FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013
Sunday, October 27th, 2013SOLITARITATE
La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.
Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.
Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.
Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !
Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.
*
În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :
Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării “cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.
Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.
În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.
Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.
Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)
E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.
Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…
Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”
Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.
—————————————————
O voce (foarte cunoscută) din public —–>
un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU
Andu Dumitrescu - decor, light design
Andrei Dinu - costume
Bogdan Burlăcianu - muzică
Florin Fieroiu - coregrafie
cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,
ADRIAN MATIOC, MARIANA MIHU, OFELIA POPII,
CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU
Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu
co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014
Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura
- 1990 -
FESTIVALUL TRILOGIEI
În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.
În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]
Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.
Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.
Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.
Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.
Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.
S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.
Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana Ionescu, Ioanei Bulcă, Tatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen Ionescu, Iulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.
Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen Galin, Claudiu Bleonţ, Mircea Anca, Florina Cercel, Costel Constantin, Alexandru Finţi, Simona Măicănescu, Cerasela Stan, Constantin Dinulescu, Dan Puric, Andrei Ionescu, Vasile Filipescu.
Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990
(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)
http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf
Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…
Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:
EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)
în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993
EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)
în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993
Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.
