Posts Tagged ‘CPD’

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (6)

Tuesday, September 26th, 2023

6

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.

.

Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.

- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.

Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.

- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.

Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.

Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.

- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.

- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?

- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.

Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.

- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.

Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.

Pentru Năstase.

Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.

Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.

Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.

Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.

- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.

Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.

Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.

Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.

I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.

După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.

Era Africa.

Counter instalat la 26.09.2023



hit counter



hit counter

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149
Cap. 5: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27543