Ciocu-mic.Ro

SUB PREŞ

.22.01.2024

*

22.01.2024

*

Se poate citi, la adresa https://biblioteca-digitala.ro/?volum=3824-aur-si-aurolac-insemnari-din-teatru-si-lume–2001, cronica mea la OPERA DE TREI PARALE, publicată în revista Teatrul, nr. 1/1980. Montarea de la teatrul Bacovia din Bacău a regizorului tunisian Sassy Brahim avea exact aceleași deplorabile particularități de care vorbește acum dl Ornea. Însă, după ce articolul meu predat redacției Teatrul le-a semnalat, ele au fost înlăturate chiar de la reprezentația numărul doi. Desigur, asta nu Sassy Brahim, fostul meu coleg de facultate, a făcut-o, ci, mai mult ca sigur, vreun securist din redacție, care a dat un telefon la ”foruri”. Care n-aveau nevoie de încă un subiect furnizat Europei libere. Așa că articolul meu a apărut fără pasajul în care vorbeam despre antisemitismul spectacolului băcăuan. (Probabil, însă, că antisemitismul din spectacolul Teatrului Național București, de care vorbește dl Ornea acum, nu va fi înlăturat, fiindcă n-are, nu-i așa, cine s-o facă. Iar spectacolul dlui Colceag va fi comentat entuziast în România literară).

*

E unul pe Facebook care mănâncă şi el o pâine înjurând morţii. Pe Sartre, în speţă, că a refuzat Nobel-ul fiind comunist. Ce bine le prinde telectualilor dâmbovițeni ”corectitudinea politică”, sau cum s-o mai fi numind noua dogmă ”anticomunistă”, de fapt antieuropeană. Ce bine camuflează aceasta antisemitismul lor atavic!

*

Oana Stoica l-a făcut comestibil pe Arthur Schnitzler

*

Niculae Ceaşcă a desfiinţat facultăţile de Psihologie şi Sociologie în principal din cauză că un abia înfiinţat Institut de expertizare a forţei de muncă şi de alte ticăloşii de genul ăsta constatase că foarte mulţi miliţieni, pe lângă că erau tâmpiţi conform fişei postului, mai erau şi anxioşi, bipolari ş.a.m.d. (vezi https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10954). În compensaţie, după 1989, au apărut grămezi de facultăţi şi de secţii cu cele două profiluri susmenţionate, dătătoare de diplome. În ultimii ani, toţi tinerii poliţai şi jandarmi care şi-au tras câte un glonţ în cap cu arma din dotare erau certificaţi din pâdevî psihologic de nişte posesori de asemenea diplome.

*

Le văd meclele, ale ăstora de la Ferma Dacilor, vii şi morţi, hoţi şi vardişti, interlopi şi autorităţi protectoare – şi-mi fuge gândul la Lombroso. Îl văd pe câte unul dând interviu la televizor şi mă gândesc că mutra aia e scoasă din vreun tratat de criminologie. La urma urmei, nici Lavater ăla n-o fi fost nebun. Iar faptul că Masculul Alfa al unei colectivităţi – oraş, sat, sau ce-o fi ea – are profil clar de individ violent şi complet insensibil la orice considerent de natură morală arată că acolo şăf e ăl care dă mai tare cu pumnul. Civilizaţie, deh.

*

În 2005, Sergiu Nicolaescu a pus pe piaţă filmul său intitulat simplu “15″. Co-scenarist i-a fost celebrul scriitor Dumitru Radu Popescu. În acest film despre revoluţia din decembrie 1989 de la Timişoara, cei doi au arătat că revoluţionarii fugăriţi de trupele de represiune ceauşiste şi-au găsit scăparea înăuntrul Catedralei Ortodoxe, cei dinăuntru deschizându-le porţile acesteia. În realitate, s-a întâmplat invers, cei dinăuntru (la ordinul, se pare, al actualului socru monorhic al lui Victor Ponta, unul Sârbu) închizându-le poarta în nas – astfel că vreo 10-15 dintre aceştia au murit pe treptele catedralei, mitraliaţi de nişte militari neidentificaţi ulterior. Cât despre ţaţa de pe Facebook, care zice că-l iubeşte pe S.N., n-are decât. Dar e bine să ştie şi aceste amănunte.

*

A început digitalizarea ANAF

*

Cu începere de la 01.03.2024, în România viteza luminii va fi redusă la 50% din cea actuală.

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Transporturilor, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Economiei, Ministerul pentru Societatea Informaţională, Serviciul Român de Informaţii vor lua măsuri pentru implementarea etc.

*

PREFERINŢĂ

Prefer câinii şi pisicile. Necuvântătoarele în locul prostcuvântătoarelor.

*

Când ”palestinienii” atacă Israelul, un val de ”demonstrații”-aproape-războaie-civile și alte felurite scandaluri zguduie țările occidentale. Când Rusia se pregătește de război cu lumea civilizată, iar niște ”rebeli Houthi” de care nici dracu’ n-a auzit până acum sunt pe cale să blocheze tot comerțul mondial, Pakistanul-nuclear atacă Iranul-aproape-nuclear. Iar Alibaba, concurentul chinez al lui Amazon, a scos la vânzare contoare Geiger-Müller. La preț avantajos.

*

Câteodată, Netflix nu e nici tâmpit, nici soporific. Tocmai am văzut un film biografic. Biografia lui Richard Burton – şi a Lizicăi, tot pe-acolo. Mi-a plăcut Liz, cum s-a dat ea cu gheruţele şi cu colţii la un ziarist obraznic, care a îndrăznit să zică ceva de Richard al ei. Dar şi el…

La un moment dat, povesteşte o fază nostimă. Hamlet, la Londra, cu el în rolul titular. În prima lojă, lângă scenă, cine? Chiar Winston Churchill! În timp ce declama de zor, Burton a sesizat un murmur din loja aceea, care parcă îl îngâna. Churchill rostea şi el, în şoaptă, versurile, ştia piesa pe dinafară. După reprezentaţie, cineva bate la uşa cabinei lui Burton. Cine era? Chiar Churchill: “Milord Hamlet, îmi dai voie să folosesc toaleta dumitale?”

*

Azi, nepoțica mea de aproape zece ani s-a dus la teatru. Cu maică-sa. Frățiorul ei, de cinci anișori jumate, nici n-a vrut să audă de teatru. Așa că a rămas acasă, cu taică-su. Ce mai, bărbații este bărbați.

*

free website counter html code

Bertolt Brecht a terminat de scris Mutter Courage în 1939, chiar în zilele când Hitler intra în Polonia. Premiera n-a putut avea loc decât în 1941, la Zürich.

Piesa este inspirată din romanul picaresc – cu titlu cam lung – Trutz Simplex oder die Erzbetrügerin und die Landstörtzerin Courasche (Încăpăţânatul Simplex sau excroaca şi aventuriera Courasche), opera datată 1670 a lui Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, un romancier satiric, precursor important al prozei germane moderne.

Anna Fierling este o măruntă negustoreasă ambulantă supranumită Mutter Courage, care urmează trupele în marşul lor prin Polonia, pe vremea Războiului de Treizeci de Ani, cu mica ei dugheană pe roţi, de unde soldaţii pot cumpăra băutură, ciorapi şi indispensabili, printre altele. Deşi câştigul e slăbuţ, iar eforturile şi pericolele la care se expune, împreună cu cei trei copii ai ei, sunt foarte mari, marea ei frică este ca războiul să nu se termine, ca să nu rămână cu marfa nevândută.

Şi se mai teme de ceva Mutter Courage: ca băieţii ei să nu fie luaţi la război şi fata să nu păţească ceva. Dar tocmai asta se întâmplă, băieţii sunt ucişi, iar fata, Kattrin cea mută, este violată.

Vedem astfel cum cugetările dezabuzate ale Annei Fierling despre oameni, care sunt aşa cum sunt, despre Dumnezeu, căruia nu-i pasă şi despre războiul care e bun fiindcă-i dă de mâncare primesc replica necruţătoare a Destinului. Viziunea marxistului Brecht era, aici, la fel de fatalistă ca a oricărui locuitor superstiţios de prin fundul Asiei – dar, ce-i drept, nici civilizaţia europeană din Anul Domnului 1939 nu era exagerat de civilizată…

Personajele din jurul Annei sunt cele de care poţi da la tot pasul prin preajma oricărei cazărmi: un plutonier, un preot de campanie, un bucătar, un ofiţer… un spion…

Replicile lor sunt cinice, ironice, argotice, filosofia lor de viaţă e una bănuielnică, temătoare, lipsită de iluzii – ei sunt “copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.

Firea lor e cea a unora pe care viaţa nu-i tratează cu menajamente. Singura revanşă posibilă e ironia.

“Pe de o parte, războiul ăsta seamănă leit cu celelalte: dăm foc oraşelor, spintecăm, măcelărim, jefuim şi câteodată, violăm. Însă, pe de altă parte, el se deosebeşte de toate prin aceea că-i un război sfânt”, astfel cugetă unul dintre ei.

Povestea lui Mutter Courage, care speră că se va îmbogăţi de pe urma războiului, era, în momentul când autorul a pus-o pe hârtie, un avertisment lipsit de echivoc adresat germanilor: războiul n-o să vă aducă nimic bun, singurul lucru pe care-l veţi obţine va fi moartea copiilor voştri. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

Întâiul talent al unui regizor este cel al alcătuirii distribuţiei.

Faptul că, în prezenta montare a lui Victor Ioan Frunză, rolul titular este interpretat de Rodica Negrea îndeplineşte din capul locului o bună parte din ce şi-a propus regizorul să înfăţişeze: o Mutter Courage minionă, toată numai energie nervoasă, înfruntând forţe ostile, întrupate în bărbaţii solizi din jur, cu toţii, mult mai înalţi ca ea. Un raport de forţe patetic în sine, căruia ea îi face faţă aşa cum se şi numeşte personajul său. Cu mult curaj.

Am avut ocazia de a admira şi alte Mutter Courage, în unele puneri în scenă de mai demult: era vorba de interprete ce-şi dădeau ostenelala să pară dure, bărbătoase chiar – şi să emane, vorba ceea, tragicul prin toţi porii. Rodica Negrea realizează, gracil, o apariţie memorabilă limitându-se la afişarea unui rictus de amărăciune, care n-o părăseşte nici în momente calme, nici în cele tensionate şi violente.

Partitura preotului militar jucat de Claudiu Istodor e prevăzută de autor cu o mare doză de ironie tăioasă. Judecăţile picante ale personajului acesta švejkian despre viaţă, despre război, despre lumea asta şi despre cealaltă sunt, propriu-zis, vehemente, în cel mai curat stil de cabaret politic berlinez de până la venirea la putere a lui Hitler. Claudiu Istodor le nuanţează, însă, cu umorul său deja binecunoscut, rezultatul fiind o apariţie de un cinism, aş zice, spumos. Şi, contrar aparenţelor, tonic.

O prezenţă plină de temperament este şi bucătarul aflat mereu în pană de materie primă. Mircea Rusu desenează, cu fineţe şi vigoare în acelaşi timp, un profil dotat cu exact atâta haz cât permite acest rol.

În cel al Kattrinei, fiica mută a “angrosistei” Anna, Ilinca Manolache pune în jocul ei exclusiv mimic o sensibilitate ardentă dublată de o apreciabilă expresivitate corporală.

În rolul unei “logodnice a regimentului” (sau “animatoare”, în termeni contemporani), Andreea Grămoşteanu realizează o apariţie de temperament, de nereţinută vivacitate comică.

Foarte convingător, Avram Birău, în rolul tenebros al spionului (mai la urmă prevăzut şi cu o Cruce de Fier la gât).

Fiecare componentă a acestei puneri în scenă, incitante şi în egală măsură dificile, contribuie la întruparea paradoxalei tragedii brechtiene, care, în loc de prinţi şi eroi, vorbeşte despre lumpeni şi năpăstuiţi ai sorţii şi în care locul corului a fost luat de cupletele de cabaret: de la scenografia de mare forţă sugestivă a Adrianei Grand, care reuşeşte să te transpună în atmosferă cu ajutorul doar al unor inscripţii de tip cazon, făcute cu şablonul, la song-urile cântate – nu prea rău – de Rodica Negrea, Andreea Grămoşteanu, Claudiu Istodor şi Mircea Rusu, pe muzica lui Paul Dessau şi a emulului său actual Tibor Cári.

Este acest spectacol al lui Victor Ioan Frunză “teatrul epic” pe care şi-l imagina autorul piesei ? Nu ştiu. Cert e, însă, că nu e nici contrariul, respectiv teatrul comercial, de consum, de care atâta se temea Brecht. Ci doar teatru, teatru, pur şi simplu, nimic mai mult. Dar, vorba lui Eugen Lovinescu, nici mai puţin.

NB. Generaţii întregi de actori l-au detestat pe Brecht – mai exact, Micul Organon, tratatul său în care a formulat teoria înstrăinării, a distanţării actorului de personajul interpretat (“V-Effekt”). Căci bieţii oameni ajunseseră să nu mai doarmă nopţile, tot chinuindu-se să descopere metoda “antiiluzionistă” prin care s-ar putea dedubla, “distanţându-se”, cam ca nişte ectoplasme absolut corecte din pdv ideologic. Să nu uităm, toate astea se petreceau prin anii ’50-’60 ai secolului trecut, când, după repetiţii, oamenii mai înghiţeau şi nişte ore de “învăţământ politic” şi când rostul teatrului nu mai era să delecteze, umanizându-l prin aceasta pe antropoid, ci să îndoctrineze, robotizându-l.

Însă, cinstit vorbind, faimoasa teorie n-avea nici un corespondent în realitate.

Prin 1973 sau 1975, nu-mi aduc bine aminte, am avut norocul să văd două spectacole superbe de la Berliner Ensemble, teatrul lui Brecht – şi pot spune, cu conştiinţa împăcată, că nu era pic de V-Effekt în ele.

Iar faptul că Brecht s-a lăsat folosit ca figură de proră a propagandei comuniste (şi nu pe gratis, după cum susţin unii comentatori) nu are nici o legătură cu valoarea şi adevărul etern-uman al celor mai bune dintre piesele sale.

Căci, după cum se exprima Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim.

Dan Predescu

+

http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Mutter-Courage-si-copii-ei-4036.html

+

http://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-regizorul-victor-ioan-frunza-comisarii-unitertribalizeaza-teatrul-1_518a57a9053c7dd83f7fca43/index.html

+

Mica analfabetă Corina Zorzor crede că Mutter Courage se joacă acum pentru prima oară în România : https://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-celebrul-spectacol-mutter-courage-premiera-teatrul-mic-1_517a5b0c053c7dd83f4bb387/index.html

MORALA :

în România

(eu nu-i zic Românica ca mitocanii),

cronicarii teatrali sunt fete culte

*

Counter instalat la 06.03.2023

hit counters

Impresia generală, acum, la sfârşit de festival, este că selecţia a fost judicioasă, că ea chiar reflectă starea actuală a teatrului din România - iar pentru asta,  meritul îi revine, fără îndoială, colegei mele Alice Georgescu, în calitatea ei de director artistic şi selecţioner unic. Unic, căci, nu-i aşa? un cal desenat de o comisie, de un grup de oameni ai muncii, va arăta mai degrabă a cămilă.

Cât despre festival, atâta cât am văzut din el, a fost, pentru mine cel puţin, unul dătător de surprize - şi plăcute şi mai puţin plăcute. La urma urmei, tocmai ăsta e rostul unei asemenea cantităţi de spectacol / metru pătrat / oră, să te surprindă. “Fa stupir”, aşa zicea poetul manierist de acum câteva secole - să te uimească, acesta e rolul principal al artei, iar artistul care nu ştie s-o facă n-are decât să se apuce de ţesălat caii, mai adăuga el.

*

Herta Müller

ŢINUTURILE JOASE / NIEDERUNGEN

Dintre uimirile plăcute ale acestei ediţii, aş începe cu cea provocată de Teatrul German de Stat din Timişoara, venerabilă instituţie ale cărei producţii, cam reumatice pe atunci, le-am comentat în câteva cronici publicate pe la sfârşitul anilor 70, în revistele Orizont şi Teatrul.

Recunosc că, de atunci, multe spectacole ale acestui teatru n-am mai văzut.

Cu atât mai plăcută a fost surpriza descoperirii, acum, a unei trupe noi, tinere, în Ţinuturile joase, un scenariu din textele Hertei Müller realizat de Niky Wolcz, Valerie Seufert şi Ulla Wolcz (traducerea în română a prezentei versiuni scenice fiind semnată de Nora Iuga şi Alexandru Al. Şahighian).

Niky Wolcz este actor, regizor de teatru şi de operă şi de câţiva ani, cadru didactic, alături de Andrei Şerban, la Columbia University din New York. Până la plecarea sa din România, în 1975, a luat parte, ca actor şi ca asistent de regie, la câteva evenimente excepţionale din istoria teatrului românesc, printre care Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig.

Pentru subsemnatul, reîntâlnirea a avut o uşoară tentă nostalgică: ultima oară când l-am mai văzut pe scenă a fost în 1975, la Casandra, studioul IATC-ului, într-un spectacol de diplomă cu Galy Gay de Brecht, dacă mi-aduc bine aminte.

Niederungen / Ţinuturile joase este nostalgie pură, aşa cum numai o rememorare a copilăriei şi a unui îndepărtat loc natal poate fi. Locul se numeşte Nitzkydorf, satul timişean al copilăriei autoarei, iar vremurile sunt cele de după al doilea război mondial, cu cortegiul lor de nenorociri prăvălite peste şvabii bănăţeni: confiscări, tot felul de interdicţii, deportări în Siberia…

Întâmplările cotidiene din viaţa unei familii ca oricare alta de prin partea locului sunt povestite cu ironie tandră de naratoarea Herta (Eszter Tompa) şi trăite cu dăruire inocentă de Herta-copil (Mara Bugarin), ambele, foarte expresive şi convingătoare în rolurile lor. Culmea, Eszter Tompa chiar seamănă cu autoarea.

E descrisă, cu umor sec şi enorm, scena băii şvăbeşti, în care toată familia se spală, săptămânal, pe rând în aceeaşi apă caldă, puţină, căci lemnele de foc sunt scumpe. Sunt pomenite aluziv, fără comentarii şi amănuntele mai puţin avuabile din istoria aceleiaşi comunităţi, respectiv înrolarea voluntară a unora dintre tinerii săi în armata lui Hitler. Şi scriitoarea şi regizorul au darul litotei, cel de a comunica mult cu mijloace puţine.

Toate acestea, într-o dublă ambianţă scenografică, cea propriu-zisă, semnată de celebrul Helmut Stürmer şi cealaltă, cinematografică, regizată de Bogdan George Apetri. E remarcabil felul cum acestea două se completează, se continuă şi se susţin reciproc, într-un ingenios dialog al personajelor şi decorurilor de pe scena de teatru cu cele de pe ecranul din fundal, proiecţia de film nefiind o simplă ilustrare sau un simplu ornament, cum s-a întâmplat să mai văd uneori, ci participant la acţiune, cu drepturi depline.

Ideile lui Erwin Piscator, comilitonul lui Brecht, care a folosit primul, acum vreo opt decenii, proiecţiile cinematografice într-un spectacol de teatru, capătă aici o înfăţişare trimiţând la tablourile lui Chagall: sunt imagini fugitive, în filmul din fundal, care par de-a dreptul parafraze chagalliene şi traduc întocmai lirismul textului.

Dincolo de rafinamentul mizanscenei, însă, ceea ce contează (şi impresionează) cu precădere sunt prezenţele actoriceşti.

Eszter Tompa, Mara Bugarin, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enikő Blénessy, Daniela Török şi toţi ceilalţi - numeroşi - interpreţi de pe afişul acesta atât de multicultural fac să rezulte un spectacol viu, alert, memorabil.

D.P.

Referinţe suplimentare:

http://www.teatrulgerman.ro/repertoriu.html?no_cache=1&L=3&action=single_view&spectacol_id=123

http://atelier.liternet.ro/articol/7077/Alina-Mazilu-Niky-Wolcz/Actorul-instrumentist-si-instrument-Trebuie-sa-mergi-la-teatru-ca-sa-te-formezi-ca-om.html

Counter instalat la 17.12.2023