Posts Tagged ‘Nicolae Ceausescu’

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (6)

Tuesday, September 26th, 2023

6

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.

.

Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.

- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.

Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.

- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.

Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.

Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.

- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.

- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?

- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.

Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.

- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.

Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.

Pentru Năstase.

Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.

Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.

Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.

Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.

- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.

Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.

Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.

Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.

I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.

După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.

Era Africa.

Counter instalat la 26.09.2023



hit counter



hit counter

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149
Cap. 5: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27543

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (40)

Tuesday, January 27th, 2015

.

VIAŢĂ LITERARĂ INTENSĂ RĂU

Vezi

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-numaratoarea-voturilor/ ,

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-e-prea-mult/

… etc.
…Precum şi (în aceeaşi ordine de idei) :

- Uite cum stau lucrurile cu voi, persoanele publice, care mai apăreţi pe la televizor: un individ mediocru e atacat de către un alt individ mediocru care vrea să-i ocupe locul, pentru a putea fi el pe deplin mediocru – şi nu celălalt. Mediocritatea mea e cu totul altceva decât mediocritatea ta. Un cur obscur ca al tău nu merită să se afle pe un fotoliu strălucit, numai curul meu strălucit ar avea dreptul să se odihnească pe acela. Am să-ţi iau gâtul, ratatule, impostorule, căzătură. Vă mâncaţi ca câinii, măi persoanelor publice, pentru câte-un post de director al vreunui inexistent Institut bugetar, plătit cu leafă de secretor de stat. Nu există nimic mai caracteristic, pentru voi, decât scena aia din Rubliov cu cei doi cnezi, fraţi, călcându-se, pe furiş, pe picioare atunci când mitropolitul îi pune să se îmbrăţişeze în semn de împăcare.

(în vol. Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente, de Dan Predescu, ed. Niculescu Bucureşti, 2013, pag. 94)

URMA SCAPĂ TURMA

Să dăm toată vina pe dementul care-a crăpat. Adică pe Hitler, după al 2-lea război mondial.

Ăsta a fost principiul care a guvernat politica mondială în ultima jumătate a secolului XX. Şi chiar pe la sfârşitul lui (de exemplu, la noi, când cu Ceauşescu şi cu Revoluţia).

S-a pus pe seama (exclusiv a) Germaniei uciderea evreilor. Asta suportă câteva completări.

De exemplu, că, înainte de războiul al doilea, nici o ţară occidentală n-a vrut să permită accesul evreilor izgoniţi din Germania, de care Hitler voia, momentan, doar să scape – nu să-i extermine.

Sau că armata sovietică privea liniştită de vizavi, de la câţiva kilometri, cum germanii îi măcelăresc pe insurgenţii din ghetoul Varşoviei (în ‘44, mi se pare).

Sau că, la marginea Europei (în ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ukraina, Basarabia, România), populaţia băştinaşă îi omora cu entuziasm pe evrei, în masacre de proporţii, iniţiate sau măcar sprijinite, pe şest, chiar de autorităţi (v. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i).

Sau că, posedând destule informaţii despre lagărele de exterminare nemţeşti, Aliaţii n-au aruncat măcar o bombă asupra liniilor ferate care duceau la ele, tot în 1944, când ei stăpâneau tot cerul Europei.

Sau că aurul din lingourile tranzacţionate, chiar în prezent, de băncile elveţiene are urme de mercur (mercurul aflându-se numai în acel aliaj de aur folosit pentru protezele dentare, pe vremea lui Hitler).

PS - Astăzi 27 ianuarie 2015, cu ocazia Zilei mondiale a Holocaustului, Vladimir Putin a zis vreo două vorbe cam adevărate: că Occidentul face, acum, atâta caz de Holocaust tocmai  pentru a face să se mai uite care a fost partea lui de vină în efectuarea susnumitei operaţiuni. Nu că mi-ar fi drag băiatul ăsta, dar aici a nimerit-o.

*

Talentul, la noi, e ceva precum hormonii: de la o vârstă oarecare, producţia lui încetează. În cazul câtorva scriitori contemporani domiciliaţi prin manualele şcolare, chiar de după debut.

Nu-i nevoie de cine ştie ce erudiţie, orice absolvent de liceu, dacă n-a fost corijent la română, poate înşira o listă de menopauzişti dintr-aştia.

*

Ca la noi în tramvai: ajunge să fie unul nesimţit – şi toţi îi ştiu de frică. Cum a ajuns sfertodoctul acela din provincie redactor şef în Capitală? Exact aşa, cu obrăznicie şi agresivitate, răţoindu-se la toţi (pe paralele boss-ului aflat actualmente la Mititica). De parcă el ar fi fost Persoana din scaunul Judecăţii de Apoi.

*

Cum scrie românu’ istoria: vezi emisiunea UN TIMP SĂRIT DIN CALENDAR, realizată de televiziunea oficială, de stat, cu ocazia împlinirii unui sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989

(https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=L3BuuA0fYZU).

Pe la sfârşitul ei, se află inserată o listă a celor care ar fi semnat în acel decembrie o scrisoare de protest adresată lui Ceauşescu. În ea s-a strecurat cel puţin un nume de turnător binecunoscut, aghiotantul lui C. V. Tudor la revista Săptămîna, oficiosul Securităţii.

*

ACTE DE SĂRĂCIE

28.12.2014, h 12:56 AM, ora locală. Chiar acum, pe Naşul TV, o emisiune drăguţ intitulată EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE (n-am reţinut dacă asta are la urmă vreun semn de întrebare), cu participarea celebrului doctor Mencinikovski, aflat momentan la pârnaie. Desigur, fără vreo semnalare de genul “reluare”, sau “arhivă” etc. Sau i-or fi dat drumul pentru vreo oră-două, de dragul lui Naşul TV?

*

“Ați avut de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și veți avea război”. Cam aşa vorbea Churchill cu compatrioţii săi, în 1938. Parcă s-ar potrivi şi astăzi.

*

Am văzut nu de mult un filmuleţ documentar despre rechinul de la Sharm El Sheikh, din Egipt, care a omorât şi schilodit câţiva turişti ce se scăldau, neştiutori, în marea superbă de acolo. Urmele de colţi fiind identice în toate cazurile, s-a ajuns firesc la concluzia că era vorba de unul şi acelaşi atacator. Curios era faptul că cele mai multe muşcături vizaseră zona feselor. Asta, la prima vedere, ar fi oarecum ilariant – dar, de fapt, e ceva cu urmări cumplite, bestia smulgând hălci de câteva kilograme din trupul victimei, a cărei supravieţuire devine astfel problematică.

Nimeni nu-şi putea explica acest comportament al rechinului, ştiut fiind că specia din partea locului nu ataca oameni. Şi că, în general, rechinii nu te muşcă de fund. Cineva, însă, a avut o intuiţie bizară: s-a gândit la un scafandru, sau instructor de scufundări local, care-şi făcuse reclamă filmându-se în timp ce hrănea rechinii în mediul lor natural. Dintr-o pungă prinsă la centură, în spate, el scotea câte-o bucată de carne, iar rechinii care roiau în jur o luau frumuşel din mâna lui – şi totul era numai pace şi bună învoire. Ceea ce i-a adus un pic de faimă locală.

Ei bine, concluzia a fost că agresorul de la Sharm El Sheikh era tocmai unul dintre cei hrăniţi de neînfricatul scafandru. Dintre cei dresaţi, ar fi mai corect să spunem. Fiindcă e justificat să considerăm că rudimentul de creier al monstrului a făcut automat legătura între om şi hrană. Mai precis, între acea parte a corpului omenesc pe care dresorul părea că o atinge înainte de a-i da rechinului să mănânce – şi hrana ce părea că vine de acolo.

Reflexul creat astfel a funcţionat mecanic şi implacabil…

…Iar mie mi se pare că mica poveste de mai sus figurează cu o precizie sinistră faptele care se tot petrec în Occident de la 11 septembrie 2001 încoace. Precum şi mediul de cultură care le-a făcut posibile – respectiv, civilizaţia sinucigaşă, respectiv Occidentul muribund, care a primit prădătorii la el în casă şi nu încetează să-i hrănească nici măcar când e sfâşiat de ei.

E periculos să le arăţi unor oameni care, de mii de ani, nu ştiu decât de frica bâtei că tu ai interzis bătaia.

Şi e absolut necesar să ţii minte că ei se folosesc exclusiv de Dublu Gând şi de Newspeak în relaţia cu tine, idiotul european.

*

Counter instalat la 11 iulie 2022


Puşi Dinulescu. COJA ŞI IOHANNIS

Saturday, September 6th, 2014

Pe Coja Ion îl cunosc foarte bine, pe domnul Iohannis, din păcate, nu-l cunosc şi probabil că nu voi avea vreodată prilejul să-l cunosc. I-am pus faţă în faţă, pentru că aseară, tot butonând posturile de emisiuni politice, dau peste Coja, pleşuv cum e şi supărat mereu pe toţi străinii din ţara asta, pe care el, rromânul verde, o apără, neabătut şi tenebros, de tot ce-i alogen. Îl ştiam supărat pe evrei şi pe unguri, dar acum în calea fericirii lui iată că a apărut şi un german, care, vai, doreşte şi locul ce i s-ar cuveni tocmai lui Coja Ion, pentru că el e mai patriot decât cei mai învăpăiaţi patrioţi. Într-o scrisoare deschisă, acum câţiva ani, ceea ce probabil că-i valabil şi azi, mărturisea că va candida totuşi la Preşedinţia României, nu din alt motiv decât acela că nu vede altul mai bun (sau mai potrivit). Şi să vină acum un şoacăţ, un nazist, să vină Vânzătorul de copii de ţâţă şi Hoţul de case haladite şi să ia locul lui Coja Ion, rromânul verde ca cetina de brad atât vara cât şi iarna? E de fapt locul hărăzit lui Coja sau măcar unei rromânce aprige ca Elena, Frumoasa Elena, sau Monica, Senjusta miorlăită Monica, dacă nu chiar integrilor bărbaţi care sunt Copiatorul Motamot, Călin Caţaonul sau Dan Tomberonul, toţi rromâni mai mult sau mai puţin verzi, unii chiar prăzulii de verzi. Să le răpească ăstora scumpa lor ţărişoară, pe care şi-o doreşte fiecare atât de tare şi unde mai pui că şi ţara şi-i doreşte şi dacă nu se poate pe toţi, măcar pe vreunul din ei. Dar peste toţi, cel mai moral şi mai potrivit mi se pare totuşi până la urmă Coja Ion. Am fost colegi de facultate şi prieteni. Îi admiram umorul, pe care atunci îl cultiva, dar, cu timpul, încet-încet, l-a abandonat. Iar ca o culme a acestui abandon, a fost că după 1989 s-a-ndrăgostit de Ceauşescu. Lucrul pare nobil. Să-l iubeşti pe cel căzut, nu? Dar se pare că iubirea lui era mai veche, fiind poate chiar o sarcină de serviciu. În orice caz, în ziua de 22 decembrie 1989, atunci, pe la prânz, când revoluţionarii victorioşi traversau Piaţa Victoriei, în drum spre Televiziune, a venit şi Coja-n piaţă, nestând departe. Am fost şi eu, dar nu ne-am văzut atunci, însă un confrate scriitor, vecin cu el, l-a-ntâlnit acolo. Coja era foarte marcat, mi s-a spus, era foarte supărat pe revoluţionari, era foarte supărat că marele patriot a fost nevoit să fugă. Şi profund adâncit în gânduri, făcu stânga-mprejur şi-o luă cu pas măsurat spre casa lui, care nu era decât la o aruncătură de disc sau poate cel mult de suliţă. S-o fi gândit că-n locul acum rămas liber nu-i nimeni mai pregătit şi mai demn, mai patriot, să vină, decât el. S-o fi dus de-aceea să se sfătuie cu nevasta şi copiii, cum face un adevărat gospodar şi tată de familie în asemenea cazuri? Posibil. Dar dacă revoluţia o fi venit într-un moment nepotrivit pentru el? Dar dacă Faust abia semnase pactul cu Mefisto şi dacă pactul era acolo, la ei, la Mefisto, păstrat în cine ştie ce sertar şi peste care cine ştie ce neavenit ar putea da? Şi pactul ăla, semnat cu sângele lui propriu, îl şi îndatora, e drept, dar tot aşa de drept e că-l îndrituia, poate, într-un viitor apropiat, cine ştie, spre niscai demnităţi şi alte câştiguri sociale, dar poate chiar şi materiale, sub umbrela luminatului şi patriotului dictator. În fine, nu peste mult timp, a găsit ceva interesant de lucru. În condiţiile în care PNŢ-ul prindea aripi atunci, încă din ianuarie 1990, nişte băieţi cu ochii albaştri ca zorelele albastre s-au gândit la nişte diversiuni. Şi s-au creat variante şi-n latura ţărănească şi-n latura patriotică-naţională şi-atunci au ieşit la repezeală din găoacele securistice aşa-zisul partid al agrarienilor (PDAR-ul) şi aşa-zisul partid al unităţii naţionale a românilor (PUNR-ul), ba şi organizaţia de mase Vatra Românească. Aici Coja era în elementul lui. Ajunge la un moment dat chiar preşedinte pe Bucureşti al Vetrei şi senator PDAR, apoi e chiar susţinut pentru un timp de partid pentru candidatura la Preşedinţia României. După care partidul se răsgândeşte, susţinând pe altul, desigur la fel de lipsit de şanse reale. Dar în mintea lui Coja se petrecuse, poate, o revoluţie. Chiar s-o fi văzut trecând în revistă gărzi de onoare în ţară şi-n străinătate, circulând cu girofaruri şi motociclişti, însoţit mereu de gorilele care nu prea ştiu de glumă. Dar n-a ieşit… Tot în vremea aceea, în anii ’90, l-am împrumutat cu o mie de dolari – şi ăştia erau bani atunci… Îmi spusese că are nevoie urgentă. Că se vinde foarte ieftin o garsonieră în bloc la el, şi se-mprumută de la prieteni ca s-o ia, să-şi amenajeze acolo un birou liniştit pentru lucru. Mi-a lăsat în gaj nişte coarne de cerb şi-un desen în tuş. - Ma cac în coarnele astea! Ce să fac cu ele? i-am zis eu. Şi nici desenul ăsta nu-mi place! El a insistat şi le-a lăsat. Ce era să fac? I-am dat totuşi banii, pe care nu i-am mai văzut nici până azi, coarnele le-am aruncat, c-am auzit că poarta ghinion, iar desenul l-am dat unuia la care aveam o datorie de zece dolari. Am scăpat ieftin, totuşi, fiindcă tot pe-atunci, când tocmai vândusem o casă, mi-a propus că are el un pont şi să bag o sută de mii de dolari în nu ştiu ce căcat şi-mi iese dublu. Normal că i-am dat paşi. În felul ăsta, n-am pierdut decât o mie de dolari minus zece, deci nouă sute nouăzeci, plus parcă şi nişte cărţi, care mi-au dispărut în mod suspect, după desele vizite pe care mi le făcea în vremea aceea. Îmi pare rău de toate astea, pentru că adevărul e că şi eu sunt patriot şi cred că şi mai abitir decât Coja Ion şi tocmai de-aceea aş vrea să iasă acum preşedinte un gospodar, un om serios, şi nu un emanat sau un poltron sau un golan sau vreo damicelă, căreia nobleţea mea de bărbat mă-mpiedică să-i spun ce trebuie, intrând mai adânc în problemă, aşa, chiar în văzul lumii…

Counter instalat la 15 septembrie 2022





Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (32)

Monday, June 2nd, 2014

Mama Rosia

2003

Zilele astea, mă sună o fătucă pe care am cunoscut-o acum câţiva ani la vizionarea pentru presă a unui film oarecare. Talentata mea colegă tocmai a publicat o carte, foarte interesantă şi utilă, despre religiozitatea lui Tarkovski şi a creaţiilor sale (inclusiv a poeziilor acestuia, pe care tânăra filmoloagă le şi traduce).

O firitisesc pentru carte, iar ea aduce vorba despre ce-o doare: dacă n-aş vrea eu să dau oarece ajutor de specialitate unei asociaţii culturale studenţeşti, care intenţionează să publice literatură religioasă tradusă din limba rusă, dacă n-aş vrea eu să-i lămuresc pe tinerii aceştia jertfelnici cum e cu dreptul de autor ca să nu-i ia poliţia pe sus, că ei n-au de unde să plătească amendă etc.

(notă din 2014: pe vremea aceea, eram purtătorul de cuvânt al ORDA, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Cu plăcere, zic eu, dar mai spune-mi două vorbe despre asociaţia asta, cum se numeşte şi ce vrea ea de la viaţă, sau măcar de la comisia de subvenţii a Ministerului Culturii. Îmi spune – şi pricep, în fine, despre ce-i vorba: tânăra asociaţie culturală îşi propune să lupte împotriva masoneriei jidoveşti occidentale, care urmăreşte distrugerea României etc.

„Iar Caghebeu’ moare de dragul României, nu-i aşa?”, o întrerup eu, mârlăneşte.

După care, îi spun că asociaţia ei pute rău, o trimit, după datină, în originile sale şi ne spunem, politicos, la revedere. Eu cu alde pravoslavnicii aceştia militanţi nu colaborez; chiar dacă ei sunt proprietarii actuali ai petrolului din Valea Prahovei, al întregii industrii de aluminiu şi a jumătate din industria siderurgică românească .

Apoi, mi-aduc aminte tamnesam de un articol de-al lui Pamfil Şeicaru, publicat prin 1938-39. Celebrul rechin de presă zicea acolo că Marele Frate de la Răsărit, dacă poate, te îmbrobodeşte prin călugării predicatori-cerşetori pe care-i trimite încoace. Când se satură de aceştia, trimite predicatori anarhisto-bolşevici.

On revient toujours, cu bolşevicii s-a zis, acum sunt, din nou, la rând călugăraşii, Mama Rosia să trăiască!

Încălzirea globală şi locală

- Faza cu funcţionara de 25, sau cel mult de 27-28 de ani, minionă şi aparent slăbuţă, de la Ministerul Justiţiei, care, în pauza reciclării de la hotelul Continental din Bucureşti, cu tot soiul de ştabi de la ministerul ei, din Poliţie, Jandarmerie, Procuratură, de la Vămi etc., la prânzul uşor pantagruelic oferit de organizatori, adică de prăvălia unde lucram eu pe atunci, bagă-n ea cât doi-trei poloişti sau rugbişti zdraveni după un antrenament epuizant – un platou măricel plin numai cu cărnărie de tot felul. Eu şi ceilalţi doi funcţionari bătrâni de la masă rămânem un pic ca la dentist, dar pe fată o doare fix în pix şi nu se opreşte până nu-l termină.

- Faza cu tînăra mea colegă, recent angajată la prăvălia de care zisei (în prezent, titulară a unui post frumuşel în Ministerul de Externe), pe care, într-o zi de iarnă, o găsesc în biroul ei cu o aerotermă pusă pe jos, în faţa ei, orientată în aşa fel încât să-I sufle cald pe sub fustă, între picioarele depărtate. Pe care nici gând să le apropie când mă vede intrând.

Am o anumită vârstă, am trăit printre oamenii “cu origine sănătoasă” ai comunismului dejist şi ceauşist, de la muncitori necalificaţi la specialişti supercalificaţi, de la feciori de bani gata şi fete din CC măritate, cu ajutorul dezinteresat al Securităţii, în Occident la scriitori din manualele actuale şi viitoare de română, dar ţopisme de-astea chiar că nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Cu lumea asta se întâmplă, dracului, ceva.

Amintiri din Brazilia

că tot e campionat de fotbal

Am fost acolo în septembrie 1991, ca însoţitor din partea Ministerului Culturii al expozanţilor români la Bienala de arte plastice de la São Paulo, precum şi al turneului Teatrului Naţional şi al teatrului Bulandra din Bucureşti, care, la invitaţia domnului João Galvao, curatorul celebrei expoziţii internaţionale, s-au adăugat celor patru plasticieni (eu fiind unul dintre organizatorii deplasării teatrelor în chestie). Celălalt oficial, respectiv numărul unu al delegaţiei, a fost regretatul meu prieten, scriitorul Adrian Dohotaru, pe atunci secretar de stat la Externe.

Am avut norocul, încă din prima zi, de a fi interpelat de doi domni originari din România, unul, plecat de 25 de ani, iar celălalt, de 30, care, părându-le eu om serios, adică angajat la minister după decembrie 1989, mi-au propus hodoronc-tronc să intru într-o afacere cu cafea, respectiv să las naibii slujba la stat şi să devin reprezentantul lor la Bucureşti, unde ei nu mai aveau pe nimeni. Mi se adresau mie, mi-au spus, pentru a evita o relaţie comercială mediată de ambasada noastră, de care, din multe motive, n-aveau nici o poftă.

De ce era ăsta un noroc? Pentru că cei doi bătrânei vioi au fost de o amabilitate deosebită, fiindu-mi, timp de două săptămâni, ghizi în oraşul lor de 15 milioane de locuitori, care era şi locul cel mai periculos din America Latină, conform statisticilor de specialitate – a criminalitîţii şi a contaminării cu HIV, mai exact. Şi care, pe lângă toate astea, mai e şi o minunăţie de oraş, descins direct de pe planşetele lui Niemayer şi elevilor lui. Şi unde, printre alţii, trăiesc 10000 de români (vreau să zic, cam atâţia erau pe vremea aceea).

http://en.wikipedia.org/wiki/Edifício_Copan#mediaviewer/

File:Copan_ST.jpg

Am văzut de aproape multe locuri şi lucruri de care altfel n-aş fi ştiut nimic, am căscat gura pe splendidul bulevard Paulista, cunoscut de mine dintr-un serial TV, am aflat o grămadă de amănunte inaccesibile turistului obişnuit (darămite unuia care e membru al unei delegaţii străine) şi mai presus de toate, am putut să mă mişc, cu maşinile celor doi.

Dar mai întâi am văzut, de pe autostradă, favella. Asta, în timp ce autobuzul care ne luase de la aeroport ne ducea repejor, cale de treizeci de kilometri, la hotelul de patru stele unde fusesem cazaţi, plasticienii, o mică echipă de la TvR, eu şi încă vreo doi – iar însoţitorul nostru, un amploaiat de la hotel, ne spunea „rugaţi-vă să nu facem pană aici”.

După favella a urmat platforma industrială, São Paulo fiind, printre altele, un mare centru industrial. Ce ne-a surprins, pe noi, care veneam direct din orânduirea ceauşistă şi eram obişnuiţi cu tot soiul de măgăoaie imense şi combinate, vorba lui Mircea Crişan, chixocomice, a fost faptul că uzinele braziliene nu erau mari. Erau nişte făbricuţe, la drept vorbind, însă foarte numeroase, populând o grămadă de kilometri pătraţi în jurul metropolei.

Apoi, hotelul, situat în centru (de fapt, ce anume se poate numi „centru” în aşa un Leviatan de oraş?) şi prevăzut, la fiecare uşă de la parter, cu câte-un haidamac de doi metri, în echipament de paraşutist, cu staţie de emisie şi cu ditamai pistolul lui John Wayne, de calibru 11,43 milimetri. Şi care, mi se spune, nu cu gloanţe oarbe e încărcat.

Chestia asta îmi pare, în primul moment, curată psihoză. Dar, după ce plasticienii noştri trec printr-o situaţie (să-i zicem) neobişnuită, îmi schimb părerea. Cei patru se află în maşina unui fan localnic, un medic român de origine şi pictor în timpul lui liber, care vrea să le facă un mic tur de oraş. La un stop, un puştiulică de cel mult şaişpe ani, venind în fugă din spatele maşinii, se apropie de şofer, care-şi sprijină cotul de portiera cu parbrizul coborât şi încearcă să-i smulgă ceasul de la mână. Acesta îşi trage repede mâna, ridică parbrizul şi porneşte. În acea clipă, puştiul scoate un pistol şi trage un foc spre ei. Din fericire, n-a făcut decât să găurească două geamuri, n-a rănit pe nimeni. După care, pleacă liniştit de acolo, fără să-l mai întrebe cineva de sănătate.

Stelele, bag sama, hotelul nostru (Eldorado, din cartierul Higienopolis!) şi le datorează mai ales pazei eficiente – căci, altfel, patul scârţâie, aerul condiţionat merge hurducăit, nu e mare lux, cu alte cuvinte. Dar serviciul e realmente ireproşabil: lipseşti cinci minute şi când te întorci, camera e dereticată şi aşternutul schimbat. Nu mai vorbesc de faptul că îţi laşi banii şi actele pe noptieră, cobori şi te-ntorci panicat după o oră, când îţi aduci aminte că n-ai încuiat uşa. Alarmă inutilă, nu te-a deranjat nimeni (iar asta s-a repetat  de câteva ori).

Să nu uit: o zi în camera de două paturi, în care mă lăfăi de unul singur, face şaizeci de dolari. Cu mic dejun inclus. Copios, în treacăt fie spus - şi asta, mai ales datorită mulţimii de legume şi fructe, de care habar n-avem ce sunt şi cum le cheamă, dar sunt delicioase.

Chiar în timpul sejurului nostru în Brazilia se produce un eveniment important: salariul minim garantat saltă, de la 25000 la 42000 de cruzeiros, adică de la 50 la 84 de dolari SUA. Ferice de cei care-l au, căci şomeri sunt… câtă frunză, câtă iarbă.

În timpul liber pe care mi-l lasă punctele obligatorii din program, peregrinez, împreună cu colegii din delegaţie sau cu noii mei prieteni localnici, prin oraş. Şi prin magazine, evident. Cu ocazia aceasta, realizăm un mic studiu statistic cu privire la costul vieţii în São Paulo. Cu privire la coşul zilnic, adică. De comun acord, ajungem la concluzia că nivelul cheltuielilor, pentru hrană, este de 6 dolari americani pe zi, de persoană adultă. Adică de 180-190 de dolari pe lună.

Cât despre celelalte… după cum urmează: un televizor color cu diagonala de 51 cm – 375 de dolari; un automobil licenţă Chevrolet cu două uşi, unicul model produs pe atunci de industria braziliană – 2000 de dolari (exact atâta costa şi Dacia noastră în acel moment).

Iar salariul minim e de 84! Simt că mă ia cu ameţeli! Îmi vine să mă proţăpesc în mijlocul intersecţiei de lângă hotel, să opresc circulaţia şi să intonez Internaţionala!

Sentimentele mele se inflamează şi mai şi în momentul când aflu că: salariul de infirmieră (nu de asistentă medicală) într-un spital este de cca 700 de dolari; cel de profesor, de cca 1500; cel de inginer, de cca 3000. Nu discutăm de doctori sau de avocaţi, aceştia sunt liberprofesionişti.

Un asemenea mod de a pune problema ne cam lasă cu gura căscată pe noi, ăştia veniţi din, chipurile, egalitarismul comunist, nu suntem deloc obişnuiţi cu o optică atât de „discriminatorie”.

Cum să-i dai muncitorului necalificat de 70-80 de ori mai puţin decât unui inginer?! Păi, simplu, zice filosofia socială post-colonială: plăteşti competenţa aşa cum merită. Necompetenţa e ieftină, se găseşte pe toate drumurile.

Nu e nici asta o soluţie, ni se pare nouă, celor care n-am fost niciodată colonişti. Ori colonialişti. Chiar dacă necompetenţii nu se-nghesuie deloc la muncă, ci doar la samba, fotbal, trafic de droguri şi prostituţie, nu poţi lăsa chestia asta aşa, adică tratând-o numai cu mijloace poliţieneşti – şi rezolvându-ţi necesarul de forţă calificată de muncă aproape numai cu emigranţi europeni şi asiatici.

À propos: în timpul cât ne-am aflat acolo, am avut de-a face cu funcţionari de la primăria metropolei şi de la guvernul statului São Paulo (care are o suprafaţă ceva mai mare decât România – ca să nu mai vorbim de PIB…) , precum şi cu mulţi oameni de televiziune şi ziarişti. Ce mi s-a părut curios a fost că niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă, timp de aproape două săptămâni, nu avea nume cu rezonanţă portugheză. Nici urmă de Fereira, Pereira, Gomez printre persoanele cu, cât de mici, responsabilităţi sau suprafaţă socială cu care am avut de-a face în acest voiaj…

La Memorialul Americii Latine din Parcul Ibirapuera, care găzduieşte şi pavilionul Bienalei, desenat de Niemayer, în ceea ce se numeşte, mi se pare, Sala Tratatelor, se află cinci basoreliefuri din beton înfăţişând, alegoric şi solemn, cam ca la Ateneul nostru, imaginea celor mai importante şi definitorii fapte din istoria ţării.

Drept ghid ne serveşte o tânără şi simpatică doamnă blondă de la Ministerul de Externe (părinţii ei s-au născut, unul în Austria, iar celălalt în Italia, după cum ne spune). Ea ne explică ce-i cu fiecare dintre cele cinci fresce-în-beton: „Iată, acesta e panoul indienilor, adică al indigenilor de dinainte de venirea portughezilor. Acesta, al cuceritorilor portughezi de la anul 1500 încoace. Acesta, al sclavilor africani, aduşi aici după aceea. Iar acesta, al emigranţilor europeni, care au venit începând din secolul XIX. Ei au adus aici industria, comerţul şi cultura.”

După ultima propoziţie, nouă, oaspeţilor, ni se cam taie respiraţia. Nu suntem obişnuiţi să auzim lucruri de-astea spuse de un funcţionar în misie cât se poate de oficială unor vizitatori străini.

http://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g303631-d311965-Reviews-Latin_America_Memorial-Sao_Paulo_State_of_Sao_Paulo.html#LIGHTBOXVIEW

Îmi petrec tot timpul cât mă aflu în hotel în faţa televizorului. N-oi fi ştiind eu portugheza, dar de înţeles înţeleg vreo şapteşcinci la sută, mi se pare, limba fiind foarte asemănătoare românei (de altfel, şi localnicii ne spun că, dacă vorbim mai rar – româneşte, adică – ne pot înţelege).

Ceea ce mă interesează sunt mai ales telejurnalele (în rest, emisiunile celor opt televiziuni locale sunt la fel de kitschoase ca şi cele bucureştene). În special, rubricuţa lor finală, de „aflăm de la Poliţie”. Reporterii televiziunilor braziliene sunt celebri în lume prin promptitudine. Transmisiunile lor sunt chiar în timp real; au căpătat o faimă cam sinistră după ce au transmis în direct sinuciderea unuia care s-a aruncat de pe terasa unui bloculeţ cu zeci de etaje.

În altă ordine de idei, trebuie reamintit, cui nu ştie, că în Brazilia nu există discriminare rasială. Primul lucru pe care l-au făcut cuceritorii portughezi, când au ajuns acolo, a fost să-şi ia neveste indigene.

Dar, în toate telejurnalele văzute de mine acolo, infractorul încătuşat era negru. Iar poliţaiul care dădea interviul (în general, unul cu un grad oarecare, nu un simplu agent de stradă) era japonez.

Sunt mulţi japonezi la São Paulo. Surpriza cea mai nostimă pe care am avut-o pe o stradă paulistană a fost să văd, din spate, un japonez plimbându-se de mână cu fetiţa lui de trei-patru anişori. Când am trecut prin faţa lor, i-am aruncat o privire: fetiţa era neagră-tuci.

Sunt şi foarte mulţi chinezi, cam toate micile dughene din oraş sunt ale lor.

Spectacolul creuzetului etnic în plină fierbere este, probabil, lucrul cel mai fascinant din Brazilia. Amestecul de alb-negru-galben a dat naştere unei rase noi, extrem de sănătoase şi viguroase – cel puţin, la prima vedere. Chipurile de femei întâlnite pe stradă nu sunt neapărat frumoase, uneori aduc mai degrabă a Star Trek, dar adesea au picioare de doi metri…

vezi şi

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928

*

Mii de sule şi capsule! răcni căpitanul Nemo, dând de pământ cu laptopul.

*

„Ştire cutremurătoare!” stă scris, de dimineaţa până seara, pe ecranul televizorului meu. Mai curând, curtremurătoare, aş zice. Ba chiar cofleşitoare.

*

Viaţa e ca un penis - simplă, relaxată, balăngănindu-se agale. Femeile sunt cele ce o fac dură! Bancul acesta mi l-a trimis o cucoană care bag mâna-n foc că, de cel puţin 15-20 de ani, n-a mai produs efectul cu pricina asupra obectului acela.

*

Să stăm strâmb în statul de drept.

*

Nea Caisă, în rolul principal din Haiducii lui Treimăgari.

*

Organele puterii nepopulare.

*

De mult mă gândesc la o evocare a cenaclului literar al medicilor V. Voiculescu (fost A. P. Cehov) de pe bulevardul Carol I, fost Republicii, adică din locul unde se află acum Teatrul Foarte Mic.

Cred că acest loc de întâlnire a unei bune părţi dintre membrii Uniunii Scriitorilor de atunci, (care ajungeau, uneori, să fie mai numeroşi, la şedinţele de cenaclu, decât medicii membri en titre), într-o foarte scurtă perioadă de relaxare ideologic-poliţienească, în prezenţa unor scriitori foşti deţinuţi politici - despre care habar n-aveam, pe atunci, că erau aşa ceva, a constituit un fenomen unic în epocă.

Am frecventat cenaclul acesta prin perioada 1969-1975. Şef al său era, pe atunci, doctorul Toma Beuran, radiolog – şi poet, în restul timpului.

Cel care m-a dus acolo a fost doctorul Romulus Dinu, neurolog, autor de proză SF şi co-inventator al Rodilemid-ului, un imunomodulator foarte apreciat, din câte-am auzit.

Pe lângă faptul că medicii sunt oameni culţi, dăruiţi cu acea empatie fără de care meseria lor n-ar putea, pur şi simplu, să existe şi deci, înclinaţi în mod firesc înspre descifrarea misterului sufletelor omeneşti, că mulţi dintre reprezentanţii acestei bresle au fost scriitori (unii chiar foarte mari), prezenţa constantă la cenaclul Cehov/Voiculescu a celorlalţi scriitori, ne-medici, se mai explică şi printr-un amănunt ceva mai prozaic, să nu zic trivial: doctorul Beuran mai era, printre altele, şi şeful Comisiei municipale de Expertiză a Capacităţii de Muncă. Adică, primul care aviza acordarea pensiilor, de bătrâneţe sau medicale.

Asta se întâmpla în anii când, coincidenţă sau nu, îi las pe alţii să lămurească, Nicolae Ceauşescu încă mai conta pe sprijinul ‘telectualilor, iar Zaharia Stancu încă mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Istoria orală, în orice caz, a reţinut că acordarea de pensii unor oameni care n-au avut niciodată carte de muncă, pe considerentul exclusiv că erau membri ai Uniunii Scriitorilor, a fost iniţiativa lui Zaharia Stancu, care se zice c-ar fi avut, pe atunci, un oarecare ascendent asupra lui Ceauşescu. În rest,  gura lumii se cam ferea să spună că majoritatea acestor membri US erau foşti deţinuţi politici, care abia de fuseseră eliberaţi, în 64, din puşcării.

Că Tudor George, în condiţiile astea, fusese dăruit (sau despăgubit… cine-ar putea să se pronunţe?…) cu o pensie de 2500 de lei, iar Ion Negoiţescu, cu una de 4000 de lei – astea sunt detalii pe care le-am aflat chiar de la ei.

Reamintesc că o leafă de inginer era pe la 3000 de lei – iar inginerii, pe atunci, erau printre salariaţii cel mai bine plătiţi… aproape ca miliţienii…

Nimeni nu vorbea, însă, despre puşcării şi Canal (în primul rând, cei în cauză erau de-o muţenie absolută cu privire la subiectul în chestie) - şi abia după ani şi ani am reuşit să înţeleg pe deplin ce era cu Romulus Dianu, de pildă, sau cu Ion Negoiţescu, pe care i-am cunoscut acolo.

Acolo (şi la celebrele Singapore din Rosetti şi Podgoria de pe Magheru) am mai avut ocazia să-i cunosc pe Tudor George, celebrul Ahoe, pe Cezar Ivănescu, Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Dinu Flămând, Romulus Vulpescu, Otto Stark, Pan Izverna, Victor Săhleanu, Violeta Zamfirescu, Banu Rădulescu, Adrian Rogoz, Viorica Huber, Mircea Ciobanu, Constantin Abăluţă… şi câţi alţii, de care nu-mi mai amintesc…

Nu-mi mai amintesc, de pildă, numele întreg al unui domn Porumbescu, care, prin 1971 sau 1972, mi-a dat să citesc primele cincizeci de pagini, dactilo, din “Planeta domnului Sammler” de Saul Bellow, pe care începuse să-l traducă. (Fragment ce se pare că ar fi fost publicat, ulterior, în revista Secolul XX, după cum îmi atrage atenţia vechiul meu prieten Daniel Suceava – la rândul lui, frecventator, pe atunci, al cenaclului medicilor.)

Efectul a fost pur şi simplu zdrobitor, mucosul care eram nu îndrăznise până atunci să-şi imagineze că se poate scrie aşa, că monologul interior, că peisajul interior fără pic de “iepică”, cum o alinta Paul Georgescu, pot fi mai palpitante decât un roman de Simenon…

Paranteză: la fel de devastator a fost, în 2008, şi efectul traducerii publicate la Polirom, pe care-am dat buzna s-o cumpăr, cu gândul la fericirea ce-avea să mă aştepte când voi fi citit, în fine, întregul roman. Încă de la primele pagini (6-10), am dat de formulări ca astea: “băgă în priză ochiul electric” (adică reşoul); sau “cauciucurile grase luară curba” (asta voia să însemne “cauciucurile groase”?); sau “privilegiile şi libertăţile barbarismului sub protecţia ordinii civilizate” (acolo unde voise să spună “sălbăticiei” sau “primitivismului”); sau “acceptarea descinderii sociale” (în loc de “declasării” sociale); sau “cârlionţii făceau crize” (pentru a spune că filamentul reşoului electric s-a încins şi apa clocoteşte !)… Probabil că cei doi aşazişi traducători nu sunt vorbitori nativi de română – şi încă şi mai probabil, onorariul lor a fost unul mizerabil… spre inexistent… ca pentru studenţi din Republica Moldova… cu pretenţii modeste… dar ce vină am eu, care-am dat fro patruzeci de lei noi pe şmecheria asta analfabetă ?…

Dar, în fine, să nu ne iuţim… şi mai ales, degeaba…

De fapt, tot ce voiam să spun era că susnumiţii nu se numără printre cei care au “rezistat prin cultură”. Ei doar au creat-o…


Counter instalat la 13.02.2023