Ciocu-mic.Ro

7 ani

*

Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.

*

I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:

”Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”

*

Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”

*

Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):

În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.

Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!

Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.

*

Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?

*

Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.

*

Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.

Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.

- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.

- OK, Bulă. Și a doua?

- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.

- Foarte bine. Și a treia?

- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.

- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…

- Ăăăăă… păi se putea și așa?

*

Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.

Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.

*

Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.

https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/patriarhia-romana-pune-reguli-pentru-spovedanie-2209114.html?fbclid=IwAR3XlQ8u7QnlBPleY5NaPdoS_gscnvWk0PJ3OXLI1JR4Wmx2_vmVUDgHvis

*

UNIFORMA ȘCOLARĂ

Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!

Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…

NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.

*

NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/nasa-a-reusit-sa-schimbe-traiectoria-asteroidului-dimorphos-2114047

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25812245-rusii-lovit-aeroportul-krivoi-rog-racheta-croaziera-59.htm

*

Există prune pe Marte!

.     .      .       . (Dumitru Prunaru)

*

SĂ NU CONFUNDĂM BORCANELE

Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.

Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.

*

Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.

http://old.cimec.ro/SCRIPTS/TeatreNou/detaliu_premiera.asp?sq2=DON+JUAN&sq=410401119001&sq1=1

*

În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.

…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.

Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.

visitors counter

free counters

Cred că nimic nu se potriveşte mai bine impresiei cu care am plecat de la spectacolul lui Silviu Purcărete decât un celebru schimb de replici dintr-o piesă şi mai celebră: adolescenta Miranda bate din palme, ţipând entuziastă  ”vai, ce minunată lume nouă !”, iar moş Prospero îi răspunde sec “e nouă pentru tine”.

La urmă, tinerii din sală îşi rupeau palmele. Sincer să fiu, nu m-aş fi înghesuit.

În ce mă priveşte, cred că paharul e pe jumătate plin.

Cronica lui Grid Modorcea, de mai la vale, vorbeşte despre jumătatea lui goală.

La fel de reală ca şi cealaltă.

DP

CĂLĂTORIILE LUI GULLIVER

infantilisme cu femei gravide care nasc tărâţe

După cum a evoluat lucrul lui Silviu Purcărete, era firesc ca el să ajungă să se autoplagieze şi să-i plagieze şi pe alţii. Iar criza sa de creaţie, fundătura în care a ajuns, se numeşte Gulliver’s Travels / Călătoriile lui Gulliver. Care puteau să se numească, mai neaoş, Călătoriile lui Păcală sau, ca să nu-l jignim pe faimosul personaj, Călătoriile mele, adică ale lui Purcărete, fiindcă nu e suficient să aduci un cal pe scenă şi să imaginezi nişte oloage care dau din copite, ori scot nişte nechezături, ca să spui că ai recreat fabuloasa Ţară Houyhnhnms, adică a cailor, fiinţe înţelepte şi cu bun simţ, superioare oamenilor. Dar aici houyhnhnmiţele sunt nişte schiloade şi schizoide, vin din lumea răului, a vrăjitoarelor de mahala.

În studenţie, această ţară a fost prilej de studiu la clasa lui David Esrig şi probabil că Purcărete n-a uitat şi s-a întors în copilăria sa. De altfel, personaj principal este un copil care merge pe un cal de lemn şi citeşte din cartea ruptă de houyhnhnmiţe, care l-au doborât cu furia lor pe Gulliver, un personaj imaginat ca un orator, care venise să ne citească din jurnalul său de bord, el fiind, după cum se ştie, medic pe corabia cu care călătorea.

Şi astfel se naşte o lume total strâmbă, deformată. Dovadă că decorul reprezintă un spital, cu paturi pe rotile, care devin mici spaţii, unde au loc tot felul de operaţii şi decapitări, ca în spectacolele precedente ale regizorului.

Trist este că în Călătoriile lui Gulliver totul este déjà vu. Nici o surpriză, dimpotrivă, o saturaţie. Dar Purcărete merge mai departe. După experienţa unui film, pe care nu l-am văzut, fiindcă nu e difuzat nicăieri, se adapă vârtos din comedia mută. Fură cu toptanul! Ia idei din Mack Sennett, din ce s-a realizat în studiourile Keystone, până la Stan şi Bran şi le traduce în cheie proprie, adică le bălăcăreşte, le ia tot farmecul naiv, ingenuu, şi-l mozoleşte, îl îneacă în balele lui numite „exerciţii scenice”. Ba le amestecă şi cu umbrele chinezeşti, cu efecte minore, ieftine, de şcoler la nea Alecu.

Pe cât de limpezi sunt lumile la Swift, fie că e vorba de ţara piticilor, a uriaşilor, a savanţilor, a cailor, fie a fiinţelor „yahoos”, oameni-maimuţă, fiinţe brutale, arierate mintal, pe atât de confuz e totul în acest spectacol ignobil. Efortul lui Purcărete este să surprindă şi el aceste lumi şi o face pe calea gagului. A gagului de circ, de hocus-pocus, de iluzii fumate, ca oamenii-plastilină, ca târfele-pitic şi alte iluzii optice. Până şi o poantă a trupei VocaPeople este imitată.

Gagurile au şi ele o caligrafie a lor, chiar şi când vedem o bătaie generală cu rupere de haine, ori bătăile cu frişcă, dar Purcărete ne oferă o mâzgă-litură, cam aşa cum a fost ruptă cartea Oratorului şi copilul citeşte ce mai găseşte din resturi. Da, e un spectacol făcut din resturi, resturi de costume, resturi de poante, resturi de idei.

Imaginea generală este de vomă, de degradare, de mizerie a fiinţei umane, ajunse la starea de zombie. Totul e urât în această lume. Toată mitologia lui Swift este făcută praf. Sau înecată în nori de fumigene.

*

În tot spectacolul nu există un moment de frumuseţe, de poezie, de mister, totul e, repet, o vomă generală, o scârbă de tot şi toate, în primul rând, de om. Omul e subom, fiinţa umană e batjocorită, începând cu pruncii făcuţi la kilogram, o dată cu făina sau tărâţele care ţâşnesc din pântecul gravidelor (asta să însemne că li „s-a rupt apa”?), şi aleşi să fie sacrificaţi. Femeile fată mai urât ca porcii, din picioare şi direct în găleţi de lături. Vine un domn doctor, alege un prunc şi îi scoate ficaţii sau inima, o pune la prăjit, chiar există un radiator în care vedem cum arde, îi pune mirodenii, apoi porţia îi este oferită copilului, care gustă şi dă din cap, că-i place, ca la sfârşit să vină doi şobolani uriaşi care se înfruptă şi ei din cea mai rămas din biata inimă a pruncului sacrificat. Ce umor! Să te prăpădeşti de râs, să te mai încălzeşti, nu? fiindcă în Sala Mare a TNB mureai de frig!

Infantilismele au miez când sunt în stadiul popular, ingenuu, dar aici se pretinde un umor cult, iar ele fac răul cel mare, adică ucid umorul. Purcărete a ajuns la performanţa să ucidă umorul prin infantilismele lui macabre. Totul se datorează goanei nebune după imagini, după efecte optice, în detrimentul textului, al teatrului propriu-zis, care în esenţa lui înseamnă text (aici textul, puţin, este pe bandă, iar actorii fac playback, ce ruşine!).

Această goană după imagini scenice nu poate înlocui arta imaginii, care constă în fotografie şi film. Regizorul de teatru nu poate face minuni, să transforme scena în ecran, deşi asta urmăreşte. De mult Purcărete oscilează între scenă şi cinematograf, dar trebuie să meargă la Upside Down să vadă cum are loc această simbioză, care pe scenă ar fi infantilă. Desigur, scuza lui e că se joacă, dar ludicul are şi el nişte reguli, nu este fără măsură, mai ales fără acea măsură care îl face să cadă în naturalism, cum se întâmplă aici.

Şi ce departe suntem de literatura lui Swift, de parabolele sale satirice, care au făcut să se cutremure societatea engleză a timpului. Era bine ca tembelismele să rămână la ele acasă, acasă, adică la Sibiu, unde se practică prostituţia nemiavăzutului, a ruperii gurii târgului. Credeam că s-a terminat demult cu astfel de infantilisme, care nu au legătură nici cu România, nici cu arta.

GRID MODORCEA

Referinţe :

http://www.eif.co.uk/gulliver

http://www.youtube.com/watch?v=33ISUg2Lxbk

http://www.sensotv.ro/arte/FNT2012-3515/calatoriile-lui-gulliver-fnt-2012#/0

http://easyhitcounters.com