„Toate intuiţiile noastre referitoare la Moscova şi-au găsit confirmarea: ei au declanşat cel de al doilea război mondial” scria ziarul francez Libération.
„De acum încolo, nu se mai poate lua nici o decizie politică în ce priveşte Europa de Est fără a consulta Spărgătorul de gheaţă”, afirma britanicul Times.
„Până la Suvorov, avem o istorie oficială falsă! Cel de al doilea război mondial este încă în plină desfăşurare”, conchidea Tribune de Genève, recenzând cartea lui Suvorov.
Prezentat sumar în cuprinsul versiunii româneşti a cărţii sale Spărgătorul de gheaţă drept fost agent al GRU (serviciile militare de spionaj ruseşti), Viktor Suvorov, actualmente domiciliat în Anglia, efectuează o analiză a împrejurărilor izbucnirii războiului care are, într-adevăr, darul de a-şi ului cititorii. Demersul său istorico-arhivistic este (genial de) simplu: el trece în revistă documente exclusiv sovietice din epocă, de la comunicatele oficiale şi editorialele din Pravda până la ordinele secrete de luptă zăcând în plicuri sigilate în birourile marilor şi micilor comandanţi ruşi – şi până la memoriile mareşalilor lui Stalin publicate în vremurile lui Brejnev şi Gorbaciov, cu indiscreţiile lor bine măsurate şi cu lapsusurile lor semnificative.
Desigur, ar fi fost şi mai interesant să aflăm cum a ajuns autorul în posesia unor documente atât de mortal-secrete – dar aceea ar fi fost o altă carte.
Cea de faţă este în primul rând o analiză meticuloasă a felului cum, la începutul anilor ’40, s-a pregătit URSS derăzboi: nu de un război defensiv, ci de unul de agresiune împotriva Germaniei, cu care Stalin a făcut în aşa fel încât, prin pactul Molotov-Ribentropp, să aibă graniţă comună. Greşeala lui Stalin a fost de a crede că el va ataca primul – şi de aceea, atacul german de la 22 iunie 1941 l-a luat prin surprindere, cu mobilizarea pentru atac neterminată şi cu apărarea graniţei de vest a URSS inexistentă.
Suvorov explică grelele înfrângeri ale armatelor lui Stalin de la începutul războiului prin aceea că doctrina militară sovietică nu sufla nici un cuvânt despre războiul de apărare şi că strategilor de la Moscova le-a trebuit un timp îndelungat, după atacul lui Hitler, pentru a învăţasă coordoneze defensiva. Aceasta, chiar dacă armata sovietică, spune autorul, dispunea de posibilităţi şi de rezerve mult mai mari decât cea germană.
Un loc deosebit îi era rezervat, în viziunea lui Stalin, României, care constituia unica sursă de petrol a lui Hitler. Proiectatul război de agresiune declanşat de URSS trebuia să înceapă şi printr-un masiv atac aerian asupra Ploieştiului, concomitent cu o invazie navală, prin Marea Neagră, minuţios pusă la punct. De altfel, atacul contra României a constituit şi motivul pentru care au fost înfiinţate trupele de vânători de munte în armata sovietică, în preajma războiului, spune autorul.
Volumul publicat de editura ieşeană Polirom, în traducerea lui Radu Părpăuţă, poate fi considerat unul din evenimentele anului editorial 1995.
(Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, buletin cotidian nr. 1442, 30 noiembrie 1995)
Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.
*
Opinia publică
La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.
*
Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.
*
Au câștigat la loto fără să fi jucat
ș.a.
Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri
(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)
*
ŢEAPA TRADIŢIONALĂ
Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.
MI-ADUC AMINTE
Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor. Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei. Viitor de aur ţara noastră are.
*
Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.
*
Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?
*
OMOR DEOSEBIT DE GRAV
Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.
*
Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.
*
Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.
Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.
*
Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.
L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.
Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.
“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.
Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.
Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.
Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.
Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.
Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.
Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.
În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.
Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.
*
„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!” Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.
*
Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.
Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?
Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.
Mă aflu de vreo zece zile la Buşteni, un orăşel mic şi liniştit de la poalele muntelui Caraiman. Sau cel puţin aşa îl ştiam eu (precum şi alte milioane de fraieri), din copilărie. Decât că, la ora asta, sufletu’ linişte. Să treci strada de pe un mal pe altul, înotând în fluviul de tiruri şi gipane, a devenit ceva de genul divertismentului subacvatic printre rechini. Iar din aste zece zile, nu ştiu dac-au fost două în care să nu aud, cam o dată pe ceas, sirenele SMURD-ului, poliţiei şi altor asemenea entităţi urlătoare. În plus, în fiecare zi, cel puţin patru-cinci elicoptere treceau, la mică înălţime, fix pe traseul Poiana Ţapului-Zamora.
Cel care se întorcea zilnic, la orele paişpe zero zero, la Bucureşti, m-a dus cu gândul la tovarăşul Niculae, care probabil că urma să aterizeze pe acoperişul ceceului, unde avea programat un miting cu mare participare populară.
Dar apoi mi-a trecut prin cap “bine că domnu’ Iorgulescu i-a luat Aston Martin lu’ fi-su, ce ne făceam dacă-i lua elicopter?”
Veorica vorbeşte despre “imaginea României” în lume. Această imagine, din câte-mi aduc aminte, a fost cu strălucire creată de ca să zic aşa doamna Grapini, care a fost prinsă (şi filmată!), cu ocazia activităţii sale de europarlamentar, încercând să fure nişte voturi. Ca şi de aşa zisul domn Adrian Severin, înregistrat audio şi dovedit cerând mită (ulterior, 4 ani cu executare). Şi mai nou, de dna Rovana Plumb, care cică s-ar fi prezentat la Bruxelles cu o declaraţie de avere dubioasă. În prezent, de alegerea dnei Laura Codruţa Kővesi ca procuror şef european o persecută pe doamna premier grija. Ca pe Dabija.
La început, îl consideram pe Dragnea un mafiot şef, un capo di tutti capi, un zmeker uns cu toate alifiile. Ca să văd, acum patru luni, că era un fraier de mâna-ntâi: el la pârnaie, iar toanta docilă făcând tot posibilul ca el să rămână acolo. Totuşi, nu pot să-i zic cel mai mare papagal din istoria naţiei. Acela fiind, am impresia, Ion Gheorghe Maurer, care i-a netezit calea tinerelului acela cam tâmpit, pe numele său Niculae, cu gândul că ăla n-o să-i iasă din cuvânt şi n-o să facă decât ce-i spune el. Şi uite ce-a ieşit.
Să vedem acum ce-o să mai iasă.
*
La Kabul a murit, într-un atentat cu maşină-capcană, şi un membru al ambasadei române – alături, se poate presupune, de mai mulţi vecini ai săi din perimetrul fortificat şi păzit cu stricteţe, rezervat celor aflaţi acolo în misiune, diplomaţi şi militari. Asta, judecând după puţinele imagini de la faţa locului difuzate de televiziuni, care arată nişte distrugeri ca la Hiroshima. Doamna ministru de Externe Ramona Mănescu declară că atentatul a fost îndreptat împotriva ambasadei României. Nici vorbă, doamnă Ministru: atentatul a fost îndreptat chiar împotriva dumneavoastră. PERSONAL.
Cel puţin, aşa susţine Osama Bin Laden – după cum aflăm pe surse.
Cum gândeşte telectualu’ subţire de la Bucureşti: “Să-ți croiești o carieră politică pe nenorocirea unor copile și pe disperarea familiilor”. Păi, tataie, dacă acest Cumpănaşu nu-şi croia o carieră etc., ai fi aflat tu ceva de fetele omorâte la Caracal?
Îmi zise un amic, zilele trecute, că nu s-ar muta în ruptul capului într-un apartament din cele construite, la Bucureşti, în ultimii, să zicem, douăzeci de ani. - Păi de ce? mă mir eu, ca poliţaiul nevinovat de la Caracal. - Fiindcă sunt construite fără fundaţie. Chiar dacă au unul sau două etaje, sau mai multe, ele tot fără temelie sunt. La drept vorbind, nici el n-o fi nebun, îmi spun în sine-mi. N-ar fi exclus, dacă ne gândim că, în 1999, în Turcia, s-a întâmplat un cutremur cu vreo 18.000-19.000 de morţi, caracterizat tocmai prin asta - că majoritatea clădirilor implicate nu s-au prăbuşit, ci s-au răsturnat pe o parte exact din această cauză, că fuseseră construite fără fundaţie. Şi bănuiesc că nici constructorii noştri nu-s mai proşti ca turcii, când e vorba de scos banul din rahat cu dinţii. Iar autorităţile…
*
Ultimii mei 12 ani de până la pensie i-am petrecut la o prăvălie guvernamentală care avea, cel puţin teoretic, oarece legătură cu WIPO, adică OMPI, adică Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale, una dintre agenţiile ONU. Şi noi, la fel ca toate celelalte omoloage din cele vreo sută şi cinci zeci de state membre, primeam periodic Buletinul OMPI, care conţinea foarte adesea şi anunţuri de concurs pentru posturile de la Geneva, de la sediu - pe care trebuia să le afişăm la avizier, spre a fi văzute de toţi salariaţii. De la nivelul P1, care însemna, mi se pare, ajutor de bibliotecar, cu un salariu de bază de 3000 USD lunar, până la P6, adică director general adjunct cu un salariu de vreo 7000, dacă mi-aduc bine aminte, toate aveau ca o condiţie principală cunoaşterea a două din limbile organizaţiei (engleză, franceză, spaniolă, chineză, mi se pare).
La un moment dat, mi-a sărit în ochi un anunţ din cale afară de exotic. Şi anume, că pentru un nou birou din Orientul Mijlociu, se scotea la concurs un post de nivel apropiat de maxim, pentru candidaţi vorbitori de arabă plus una din limbile ONU. Şi se mai menţiona: cunoaşterea limbii ruse sau japoneze constituie avantaj. Iar atunci, ca unui pafarist invidios ce eram, mi-a trecut prin cap că postul era cu dedicaţie. Fiindcă nu mi se părea plauzibil să existe mai mult de un om pe lumea asta care să îndeplinească aceste condiţii. Sau hai să zicem doi. Ori trei, dar în nici un caz mai mult de zece. Şi mi se părea limpede ca lumina zilei că acel sau acei ipotetici poligloţi pot fi găsiţi numai la Moscova.
*
În seara asta am văzut Hamlet-ul lui Zeffirelli – ruşine mie că abia acum. Totul, sau măcar aproape totul, e splendid în filmul ăsta, începând cu interpretarea, a lui Mel Gibson, pe care nu l-am crezut niciodată capabil de aşa ceva, a lui Glenn Close şi Alan Bates în Gertrude şi Claudius, dar mai ales a Helenei Bonham Carter, în Ofelia. E senzaţional felul cum s-a descurcat puştoaica aceea de douăzecişitrei de ani cu partitura ei, atât de apropiată de zona periculoasă a prezenţei scenice, creând momente de tensiune tragică acolo unde aproape toate colegele ei din întreaga lume nu sunt decât ridicole.
Iar cel mai minunat din toate e faptul că regizorul n-a ţinut să-l facă pe Shakespeare contemporanul său. Adică să-i arate el lui Will cine-i şeful acolo…
*
Reagan, Zelenski, acum Diaconu… Se poartă actorii, ce mai. Dar ar fi cazul să nu uităm că un actor nu spune niciodată decât ceea ce a învăţat pe dinafară şi a fost scris de alţii.
*
Acu vreo două zile, am scăpat şi eu, ca omul, o vorbă nevinovată pe Facebook despre actori, care nu spun decât ce au învăţat pe de rost şi a fost scris de alţii – cu referire directă la prezidenţiabilul nostru preten Mircea Diaconu. Ceilalţi preteni ai mei de pe FB, care sunt cu toţii băieţi deştepţi (şi fete, vă rog), s-au prins că de altcineva era vorba în propoziţie şi nu s-au băşicat pe chestia asta. Chiar dacă mulţi dintre ei sunt actori şi actoriţe.
Hazul imens al poveştii e, însă, altul: că textul lui Diaconu pare să fie scris, acum, de Victor Ponta, un binecunoscut plagiator. Ah, nu, e prea de tot! Înţeleg să reciţi poezia politică a altuia, dar numai dacă e chiar a lui! nu, Doamne fereşte, vreo cântare susceptibilă de urâte presupuneri şi alte bănuieli! Dacă textul rapsodului popular Diaconu Ponta nu-i orginal, noi pe unde scoatem cămaşa?
Aşazisa propunere privind Muzeul Holocaustului e o diversiune apărută exact când e groasă la dindărătul nostru. Respectiv, tradiţionala vrăjeală antisemită din momentele când nu mai ştim pe unde scoatem cămaşa. Acum vreo zece-unşpe ani, exact în momentul declanşării crizei care a dus la tăieri de salarii şi de pensii mai mari decât curbele de sacrificiu din anii 30, cine veni cu discursul lămuritor? Ghiţă Funar, care a spus în parlament că pe Eminescu l-au omorât evreii!
“Fură şi lasă şi pe altul să fure” - aşa sună o vorbă nemţească (de provenienţă, mi se pare, austriacă). Iată o chestie care nu se potriveşte la noi. Ce vreţi, alt trecut, altă mentalitate, alt spaţiu cultural… La noi, parlamentarii, baronii, mafioţii, Serviciili, lumea bună pe scurt, fură şi distrug. Fură ce fură şi dau foc la ce-a rămas, ca să şteargă urmele. Ca să-i iasă lui de-un merţan şi de-o vilă pe litoral, securistul român a vândut pe nimic o industrie.
În 1994, am conceput şi pus pe piaţă Actualitatea Imobiliară, o publicaţie de nişă, într-un domeniu de care habar n-aveam, dar care s-a dovedit nesperat de profitabilă – pentru patron, nu pentru mine, care am plecat de acolo după câteva luni, neplătit, din motive de mârlănie patronală. Dar asta-i altă poveste… Ce voiam să spun, însă, à propos de subiectul de mai sus, e o întâmplare cu adjunctul meu, pe care mi l-a adus pe cap patronul. Acesta era un tip la vreo patruzeci de ani, cu o profesie căutată şi bănoasă. De care el, însă, nu părea să fi profitat, patronul nostru (care, după câţiva ani, a intrat la pârnaie – dar şi aceea e altă poveste) angajându-l cu o leafă cât un ajutor de şomaj, iar el acceptând-o în lipsă de altceva mai bun. În fine, am plecat de acolo, uitând şi de el şi de redacţia pe care o încropisem, iar la vreun după aceea, pe o trecere de pietoni, m-am trezit claxonat de un Mercedes ultimul răcnet. Cine era la volan? Fostul meu redactor şef adjunct, care mi-a deschis portiera şi m-a plimbat cam o jumătate de oră, timp în care ne-am tot povestit. Dăduse lovitura. Pe Dumnezeu ştie ce cale, se cunoscuse cu un tip de la o societate din Germania, care umbla să importe fier vechi şi metale neferoase. Aşa că omul meu, numit director la filiala românească a firmei, tăia fabrici şi uzine. Exact ăsta-i termenul pe care l-a folosit când l-am întrebat cu ce se ocupă. „Tai fabrici şi uzine”, aşa mi-a zis. Demola, vasăzică, scotea metalul din moloz şi îl îmbarca pe vapor, la Turnu Severin, cu direcţia Germania. Se ajunsese, arăta prosper, mi s-a lăudat cu achiziţiile lui din ultimul an de zile, o casă mare, două maşini – şi judecând după cum arăta, n-aveam motive să nu-l cred.
Cât despre industria românească…
*
În principiu, n-aş avea nimic împotriva faptului că Organele ştiu în orice clipă unde mă aflu, ce fac şi ce spun (ba chiar şi ce gândesc, fiindcă ele sunt clipă de clipă călare pe calculatorul meu) – dacă n-aş şti că ele sunt fiii şi nepoţii Organelor care mă urmăreau înainte de 1989. A propos, de vreo 15 ani tot cer CNSAS-ului dosarul meu de securitate (şi pe al tatălui meu), iar acesta îmi răspunde nu că ele n-ar exista, ci că nu ştie unde se află.
Ceea ce înseamnă multe, foarte multe…
*
Na-ţi-o frântă: Tovarăşu Guvernu se gândeşte să desfiinţeze călătoriile gratuite pe calea ferată ale studenţilor. Pe care le inventase, de vreo câţiva ani, cu gândul c-o să facă electorat PSD din derbedeii ăştia mici. Dar, după cum se pare, n-a reuşit decât cu feciorii şi fecioarele de miliţieni ori securişti, chestie care s-a văzut destul de limpede când cu referendumul. Când studenţeii s-au dus şi ei să voteze, iar ce-a ieşit a dus direct la băgarea lui Dragnea în puşcărie. Noroc cu celelalte partide – luminate, înaintate, progresiste – care au luat problema în mână şi s-au şters la cur cu ceea ce s-a câştigat la referendum.
Almanahe branconieri hehe genuche tricoaie pieptu-n faţă curu’napoi pamblică cel mai mare poet CARE l-a dat România
*
ZOOLOGIE
NOI ANIMALE
Nu trebuie să înţelegeţi că noi, eu şi dumneavoastră, am fi animale. Doamne fereşte! dar e cazul să consemnăm apariţia unor specii nou-nouţe. Cum ar fi:
- “măgarii de porumbei” care au vrut să cuibărească fix în hota aragazului nostru şi n-am reuşit să scăpăm de ei decât cu ajutorul unui alpinist utilitar care ne-a luat vreo trei sute de lei ca să pună o plasă pe gura hotei;
- “porcii de ţânţari” care m-au chinuit nopţi întregi, până când am comandat online un Pest Repeller, despre care ziceau ăia că omoară insecte, iar pe el era desenat un şoarece – dar asta n-a observat-o decât, după câteva luni, nepoţica mea de cinci ani, care l-a scos din priză şi a întrebat-o pe nevastă-mea “bunico, voi aveţi şoareci?”
Şi, pe lângă acestea, boii de ziarişti care scriu “scheleţi” în loc de “schelete”. Sau “ultimile informaţii”.
Sigur, ei sunt băieţi şi fete de la ţară, recent paraşutaţi în Capitală şi prevăzuţi cu diplome universitare tipărite pe hârtie igienică, deci nu ştiu vorba dup-acilea. L-am auzit pe unul, prezentator TV, pronunţând (şi nu o dată) Ştírbei Vodă, cu accent pe prima silabă. Adică, înţelegi, mă-sa lui Vodă era una ştirbă, iar Măria Sa era feciorul ăleia fără dinţi în gură.
Altădată, la radio, o trăncănitoare FM pronunţa numele Lahovary ca şi cum ar fi fost vorba de Făinari, Blănari, găinari… ceva pe-acolo…
Dar cea mai tare fu o jună, teatroloagă de-a mea, care, scriind despre un anume spectacol de la Teatrul Naţional, anunţă masele de oameni ai muncii amatori de cultură că viziunea regizorală e, citez, impotentă. Ce să mai zic, colegele mele cronicărese teatrale de pe timpuri erau mai discrete… Securiste, dar discrete!
Iar de vaca negaţionalistă nu mai zic nimic – ci pune, Doamne, lacăt gurii mele!
*
Are perfectă dreptate domnul academician care tocmai luă Nobel-ul. Mă rog, un Nobel. Un fel de Nobel. Sau nu-l luă, fiindcă acel fel de Nobel, de fapt, nu există. Dar, vorba lui Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim. Are dreptate, ne e ruşine să ne apărăm limba. Toţi dăştepţii de toate vârstele şi sexele din massmedia română – şi nu numai de acolo – zic „suport” în loc de „sprijin”, „tribut” în loc de „omagiu”, „a-l introduce pe X” în loc de „a-l prezenta pe X” ş.a.m.d. Mai zic ei şi „intrigant” atunci când au în minte „ceva care te intrigă”, adică te nedumereşte. Adică, nu la Iago sau la Maestrul Cristoiu se referă ei, Doamne fereşte!
De asemenea: „a demita” pentru „a demite”, „abominal” în loc de „abominabil”, „groapei” în loc de „gropii”, „stabiliment” pentru „establishment” etc. etc.
Iar un băiat cult de la Adevărul scria, cu privire la Lev Tolstoi, următoarele: „Provenit dintr-o familie bogată, al cărei mamă mamă a murit când nu avea decât doi ani…”. Vedeţi cât de precoce erau mamele rusoaice pe vremea aia?
Dar, în fine, să lăsăm petele din soarele presei noastre iubite şi hai să vorbim un pic despre cartea pe care abia am cumpărat-o, cu preţul ce-l vedeţi mai jos. „În furtuni de oţel” de Ernst Jünger, editura Corint, Bucureşti, 2017, vasăzică. Respectiv, o celebră scriere memorialistică din primul război mondial – aici, în traducerea doamnei Viorica Nişcov.
Unde am dat peste această frază: „Am fixat îndelung cazanul incandescent al vrăjitoarelor ale cărui graniţe vizibile îl constituia focul arzător ţâşnind pe gura mitralierelor englezeşti.” (pag. 14)
Şi cu ocazia asta, am început să bănuiesc că, în materie de acord gramatical cel puţin, flăcăul de la Adevărul se află surprinzător de aproape de docta traducere-studiu critic a dnei Nişcov. Eu, un individ mult mai puţin galonat, aş fi scris, mai simplu, „cazanul a cărui graniţă o constituie focul…” etc.
Asta-i una. A doua ar fi limbajul de specialitate, adică termenii militari. Chiar dacă traducătoarea s-a bazat, aşa cum precizează, pe prima traducere românească, cea din 1936, semnată de locotenentul Victor Timcu, aceea nu constituie, după cum se poate vedea, o referinţă de încredere. Poate că era în 1936, dar astăzi, certamente, dă naştere la confuzii. Poate că el numea, pe atunci, unităţile aeriene „escadroane”, cu un termen provenit de la arma cavaleriei (pag. 93), dar azi li se spune „escadrile”.
Poate că locotenentul Timcu o fi scris, la vremea lui, „salva” unei mitraliere (pag. 81), dar noi ştim, astăzi, că aceea se numeşte „rafală”. Sau, cel mult, „serie”, cum zic sergenţii majori inculţi. Fiindcă salva e simultană, iar rafala e consecutivă.
O chestiuţă care, precis, nu i se poate imputa lt. Timcu este, însă, cea a proiectilelor „de calibru mare, eventual obuze antitanc” (pag. 86). Fiindcă, unu la mână, că acelea n-au fost niciodată de calibru mare şi doi, că, în 1915, când se petrece povestea cu pricina, încă nu existau tancuri, ele apărând pe frontul din Franţa de abia la 15 septembrie 1916. Iar muniţia destinată a le distruge, încă şi mai târziu.
Traducerea dnei Nişcov este una erudită, impresionând prin competenţă filologică. Totuşi, un consultant de specialitate, militar sau istoric militar, nu i-ar fi stricat. Sau măcar un om care a făcut armata.
Ce înseamnă să fii naţionalist feroce la Bucureşti (şi fost preşedinte al Comisiei de Cultură a Camerei Rebutaţilor)? Să predici pe Facebook “renunţarea la importurile nefaste şi de prost gust de pe alte meridiane” – asta se referă la Enescu, Brâncuși, Ionescu, Cioran, Eliade, Jean Negulescu, Elvira Popescu, Adrian Ghenie, Emil Palade, Gogu Constantinescu, Henry Coandă, nu-i așa? Și la Herta Müller, desigur. Iar în particular, să fii tatăl operatorului lui Francis Ford Coppola din America Cea Nefastă.
Cărui operator, de altfel, tocmai subsemnatul Dan Predescu i-a fost profesor, la cercul Foto-Cineclub de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei a sectorului 1 Bucureşti, cândva, între anii 1985-90.
*
Când era tânăr, el nu le-a reclamat că l-au violat ca să le extragă din neant. Acu’, că e hodorog, îl reclamă ele. Asta, doar aşa, în amintirea vremurilor bune. Pe cine nu laşi nefugărită te fugăreşte la bătrâneţe. Cu poliţia. Ce e nostim e că doamnele şi domnişorii în chestie reclamă numai superstaruri cu teşchereaua plină – şi niciodată golani tineri, fără para în buzunar. De unde deducem că apucăturile violatorii îi caracterizează cu precădere (ba chiar exclusiv) pe boshorogii plini de bani. Lista e lungă, n-are decât să-şi amintească popeurul de ea, că eu n-am nici o poftă.
Akvavit-ul danez, Maotai şi aşazisul rom brazilian (aflat la ani-lumină de Bacardi ori de Havana Club) sunt cele mai trist mirositoare alcooluri pe care le-am băut în viaţa mea.
*
“Dane, ai fost un gentleman”, mi-a spus ea, sărutându-mă în treacăt pe obraz, la plecare şi sărind sprintenă pe scara tramvaiului.
Iată cele mai triste cuvinte ce mi-a fost dat să aud în tinereţea mea.
*
Î sau Â?
Controversa “ce-a fost mai întîi, oul sau găina”. Sau despre sexul îngerilor. Nu ţinteşte un adevăr absolut, ci vrea să impună în mod arbitrar şi pur convenţional ideea gardului vopsit într-o culoare nouă, în vreme ce leopardul tot nu-i înăuntru. Aflându-se el în concediu de deces.
Totuşi, e de preferat să alegem varianta impusă de oamenii muncii de la Academia Română, fiindcă altfel n-o să ne mai înţelegem cu copiii noştri, care asta învaţă la şcoală - şi gata.
*
“… autorul a deschis cutia neagră a Pandorei şi personajele dinlăuntrul lui s-au revărsat în afară.”
(DE LA CARAGIALE LA URMUZ de Nichita Danilov, în România literară nr. 32 din 19.07.2019, pag. 19)
Înţelegem că acea cutie neagră era undeva în interiorul lui Caragiale, el fiind autorul în cauză. Iar profesoara mea de română din liceu mi-ar fi dat un trei pentru o asemenea formulare. Sau, mai probabil, m-ar fi lăsat corijent.
*
Cred pentru că e absurd? Nu. Cred fiindcă e ridicol.
*
Iubeşte-ţi aproapele? Mersi, prefer departele.
*
M-AM REGĂSIT, CE DOR MI-ERA DE MINE
Tot mai des dau, pe Internet, de articole – în special, cronici de teatru şi de film – publicate de mine prin tot felul de reviste, de-a lungul anilor. De care uitasem de mult, dar uite că lumea şi-aduce aminte de ele. Mai puţin de mine. Dac-o întrebi pe ingenioasa utilizatoare cu pricina, zice că nu ştie cine-i ăla Dan Predescu, asta, deşi mi-a fost chiar colegă de redacţie, la România liberă. Chestie care nu m-ar deranja dacă n-aş vedea că persoana câştigă bani buni şi de pe urma câte unui articol al meu, băgat, într-un mod riscant de apropiat de domeniul penalului, într-un ditamai cărţoi tipărit, probabil, în tiraj de max. 10 bucăţi, nevândut vreodată în librării, dar generos subvenţionat din banii Bizonului Naţional.
Şi încă ceva: fragmentul substanţial reprodus aici este inserat fără menţionarea sursei. Ştie ea doamna editoare de ce…
PS. De dragul exactităţii: titlul articolului meu este Ce formidable bordel, adică chiar titlul original al textului ionescian. Acest articol al meu a fost difuzat la Radio Antena Bucureştilor (actualul Radio 3 Net), la 4 decembrie 1990 şi publicat ulterior în revista Teatrul azi nr. 11-12/1990, pag. 28-29. Îl puteţi citi, întreg, pe site-ul CIMEC, unde este reprodus cu ştiinţa şi acordul meu.
Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie. - Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.
Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.
De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.
*
Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.
Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?
În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.
PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ
La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?
*
Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.
*
Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.
Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”
*
Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).
De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.
Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu “Mai trage o dată”.
*
Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.
*
Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban
*
DESPRE ASOCIALI
Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.
*
Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.
Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.
Actualul film al lui Radu Jude, care a avut ieri premiera bucureşteană, e ca maşina de cusut Ileana de la fabrica din Cugir, pe care, oricum ai întoarce-o, oricum ai învârti-o, tot mitralieră iese. Orice ai încerca să spui despre el, tot comentariu politic iese.
Şi cum eu n-am chef de comentarii, cu atât mai puţin politice, mai bine postez aici paginile din stenograma procesului mareşalului Ion Antonescu, cărora li se datorează acest film despre masacrul evreilor de la Odesa, din 1941 şi despre felul cum este receptat subiectul în cauză de către publicul românesc de azi.
Volumul «PROCESUL MARII TRĂDĂRI NAŢIONALE Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra guvernului Antonescu», Editura Eminescu, 1946 (315 pagini 21,7/15,5 cm) are cota II 11359 la Biblioteca Naţională a României.
”Bursier - funcționar - pensionar”. Astfel făcea Caragiale portretul-robot al românului de la începutul secolului douăzeci. Acum, însă, după încă un secol, cele trei ipostaze de pe vremea lui Caragiale au o tot mai vagă legătură cu realitatea. Astăzi, România este tot mai accentuat ipostaziată de alte două categorii: emigrant – asistat social. Cele patru sau cinci milioane de emigranți români și banii pe care-i trimit ei acasă fac posibilă existența altor cinci sau șapte sau Dumnezeu știe câte milioane de amărâți care altceva nu știu decât să zacă pe marginea șanțului spărgând semințe și bând bere ieftină. Ba mai știu ceva: să voteze. Ei sunt electoratul fostului/actualului partid conducător din România.
În Roma antică, această categorie de populație era numită ”proles”, prăsilă. Adică, oameni care altceva nu fac decât să se înmulțească.
(O întâmplare adevărată de pe vremea lui Ceaușescu: undeva, în județul Dâmbovița, o școală gimanzială se află pe câmp, la ”munci agricole”, cu elevi și profesori, la grămadă. La un moment dat, își face apariția ”tovarășul de la județ”, oficialul cu cravată, șapcă și servietă diplomat. O tânără profesoară îl abordează, întrebându-l de ce trebuie să facă școlarii, pe gratis, munca asta grea, în vreme ce întreg satul vecin, la doi pași de acolo, stă cu burta-n sus și râde de ei. Ce, ăia nu trăiesc în țara asta? face ea.
- Lăsați, tovarășa, nu fiți dumneavoastră rasistă, face marțafoiul de la județ, că cu ei ne facem planul la Spor Demografic.)
Cam asta-i cu ”talpa țării” de la mitingul PCR-PSD-ului. Dacă Dragnea crede că se poate sprijini pe ea, hrănind-o din banii românilor care muncesc în străinătate, treaba lui…
…Nu știu, intrarea pe Stadionul Național, ieri, o fi fost cu bilete? Pe bani? că prea au lipsit de acolo participanții la mitingul lui Dragnea, din ziua precedentă. Cei 20.000 (sau, mai curând, 80.000) care-au huiduit-o pe Găbiță De la Bacău nu păreau asistați social.
Și nu pare nici marea soprană Angela Gheorghiu (culmea! tot băcăuancă și ea!), care a pus-o azi la punct, glacial și ferm, amintind lumii că, nu de mult, a evitat să-i facă jocul jegos, refuzând să fie numită Cetățean de Onoare al orașului București și să primească cheia orașului din mâna aceleiași celebre Țoape (cum îi zice lumea, pe internet).
Există două Românii: una care trimite bani acasă și alta care plantează pe bulevarde panseluțe de o sută de lei bucata.
Post scriptum: mitingul PSD de alaltăieri a fost, cică, anti-securist. Circula prin ziare, și mai există încă pe internet, o știre despre legătura de rudenie între dl. Dragnea și generalul teleormănean Marin Dragnea, provenit din celebra divizie sovietică Tudor Vladimirescu. Așadar, la care Securitate s-a referit dl. Liviu Dragnea? Și cărei țări din lume i-a folosit de minune măgăria pe care i-a făcut-o, acum câteva luni, premierul României primului ministru al Japoniei, lăsat cu ochii-n soare pe aeroport la Otopeni?
A murit Anthony Bourdain. Îmi pare rău. (Mult mai rău, vă asigur, decât dacă aș auzi că a murit vreun om politic de prin împrejurimi.)
Emisiunile lui TV-culinare erau adevărate desfătări intelectuale, cum nu mi-aș fi imaginat că pot fi niște trăncăneli despre crăpelniță. Asta, chiar dacă, pe vremuri, eram prieten cu Radu Anton Roman, un precursor al acestuia dintr-o țară ușor necunoscută.
Iar acum, despre Țară. Ziarul Adevărul ne informează că emisiunea lui Bourdain de acum zece ani, dedicată României, a fost una critică (și un pic batjocoritoare) din mai multe cauze. Mai întâi, din cea a tâmpeniei autorităților locale, care i-au cerut chirie ca să-l lase să filmeze pe Lipscani. Dar și din cauza lui Bourdain însuși, mai zice ziarul, care a avut proasta inspirație să vină la București cu un ghid rus. Chestia asta ne-a enervat, înțelegeți dumneavoastră. Și ne-a pus pe gânduri. Ar fi fost, poate, mai bine ca ghidul acela să fi fost de altă naționalitate. Ungur, poate? A, nu, în nici un caz. German? Da, eventual, dar haide să ne mai gândim, totuși. Evreu? Vă rugăm să încetați cu provocările, hai să vorbim despre altceva. Polinezian? Dar ce știe un polinezian despre România?
Aflăm pe surse că marele nostru Ministru al Culturii tocmai puse o etichetă nouă pe vechiul Palat al Pionierilor din Parcul Tineretului. Cică ”Ambasadorii”. Ce ambasadori, care ambasadori, de ce nu ”Atașații comerciali”… el știe. Am impresia că ar fi fost mai aproape de realitate dacă i-ar fi zis ”Ministrul”. Asta, de exemplu, fiindcă unul din antecesorii săi, Mircea Albulescu, s-a aflat pe scena de acolo, în anii ‘80, recitând niște versuri bine simțite într-un spectacol festiv, în prezența odios-regretatului N. Ceașcă.
*
ANAF: Eternul conflict între Moromete care şmechereşte fonciirea şi preceptorul care aleargă după el ca să-l …violeze.
*
Legea morală în mine. Precum un supozitor.
*
Deviză concurs ocupare post, instituție bugetară:
Să câștige cel mai prost
Fincă ie flăcău de-al nost’.
*
Îi aud pe toți boii, atât guvernamentali, cât și ne-, ținând-o langa cu ”punctul de vedere”. ”Din punctul meu de vedere, chestia stă cam așa…”, ”Din punctul meu de vedere, trebuie să…”, ”Din punctul meu de vedere, distinsul meu coleg mănâncă rahat” etc. etc. Când îi mai auziți cu chestia asta, spuneți-le vorba savantului ăla neamț din secolul trecut: ”Orice om are un orizont mai larg sau mai îngust, dar la unii, el se îngustează în așa măsură încât se reduce la un punct. Iar când se întâmplă asta, individul zice: ACESTA ESTE PUNCTUL MEU DE VEDERE!”.
*
Aștept (cu interes temperat de scepticism) momentul când televiziunile noastre vor mai vorbi și despre altceva decât despre haleală.
*
Sunt perfect de acord cu toate acuzațiile la adresa comunismului - în afara celor formulate de fasciști.
*
De mulți ani mi se întâmplă să mă trezesc, cu o anumită periodicitate, gândindu-mă la motivele ascunse pentru care două dintre popoarele care au săvârșit și încă mai săvârșesc cele mai înfiorătoare crime engros ale vremurilor noastre sunt printre cele mai dăruite pentru o muzică și o literatură de o sensibilitate și de un sentimentalism fără egal în lume.
*
Ciocnirea civilizațiilor: una care disprețuiește – și cealaltă, care face tot ce-i stă în putință ca să poată fi disprețuită în deplină liniște de cuget.
*
Traseu: de la gagicuță picantă la babă acră.
*
Nu cred că există Dumnezeu. Sper să existe Dumnezeu.
*
Diferența între necredincioși și credincioși: primii nu i-au ars niciodată pe rug pe ceilalți.
*
Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU: Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.
Faptul că, în 1981, s-a putut pune – pe scena mare a Naționalului bucureștean! – Caligula de Camus, un text despre un tiran nebun, ținea în asemenea măsură de neverosimil (sau poate de miraculos) încât te putea face să nu mai observi că viziunea regizorală nu prea era proprie și inedită, umbra dramaturgului-regizor și cea a lui Gerard Philippe, primul interpret al rolului titular, planând inexorabil deasupra montării de la noi. De altfel, atare situație nici nu era cine știe ce raritate prin marile noastre teatre, unde montau unii dintre puținii fericiți care apucaseră să mai vadă câte un spectacol teatral sau câte un film nou-nouț prin Occident. Până să ajungă la noi, în câte-o copie răs-copiată la mâna a șaptea, caseta VHS cu filmul, regizorul rămânea original și spectacolul, genial, iar când, într-un târziu, vizionai caseta, aproape nu-ți mai aminteai că văzuseși mai înainte cu câțiva ani un spectacol de teatru care arăta cam la fel. Situația s-a schimbat dramatic – dar ce zic eu ”dramatic”… catastrofal! – de când cu internetul. Nu că ar ajuta cu ceva, căci la noi și hoțul prins tot negustor cinstit e și dacă-l dai în gât lovești în cultura națională, dar măcar acum știm de la cine ”împrumută”.
Chestia cu banii mânuiți ori mânăriți de marele critic mi-aduce aminte de motivul principal al râcii mele cu distinșii mei colegi din domeniul teatrului.
Mai întâi: am fost membru al secției de Critică a ATM (Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale din RSR, ăsta era numele ei oficial) cu începere din mai 1981. Iar în momentul diferendului de care zisei, prin anii 1990-1992, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, calitate în care mă ocupam de problemele financiare și de personal ale teatrelor din România. Una dintre cererile de finanțare asupra căreia a trebuit să-mi dau cu părerea a venit din partea unei nou născute edituri, aceasta intenționând să scoată o mică tipăritură de 4 pagini, în 8.000-10.000 exemplare, pentru care ne cerea 350.000 de lei. Ca termen de comparație, voi aminti că salariul meu, la minister, era pe atunci de vreo 10.000 de lei pe lună. În ce privește costurile editării, voi spune doar că, în urmă cu un an și ceva, tipărisem eu însumi o publicație de 8 pagini în tirajul de 50.000 de bucăți, cu cheltuieli totale de cca 70.000 de lei – tot la o tipografie bucureșteană. Cât privește inflația, aceasta încă nu se dezlănțuise așa cum a făcut-o în anii următori. Respectiv, suma de 70.000 din 1990 echivala cel mult cu 110.000-120.000 de lei din toamna lui 1991, nicidecum cu 350.000 de lei. Așa că am refuzat că dau aviz pozitiv cererii de finanțare. Pagubă-n ciuperci, își vor fi zis solicitanții, avea cine să aprobe: șefii mei. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte inițiative ingenioase de genul ăsta, cum ar fi, în aceeași perioadă, cei 500.000 de lei donați UNITER-ului pentru ceaiurile și cafelele băute, timp de 3 săptămâni, de 4 sau 5 artiști implicați în realizarea unui mic spectacol, care, din câte știu, nu a fost prezentat vreunui public.
Iar eu m-am ales cu dușmănia eternă a ”artiștilor”, care îmi publică, fără acordul ori știrea mea, articolele din periodice în cărțile lor pentru care încasează bani buni (faptă, în treacăt fie spus, cu consecințe contravenționale sau penale, după gust). Și dacă-i întrebi de mine, nu știu, n-au auzit. Exact ce făcea Consiliul Culturii și Educației Socialiste în anii 80, când răspândea de zor zvonul că aș fi plecat din țară, în vreme ce teancul de cereri ale mele de angajare zăcea prin sertarele de la același CCES.
- Multe femei au protestat la spectacolul de ieri.
- Mai exact, câte?
- Aproximativ în jur de vreo două doamne.
*
N-am încredere în ăștia care umblă cu credința la vedere.
*
13.05.2018
Ministrul Genuche și-a pornit campania electorală cu pălincă și țâpurituri, la el acasă, în Maramu, demonstranții din Piața Victoriei sunt apărați cu mitralierele, nu de teroriști, ci de ei înșiși, pensiile cresc (aproape un miliard de euro pe an, pensii speciale)… așa o luptă pentru pace o să fie de-o să ne ia dracu’ pe toți…
*
Cineva tocmai observă că și SUA sunt pline de proști, încă mai analfabeți ca ai noștri. Mi se pare, însă, că e important să ai proști în câmpul muncii, nu proști asistați social. Poate că în asta constă principala diferență între România și SUA.
*
Cea mai mare crimă, crima supremă împotriva umanității, este să-i dai boului o ideologie. Oricare ar fi aceea.
*
Pe History, chiar acum, un documentar despre niște extratereștri care au făcut accident de circulație undeva, în America, în 1941. Și au murit, săracii. Autoritățile, armată, poliție, DIICOT, au chemat un pastor să slujească la căpătâiul celor fără căpătâi, adică fără buletin de planeta noastră scumpă și dragă.
Întrebare: cred extratereștrii în Dumnezeu? că noi n-avem nevoie de extratereștri atei.
*
Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:
- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
* Chestie la care amicul meu Nicu Dumitru îmi dă o replică după cum urmează: Şefu’, Confucius nu a fost star porno şi nu a trăit pe vremea primilor faraoni, aşa că mai taie “XXX” din secolul ăla.
*
MEANDRE
MENDRE
(nimic despre Săucan)
Karantina s-a născut în 1921 la Kacea, un sătuc de vreo trei sute de suflete de lângă Sevastopol, în Crimeea. Ciudatul său nume venea de la carantina în care s-a aflat Kacea, timp de două luni, în vremea epidemiei de holeră, când maică-sa, pe atunci în vârstă de paisprezece ani, a fost violată de șase soldați de-ai lui Denikin. Așa încât, neavând cum să știe cine e, de fapt, tatăl și dacă acesta mai trăiește și dacă e unul sau sunt toți șase, i-au zis copilei așa cum scrie mai sus.
Mama ei, născută Maria Barabanova, și-a schimbat numele, în actele de stare civilă, în Maskalțov, din admirație pentru tânărul Benito Mussolini, tânărul și strălucitul apostol italian al clasei muncitoare, pe care îl văzuse de două ori în jurnalele de actualități de la cinema. Și care nu semăna de loc cu Vladimir Ilici Lenin. Așa că, din 1923, numele fetiței a fost Karantina Maskalțov.
În `41, când Regimentul 14 Infanterie Focșani trece prin Kacea, Karantina îl întâmpină proțăpită în mijlocul drumului și intonând Giovinezza primavera di belezza. Crezând că ăla e imnul Uniunii Sovietice (e drept că și accentul Karantinei lasă de dorit), pifanii o bat de-i sună apa-n cap. Apoi, fruntașul Diță din Runcu o fute și pleacă mai departe. O regăsește după doi ani, la întoarcerea sa de la Stalingrad și o ia cu el, în amintirea clipelor plăcute când se afla în ofensivă, cu regimentul. Apoi o ia de nevastă.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. În sensul că nevasta sovietică l-a ferit pe Diță de Gherla și de Canal, în anii ce au urmat, el rămânând conducător fruntaș de atelaj hipo la Gospodăria Agricolă Colectivă de la el de-acasă, din jud. Dâmbovița. Și mai apoi, beneficiar al unei pensii de 5 lei pe lună.
*
La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?
Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.
*
Mai 2018:
N-a supraviețuit decât Societatea Socialistă Multilateral Dezolată.
*
Mai 2018:
Preocuparea obsesivă a publicului românesc de pe Facebook pentru integritatea teritorială a noii mirese princiare britanice îmi aduce aminte de povestioara lui Caragiale despre doica țigancă a feciorului de împărat. Când acesta a vrut, cică, să se însoare cu fata ce-o iubea, una oarecare, de neam neîmpărătesc, doica s-a opus cu tărie: ”nu se poate, mamă, așa ceva! nu e de rangu’ nostru!”
*
Am văzut zilele trecute la televizor o prostioară sentimentală hollywoodiană de acum vreo cinșpe ani, jucată, însă, de Jack Nicholson, Marisa Tomei, Adam Sandler, John Turturro… un deliciu, una peste alta… Și era acolo o scenă în care El, Sandler, care n-a îndrăznit să-i mărturisească Ei, Marisa Tomei, că o iubește, este îndemnat să o facă de toți spectatorii de pe stadion. Adică, toți cei aflați pe stadion la Super Bowl Sunday, finala campionatului de fotbal american, căci acolo se întâmplă tărășenia, urlă ”sărut-o!”. Printre aceștia, chiar Rudy Giuliani, primarul în funcție al NY (în carne și oase, în propriul său rol). Și pe loc mi-am adus aminte de tinerețile mele cinefile, petrecute la cinema Buzești, Dacia, Grivița și câte altele din zona Gării de Nord și chiar din centru.
Păi, când se întâmpla o scenă de-asta la Luceafărul, de pildă, o sală întreagă scanda ”fute-o, bă!”
…Categoric, Hollywood-ul mai are de învățat de la noi…
*
Din ciclul
NESFÂRȘITELE NECAZURI, BELELE ȘI GHINIOANE
ALE LUI RICĂ VENTURIANO
*
Am primit:
Par décision du Comité directeur de la SPF du mois d’avril 2018, il a été décidé de créer ce Grand Prix.
En cette année 2018, il sera remis en Roumanie en juin par notre vice-président Michel Bénard avec la présence de notre déléguée pour la Roumanie Mme Manolita Dragomir Filimonescu
*
avec la participation des personnalités suivantes :
Cornel Ungureanu, président de l’Union des Écrivains filiale de Timișoara, Ioan Cărmăzan - president de l’Union des Auteurs et Metteurs en scène de Roumanie, Octavian Doclin, poète et président de la revue “Reflexes”, écrivains de Timișoara et de Roumanie et Vasile Bogdan, journaliste critique littéraire.
.
Un comitet al Societății Poeților Francezi a decis ca acest nou înființat premiu să fie acordat României,
în persoana domnului Toma George Maiorescu, poet, eseist, traducător, autor a peste cincizeci de volume.
Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc pe 15 iunie, la Herculane, in cadrul Colocviilor de Poezie.
Domnul Toma George Maiorescu a fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel (2011 și 2016).
Deoarece nu s-a putut deplasa la Paris - unde trebuia să se producă festivitatea de premiere - Parisul trimite o delegație la Herculane, acolo unde poetul se duce în fiecare an.
Pe vremea când învăţam eu să fac poze, în mileniul trecut, Hasselblad era, în domeniul său, un fel de echivalent al lui Rolls Royce din domeniul auto. Pentru noi, tinerii amatori care n-aveam babaci miniştri sau generali de Secu (ca mulţi dintre colegii mei de facultate), era pur şi simplu o legendă. Ceva cam ca monstrul din Loch Ness sau ca Fecioara din barul Melody.
Şi poate că tot o legendă o fi şi povestea despre ascensiunea obscurei Hasselblad, o neînsemnată producătoare de aparatură pentru topometri şi de alte asemenea mărunţişuri, din anii ’40. Numai odată cu războiul mondial, i-a surâs norocul micului atelier suedez. Producătorii englezi de aparatură de ochire pentru tunuri şi bombardiere nu mai aveau acces la sticla optică marca Zeiss, cea mai bună din lume. În schimb, micul Hasselblad, dintr-o ţară neutră, avea cât poftea. Aşa că Hasselblad s-a apucat să fabrice, cu sticlă nemţească, aparate de ochire pentru bombardierele care pisau Germania. Şi desigur, a prosperat. La sfârşitul războiului, era deja o firmă serioasă, care crescuse şi îşi diversificase producţia, apucându-se şi de aparatură foto (acum, că tot avea lentile Zeiss…) Dar adevărata sa consacrare s-a produs în 1969, după debarcarea americanilor pe Lună, când unul dintre cosmonauţi a luat cu el un aparat Hasselblad şi a pozat Luna de aproape. La întoarcerea cosmonauţilor pe planeta-mamă, numele Hasselblad ajunsese la fel de cunoscut ca şi al lor înşile. De nu cumva, încă şi mai.
O asemenea consacrare, din câte-mi amintesc, s-a mai întâmplat doar în 1982, cu racheta franţuzească Exocet. Asta, după ce, în micul război din insulele Falkland, argentinienii şi-au tras ultima rachetă şi au scufundat, cu ea, o ditamai navă de război englezească. În dimineaţa următoare, preţul lui Exocet nu mai era de 200.000, ci de 2.000.000 de franci.
Aşa cum combatanţii Brigăzilor Internaţionale din Spania nu bănuiau că rolul lor principal era cel de cobai pe care se experimentau armele viitorului război mondial, nici actualii sălbatici musulmani nu ştiu acest lucru. Probabil că, la sfârşitul viitorului război mondial (care, după cum vedem în Siria, nici n-are nevoie de arme nucleare pentru a extermina tot ce se poate extermina), când îşi vor linge rănile, se vor declara victime ale agresiunii imperialiste. Sau, de ce nu? comuniste.
NU VREM ROBOȚI!
”În lăcașurile de cult, nu vor mai putea pătrunde roboții, ci numai BORoții” a declarat purtătorul de cuvânt în chestiune.
Despre aburirea / ținerea la respect a Bizonului Național. În Egipt, de pildă, i s-a spus acestuia că fierul este o chestie diabolică, blestemată din punctul de vedere al dreptei credințe în Zeița Pisică și în Zeul Bărzoi, mă rog, ceva de genul ăsta. Ca atare, bunul egiptean n-avea voie să-l atingă, iar toate sculele și uneltele sale erau din aramă ori bronz. Numai mercenarii faraonului aveau arme din fier, asta fiindcă ei nu erau egipteni. E ușor de înțeles care sunt șansele unei arme dintr-un aliaj moale în confruntarea cu una din fier.
Iar în Evul Mediu european, banul fiind ochiul dracului, bunul creștin n-avea voie să-l înmulțească prin dobândă, aceasta fiind cămătărie, rezervată detestaților bancheri evrei, cu care numai regele avea voie să poarte conversații. În scop de tranzacții.
Produs:cal
Culoare:verde
Suport: perete
Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:
- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
În comunism, nu te obliga nimeni să fii porc sau bestie. Ți se creau doar condiții pentru a deveni așa ceva.
Ce înseamnă să fii ziarist? Foarte simplu: să nu-i laşi pe porcii ăştia să se dea drept îngeri.
Propunerea băiatului acesta seamănă izbitor cu inițiativa unui activist UTC (UASCR) de prin anii 70, când eram eu student la IATC. Omul propunea să se înființeze o ”echipă artistică de amatori” în cadrul Facultății de Teatru. Dacă mi-aduc bine aminte, el a ajuns, la scurt timp după aceea, șef al unui Inspectorat județean al Culturii și Educației Socialiste, undeva, pe la Slobozia sau Alexandria.
*
E un animal politic, chiar acum, la televizor. Marele avocat, mai pledant pe ecranele TV decât a fost, la vremea lui, prin sălile tribunalelor, provine din partidul lui VC Tudor. El este cel care, printre altele, pronunța tendențios, acum un an-doi, numele lui Cioloș cu un pronunțat accent unguresc. Asta, deși propriul lui nume e mult mai susceptibil de o asemenea pronunție. Acum, se inflamează că, vezi Doamne, Uniunea Europeană își permite să ne tragă de răspundere pe tema legilor justiției. Că occidentalii dușmănoși ne împiedică să dezincriminăm hoția.
Spre deosebire de Putin cel prietenos, pe care hoțiile noastre nu-l preocupă. Care nu vrea să ne critice, ci să ne protejeze. De SUA, de UE, de noi înșine. Și a început – nu de azi, de ieri – s-o facă, prin intermediul animalelor acestea politic-propagandistice.
(31.01.2018)
*
Diversele comitete și comiții universitare de la noi (ezit să le numesc ”autorități”, fiindcă nu știu ce autoritate reală au) nasc diverse reglementări și regulamente în care dăm de termenul ”autoplagiat”. Ultima oară când am fost invitat să-mi dau cu părerea, acum câteva luni, am explicat că legea 8/1996 cu toate modificările și rostoflocirile ei ulterioare, nu conține nimic referitor la această autocitare, stabilind numai că autorul e stăpân deplin pe creația lui. Asta, numai dacă e a lui, singura condiție pusă de lege pentru existența dreptului de autor fiind ORIGINALITATEA. Dacă prin ”originalitate” se înțelege și ”inedit” - asta legea nu spune. Dar, după umila mea părere, ar fi treaba tocmai a acelor comitete și comiții să facă distincția în chestiune. În ce mă privește, nu știu de existența vreunor reglementări interne în acest sens. Aș fi îndatorat oricui mi le-ar face cunoscute.
PS. Trebuie să ținem cont că ”ne-etic” nu e totuna cu ”ilegal.”
Duminică. Prânzul burghez în familie. Nevastă-mea, eu, ăia micii, socrii, total 6 telespectatori. Televizorul – în sufragerie, evident (acum, avem diagonală 102 cm). La televizor, ceva reclame, după care vine serialul. Chinezesc sau turcesc, după gust.
La supă, reclama pentru pasta de dinți care înlătură mirosul împuțit din gură. La friptură, filmulețul cu tratamentul pentru prostata defectă, cu ăia doi care stau la coadă la un closet public.
Stai să-l vezi p’ăla cu veceul în flăcări, face socru-meu, mori de râs. Mă abțin – și nu scot o vorbă despre filmulețul cu diareea, de aseară.
La desert, altă peliculă, cu crema revoluționară contra mirosurilor neplăcute de natură intim-femeiască. Bine că n-avem decât trei feluri la prânzul duminical în familie, Doamne-ajută.
*
Vizavi de un mare spital bucureștean, pe toata lungimea bulevardului cu pricina, numai și numai farmacii. Cu nume diferite, ale unor patroni diferiți, însă vânzând, în principal, aceleași produse IG Farben. Dacă în loc de spital ar fi fost acolo un regiment, pun pariu că ele ar fi vândut tancuri.
*
În jud. Caraș-Severin, doi cântăcioși de manele au mâncat bătaie de la patronul cârciumii unde cântau. Aprob măsura adoptată.
*
Peisaj: zâne cu alură siberiană, provenind din cele mai curvogene zone ale țării, ajunse persoane culturale în București.
*
Madam Ministru dă Interne zise ceva la televizor despre pedofilul care ”acorda amenzi”. Popeurul așteaptă acum să-i acorde cineva și ei cuvenitul șut în acea parte a corpului cu care domnia sa cugetă.
*
Ciocu’ mic.ro felicită sincer și călduros Poliția Română că a preîntâmpinat fuga celebrului său pedofil în Madagascar.
În blocul meu locuiesc o grămadă de pensionari. Din ăia cu pensii binesimțite, scoși pe tușă odată cu balerinele și lăsați gravizi cu alte sarcini. Și fiindcă nu mai au de semnat vreo condică, s-au retras la ei acasă, în satele din zone defavorizate nord-estice. Iar apartamentele de-aici din bloc le-au închiriat. Ca atare, clădirea e acum ceva între hotel – cămin studențesc – cămin de nefamiliști corporatiști etc.
În ajunul Crăciunului, când ne-a făcut popa o vizită, el a rămas cu un gust amar, după cum i-a mărturisit nevesti-mi. În blocul ăsta mare, aproape nimeni nu i-a deschis. Iar când i-a deschis unul, n-a apucat să converseze prea mult cu el, că ăla i-a zis un Merry Christmas scurt și i-a trântit ușa-n nas.
Ț’ai dracu’ dă exploatatori capitaliști.
*
Să ne plecăm cu pioșenie în fața marelui Secretor General Hugh Hefner și a amintirii sale curtremurătoare! Să nu uităm nicicând că pagina din mijlocul lui Playboy, mărețul organ al Luptei Pentru Pace, s-a aflat timp de decenii întregi pe bancul de lucru al fiecărui om al muncii din patria noastră (ca să nu mai spunem că o găseai și pe ușile WC-urilor)! Să nu permitem nimănui să întineze nobilele idealuri ale lui H Hefner și militantelor sale!
Ion Iliescu
(Chestia asta am vrut s-o postez pe Facebook la moartea lui HH, dar acesta, nu pricep de ce, mi-a șters-o).
Bulake zice că ar putea face testul ADN. Păi să-l facă. Nu de mult, l-a făcut și toanta din Spania care zicea că e fiica secretă a lui Salvador Dali. Și după ce-au dezgropat mortul și au făcut testul, cu rezultat, evident, negativ, cretinuța a fost pusă la plată. Io zic că ăstuia ar trebui să-i ia banii înainte.
*
Daddy se simte ca un căcat pe linia de tramvai. În pericol.
(2018.02.14, de Zâua Îndrogăstiților dân America cea Antiromânească)
*
“Pentru că pot”. Pentru că (ei) put.
(2018.02.02)
*
Yersinia Pestis, nume pe o carte de identitate. Salmonella Broskautzeano, altul.
*
Organili ne-au implementat tuturora câte un microfon în poponete nu de altceva, ci doar din nevinovata dorință de a afla culoarea politică a emanațiilor popeurului.
*
Pluripartitisimul rezistă numai acolo unde există pattern-ul mental care să-l permită.
*
Ansamblul folcloric Cioara Și Fecioara (fost Cioara Și Partidul).
*
FOLCLOR
Foaie verde floare-albastră,
Vai de pulicica noastră.
*
Viața de apoi… viața de dinapoi…
*
Între tinerețe și bătrânețe mai e ceva? că n-am observat.
