Ciocu-mic.Ro

LA ROCHEFOUCAULD UP TO DATE

& politically correct

Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.

*

Opinia publică

La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.

*

Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.

*

Au câștigat la loto fără să fi jucat

ș.a.

Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri

(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)

*

ŢEAPA TRADIŢIONALĂ

Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.

MI-ADUC AMINTE

Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor.
Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei.
Viitor de aur ţara noastră are.

*

Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.

*

Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?

*

OMOR DEOSEBIT DE GRAV

Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.

*

Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.

*

Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.

https://evz.ro/atac-devastator-la-adresa-lui-mihai-sora-trecutul-controversat-al-filosofului-facut-public.html

*

Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.

*

Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.

L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.

Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.

“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.

Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.

Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.

Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.

Aşa zice Televiziunea.

*

BULANUL ACADEMIC

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/toate-deciziile-academiei-de-politie-privind-plagiatele-ar-putea-fi-reanalizate.html

*

ÎNSEMNARE A CĂLĂTORII MEALE

la Buşteni

Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.

Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.

Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.

În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.

Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.

*

„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!”
Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.

*

Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.

Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23453446-caz-incredibil-timisoara-consiliera-teatrului-german-cauta-molire-pentru-discuta-despre-drepturile-autor-ale-unei-piese.htm

Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.

https://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html?fbclid=IwAR2Xr5J_z_Ceo5REXNHzDBzpd5VFcSrRvOP_BxeSyD_cbarkcRHdb_8xu3o

la TEATRUL NAŢIONAL BUCUREŞTI

Visul… este unul dintre textele teatrale cel mai frecvent puse în scenă, la noi şi aiurea (uneori, în montări seducătoare). Din acest motiv, e greu, la prima vedere, să spui ceva inedit despre el – şi despre cotloanele sufletului omenesc pe care basmul shakespearean le luminează stroboscopic, fulgerător, însă în profunzime. Şi de altfel, e absolut necesar să fii un adolescent candid-entuziast ca să te poţi lăsa hipnotizat de un nou Vis al unei nopţi de vară.

Dar asta, doar la prima vedere. Fiindcă viziunile regizorale operează cu atâta aplomb pe text încât uneori nici nu poţi fi prea sigur de paternitatea lui. E foarte probabil că n-o să vezi acelaşi text dramatic purtând acest titlu în două montări consecutive. Şi asta nu din cauză că e vorba de traduceri diferite.

Şi totuşi…

Dacă e să rezum în două cuvinte situaţia actuală a Visului, cel puţin de la noi, fiindcă pe cea din restul lumii, din păcate, n-o cunosc, aş spune că faimosul Jan Kott, autorul celui mai prestigios îndreptar shakespearologic din secolul douăzeci, care l-a …decriptat cu hotărâre pe elisabetan, înregistrează un succes deplin. Nu prea ştiu regizor, în ultimele decenii, care să nu-l fi citit pe Shakespeare prin ochelarii lui.

Tot pe urmele lui, dar mai ales, pe direcţia indicată de Sigmund Freud, regizorul Petrică Ionescu afirmă că a perceput latura coşmarescă mai curând decât pe cea comic-fantastă, feerică, a acţiunii dramatice. Un demers cam de aceeaşi natură cu reinterpretările parodice ale basmelor, care spun răutăţi incalificabile despre Scufiţa Roşie şi Albă ca Zăpada, s-ar zice la prima vedere.

Şi totuşi…

Cu ocazia nunţii sale cu Hipolita, regina amazoanelor, plănuită pentru proxima seară cu lună nouă, ducele Tezeu al unei Atene convenţional-fanteziste (cum e, de altfel, toată geografia din opera lui Shakespeare) porunceşte bogate serbări.

În acelaşi timp, două perechi de tineri atenieni de bună condiţie, Hermia, Helena, Demetrius şi Lisandru, trec prin nişte supărări amoroase care le par a fi sfârşitul lumii, sau ceva asemănător.

Tot în acelaşi timp, undeva, într-un plan superior, supranatural, Oberon, Regele Ielelor, se ceartă îngrozitor cu soţia sa Titania.  Asta nu e ceva de trecut cu vederea, neînţelegerile dintre ei se traduc prin dezastre:  recoltele putrezesc pe câmp, dau molimi în vitele oamenilor ş.a.m.d.

Şi tot în acelaşi timp, ca să revenim pe pământ, câţiva meseriaşi atenieni, constituiţi într-o mică trupă de actori amatori, pregătesc un spectacol pentru această ocazie festivă.

Numai că, în actuala montare de la Naţionalul bucureştean, prinţului Tezeu cel pământesc, civil, personajului atenian de toată ziua, îi cresc copite de ţap şi coarne impozante – şi iată-l în chip de nocturn Oberon dionisiac. Sau de ţap mefistofelic, diabolic, dacă operăm cu noţiuni imaginar-medievale. În acea noapte, el e le maître de jeu (era să scriu „moderatorul”) – care, pe deasupra, profită şi de serviciile atotputernicului mag Puck, un duh fantastic, dăruit cu un simţ al umorului ceva mai aparte şi maliţios cât cuprinde.

Împreună cu care îi va juca o farsă deloc plăcută Titaniei. Vraja scornită de cei doi o va face pe mândra Crăiasă a Zânelor să se culce cu un măgar – mod auctorial (cât se poate de misogin, altminteri) de a scoate în evidenţă, fără menajamente, latura instinctual animalică a firii omeneşti.

În noaptea magică de Sânziene, ordinea socială, morală, civilizat-convenţională a lucrurilor este  abolită în favoarea uneia mai profunde, mai reale – cea a naturii, a ordinii cosmice. Sau a unor credinţe arhaice despre care n-am fi crezut că ne aparţin. Sau, mai curând, cărora constatăm, şocaţi, că încă le mai aparţinem.

E un alt mod de a spune, la urma urmei, ceea ce zicea şi Freud, că ne situăm nu chiar departe de omul cavernelor şi că ceea ce numim civilizaţie nu e decât o spoială.

Titania, cealaltă apariţie supranaturală de aici, are şi ea copite căpreşti. Nu şi tărie, însă. Ea ne e înfăţişată în chip de victimă a răzbunării unui Oberon refuzat, respins. Şi de victimă a slăbiciunii ei femeieşti, se mai poate citi printre rânduri, care uită de toate când dă de un mascul …prezentabil, fie el cât de dobitoc. (Lucrurile sunt în aşa măsură spuse pe şleau, aici, încât te şi miri că opera  asta shakespeareană a ocazionat vreodată reprezentări ad usum Delphini şi că n-a fost pusă la index, mai nou, în numele obtuzităţii corect politice.)

Ceea ce nu mai trebuie citit printre rânduri, în spectacol, este falusul aurit, festiv, lung de trei metri, purtat de mulţimea de adoratori extatici, la un moment dat. Biblicul Viţel de Aur, îmi vine a zice, era mic copil pe lângă acesta…

Punerea în scenă semnată de Petrică Ionescu este, în primul rând, fastuoasă,  aşa cum îi stă bine unei feerii. Şi aducând a sărbătoare asiatică sau a carnaval brazilian – aceste serbări exotice fiind lucrurile cele mai bogat împodobite din lume. Dar şi cele mai pline de mişcare şi de comuniere, la fel ca spectacolul de faţă.

În rolurile Tezeu/Oberon, Marius Bodochi are ţinuta care face plauzibile – şi uneori, admirabile – cele două personaje. Şi mai ales, are dicţie, rostirea sa este una dintre cele mai bune de pe scenele bucureştene ale momentului. În ipostază de prinţ mărinimos sau de zeitate ranchiunoasă, el îşi trăieşte replicile la o intensitate care aduce aminte de marile nume ale Naţionalului din ultimele decenii.

Titania, interpretată de Daniela Nane (rol pe care-l împarte cu Maia Morgenstern), trece rampa în ambele sale ipostaze, de zeiţă inaccesibilă şi de biată femeie slabă – ba încă şi drogată cu o poţiune magică preparată de Puck. Sau mai degrabă, cucerită de virilitatea brută (ne-dată cu deodorant, adică), depinde din ce parte priveşti lucrurile. Este o apariţie dăruită cu fotogenie, farmec şi umor, dar mai ales, sigură pe sine, fără aproximări şi ezitări.

Hipolita, mireasa ducelui Tezeu, pandantul precedentei, este un rol schiţat nu foarte amănunţit de autor. În interpretarea Ralucăi Petra, personajul apare ca opusul real, terestru, al unei ipostazieri fantastice, supranaturale.

Duhul, spiriduşul Puck apare, în varianta Claudiu Bleonţ, mai degrabă horror decât plin de haz, un pic cam lipsit de spirit – şi graţios, nu prea.

Un plan aparte îl reprezintă, în această intrigă stufoasă, cel al perechilor de îndrăgostiţi prinşi într-un cadril complicat. Hermia ar urma să îl ia de soţ pe Demetrius, aşa cum a plănuit Egeu, tatăl ei – firesc şi corect interpretat, acesta din urmă, de Costel Constantin. Însă ea îl iubeşte pe Lisandru, care la rândul lui o iubeşte. Iar Helena, care moare după Demetrius, e deznădăjduită şi umilită fiindcă acesta n-are ochi s-o vadă…

Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, iar Oberon să poată râde în voie de zadarnicele chinuri ale dragostei celor patru tineri, Puck cel răutăcios îi droghează şi pe ei. După care, Lisandru se trezeşte îndrăgostit pătimaş de Helena, iar Hermia începe să creadă că Demetrius l-a ucis pe Lisandru…

Tot acest talmeş-balmeş sentimental constituie din capul locului, adică din paginile textului, un spectacol oarecum de sine stătător. Rămâi cu impresia că cei patru tineri – Hermia / Ana Covalciuc, Helena / Ilinca Hărnuţ, Demetrius / Silviu Mircescu şi Lisandru / Alexandru Călin – joacă într-un spectacol al lor, dintr-o lume a lor, care doar accidental se află în vreo relaţie cu restul Universului.

Ce-i drept, cei patru o fac bine (chiar dacă momentului lor îi este lipită, fără justificare narativă, o vagă sugestie de lesbianism). Momentele lor sunt veritabile dezlănţuiri de energie fizică şi nervoasă, într-un desen atât de precis al mişcării încât obiecţiunile morale, sau moralizatoare, se evaporă. Încât până şi spectatorul pudibond tace din gură – şi aplaudă. Alexandru Călin confirmă, ceilalţi încă promit, dar e clar că poţi paria pe ei.

Artiştii amatori din Atena sunt interpretaţi, cu verva pe care momentul lor o cere, de Dorin Andone, Bogdan Costea, Istvan Teglas, Daniel Badale, Ştefan Ruxanda.

Şi de Mihai Constantin, în rolul suculent al lui Fundulea (Bottom), ţesătorul. Care e, în general, bun – iar în reprezentaţia pe care am văzut-o, de câteva ori, senzaţional. Ca de pildă, atunci când se trezeşte lângă proaspăt cucerita crăiasă a zânelor, cărora începe să le dea porunci, debitând calambururi nesărate manierist-gongorice, sau în avangardistul teatru-în-teatru final, de la nunţile lui Tezeu şi ale celor două perechi de îndrăgostiţi, când joacă rolul kitsch al unui Pyram amator, gros caricaturizat de autorul şi actorul profesionist Shakespeare.

Mihai Constantin parcă e făcut, de altfel, pentru hiperbola comică. Iar călare pe falusul aurit de care ziceam, e pur şi simplu monumental.

Noaptea feerică de Sânziene are, în viziunea lui Petrică Ionescu, un aspect mai curând de Noapte a Walpurgiei. Zânele şi spiriduşii ce o populează descriu o frenetică mişcare browniană, o perpetuă acuplare nu tocmai feerică şi nici graţioasă.

La asta contribuie şi costumele. Mai exact, mănuşile roşii ale spiriduşilor au nişte prelungiri ale degetelor care le fac să semene a gheare sau tentacule, mai ales că sunt agitate în permanenţă.

Decorul lui Helmut Stürmer constă, de fapt, într-un simbol: general cunoscutele măşti teatrale, comică şi tragică. Dar, la dimensiunea lor de aici, ele sugerează mai curând nişte neliniştitoare simboluri totemice primitive, neeuropene.

Costumele concepute de Corina Grămoşteanu, ca de altfel şi machiajul, fac mult pentru definirea personajelor fantastice. Titania şi Oberon datorează mult din identitatea lor costumelor supradimensionate de aici.

Per ansamblu, ca impresie generală, spectacolul lui Petrică Ionescu are coerenţă şi ritm susţinut, în crescendo.

Este, fără îndoială, un eveniment al actualei stagiuni. Dar are un mare cusur, nu e pentru oricine. Pentru fiinţe lipsite de umor, în nici un caz.

book_petrika-ionesco_web

După postarea cronicii de mai sus, am primit un mesaj de la domnul Sergiu Cioiu, din care mi-am permis să citez:

Citind cele scrise de cronicarul atent și nepervertit al acestui spectacol, n-aș fi pus niciun bemol la sfîrșit. E un spectacol, îmi pare, de văzut chiar și de cei care suferă de tîmpenie și lipsă de umor. Ar da naștere la penibile dezbateri estetice, adică ce se poate și ce nu se poate în teatrul de azi în arta spectacolului, chiar și în România. În fond, după umila mea părere, gusturile se pot discuta, dar dacă succesul este indiscutabil, trebuie exploatat cum se cuvine! Felicitări sincere!

În ce-l priveşte, se bucură şi e onorat de asemenea vizitatori.

https://www.youtube.com/watch?v=7HwHvqD6UAA

P.S. Dat fiind că nici de data asta n-am citit cronicile paralele înainte de a mă apuca s-o scriu pe a mea (prost obicei, recunosc), n-am dat decât acum peste nelămurirea dnei/drei Iulia Popovici din Adevărul (28 dec. 2015). Care se întreba ce naiba caută bufniţele alea pe palatul lui Tezeu. Păi, Tezeu e ducele Atenei, aşa susţine Shakespeare. Iar Atena are bufniţa ca animal totemic. Asta-i tot.

“Nu, tovarăşă I.P., zeiţa Atena nu e membră a masoneriei, cum aţi scris dv.” - comentează Radio Erevan.

http://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html

MEA CULPA

3 mai 2016

Pentru că am rătăcit şi am uitat, timp de aproape trei luni, această explicaţie a autorului spectacolului. O reproduc mai jos, cu scuzele de rigoare:

În articolul tău superb îţi pui totuşi întrebarea “unde am găsit eu relaţia lesbiană între cele două fete”. Păi… în text, bineînţeles… citeşte prima lor întâlnire şi apoi quatuorul lor din pădure: de fiecare dată, Helena, ca să o “şantajeze” şi “apropie” pe Hermia, îi aduce aminte de culcuşul unde se întâlneau şi ascundeau ele de lume în momentul când erau “doar o inimă, doar un trup, o aceeaşi fiinţă jurând unirea veşnică” etc. etc.

Fetiţele făceau mici experienţe “nevinovate”? …căci, fete fierbinţi şi în plină febrilitate hormonală… momente în care “şi-au jurat unire pe viaţă fiind doar una” etc. etc.

Citeşte cu un ochi mai pervers Shakesperean şi sper să nu mai ai nici un dubiu.

web hit counter