CÂTE CEVA DESPRE ZĂDĂRNICIE
.
Despre ce anume se întâmplă în premiera de săptămâna trecută de la Bulandra n-are rost să vă povestesc. A făcut-o regizorul Andrei Şerban în persoană, iar textul său a apărut în Adevărul, chiar dacă sub pseudonimul Otilia Andrei: https://adevarul.ro/cultura/teatru/premiera-andrei-Serban-despre-razboiul-sexelor-zadarnicele-chinuri-dragostei-1_5cdc1704445219c57ea9fab1/index.html .
Mă limitez să constat că încurcăturile şi necazurile comic-graţios-idilice ale îndrăgostiţilor shakespearieni au devenit, în actuala montare, ceva teribil de actual, adică deloc idilic. În postură de armăsar, nu-i poţi pretinde ţânţarului să mai fie şi graţios. Asta, deşi în spectacol se cântă cam de toate, de la hip hop la o baladă englezească de pe vremea lui Shakespeare. Se şi vorbeşte – cu două-trei excepţii, inexpresiv şi cu prune-n gură.
O fi adevărat că la UNATC nu mai există cursuri de rostire scenică? că aşa am auzit. Şi dacă acolo nu mai sunt, ce pretenţii să ai de la Universitatea Naţională de Arte Mihai Viteazul SRL din Strehaia?
Singurele excepţii onorabile mi s-au părut a fi Şerban Pavlu şi Lucian Ifrim, care, cel puţin, reuşesc să se facă înţeleşi.
În rest, scălâmbăieli demne de televiziunile de mahala – şi surprize dezagreabile din partea câte unui interpret cotat, George Ivaşcu, mizând (prea) mult pe datele sale fizice, iar în rest, afectat şi câteodată inaudibil. Asta, deşi scena e dotată cu amplificare.
Despre cele şase tinere speranţe feminine care trec prin scenă, teamă mi-e că n-am nimic de spus. Mi s-au părut, fără excepţie, nişte apariţii palide, şterse.
- - - - - - -
După ce, în Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul său din 2014, şi-a pus fără nici o noimă un personaj să vorbească cu accent evreiesc, rezultând nişte vagi conotaţii antisemite care au indispus mai multă lume 1, adică nu numai pe evrei, în actuala sa montare îl aduce în scenă pe Iuda. Nu pe Iuda Iscariotul din Noul Testament, cel care l-a vândut pe Isus, ci pe Iuda Macabeul din Vechiul Testament, al cărui nume îl purta Ţara Iudeii – asta, ca să înţelegem noi, poporul spectator, că intenţiile regizorului au fost absolut politic-corecte. Şi cu toate că, pe de altă parte, autorul la niciunul dintre cei doi Iuda nu s-a gândit scriind această piesă.
Chestia asta e leit povestea cu Bulă în autobuz. Văzând-o pe cucoana din faţa lui cu rochia intrată în fund, i-a tras-o uşurel afară, drept care s-a ales cu un fulgerător dos de labă. Atunci, înţelegând că a greşit, i-a băgat-o la loc. Drept care, a mai încasat una. Aşa şi cu Andrei Şerban şi cu grefele lui de contemporaneitate pe sărmanele texte semnate de “contemporanul nostru”.
Şi, ca să revin, nutresc bănuiala că nici la cazacii beţivi şi violatori din prezentul spectacol nu s-a gândit tata Shakespeare, cunoştinţele lui geografice mergând, din câte mi-amintesc, doar până în Scandinavia.
- - - - - - -
1 Am mai văzut aşa ceva o singură dată: în 1978, în Opera de trei parale, un spectacol pus la teatrul G. Bacovia din Bacău de tunisianul Sassy Brahim. Atunci, însă, Organele-Corecte-Politic s-au sesizat, iar accentul cu pricina al gangsterului Mackie Messer s-a evaporat chiar de la a doua reprezentaţie.
.
Dă dămult… mai dă dămult… :
E cazul să reamintesc că articolul meu reprodus în imaginea de mai sus a apărut în 1991, în România literară, într-unul din momentele când mai mulţi actori ai Teatrului Naţional Bucureşti îl contestau zgomotos pe directorul lor, regizorul Andrei Şerban - ajungând chiar să se plângă de obiceiurile lui nesănătoase (îi obliga să repete opt ore pe zi!) cu ocazia audienţei ce le-a acordat-o, în acest scop, preşedintele Ion Iliescu.
În cele din urmă, şi-au atins ţinta. Andrei Şerban şi-a dat demisia şi a plecat, încă o dată, din ţară, reîntorcându-se după nişte ani buni, nu mai ştiu exact câţi.
Din câte-mi aduc aminte, acest articol al meu a fost singura luare de poziţie din presa autohtonă în favoarea marelui regizor de atunci. Dacă se întâmplă să mă înşel, iar în publicaţiile româneşti din 1991 să mai fi apărut vreo frază care să-i ia apărarea, voi fi plăcut surprins de această descoperire tardivă, pe care o voi semnala neîntârziat în prezenta publicaţie de arte parţiale, mulţumindu-i călduros autorului ei.
Căci ciocu’ mic nu face bine nimănui. Nici chiar în Ţara lui Mucles, al cărei trecut este lucrul cel mai imprevizibil din lume.
Urmare logică (şi previzibilă) :
&
https://despreopera.com/2019/05/22/teatrul-galant-al-lui-andrei-serban/