DOAMNA WARREN şi actualitatea dâmboviţeană (la Teatrul Mic)
Din motive mai mult decât obiective, n-am fost la premiera cu Profesiunea doamnei Warren. Am văzut spectacolul acesta abia la un an după. Dar, cine ştie? tot răul spre bine, abia a avut timp să se rodeze, mi-am zis. Nu avea revista Teatrul, pe timpuri, o rubrică Reprezentaţia numărul…, tocmai în ideea asta, de a verifica “fiabilitatea şi anduranţa” spectacolului, adică dacă el a crescut, ori s-a dezumflat în răstimpul scurs de la premieră?
Mai întâi, textul. N-am mai văzut un spectacol George Bernard Shaw* de prin anii 70. Numele acesta părea să nu mai spună nimic vreunui regizor contemporan. Asta, deşi a fost al uneia dintre inteligenţele cele mai sclipitoare ale secolului XX, al autorului unor legendare vorbe de duh, demn urmaş al lui Ibsen şi Wilde, la fel de celebru ca şi ei. Şi probabil că, prin teatrul şi gazetăria sa de orientare socialistă, el a fost unul dintre principalii gropari ai ipocriziei atotstăpânitoare în imperiul reginei Victoria (piesa de faţă a fost interzisă în Anglia timp de 32 de ani, nefiind jucată decât după ce autorul ei a luat Nobel-ul pentru literatură). Şi mai ales, el a fost autorul unor comedii bine scrise, din categoria celor care “se joacă singure”, de parcă nici n-ar mai avea nevoie de regizor (hm… acesta să fie motivul indiferenţei maeştrilor contemporani?)
Dar, lăsând gluma deoparte, de ce anume a devenit, brusc, Shaw atât de demodat? Motivele s-au numit Brecht, Artaud, Becket, Eugen Ionescu, ca să vorbim numai de cei foarte mari, care au ocupat, începând cam din 1940, avanscena teatrului universal. Dar mai ales, Artaud şi adepţii săi, care au reuşit să impună ideea regresivă că nonverbalul e mai deştept şi mai capabil decât verbul, decât silogismul (opinie, la drept vorbind, demnă de nişte maimuţe surdomute) – şi astfel, să schimbe pentru totdeauna (?) gusturile, obişnuinţele, orizontul de aşteptare al publicului teatral.
Preferinţă întrutotul explicabilă, pe de altă parte: din moment ce tot ce-am învăţat la şcoală, tot ce-am citit în cărţi şi ziare n-a făcut decât să stârnească incendiile războaielor mondiale, nu cumva ar fi mai bine să renunţăm la toate acestea şi să recurgem la modul de exprimare/comunicare preponderent nonverbal al băştinaşilor de prin Mările Sudului, despre care ne vorbea Antonin Artaud? Cu sensibilitatea, cu tiparele aperceptive aferente?
De altfel, şi unele piese de Eugen Ionescu (Cântăreaţa cheală şi Lecţia) făceau aproximativ acelaşi lucru, arătându-ne dezintegrarea comunicării verbale – adică inter-umane. Şi prin aceasta, sfârşitul Civilizaţiei. Şi al teatrului zis “psihologic”, printre altele.
…Dar să nu divagăm. Debutul regizoral al binecunoscutului Claudiu Istodor este unul caracteristic actorilor care trec în tabăra regizorilor. Bazat, adică, pe o opţiune repertorială …judicioasă, pe un text “de încredere”, cu partituri generoase pentru interpreţi. Excelentă alegere, mai ales când interpreţii sunt cine sunt.
Doamna Warren, cucoana plină de bani care a fost pe timpuri prostituată, iar în prezent e directoarea unei reţele internaţionale de bordeluri de lux, este, în interpretarea Maiei Morgenstern, apariţia vulcanică pe care o ştiu de mult – şi tot mă mai surprinde. Aici, cu pofta de joc (de altfel, comună întregii echipe) – şi cu amplitudinea pur şi simplu a fiinţării pe scândura scenei: scoţând scântei în momentele de maximă tensiune când încearcă să se impună în faţa fiicei sale, sau smiorcăindu-se, atunci când vrea să i se plângă de milă, sau autoironizându-se, în scene de curată joacă, împreună cu toţi partenerii.
Vincent Canby, un critic american, o compara cu Anna Magnani.** Mie-mi aduce aminte şi de Ava Gardner (cea din Noaptea iguanei).
Tot atât de remarcabilă este împrejurarea că, în rolul fiicei sale, studentă capabilă, visând la independenţa pe care i-ar asigura-o o carieră profesională şi neştiind nimic despre sursa banilor mamei sale care o ţine departe de ea (la Cambridge !), foarte tânăra Ilinca Manolache îi dă o replică neinhibată, la intensitate egală a trăirii şi expresiei, în dialog, ca să zic aşa, pe voci egale.
Dacă Shaw avea vederi deosebit de înaintate pentru vremea sa, militând, în acord cu activistele sufragete, pentru acea societate în care şi o femeie să se poată realiza prin sine însăşi, Ilinca Manolache o aduce instinctiv (şi foarte firesc) pe Vivie Warren a sa la înfăţişarea ataşantă a unei adolescente pure şi dezinvolte din zilele noastre.
În rolul lui Sir George Crofts, domnul bogat din “lumea bună” care e, de fapt, proprietarul reţelei administrate de doamna Warren, Mihai Dinvale, într-una din zilele sale norocoase, creionează în linii decise, ferme, portretul playboy-ului fezandat, flegmatic, absolut imoral şi lipsit de caracter – dar nu şi de haz.
Celălalt personaj “pozitiv” (adică dificil sub aspect interpretativ), alături de tânăra Vivie, este domnul Praed, care, în interpretarea lui Ion Lupu, ne apare drept un factor de contrast liniştitor: mai există şi oameni cumsecade pe lume, nu numai bătrâni plini de parale, cinici şi libidinoşi…
Cu masca lui de cetăţean nu neapărat turmentat, însă arţăgos şi plin de opinii de dimineaţa până seara, Sorin Medeleni reuşeşte, realmente, să-ţi smulgă un zâmbet la fiecare replică. Reverendul Gardner al său, care, dacă memoria nu-l înşeală, i-a făcut, mai de mult, un copil doamnei Warren, este o apariţie de un comic funambulesc, demn de filmele mute.
Iar Frank Gardner, fiul său, nu ştie că Vivie Warren, moştenitoarea bogată căreia îi face curte, s-ar putea să-i fie soră bună… Tudor Aaron Istodor face din acest personaj un adevărat “fluturaş” monden, superficial şi egoist, descins parcă din piesele lui Wilde.
Scenografia şi costumele semnate de Maria Miu creează o ambianţă adecvată şi funcţională.
E o bucurie pentru spectator – fatalmente, foarte rară – să poată admira un act scenic constând în întruparea “poveştii” unui mare dramaturg de către câteva individualităţi actoriceşti puternice, inconfundabile (în loc să contemple o “viziune” regizorală care nu comunică nimic nimănui, servită de câţiva roboţi fără chip, cum se întâmplă de atâtea ori).
Viziunea regizorală a spectacolului de faţă este una în acord cu cea auctorială. E de-a dreptul reconfortant să descoperi un spectacol din zilele noastre al cărui autor îşi propune să colaboreze cu dramaturgul – şi nu să-i arate el aceluia, viu sau mort, cine-i şeful aici.
Nelăsându-se intimidat de considerentele despre actualitatea sau inactualitatea textului, Claudiu Istodor, care este şi autorul actualei traduceri funcţionale şi lipsite de asperităţi, realizează un spectacol “updated”. Iar dacă te uiţi la telejurnal, începi să zici ca el, să înţelegi că nici măcar nu exagerează, cu această aducere la zi. ***
Ce, numai Shakespeare e contemporanul nostru? G. B. Shaw ce cusur o avea?
DP
* Uitaţi-vă cum îi zice doamna cronicăreasă de mai jos:
http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2012/06/profesiunea-doamnei-warren-teatrul-mic.html
Ce naiba, pe vremuri, când era secretară P.C.R. la revista Săptămâna (v. Jenică Barbu), care mă “demasca” pe mine, parcă nu era atât de analfabetă… Pentru cine nu ştie: înjurăturile din Săptămâna, organul de presă neoficial al Securităţii, nu erau deloc lipsite de consecinţe. Când îmi voi publica memoriile, am să dau detalii – deşi nu-mi face nici o plăcere.
https://www.youtube.com/watch?v=Mw5y9xXUXk4
*
Counter instalat la 01.05.2023
Tags: Claudiu Istodor, George Bernard Shaw, Ilinca Manolache, Ion Lupu, Maia Morgenstern, Maria Miu, Mihai Dinvale, Profesiunea doamnei Warren, Sorin Medeleni, Teatrul Mic Bucuresti, Tudor Aaron Istodor