.

Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).

Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.

(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)


(2)

Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?

Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.

Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.

Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)

Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.

Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)

Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.

Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.

(ORIZONT Timişoara, nr. 10/2016, pag. 18)

http://www.niculescu.ro/prod/Europa_trecuta_Asia_viitoare

http://www.cimec.ro/Teatru.html

https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0

http://www.librariaeminescu.ro/ro/autori/Dan-Predescu.html

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_7-8-9_2016.pdf pag. 172

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf pag. 19

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/octombrie2016.pdf pag. 18

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AVIZ AMATORILOR

Monday, August 1st, 2016

Cei care preiau lucrări create de subsemnatul, precum şi alte materiale originale de pe acest blog, postându-le pe site-urile şi blogurile lor (în special, pe cele aducătoare de venituri), o pot face numai cerându-mi permisiunea prealabilă şi respectând exigenţele mele.

DAN PREDESCU

http://www.ziarulactualitatea.ro/radu-beligan/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

PLACIDO

Wednesday, November 18th, 2015

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui

- fragment -

(în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE, ed. NICULESCU Bucureşti, 2013)

- Bine că suntem sănătoşi, zice Adrian. Harry, dragă, nu vrei tu să pui de-o cafea, să ne mai venim niţel în fire? Hai, hopa sus, Vânătorule de Cremvurşti… sorry, cerbi n-avem… O să-ţi punem cercei, că tot poartă băieţii… şi tu tot ai urechile găurite…

- Ştii ce zicea Liana? Acum doi ani, când ne-a murit papagalul? L-am luat atunci pe bietul Pongo şi l-am lăsat afară, lângă uşa bucătăriei, iar când m-am întors, Placido îl jumulea entuziast, era plină curtea de puf albastru… L-am luat de ceafă şi l-am azvârlit înăuntru, în casă, iar el i-a tras nişte miorlăieli indignate. Iar Liana zicea că, de atunci, Placido ne priveşte chiorâş, fiindcă e convins că noi am mâncat papagalul, iar lui n-am vrut să-i dăm nici o bucăţică…

- Pe mine a vrut să mă halească o omidă, săptămâna trecută, zice Adrian.

- O fi şi asta vreo mutaţie, ceva, zice Harry. La urma urmei, am trecut prin experienţa Cernobîlului, a Caritasului, a Carrefourului… ne putem aştepta şi la asta…

Adrian stă ce stă, mai cugetă şi în final conchide:

- Ba nu, săraca, a căzut, probabil, pe jos, pe ciment, de pe nişte fructe luate din piaţă şi probabil că murea de foame şi de frig… Evident că, negăsind nimic de mâncare, s-a îndreptat spre singurul lucru organic din împrejurimi, adică degetul ăla al meu…

- Probabil, nespălat, zice Marcel, că nu venea ea degeaba, aşa, drept la el, să se înfigă cu colţii în el…

- Mă rog, singura chestie cât de cât comestibilă din împrejurimi…

- Nemâncată trebuie să fi fost, săraca, zice Harry, privindu-l cu dezgust.

-…Iar eu, ca un animal, am cules-o de pe jos şi am băgat-o-n spirt, cu gândul s-o duc la Muzeul Antipa…

- Trebuie să ne repetăm într-una că suntem oameni nu fiindcă acest lucru ar fi pe de-a-ntregul adevărat, ci pentru că, altfel, ne-am reîntoarce prea curând în animalitatea noastră natală, proclamă Marcel.

- Ce nume incredibil, mormăie Adrian.

- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.

- Tovarăşude care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis. Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…

Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.

- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.

- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.

Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.

La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…

Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune - în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.

Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.

Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ‘86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.

- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…

Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.

La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.

Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.

De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…

Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu - iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.

Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…

Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.

…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.

În fond, şi eu am procedat cam la fel. Băiat sărac şi fără pile, m-am scos din mocirlă trăgându-mă singur de păr, sau mai curând, dacă se poate spune aşa, de creier, scriind la ziar. M-am bazat numai pe creierul meu, n-am avut nici un alt sprijin, la fel cum Mariella s-a bazat doar pe ţâţele şi cracii ei – poţi spune că nu e o similitudine izbitoare?

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8336
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (48)

Monday, September 28th, 2015

1. Drepturile omului ? Categoric, da.
2. Toţi bipezii sunt oameni ? Categoric, nu.

*

BACOVIANĂ

S-a stricat vremea. În autobuz miroase a câine plouat şi a băşini. Unul din faţa mea deschide geamul. Pasagerii urlă că e curent.

*

Se renunţă tot mai decis la „superstiţia” noţiunii de Valoare. Valoarea este o noţiune relativă şi mai ales, necuantificabilă. Deci inoperantă, inaplicabilă, inutilizabilă. În absenţa ei, toate creaţiile artistice vor fi tratate la fel. Democratic.

Se uită că locul democraţiei nu este în artă, un domeniu prin definiţie elitar. Cine transferă ideea de democraţie în câmpul artei, de obicei o elimină din întreg restul vieţii sociale, adică de acolo unde îi este locul de drept. Să ne gândim la Ceauşescu şi la Cântarea României. (Dar tot atât de bine am putea să ne ducem cu mintea şi la massmedia actuală. Iar lucrul ăsta ar trebui să ne cam pună pe gânduri.)

*

Individul arată ca şi cum ar purta doliu după el însuşi.

*

Sunt mediocru într-un mod absolut strălucit.

*

Reclamă la pasta de dinţi: DINŢI ALBI PENTRU ZILE NEGRE !

*

Astea se întâmplau la o vârstă când poftei carnale poţi încă să-i zici romantism.

*

Ion Iliescu pe englezeşte : „Măi darling !”

*

În Ţara lui Mucles (căreia mai de mult i se spunea Ţara de Apoi), muştele pe căciulă sunt mari cât vacile.

*

Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată / Societatea Habotnică Multilateral Dezvoltată

*

Socialismul şi „averea poporului”. Se confiscă („naţionalizează”) totul, de la fabrici şi prăvălii, la case, bani şi grâul din hambare: dacă tot nu putem să le dăm de mâncare decât la unii, atunci hai să-i înfometăm pe toţi – şi să vedeţi că toată lumea o să fie mulţumită. Şi o să-şi ţină gura, las că ne ocupăm noi de asta.

*

O să râdeţi, dar cabinetul ministrului din vechea Casă a Scânteii, în care am făcut “de gardă” vreo câteva nopţi, prin anii 1990-92, avea baie cu jacuzzi. Care se afla acolo din capul locului, adică de prin 1953, când a fost dată în funcţiune măgăoaia stalinistă de la Bucureşti. (2014.12.29)

*

Din bucata mea de pâine am hrănit un om şi-un câine”. Pare destul de adevărat, cu aplicabilitate reală, efectivă, dacă te gândeşti că, din salariul tău şi-al altora care chiar munceau, mai erau plătite diverse haimanale („javre”, aşa li se spunea de obicei) – turnători, ginitori, sau pur şi simplu, „piloşi”, care treceau pe acolo doar la zi de leafă.

*

Apropont de Compania Naţională de Autostrăzi (http://www.cnadnr.ro/), sau cum pisici i-o mai fi zicând : cei 1,5  până la 2 kilometri de autostradă cu care blagosloveşte ea, anual, popeurul român au termen de garanţie. De 2, sau de 3 ani, în cel mai fericit caz. După care, măreţele opere inginereşti, aflate încă în scutece, dau ortu popii. Se dezintegrează şi-o iau la vale cu prima ploaie, cu primul îngheţ.
…Şi …alţi bani, altă distracţie ! Alte licitaţii, alte contracte, alte comisioane ! …Dar vă imaginaţi ce comisioane gigantice or fi încasat constructorii antici romani, de-au atins asemenea performanţe ! să reziste drumurile lor 2000 de ani… vă daţi seama ?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Drum_roman

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Unde e Europa ?

Friday, August 28th, 2015

.

Habar n-aveam de existenţa acestei cărţi şi de Christopher Caldwell, autorul ei. Trebuie să-i mulţumesc lui Sorin Ioniţă, fostul meu coleg de la revista PRIVIREA, pentru postarea sa pe Facebook graţie căreia am aflat de ea:

O carte din 2009, dar tema revine in forta pe valul crizei refugiatilor. O claritate si fluditate de pamflet, cu documentare si rigoare analitica beton, plus inteligenta cu carul. Este sceptica fata de imigratie, dar are laude de la New York Times si Guardian pe coperta, deci va dati seama…

“E o mare deosebire intre SUA si Europa. In SUA a existat o problema rasiala si una a imigratiei, iar cele doua n-au avut cel mai adesea nimic in comun… In Europa problema imigratiei ESTE problema rasiala. Ca atare, declararea imigratiei un succes si o ‘imbogatire’ a devenit singura opinie acceptabila. A spune ca imigratia a fost un esec inseamna sa te tradezi ca rasist.”

“Diversitatea (ca norma) e perfect in concordanta cu idea neutralitatii culturale predicata de parintii idealului european. Doar ca ea nu functioneaza daca europenii nu stiu suficient despre alte culturi ca s-o puna corect in practica. Diversitatea inseamna eliminarea traditiilor care exclud, discrimineaza sau afecteaza libertatea individuala a altora. Toate culturile au astfel de traditii. Europenii le-au putut eradica pe ale lor, dar celelalte le-au ramas, fireste, invizibile. Biserica a fost considerata un depozitar de stupiditati, superstitii si sexism, dar nu au stiut la fel de multe despre moschee si ashram, deci pe astea le-au lasat neatinse. La radacina universalismului european zace un mare provincialism.”

Cu nationalismele europene clasice puse la index “multi europeni au imbratisat ca traire prin delegatie nationalismul altora - in special nationalismul palestinian care, in versiune radicala, le-a permis sa se reconecteze pe usa din dos cu marea traditie europeana, discreditata, a antisemitismului.”

Plus, demontarea cu cifre a argumentului economic pro-imigratie in UE te cam pune pe ganduri. Hmmm.

Cu ocazia asta, e cazul să-mi amintesc că am publicat, în perioada 1991-2004, nişte lucruri extrem de asemănătoare cu cele din cartea de succes a lui Christopher Caldwell, apărută în 2009.

Şi studiul meu (care era să fie o lucrare de doctorat la UNATC Bucureşti) s-a bucurat de succes. De atâta succes, încât a servit, pe şest, adică fără a mi se menţiona numele, la elaborarea unei lucrări mult mai prestigioase decât el însuşi (vezi detaliile mai jos).

Mai exact, autorul acestei operaţiuni, un academician (!), a repovestit cu cuvintele sale teza principală a lucrării mele. Altfel spus, acesta e un plagiat “finuţ”, al cărui făptaş se pricepe să şteargă urmele (sau cel puţin, aşa crede).

Omul e un artist, nu s-a compromis cu metoda Copy/Paste, ca alte staruri de pe la noi.

. O primă schiţă a tezei în chestiune, datând din 1991

O variantă mai precisă şi elaborată, în 1993

Ce înseamnă “civilizaţie”? De ce “civilizaţie” şi nu “civilizaţii” ale aztecilor, aborigenilor australieni, daiacilor, sau “a imaginii” din Occidentul secolului XXI? Am dat definiţia acestui termen inedită pe atunci, după ştiinţa mea şi explicaţia motivului pentru care îl folosesc numai la singular în articolul meu purtând acelaşi titlu cu volumul de faţă, care a fost publicat în numărul din 4 iulie 1993 al săptămânalului bucureştean Adevărul literar şi artistic: …istoria Europei este istoria civilizaţiei. Deoarece prin civilizaţie se înţelege acea configuraţie socială, istorică şi culturală care presupune, sau, cel puţin, nu face imposibilă formularea idealului supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei, considerate drept interlocutor valabil al divinităţii şi structurilor sociale şi care presupune acţiunea în vederea atingerii acestui ideal. Singura arie geografică ce corespunde integral definiţiei de mai sus este Europa; iar întrucât priveşte localizarea istorică, putem vorbi cu adevărat despre ea de abia de la Revoluţia Franceză încoace. Desigur, în acelaşi mod trebuie considerate şi celelalte arii geografice, cum ar fi, de exemplu, cele două Americi, cărora li se aplică această definiţie. De asemenea, explicitând acelaşi termen, scriam, în continuarea articolului citat, în Adevărul literar şi artistic din 15 august 1993: …există acel gen de creaţie artificială care a dus lumea la ceea ce este ea astăzi în bine şi în rău, cultura spiritului, laic-antigregară, inovatoare, având ca modus operandi silogismul şi exprimându-se prin cuvânt, cu rădăcinile în gândirea antică mediteraneană şi în aceea a Renaşterii.

Aceasta era, pe atunci, o poziţie greu de susţinut în mediile de specialitate (şi nu numai), toată lumea inclusiv lumea de la ONU fiind obişnuită, de zeci de ani, cu sintagme gen “civilizaţia din Benin”, “civilizaţiile sud-est asiatice” etc. În ce mă priveşte, sunt de părere că un fapt istoric precum colonialismul este regretabil, constituind un abuz de civilizaţie dar că aceasta nu trebuie să determine, în mod automat, aprecierea culturilor care s-au aflat sub dominaţia sa drept forme de organizare social-istorică sănătoase, legitime şi demne de a fi imitate. Scopul existenţei speţei omeneşti nu este edificarea unei sau unor culturi, ci a unei sau mai multor civilizaţii. Pe de altă parte, o cultură nu trebuie condamnată fiindcă nu este o civilizaţie, ci dimpotrivă, trebuie protejată (chiar şi de propriile-i excese) în calitatea ei de virtuală civilizaţie. Însă trebuie ţinut neapărat seama de faptul că se numeşte “civilizaţie” numai acea formă de organizare care îşi propune să garanteze dreptul la viaţă şi să pună fiinţa umană la adăpost de orice fel de mutilare, fizică sau psihică iar asta, aici şi acum. Întâmplător, dintre toate posibilele, virtualele civilizaţii pământene, dintre toate candidatele la acest titlu, numai cea europeană (incluzând societăţile de sorginte sau certă influenţă europeană), îşi propune aşa ceva. Atenţie: este vorba de o propunere, de un ideal. Faptul că el nu a fost şi, probabil, nici nu va fi atins vreodată în totalitate nu poate câtuşi de puţin să modifice sensul acestei afirmaţii. Valoarea şi importanţa unui ideal nu constau în posibilitatea de a-l atinge, ci în aceea că el indică o ţintă, o direcţie de urmat excluzând posibilitatea de a te deda la contrariul său. Împrejurarea că în Europa s-au declanşat, într-un singur secol, două războaie mondiale nu înseamnă că idealul european este războiul şi nu scuză înlocuirea valorilor europene prin “valori” colectivist-arhaice (naziste, comuniste, sau de altă coloratură). Dar nici nu poţi fi civilizat, în sensul comun, european, al termenului, dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc, sau relaţiile interumane de tip feudal sau mafiot, spunând că ele sunt tradiţionale, iar tradiţiile, nu-i aşa, nu trebuie deranjate, fiindcă ele exprimă “specificitatea” popoarelor şi că, dacă le deranjezi, asta înseamnă “amestec în treburile interne, hegemonism şi imperialism”.

Capitolele 1-7  ale lucrării mele de mai sus au fost publicate, fără note de subsol, în  8 numere ale săptămânalului ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, în intervalul 4 iulie-15 august 1993.
Capitolele 8-13 ale aceleiaşi lucrări au fost publicate, fără note de subsol, în nr. 1-2/2004 al publicaţiei DRAMA (ISBN 1582-8387), editate de Uniunea Scriitorilor din România.
Dan Predescu
( pentru alte detalii, vezi
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=1710 )

.

.

www.easy-hit-counter.com

Domnul & dl Darwin

Saturday, August 15th, 2015

Din înălţimile, din adâncimile,

Din neisprăvirea Cosmosului,

Lucrul În Sine pogorând peste tine,

Definitiv, lapidar şi gongoric,

Ultimativ, imperativ,

Ca o labă peste ochi,

Categoric.

.

Dumnezeu şi domnul Darwin

Au creat fiinţele acestea

Mirifice şi terifiante

De pe fundul oceanului, translucide,

Vălurind azurii,

Fâlfâind argintii

Misterioase, inexplicabile, groteşti,

Cu nume latineşti.

Nu cred, dar îmi închipui că

Dumnezeu şi domnul Darwin

Au făcut toate astea

Ca să mă minunez eu de ele.

.

Alde Stan Păpuşă se holbează la fiinţele

Adâncurilor.

Tot e ceva, îşi zice, pesemne, Dumnezeu.

Şi scrie în carneţel :

Stan Papouash

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (44)

Friday, May 8th, 2015

ĂI DE LA

„Suspectul a fost reţinut pentru 24 de ore, comunică cei de la Poliţia Capitalei”. „Pensiile nu vor fi mărite anul acesta, ne informează cei de la Secretariatul General al Guvernului”. „Cele două eleve care s-au bătut în clasă vor fi exmatriculate, afirmă cei de la Ministerul Educaţiei”.

Cam aşa sună textele redactate de ziariştii noştri cu masterate la Universitatea Budistă SRL Bucureşti şi doctorate la Facultatea de Drept Comun Brăila.

Formularea normală, în toate limbile din lume, fiind în acest caz „ …comunică Poliţia Capitalei”, „ …informează Secretariatul…”, „ …afirmă Ministerul Educaţiei” etc.

Exprimarea tinerilor noştri ziarişti traduce în modul cel mai univoc (adică fără putinţă de tăgadă, ca să mă exprim pe boiereşte) insuficienta capacitate de abstractizare proprie primitivului de prin Mările Sudului, care, când are în vedere pluralul cuvântului „câine”, nu zice „câini”, ci „câine câine”.

Această insuficienţă se numeşte, de obicei, prostie şi este cauzată, în general, de lipsa de educaţie (atunci când nu e în chestiune, Doamne fereşte, vreo particularitate medicală a creierului din categoria idioţie/imbecilitate/cretinism).

Guguştiucul e o pasăre pur şi simplu adorabilă. Cea mai drăguţă dintre păsări, dacă stau şi mă gândesc. Într-atât de simpatică în prostia sa inofensivă şi neajutorată, încât nu ne supără nici măcar când ni se găinăţează în cap.

Eu atât am avut de spus.

Acum mai bine de patruzeci de ani, am văzut la Nottara Bună seara domnule Wilde, un spectacol în care juca Ştefan Iordache. (Căutându-l, chiar în clipa asta, pe net, fiindcă nu mai eram sigur de numele lui, am descoperit că e comentat cu mare aplomb de câte-o pisicuţă drăguţă care încă nu era născută pe vremea aia). Ce n-a văzut pisicuţa, dar am văzut eu - şi mi-a rămas aşa bine întipărit în minte că râd şi-acum când îmi amintesc?

Iordache, adăugând ironiei aristocratic-sofisticate a lui Wilde câte o contribuţie proprie, de cartier bucureştean: “Ho, milady !” se adresa el, la un moment dat, partenerei sale - ceea ce dădea sala cu roţile în sus, iar aplauzele nu se mai opreau.

Rating : proşti, da’ mulţi.


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (43)

Saturday, April 18th, 2015

*

O doamnă se întreabă, pe Facebook, de unde vine “m-am îndrăgostit lulea”.

De la Monica Lewinski, evident. Chit că în cazul ei era vorba de un trabuc.

*

Guvernul, după inundaţiile anuale: precum o vergină după prima sa felaţiune dusă până la capăt. Adică, nepricepându-se să gestioneze situaţia.

*

Anii 70: imposibil să stai de vorbă cu vreo damă din Bucureşti să nu-ţi spună că aseară a băut o votcă cu N., marele poet. Probabil, se laudă.

(Damele, pe vremea aia, erau mai culturale decât “asistentele TV” de acum.)

*

Muzică uşoară din anii 50-60: „Ce caut eu în viaţa meaaa ?”

*

OCULTA ocultează ! Mossad-ul egiptean şi KGB-ul din Siria ne ascund de 100 de ani adevărul ! ADEVĂRUL că în sarcofagul lui Tutankhamon se afla şi o sticlă de pălincă !

*

Comentariile cititorilor, pe forumurile ziarelor, sunt adesea de dimensiuni zdrobitoare, mai mari chiar decât articolele ce le ocazionează. Şi am vaga senzaţie că sunt şi scrise, la fel de frecvent, chiar de autorii articolelor în chestie. Cum s-ar zice, dacă nu te dau cu roţile-n sus dintr-un pumn, te fac afiş căzând peste tine cu suta mea de kile.

*

A fost un trecător pe-aici, care s-a îndoit de realitatea unei mici întâmplări pomenite în aceste însemnări ale mele (e vorba de faza cu miliţianul timişorean care a încasat un scuipat duios între ochi de la un turist iugoslav, prin 1977-1978). Afirm încă o dată: e riguros adevărat. Am văzut cu ochii mei – şi de aproape. Şi de altfel, am fost martor, acolo, şi la alte întâmplări care unuia, din altă parte a ţării, nici nu i-ar fi trecut prin minte. De pildă, în una din primele mele plimbări prin oraş, am intrat în magazinul de bijuterii de lângă Operă. Unde, văzând că mă holbez la inele (pe care scria “cu materialul clientului”) ca şi cum m-ar fi tentat vreunul, vânzătoarea m-a întrebat ce-aş dori să comand. La răspunsul meu că aş comanda eu, dar n-am “material” (las’ că nici bani n-aveam, dar n-am vrut să-i spun asta ca să n-o dezumflu de tot), ea m-a sfătuit să iau legătura cu domnul din faţa intrării, de la care aş putea cumpăra avantajos un ban-doi de aur. Domnul acela era un rrrrrom cu mustaţă impozantă, cu vestă de piele şi pălărie cât roata de tractor.

Aşa ceva, da, era cu desăvârşire exclus să se întâmple la Bucureşti pe vremea aceea – iar unul care n-a călcat prin vestul ţării ar putea crede că povestea e inventată. Dar, încă o dată: nu e.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CHIX

Sunday, February 22nd, 2015

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui

- fragment -

În ultimii ani, însă, nu s-ar mai fi putut spune că Sanda era inutilă, că lua o leafă degeaba. Începând din 1985, în fiecare vară, ea a făcut parte din marele colectiv de pregătire a grandiosului spectacol de douăzecişitrei august. „Consideraţi-vă activişti pe perioada acestei tabere”, le spuneau adevăraţii activişti, cei care urmau să ia câte-o primă de zece-douăzeci-treizeci de mii de lei după isprăvirea cu bine a Grandiosului şi nu mai călcau pe acolo până la data spectacolului – iar tabăra era cea a pionierilor (căci mai exista una, paralelă, a uteciştilor), organizată cu câteva mii de copii aduşi de prin toată ţara şi cazaţi în internatele bucureştene.

Deosebirea între profesorii suplinitori de pe la Casele Pionierilor şi activiştii veritabili consta, mai întâi, în suma primită. Suplinitorii încasau, teoretic, pentru asta o primă de o mie de lei, din care li se reţineau opt sute pentru mâncare, căci erau consemnaţi cu acea ocazie, timp de o lună şi mai bine, în internatele acelea, unde îşi petreceau şi nopţile, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei erau bucureşteni. În plus, suplinitorii erau cam singurii oameni ai muncii care aveau contracte de muncă temporare, pe durată determinată, cum li se spunea în termeni tehnici. Aşa că, atunci când te săturai de câte unul, nu era nevoie să-i „desfaci” contractul de muncă, un proces oarecum mai anevoios, ci era suficient să nu-i mai semnezi reînnoirea, la întâi august, ceea ce era infinit mai simplu. Asta îi făcea pe cei în cauză extrem de cuminţi şi de ascultători.

În ce-i privea pe copii, atât pe cei din Bucureşti, cât şi pe cei aduşi cu trenul, cu vagoane speciale, din ţară, ei erau mai degrabă veseli şi tratau toată afacerea ca pe o excursie, sau ca pe o ieşire la discotecă. În fond, pentru copii, chiar asta şi era. Dar, fireşte, numai dacă facem abstracţie de cele şase ore zilnice de repetiţii pe stadion, coordonate din pâdevî artistic de Hero Lupescu şi de Sergiu Anghel, în soarele lui iulie şi fără şepcuţe, căci pe acelea Cooperativa Arta Şepcuţelor nu reuşea să le livreze decât pe la sfârşitul perioadei de pregătire. Cu toate că mulţi leşinau şi unii mai făceau crize de epilepsie, în general se simţeau bine după aceea, iar după prânz, uitau automat de neplăcerile primei părţi a zilei. Din fericire, timp de cinci ani, la Douăştrei August nu se înregistrase nici un deces (a fost unul, dar la Polivalentă, prin mai optzecişişase, în pregătirea unui 1 Iunie cu Tovarăşul şi Tovarăşa, când o enormă boxă de amplificare agăţată de plafon a căzut peste doi copii, pe unul omorându-l şi celălalt rămânând fără un picior, iar părinţii nu s-au dus cu toporul peste cei vinovaţi de asta şi din câte ştia Sanda, nici vreo reclamaţie n-au făcut, cine ştie, poate că li s-a dat apartament sau butelie de aragaz şi şi-au ţinut dracului gura, mai zicea ea).

O singură dată asistase Sanda la o împotrivire. Era o fetiţă de clasa a şasea, de la Sibiu, care a cerut insistent, chiar foarte insistent, plângând şi făcând gălăgie câteva zile la rând, să plece acasă. În cele din urmă, n-au avut încotro, l-au sunat pe tatăl ei, care a venit în aceeaşi seară. În discuţia care a avut loc la Comandament, fiind întrebată despre motiv, fetiţa a spus că nu vrea să mai stea pentru că nu e nevoie de ea acolo: ea trebuie să deschidă gura prefăcându-se a cânta, iar sunetul vine, de fapt, de la difuzoare. „Altcineva cântă, nu noi” a spus ea. Tovarăşii din conducerea taberei au amuţit, la aşa ceva n-ai ce să răspunzi. L-au luat deoparte pe tatăl ei şi i-au explicat răbdător că nu trebuie să se pună la mintea unui copil care n-a fost educat corespunzător – şi are şi el o răspundere în sensul acesta – că fetiţa poate să plece, dar să nu se mire dacă în viitor vor avea şi ea şi părinţii ei de suportat anumite consecinţe ş.a.m.d. Cu toate astea, omul şi-a luat copilul şi a plecat.

În rest, copiii erau veseli, mai ales că mâncarea era cea mai bună care se putea imagina în România de atunci, dar nu asta îi seducea pe ei, ci sticla zilnică de Pepsi şi micuţa ciocolată chinezească aferentă, o tabletă de patruzeci de grame. Cu astea, copiii de atunci erau fericiţi.

Cât despre mâncare, acesteia, într-adevăr, nu i se putea reproşa nimic (decât, eventual, că era cam fadă, totul fiind preparat, din considerente antiepidemice, numai prin fierbere, iar fructele şi verdeţurile proaspete lipsind, din aceleaşi motive). Ea era alcătuită, în primul rând, din porţii consistente de pulpă de vită şi de porc, douăştreiaugustul intrând în categoria „tabără de muncă”, iar carnea nefiind mai veche de o zi şi provenind din crescătoria Gospodăriei de Partid de la ferma 30 Decembrie, care dădea de mâncare numai grangurilor din C.C. şi lui Ceauşescu însuşi. În plus, acolo au făcut cunoştinţă mulţi dintre aceşti copii (care nu erau nicidecum ai barosanilor vremii, ci ai „clasei muncitoare” propriu zise, copii crescuţi „la bloc” şi hrăniţi cu ce se găsea la Alimentara) cu produse exotice precum caşcavalul şi untul veritabil – toate astea, la discreţie.

Iar ei, paradoxal, nu le mâncau. Sanda, care s-a ocupat întotdeauna de cazări, dar la ora mesei trebuia să se afle printre copii, la cantină, a văzut mulţi care mâncau garnitura de cartofi fierţi şi nu se atingeau de carne, sau abia de ciuguleau din ea. Întrebaţi, copiii firavi de-i bătea vântul răspundeau „pentru că nu e bună”. Cum nu e bună?! „Nu-mi place” răspundeau ei.

Sandei i-a trebuit un timp ca să-şi dea seama ce însemnau răspunsurile acestea: copiii aceia subnutriţi de prin Vaslui sau Simeria sau Medgidia nu erau obişnuiţi cu gustul cărnii şi nici al vreunor brânzeturi mai de Doamne ajută. După ieşirea din sala de mese, dădeau fuga la chioşcul din curte şi-şi cumpărau nişte napolitane nenorocite, de cinci la leu. Alea le ţinuseră de foame toată viaţa lor de până atunci, cu alea erau obişnuiţi, alea însemnau mâncare pentru ei.

Sanda susţine că, de când a înţeles ce vor să spună copiii prin „nu e bună”, şi-a luat rolul în serios şi a început să se plimbe printre mese, făcând militărie cu copiii: „mănâncă toată carnea, cartofii poţi să-i laşi în farfurie”, le-ar fi spus ea. Şi adaugă că nu erau mulţi profesori care să facă asta.

Era atât de multă mâncare încât am înţeles cum urma să arate comunismul promis, zice ea. Adică, era atâta încât mai ajungea destulă şi la copii, după ce păduchii – bucătărese, femei de serviciu, directori de Case ale Pionierilor, activişti de pe la sector – plecau cu sacoşele şi portbagajele pline. A mai rămas caşcaval chiar şi după ce Szöke Oszkar, unul dintre adjuncţii Polianei, a umplut microbuzul Consiliului Naţional şi a plecat cu el, fără să semneze undeva de primire. La urma urmei, şi el şi colegii lui, activiştii din Consiliu, aveau copii, tot la copii ajungea caşcavalul. Iar directorul ei, care era, în toate taberele de Douăştrei August, şef de cantină, venea dimineaţa cu Dacia proprie – cu remorcă. Şi-a cumpărat remorca pentru tabără. Ajuta şi el cu ce putea, stăteam destul de prost la capitolul mijloace de transport.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com