Posts Tagged ‘Vlad Radescu’

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013

Sunday, October 27th, 2013

SOLITARITATE

La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.

Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.

Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.

Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !

Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.

*

În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :

Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.

Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.

În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.

Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.

Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)

E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.

Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…

Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”

Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.

—————————————————

O voce (foarte cunoscută) din public —–>

Bună, Dane
Mi-a plăcut punctul tău de vedere.

Nu doar acuitatea şi actualitatea lui, ci şi “…aciditatea” mai mult sau mai puţin subliminală. :)

Numai bine,
vl@d (Rădescu)

un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU

Andu Dumitrescu - decor, light design

Andrei Dinu - costume

Bogdan Burlăcianu - muzică

Florin Fieroiu - coregrafie

cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,

ADRIAN MATIOCMARIANA MIHUOFELIA POPII,

CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU

Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu

co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014

Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura

http://tempsreel.nouvelobs.com/culture/20140721.AFP2315/theatre-les-nouveaux-demons-de-la-roumanie-mis-en-scene-a-avignon.html

http://www.tnrs.ro/focus/spectacolul-solitaritate-va-fi-prezentat-la-madrid-si-bruxelles-in-ianuarie-2015

- 1990 -

FESTIVALUL TRILOGIEI

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei ŞerbanJohn Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de TRILOGIA lui Andrei Serban - Radio Antena Bucurestilor1

Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993

Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE - lansare

Thursday, April 4th, 2013

CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE

proze de DAN PREDESCU - editura NICULESCU, 2013.

Volum publicat cu sprijinul financiar al CopyRo.

Lansare, la librăria Cărtureşti / str. A. Verona, 2 aprilie 2013.

Speech-uri: RADU ALDULESCU, scriitor, prof. univ. dr . ION BOGDAN LEFTER, critic literar, CLAUDIU ISTODOR, actor, VLAD RĂDESCU, actor - şi autorul.

Îl cunosc de câţiva ani pe Dan Predescu. Şi citind această carte pe care m-a rugat să i-o prezint, acest superb regal de proză scurtă, mi-am amintit de discuţiile noastre din anii aceia, mai mereu focalizate pe epoca antedecembristă – şi pe reverberaţiile ei în prezentul nostru, în actualitatea noastră. Cam la acest lucru se referă şi cartea de faţă. Mi-aduc aminte că, în conversaţiile noastre, sesizam adesea, cu surprindere sau stupefacţie, amploarea, magnitudinea schimbării. De parcă vechile vremuri ar fi fost ceva greu de conceput, ceva străin, ca de pe altă planetă. Dacă, printr-o minune, un tânăr din ziua de azi s-ar trezi transplantat în anii 70, sau 80, e puţin probabil că ar putea să se adapteze. Şi viceversa, dacă, printr-o minune, cineva care a murit în 1989 ar reînvia în zilele noastre, ar fi foarte dezorientat. Şi nu e sigur că n-ar vrea să se întoarcă de unde-a venit. Adică în mormânt.

Vreau să spun că s-a întâmplat o ruptură. A fost chiar o ruptură, politică, socială, culturală, care ne-a aruncat pe altă planetă. Totodată, iar lucrul ăsta e sesizabil în această carte, a existat şi atunci o ruptură socială, care s-a perpetuat în prezentul nostru. Ruptura între clasa culturală, ca să zic aşa, pe care Dan Predescu a cunoscut-o foarte bine şi România, ca să zic aşa, profundă, „talpa ţării”, cum i se zicea odată. Să ne aducem aminte că această „clasă culturală”, această elită socială n-a avut habar de acele mişcări sociale, ale minerilor din Valea Jiului, în 1977 şi ale muncitorilor de la Braşov, din 1987.

Dacă mi-aduc bine aminte, imediat după Revoluţie, Doina Cornea deplângea lipsa de comunicare între elita culturală şi România profundă. Această ruptură socială s-a perpetuat şi cred chiar că s-a adâncit. Avem iarăşi o elită culturală care n-are habar de cealaltă parte, de acea Românie profundă, de acea „talpă a ţării” de care vorbeam. Este posibilă, totuşi, o joncţiune, o trăsătură de unire între cele două feţe ale conştiinţei de sine a naţiunii. Prin marea literatură. Marea literatură de la noi, reprezentată de un Marin Preda, de un Eugen Barbu – sau, pe plan universal, de Dostoievski, de Tolstoi ş.a.m.d.

Şi, păstrând proporţiile, de autorul de faţă. Prin cartea sa, prin harul său prozastic, el izbuteşte să facă această legătură, această joncţiune între epoci, vorbind totodată de ruptura socială dinăuntrul lor.

Cam ăsta e meritul lui Dan Predescu – şi de aceea, am fost fericit să scriu câteva rânduri despre această carte.

RADU ALDULESCU

Este o carte veselă, de o adresabilitate directă, jovială, aceasta e impresia de ansamblu. M-am amuzat citind, de exemplu, povestirea despre altruistul ce dă de mâncare câinilor vagabonzi care, finalmente, îl vor mânca pe el – chiar dacă finalul nu-i vesel de loc.

Autorul nostru, indiferent de temele povestirilor sale, sau de epocile pe care le explorează acestea, este esenţialmente un umorist. Mediile literare specializate, academice sau de alte niveluri, tind să marginalizeze creaţiile umoristice. În cultura română, avem tandemul (nu ştiu dacă fondator, dar, în orice caz, esenţial) Eminescu-Caragiale, deci, alături de figura poetului naţional, şi un mare satiric. Dar tot atât de adevărat e că, la nivelul mentalităţii comune, al României profunde, reprezentativ, caracteristic, identitar este considerat, este simţit Eminescu. Pe Caragiale, umoristul, satiricul, îl acceptăm că-i mare, de atâtea ori s-a spus încât e greu de negat lucrul ăsta, însă nu pe el îl selectează tradiţia, mentalitatea noastră colectivă, atunci când încercăm să ne descriem identitatea. Umorismul, comicul, satira sunt forme razante, pe care tindem să le marginalizăm.

Există o bogată, interesantă şi sofisticată tradiţie a comicului în literatura română. Avem exemple de dinaintea lui Caragiale, la paşoptişti, în special în teatrul acestora, găsim exemple de umor chiar în cronicile medievale, mai ales la cronicarii munteni… dar nu e nevoie să ne întoarcem atât de mult în urmă. Avem umorişti de mare vână în perioada interbelică, Damian Stănoiu, maiorul Brătescu şi alţii… În perioada postbelică, Baranga, Mazilu, Băieşu… şi ajungând la…

Dan Predescu: La Paul Georgescu, la I. D. Sîrbu. Şi neapărat, la Puşi Dinulescu, aici de faţă.

Ion Bogdan Lefter: … la Viorel Cacoveanu, la Groşan, la Cătălin Ţîrlea. Dar acum, gândindu-mă la cartea lui Dan Predescu, realizez că, dacă nu greşesc, printre prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu nu prea sunt umorişti. Literatura acestora e dominată de un realism cotidian destul de sumar, de crud, de priză directă, fără distanţa pe care umorul, comicul, satira o presupun.

Nu poţi crea comedie fără o anumită detaşare care să-ţi permită, prin distanţa ironiei, o percepţie a grotescului, a absurdului existenţei, a comicului implicit în multe situaţii. De multe ori, oameni serioşi, în situaţii serioase, sunt involuntar comici, ridicoli. Avem cu toţii exemplele noastre, câteodată chiar trăite pe pielea proprie.
Dan Predescu e un autor, să-i spunem, risipitor, un scriitor care nu şi-a văzut de scris, care a avansat în viaţă pe trasee zigzagate, a practicat mai multe meserii, a fost operator de televiziune prin satelit, profesor, secretar literar la un teatru, jurnalist, funcţionar la stat… La un moment dat, s-a gândit, probabil să-şi adune între coperţi productele. A scos mai întâi o carte de publicistică teatrală, apoi o carte de versuri, pe care n-o cunosc…
Pentru ca, mai de curând, să publice micul roman “Tatăl mielului” şi acum, această culegere de proze. Şi aici există două microromane, unul de vreo 70-80 de pagini, celălalt de cam 30-40. Plus încă 13 proze scurte şi foarte scurte, dintre care una are cu totul 5-6 pagini şi se numeşte “Două romane despre Obsedantul La Modă (prin anii
‘80)”…
Nota lor generală este perspectiva comico-satirică asupra existenţei. În prozele lui foarte scurte, asta presupune un anume decupaj rapid, o schiţă de situaţie şi eventual, o poantă finală. Sunt cel puţin patru-cinci texte, aici, care lucrează foarte frumos şi curat în această manieră, dezvoltând o anumită idee şi ajungând, în final, la o asemenea poantă, sau la o răsturnare de perspectivă.
Există aici chiar şi o povestire fantastică, tot în cheie comică, grotescă, despre nişte personaje aflate pe capacul unei sticle de lapte hipertrofiate, onirice…
În altă povestire, poanta e seacă : personajul, angajat ca salahor la întreprinderea Deflagraţia, are un moment când recapitulează, fulgerător, toate ghinioanele şi frustrările existenţei lui mizere de până atunci. Şi comite gestul eliberator, dând de pământ cu lada de exploziv pe care o căra, moment când se şi produce deflagraţia din denumirea uzinei.
Sunt asemenea finaluri care închid frumos unele texte de aici. Umbra lui Caragiale pluteşte pe deasupra prozelor ăstora – şi poate nu întâmplător, prima bucată din volum, intitulată “Bolero. Nu de Ravel”, aduce aminte de schiţa în care un acelaşi eveniment e relatat în ziare de orientare politică diferită în moduri diferite, chiar opuse. La Dan Predescu, e vorba de un şir succesiv de ipostaze ale bărbaţilor din familia Copăceanu, între 1824 şi 1956, de la slugerul Iordache Copăcianu la Émile Copatchano şi apoi la Marcel Copăceanu, ajutor de şef de echipă la Întreprinderea de Salubritate. Fiecare dintre ei afirmă, la un moment dat, în jurnalul pe care-l ţine, că nu şi-a bătut niciodată copilul. Ceea ce copilul cu pricina, devenit om mare, infirmă, în jurnalul pe care la rândul lui îl ţine, notând „câtă bătaie am mâncat eu de la tata…”
E, deci, un aer caragialian, care vine spre zona Mazilu, Băieşu, Puşi Dinulescu…

Prozele acestea scurte sunt, după toate aparenţele, recuperate din revistele în care au fost publicate de-a lungul vremii de autorul risipitor. Unele, de exemplu, au subiecte datate în anii 80, când presupun că au şi fost scrise, iar autorul simte nevoia unor explicaţii, ca şi cum s-ar teme că unele lucruri de atunci au fost uitate de cititorii săi: astfel, într-o notă de subsol se aminteşte că 26 ianuarie era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu ş.a.m.d.

Presupun – iar dacă greşesc, asta-i viaţa – presupun, deci, că sunt proze mai vechi şi mai recente, strânse acum în volum de Dan Predescu, care etalează, toate, gama lui de tehnici umoristice, satirice. Neuitând nici o clipă că umorul, comicul glisează frecvent în satiră. E destul de greu de găsit în istoria literaturii umorişti puri, ne-satirici. Iar satira presupune, obligatoriu, observaţie realistă, socială şi comportamentală, şi critică sarcastică.

Avem de-a face, aici, cu un autor satiric, cu un bun observator al lumii din jur, chiar dacă prozele lui mai deviază spre fantastic, spre absurd, bunăoară spre dialogul antropomorf al câinilor din proza despre care am vorbit.

Cu cele două proze mai lungi de aici, ne îndreptăm spre o respiraţie amplă, spre romanesc. „Romane”, de altfel, şi-a intitulat autorul, în mod ironic sau autoironic, şi două proze foarte scurte, concentrate din acest volum. Asta, în literatura română, ne trimite obligatoriu la Urmuz, care-şi intitulase şi el roman o proză, „Pâlnia şi Stamate”, în care chiar făcuse o parodie de roman, dar şi, pe filieră urmuziană, la Caragiale. Ca o paranteză, Eugen Ionescu îi indica pe amândoi ca antecesori români ai săi, într-un text destinat publicului occidental. Tot pe filieră urmuziană, am putea pune alături prozele lui Dan Predescu de cele ale unor foarte interesanţi şi foarte speciali, mai „altfel”, umorişti, care au fost Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, doi scriitori care au făcut mai mult umor de parodie livrescă decât umor de observaţie imediată şi de radiografie ironică a realităţii înconjurătoare.

Cele două romane scurte din cartea lui Dan Predescu se află în apropierea descrierilor din „Bibliografia generală” a lui Mircea Horia Simionescu, sau din „Dicţionarul onomastic al aceluiaşi”.

În „Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente” şi în proza care poartă un titlu scurt şi uşor de ţinut minte, „Placido – dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui”, se articulează mai ambiţios, pe spaţii mai largi, nişte tablouri cuprinzătoare.

În „Chix…” e vorba despre un arhitect bănăţean, din zona Aradului, nemulţumit de concesiile pe care le face comanditarilor săi, clădirile pe care le proiectează nereprezentând gustul lui, ci acela al clienţilor săi – şi de existenţa sa, din 1913 şi până după sfârşitul celui de al doilea război mondial.

ION BOGDAN LEFTER

foto: Irina Predescu

vezi şi http://www.bookuria.info/editura-niculescu-ne-invita-la-lansarea-volumului-chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-de-dan-predescu/

http://librarie.carturesti.ro/b090-chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-294083

http://www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara/actualitatea-literara-nr-31-aprilie-mai-2013/

auzi şi Radio Romania Cultural. Emisiunea Texte si pretexte. Redactor Valentin Protopopescu. 20.02.2013, h 10,05 [32 kbps]

auzi toate speech-urile de la lansare, la http://www.youtube.com/watch?v=SGcrfAC0Vqk