Posts Tagged ‘Ion Iliescu’

Ceva mai mult de O MIE ȘI UNU DE MORȚI (89)

Thursday, December 17th, 2020

O MIE ŞI UNA DE MORŢI

observaţii, divagaţii, ipoteze,

amintiri din vremurile bune

.

Motto:

Timpul nu e decât pârâul în care pescuiesc.

Henry David Thoreau

22 decembre… Iată că se fac treizecișiunu de ani…

Revoluția Română tocmai se isprăvise. Revoluția Română a fost cea de la Timișoara. La București tocmai începea ediția ei a doua, revăzută și oribil adăugită.

La ceva mai mult de patruzeci de ani, câți aveam eu atunci, ești un animal politic cu simțul mirosului cât de cât educat, antrenat. Și deci, oarecum familiarizat cu adierea stătută a demagogiilor zis democrate și cu parfumul de closetul gării al comunismo-legionarismului securist. Și deci prudent, să nu zic bănuitor.

Prima chestie care m-a cam nedumerit, atunci, a fost coloana de muncitori de la Turbomecanica, din cartierul Militari, îndreptându-se spre revoluția de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului. Frumos, ordonat, încolonat, cu steaguri. Și cu veșnicii tovarăși care conduceau masele, care dădeau indicații. V-am spus, aveam nasul antrenat, avusesem de-a face cu ei, îi miroseam de la o poștă, la fel ca pe securiști.

Unde se  ducea personalul uzinei Turbomecanica, care, după cum știa tot cartierul, producea motoare cu reacție licență Rolls Royce pentru avioane de transport și de vânătoare – sau măcar de atac la sol? și care, prin urmare, era supermilitarizată? Acela era un loc unde până și musca bătea pas de defilare când trecea prin fața portretului lu’ Tovarășu’. Cum de mergeau oamenii ăia să-l dea jos pe Ceaușescu? cântând Deșteaptă-te române, deși nu știau versurile? Nu se poate, e ceva aici care nu se leagă, mi-am zis. Dar apoi mi-am răspuns tot eu că sunt stricat la cap, paranoic.

A doua întâmplare ce m-a pus pe gânduri datează din seara următoare, când începuse bătălia. Locuiam în cartierul Regie, chiar lângă stadionul Sportul studențesc. Din curticica mea (stăteam la parter) până la Radio era mai puțin de un kilometru, în linie dreaptă – așa că vedeam bine ce se întâmpla pe cerul de deasupra Radiodifuziunii Române. Și am tot văzut, până a doua zi dimineață, dârele de trasoare pe cer – ca să înțeleagă tot revoluționarul că acolo nu era vorba de simulatoarele de tragere de până atunci, alea erau gloanțe adevărate de pistol automat AKM și de mitralieră.

Una din rafalele acelea, însă, m-a pus pe gânduri. A fost o serie lungă, cu certitudine mai lungă decât cele maximum trei-patru secunde ale încărcătorului de AKM cu treizeci de cartușe, deci era una provenind dintr-o bandă de mitralieră. Iar seria, rafala aceea foarte lungă, a fost trasă direct în sus, perfect vertical. Nici antiaeriana nu trage așa.

Să fi fost vorba de un muribund care a înțepenit cu degetul pe trăgaci? Cam greu, mi-am zis, așa ceva n-am văzut nici în filmele rusești de război.

…Dar văzusem, în schimb, în armată. Mi-am adus aminte fulgerător, chiar în clipele acelea. Treaba cu pricina s-a întâmplat la ultima tragere, de după cea cu proiectile reale, explozive de calibru 100 mm, cu vreo două săptămâni înainte de liberare. Care conta, cred, ca un fel de examen de absolvire și pentru noi, răcanii, dar și pentru instructorii noștri.

Era tragerea de noapte, cu luneta în infraroșu de tip Luna, mi se pare că așa îi zicea. Cu 6 proiectile de 20 mm, de antiaeriană nemțească (țeava de FLAK era montată în interiorul țevii tunului, iar proiectilele aveau zvastica pe ele) trebuia să nimerești din mișcare ținta-tanc, făcută din tablă ca să fie reflectorizantă, de la nu știu câte sute de metri. O gaură pentru Satisfăcător, două pentru Bine, trei pentru Foarte Bine.

În realitate, cu IR-ul sovietic singurul lucru pe care-l vedeai era becul roșu din fundul poligonului. Tancul era vizibil de la cel mult 40-50 de metri, iar omul, de la vreo 2-3. Așa că s-a tras la futu-i tămâia, cum ziceam noi pe atunci, cam cu zero găuri în ținte.

Ultimele care au tras au fost cele trei tancuri ale plutonului de cercetare al regimentului. Acela era o unitate de comando, independentă, care primea ordine de mai de sus decât de la colonelul nostru, iar tancurile lor erau puțin mai altfel dotate – în primul rând, cu alte stații de radio, ceva mai capabile ca ale noastre. Iar echipajele acestor trei tancuri nu erau compuse din militari în termen, ci numai din ofițeri și subofițeri.

Felul cum au tras ei atunci a fost cel mai frumos spectacol de care am avut parte în armată. Au pornit perfect aliniați pe cele trei piste ale poligonului și au deschis focul în același moment, dar nu cu tunul, ci cu mitraliera. Și, dacă mi-aduc bine aminte, toate gloanțele lor erau trasoare – adică nu unul din trei, cum se obișnuiește – așa că rafalele lor erau niște linii lungi, continue, de lumină pe cerul nopții de ianuarie. Cel din dreapta trăgea în stânga sus, cel din stânga, în dreapta sus, iar cel din mijloc, drept înainte, cât de sus le permitea construcția mașinilor. Liniile acestea desenau trei bolte perfecte care se intersectau exact în centru, undeva în fundul poligonului, înfundându-se apoi în movila din spate.

A fost un foc de artificii cum n-am mai văzut de atunci, iar soldățimea era entuziasmată, aplauda și râdea cu toată burta, în vreme ce comandantul tragerii înjura și-i amenința pe făptași cu tribunalul militar.

…Iar atunci mi-am spus că rafala cea lungă de la Radio era tot un foc de artificii. Chit că spectacolul de acolo s-a lăsat cu ceva morți, pentru verosimilitate. A avut grijă Iliescu de asta.

.

A se vedea și

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=21568

Counter instalat la 21.12.2022



web page counter code

Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor.

Counter instalat la 12.03.2023


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (68)

Wednesday, February 14th, 2018

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

și viceversa

http://www.e-cultura.info/ministrul-culturii-george-ivascu-vrea-sa-infinteze-un-senat-al-culturii/

Propunerea băiatului acesta seamănă izbitor cu inițiativa unui activist UTC (UASCR) de prin anii 70, când eram eu student la IATC. Omul propunea să se înființeze o ”echipă artistică de amatori” în cadrul Facultății de Teatru. Dacă mi-aduc bine aminte, el a ajuns, la scurt timp după aceea, șef al unui Inspectorat județean al Culturii și Educației Socialiste, undeva, pe la Slobozia sau Alexandria.

*

E un animal politic, chiar acum, la televizor. Marele avocat, mai pledant pe ecranele TV decât a fost, la vremea lui, prin sălile tribunalelor, provine din partidul lui VC Tudor. El este cel care, printre altele, pronunța tendențios, acum un an-doi, numele lui Cioloș cu un pronunțat accent unguresc. Asta, deși propriul lui nume e mult mai susceptibil de o asemenea pronunție. Acum, se inflamează că, vezi Doamne, Uniunea Europeană își permite să ne tragă de răspundere pe tema legilor justiției. Că occidentalii dușmănoși ne împiedică să dezincriminăm hoția.

Spre deosebire de Putin cel prietenos, pe care hoțiile noastre nu-l preocupă. Care nu vrea să ne critice, ci să ne protejeze. De SUA, de UE, de noi înșine. Și a început – nu de azi, de ieri – s-o facă, prin intermediul animalelor acestea politic-propagandistice.

(31.01.2018)

*

Diversele comitete și comiții universitare de la noi (ezit să le numesc ”autorități”, fiindcă nu știu ce autoritate reală au) nasc diverse reglementări și regulamente în care dăm de termenul ”autoplagiat”. Ultima oară când am fost invitat să-mi dau cu părerea, acum câteva luni, am explicat că legea 8/1996 cu toate modificările și rostoflocirile ei ulterioare, nu conține nimic referitor la această autocitare, stabilind numai că autorul e stăpân deplin pe creația lui. Asta, numai dacă e a lui, singura condiție pusă de lege pentru existența dreptului de autor fiind ORIGINALITATEA. Dacă prin ”originalitate” se înțelege și ”inedit” - asta legea nu spune. Dar, după umila mea părere, ar fi treaba tocmai a acelor comitete și comiții să facă distincția în chestiune. În ce mă privește, nu știu de existența vreunor reglementări interne în acest sens. Aș fi îndatorat oricui mi le-ar face cunoscute.

PS. Trebuie să ținem cont că ”ne-etic” nu e totuna cu ”ilegal.”

https://www.cotidianul.ro/ministrul-pamblica-acuzat-de-autoplagiat/

(2018.02.09)

*

Duminică. Prânzul burghez în familie. Nevastă-mea, eu, ăia micii, socrii, total 6 telespectatori. Televizorul – în sufragerie, evident (acum, avem diagonală 102 cm). La televizor, ceva reclame, după care vine serialul. Chinezesc sau turcesc, după gust.

La supă, reclama pentru pasta de dinți care înlătură mirosul împuțit din gură. La friptură, filmulețul cu tratamentul pentru prostata defectă, cu ăia doi care stau la coadă la un closet public.

Stai să-l vezi p’ăla cu veceul în flăcări, face socru-meu, mori de râs. Mă abțin – și nu scot o vorbă despre filmulețul cu diareea, de aseară.

La desert, altă peliculă, cu crema revoluționară contra mirosurilor neplăcute de natură intim-femeiască. Bine că n-avem decât trei feluri la prânzul duminical în familie, Doamne-ajută.

*

Vizavi de un mare spital bucureștean, pe toata lungimea bulevardului cu pricina, numai și numai farmacii. Cu nume diferite, ale unor patroni diferiți, însă vânzând, în principal, aceleași produse IG Farben. Dacă în loc de spital ar fi fost acolo un regiment, pun pariu că ele ar fi vândut tancuri.

*

În jud. Caraș-Severin, doi cântăcioși de manele au mâncat bătaie de la patronul cârciumii unde cântau. Aprob măsura adoptată.

*

Peisaj: zâne cu alură siberiană, provenind din cele mai curvogene zone ale țării, ajunse persoane culturale în București.

*

Madam Ministru dă Interne zise ceva la televizor despre pedofilul care ”acorda amenzi”. Popeurul așteaptă acum să-i acorde cineva și ei cuvenitul șut în acea parte a corpului cu care domnia sa cugetă.

*

Ciocu’ mic.ro felicită sincer și călduros Poliția Română că a preîntâmpinat fuga celebrului său pedofil în Madagascar.

& precedent ilustru:

*

http://3dots.ro/actualitate/politistului-pedofil-i-se-spunea-violatorul-pentru-ca-in-trecut-ar-mai-fi-comis-agresiuni-similare-7775.html

Fute lumea, fute…

*

În blocul meu locuiesc o grămadă de pensionari. Din ăia cu pensii binesimțite, scoși pe tușă odată cu balerinele și lăsați gravizi cu alte sarcini. Și fiindcă nu mai au de semnat vreo condică, s-au retras la ei acasă, în satele din zone defavorizate nord-estice. Iar apartamentele de-aici din bloc le-au închiriat. Ca atare, clădirea e acum ceva între hotel – cămin studențesc – cămin de nefamiliști corporatiști etc.

În ajunul Crăciunului, când ne-a făcut popa o vizită, el a rămas cu un gust amar, după cum i-a mărturisit nevesti-mi. În blocul ăsta mare, aproape nimeni nu i-a deschis. Iar când i-a deschis unul, n-a apucat să converseze prea mult cu el, că ăla i-a zis un Merry Christmas scurt și i-a trântit ușa-n nas.

Ț’ai dracu’ dă exploatatori capitaliști.

*

Să ne plecăm cu pioșenie în fața marelui Secretor General Hugh Hefner și a amintirii sale curtremurătoare! Să nu uităm nicicând că pagina din mijlocul lui Playboy, mărețul organ al Luptei Pentru Pace, s-a aflat timp de decenii întregi pe bancul de lucru al fiecărui om al muncii din patria noastră (ca să nu mai spunem că o găseai și pe ușile WC-urilor)! Să nu permitem nimănui să întineze nobilele idealuri ale lui H Hefner și militantelor sale!

Ion Iliescu

(Chestia asta am vrut s-o postez pe Facebook la moartea lui HH, dar acesta, nu pricep de ce, mi-a șters-o).

*

https://www.stiripesurse.ro/pretinsul-fiu-al-regelui-mihai-calomnii-incredibile-mama-mea-naturala-este-fiica-regelui-princip_1240644.html

Bulake zice că ar putea face testul ADN. Păi să-l facă. Nu de mult, l-a făcut și toanta din Spania care zicea că e fiica secretă a lui Salvador Dali. Și după ce-au dezgropat mortul și au făcut testul, cu rezultat, evident, negativ, cretinuța a fost pusă la plată. Io zic că ăstuia ar trebui să-i ia banii înainte.

*

Daddy se simte ca un căcat pe linia de tramvai. În pericol.

(2018.02.14, de Zâua Îndrogăstiților dân America cea Antiromânească)

*

“Pentru că pot”. Pentru că (ei) put.

(2018.02.02)

*

Yersinia Pestis, nume pe o carte de identitate. Salmonella Broskautzeano, altul.

*

Organili ne-au implementat tuturora câte un microfon în poponete nu de altceva, ci doar din nevinovata dorință de a afla culoarea politică a emanațiilor popeurului.

*

Pluripartitisimul rezistă numai acolo unde există pattern-ul mental care să-l permită.

*

Ansamblul folcloric Cioara Și Fecioara (fost Cioara Și Partidul).

*

FOLCLOR

Foaie verde floare-albastră,

Vai de pulicica noastră.

*

Viața de apoi… viața de dinapoi…

*

Între tinerețe și bătrânețe mai e ceva? că n-am observat.

Counter instalat la 11.11.2022



website counter

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (11)

Thursday, March 1st, 2012

O singură dată s-a dovedit Mircea Dinescu profet: în 1990, când, în replică la o vorbă de-a lui Ion Iliescu à propos de oarece nobile idealuri”, a zis: “am compromis noi comunismu’, las’ c-o să compromitem şi capitalismu’ !”

După cum veţi binevoi să băgaţi de samă, numai profeţiile sinistre se împlinesc…

*

Despre “schimbarea domnilor, bucuria proştilor”: ce maniheism, care maniheism… ne aflăm în România, unde antonimul, opusul numelui Belzebut, este “Scaraoschi”…

*

Interpreta infuzează o notă de tragism performanţei sale, accentuată de coloana sonoră (din cronica la un film porno)

*

Vara, pe străzile noastre: fetele şi băieţii umblând cu sticle de apă în mână, ca arabii. Numai că arabii nu folosesc apa aceea pentru băut… ci în scopuri, ca să zic aşa, igienice… în asta constă diferenţa…

*

Doar în spectacolele cu piese zise “de bulevard” mai poţi auzi replici, numai în teatrul bulevardier mai există dialoguri inteligibile. Mainstream-ul, teatrul, vezi Doamne, “major”, constă actualmente în emisia de urlete, râgâieli şi pârţâieli.

*

În februarie a.c., o doamnă ministru a spus, la televizor, că în ţările scandinave, unde iernile de genul celei care ne-a fericit acum pe noi nu sunt o excepţie, ci regula, pneurile antiderapante ale camioanelor sunt de un tip special, “cu cuie”.

Ca o consecinţă – presupunem – directă a spuselor sale, chiar ieri a fost înregistrată la OSIM o cerere de brevet pentru “prezervativul de iarnă, cu cuie, marca Boagiu”.

Marele și complet uitatul Tudor George, mai cunoscut ca beţiv și sub numele de Ahoe (deși el era, de fapt, un mare sonetist), care pe mine m-a învăţat, prin anii ’70, să scriu versuri nepublicabile și să uit ce-am învăţat la școală, avea o poezioară cam așa:

Cazarma pute tare ca stîrvu’

A bucătărie și a sudoare,

Dar mai ales cînd dom’ sergent Pîrvu

Își pigule unghiile de la picioare.

Îndurăm acest iad olfactiv,

Mînia gradelor superioare,

Majurul ne-njură fără motiv

Despre grijanii și născătoare.

Un milion de culcări zi de zi

Desăvîrșiră oameni de gumă,

Care-s datori, cît or trăi,

Alt gînd să n-aibă - doar Patria-Mumă !

*

Tot confortul - cu telefonie mobilă la cap. Că face bine la crieri.

Povestea mişcătoare a fetiţei din clasa a doua care locuieşte într-un cartier de blocuri ceauşiste şi care trebuie să se ducă şi să se întoarcă singură de la şcoală, fiindcă părinţii ei, la orele acelea, sunt la serviciu. Fiindcă, la început, s-a rătăcit de câteva ori prin ghetoul de beton, prin labirintul de clădiri identice numerotate “la mişto”, cum zicem noi, ori kafkian, cum zic fraierii de occidentali căzuţi aici ca musca-n ciorbă, ai ei s-au gândit să-i creeze un reper după care să se ghideze. Aşa că au lipit pe geamul balconului câteva decupaje din hârtie colorată: un pătrat galben, două triunghiuri albastre, un dreptunghi verde, un cerc roşu… Balconul lor arată acum ca vitrina unei galerii de artă modernă în ajun de vernisaj, iar fetiţa nu mai are probleme de orientare. Iar TVR Cultural a luat-o odată-n barbă prezentând balconul multicolor drept afişul expoziţiei Mondrian, care va fi găzduită de Muzeul Naţional de Artă vă spunem noi când.

Compoziţie de Piet Mondrian

1979:

Nuşa şi soţul ei Johnny Micu, actori, colegii mei de promoţie, repartizaţi “în producţie” împreună cu mine, la Timişoara – care profită de un turneu la Belgrad ca să “rămână”… Cu vreo două săptămâni înainte de asta, cum tocmai reuşisem să-mi procur un film diapozitiv color (marca ORWO, dac-aţi auzit vreodată), i-am făcut Nuşei câteva poze. M-a mirat atunci gustul ei de a-mi poza dindărătul unor gratii, dar mi-am zis că aşa sunt actriţele, expresive cu orice preţ, în orice împrejurare… După ce-am aflat de fuga lor, m-am lămurit ce era cu poza aceea.

Iar în redacţia revistei literare Orizont, al cărei colaborator - din an în Paşti – eram, prozatorul Th., unul dintre redactori, m-a informat, la o săptămână după dezertarea celor doi, că Nuşa era acum angajata unui bordel din Hamburg, aflase el din sursă sigură…

Al dracu’ prozator, că bine mai era informat! Încă unul care-a rezistat prin cultură…

Counter instalat la 03.12.2022