Ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ucraina, Basarabia, România, fosta Iugoslavie, Grecia sunt cele mai antisemite ţări europene. Toate, nu atât înapoiate, cât complexate, trăgând cu coada ochiului invidios la Occidentul pe care-l urăsc din fundul sufletului.

Şi căruia, pe de altă parte, i se ploconesc cu slugărnicie sălbatic-orientală. Popoare incapabile de a se uni, de a genera viaţa comunitară care a clădit catedrale şi imperii, ele locuiesc acele zone de pe harta lumii unde lucrurile nu merg bine. Unde, mai exact, n-au mers bine niciodată. Istoriile lor sunt un lung pomelnic de nenorociri, presărat cu câte-un nume, două, de personaj menţionabil la un secol o dată.

Pentru asta, desigur, trebuie să fie cineva de vină. Că n-am luat niciodată Nobel-ul. Sau că n-am reuşit la admitere la Bele Arte.

Că numai evreii au succes pe plan internaţional (întrebaţi-l pe Dan C. Mihăilescu, că vă spune el ce şi cum).

Sigur, nu se poate afirma că ţările de la marginea Europei au monopolul antisemitismului. Există aşa ceva şi în Occident; diferenţa constă, însă, în faptul că acolo poţi auzi remarci antisemite şi negaţioniste doar în cârciumile ieftine. Nu în dezbateri publice, nu la televizor. Nu în gura persoanelor publice.

*

La adresa de mai jos, veţi găsi o incitantă dezbatere prilejuită de dorinţa unor aleşi locali de a-l face pe Vintilă Horia cetăţean de onoare al orăşelului lor.

http://adevarul.ro/news/eveniment/dezbatere-cazul-vintila-horia-memoria-culturala-aplica-legea-2172015-privind-crimele-umanitatii-crimele-razboi-1_56b4d38e5ab6550cb87c971e/index.html

În cuprinsul paginii dedicate acestui subiect, Iulia Roşu scrie după cum urmează :

“judecarea lui Vintilă Horia trebuie să fie făcută cu neutralitate şi chibzuinţă, astfel încât diferenţele între criminalii de război şi credinţele din tinereţe ale unor scriitori să fie delimitate, iar, acolo unde este cazul, condamnate“.

Întrutotul de acord cu domnia sa. Dar de la judecarea imparţială şi chibzuită până la ditamai omagiu, fie el şi postum… parcă ar mai fi un pas-doi…

Nu vi se pare ?

*

„ În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord. ” afirma Vintilă Horia în ianuarie 1991.

Am încercat să dau de acele articole în care el ataca principiile unui partid… etc.

Din nefericire, nu mi-a fost accesibilă decât lista de mai jos, extrasă din actul de acuzare al Tribunalului postbelic zis Al Poporului :

<< Temele folosite de Vintilă Horia sunt următoarele:
I. Propaganda pentru fascism şi hitlerism şi pentru aderarea României la politica Axei
Această propagandă este realizată de Vintilă Horia cu deosebită îndemânare, folosind mijloace cele mai variate:
A. Elogierea ditiramică a fascismului şi hitlerismului şi a reprezentanţilor lor:
a) Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocat ( Povestea Ducelui, Sfarmă Piatră, 23 septembrie 1937).
b) Adolf Hitler este o genială minte politică ( Semnificaţia unei revoluţii, Sfarmă Piatră, 2 februarie 1941).
c) Adolf Hitler şi nu Napolen este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de mare european ( Mare European, Sfarmă Piatră, 5 iulie 1941).
d) Naţional socialismul este asemănător ca forţă şi întindere religiei în Evul Medidu şi artei în timpul Renaşterii ( Hommo europeus, Sfarmă Piatră, 17 decembrie 1941).
e) Germania stăpâneşte destinele Continetului ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
f) Fuehrer-ul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
B. Difamarea democraţiei şi reprezentanţilor ei:
a) Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri (Cultura democraţei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
b) Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia ( Cultura democraţiei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
c) Ţara dispreţueşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor (Gh. Şeful Strull Cuten- Mihail Sadoveanu, Sfarmă Piatră, 11 februarie 1937).
d) Democraţia este inutilă ( Pe rugul unei Vieţi, Sfarmă Piatră, 18 martie 1937).
C) Difuzarea temelor antisemite, elemente constitutive ale hitlerismului:
a) Curente semite au aruncat Occidentul în decadenţă ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) Iudaismul este un pericol dizolvant ( Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c)  Marile democraţii sunt stăpânite de evrei (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941, şi Preşedintele judaismului mondial, Sfarmă Piatră, 14 februarie 1941).
d)  Izrael vroia să-şi facă o bogată Patrie în România ( De ce tineretul României a fost şi este antisemit, Sfarmă Piatră, 16 aprilie 1941).
D. România trebuie să fie indisolubil legată de axă deoarece:
a) Hitler va salva Occidentul ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) În spatele lui Hitler stă întreaga lume care râvneşte la libertate (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c) Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei (Valoarea morală a actului tripatit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).
d) Hitler creiază spaţiul Pacific ( Adevărata pace balcanică, Sfarmă Piatră, 5 martie 1941).
e) Ordinea nouă creiază numai binefaceri ( Fuehrer-ul în Balcani, Sfarmă Piatră, 24 aprilie 1941).
f) Hitler va fi biruitor, el reprezentând ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche ( Valoarea morală a pactului tripartit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).

II. Sprijinirea dictaturii antonesciene
A. Vintilă Horia nu se sfieşte să spună pe toate tonurile că marele merit al lui Antonescu este acela de a fi închinat ţara lui Hitler.
a) Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei noui (Funcţia de azi a presei, Sfarmă Piatră, 19 mai 1941).
b) România şi-a găsit destinul prin fapta generalului Antonescu ( Cuvinte pentru strădaniile noastre, Sfarmă Piatră, 7 mai 1941).
c) Prin Antonescu România şi-a recăpătat încrederea Reich-ului ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
B. De aceea nu precupeţeşte laude la adresa lui Antonescu.
a) Salvarea nu poate veni decât de la Antonescu, singurul Român nepătat şi bun ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
b) Antonescu a izbutit împlinirea unui miracol ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
c) Portretul lui să-l punem la icoană ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
Culpabilitatea lui Vintilă V. Caftanciogulu zis Vintilă Horia, este astfel complect dovedită, deoarece prin acţiuni directe-articolele sale - a contribuit cu intenţiune criminală, la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România: aderarea României la Axă şi menţinerea dictaturii antonesciene; folosind acestor scopuri prin activitatea sa, el s-a pus în mod evident, în slujba hitlerismului.
Faptul se i se impută este prevăzut şi penal în art.2 al o. comb. cu art. 3 din Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul Ţării şi de crime de războiu. >>

( http://www.sferapoliticii.ro/sfera/153/art14-arhiva.html )

Aşadar, cum rămâne cu “mi-am retras admiraţia” ?

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

2013:

Catastrofă ecologică la Bucureşti : NUMĂRUL SCROAFELOR L-A DEPĂŞIT PE AL COPACILOR !

*

2013:

Eu şi familia mea merităm câte-o reverenţă (eventual, o bătaie pe umăr) din partea Ştiinţei Zoologiei, în  calitatea noastră, dovedită cu martori, de descoperitori ai unor specii noi :

- Porcii de Porumbei, care ne-au ciugulit toate florile din jardiniera de pe balcon;

- Măgarii de Fluturi exotici din expoziţia Irinei de la Grădina Botanică din Bucureşti, care mănâncă şi beau pe banii ei şi apoi, în  loc să se arate frumos vizitatorilor, se cocoaţă în vârful palmierului din Sera Tropicală, la zece metri înălţime, fac plajă acolo - şi, în general, îi doare-n paratrăznet de oamenii ăia, care-au dat bani buni pe bilete.

2013:

Pariu & autoiluzie: “Mie nu mi-au murit lăudătorii; ai mei încă nu s-au născut”.

*

2013:

Corrida = un bou omoară un taur.

*

2013:

Citiţi-mă ! N-aveţi de pierdut decât lanţurile ! (eventual, şi cerceii)

*

2013:

Desigur, marxismul este “opiu pentru intelectuali”, cum a zis nu mai ştiu cine. Însă partea proastă-i că, în prezent, a fi anticomunist nu înseamnă nici pe departe să fii democrat, ci nazist ori taliban. Sau vreun tânăr ‘telectual dezorientat, de formaţie umanistă, care va afla într-un târziu că, în societatea liberală pe care o ridică în slăvi, el nu e decât un zero virgulă zero şi ceva. Tehnic, obiectiv vorbind, numai dictaturile, cu enorma lor birocraţie, au ce face cu comentatorii, postacii pe bloguri de rahat politic, lătrăii, vătafii - cu “factorii responsabili”, cum erau ei numiţi în vremurile bune.

Aşa încât, dacă eşti ce am zis eu mai sus, adică un tânăr de viitor, fii mai econom cu vorbele urâte la adresa dictaturilor. (Şi a Uniunii Europene, de altfel. Dacă nu mă-nşel, acest miraculos edificiu s-a înjghebat şi pentru a da de lucru maselor de oameni ai muncii cu diplome universitare complet inutile - umaniste, artistice, filosofic-politicoide etc. - care, altfel, în Europa liberală postbelică, erau condamnaţi la şomaj şi adeziune entuziastă la tot soiul de partide comuniste, naziste, talibane etc. Pe toţi aceşti previzibil beneficiari ai ajutorului de şomaj, minunea numită UE i-a făcut oameni, tuturora le-a dat un rost, un loc pe lume şi câte-o leafă ţapănă de funcţionar. Nu-i de colea !)

…Iar Marx, săracu’, el era un amărât de pamfletar din secolul XIX, de pe vremea Romantismului. Scriind Capitalul, el era convins că le face o concurenţă teribilă lordului Byron şi lui Heinrich Heine. De unde era el să ştie că, din fundul Asiei, o să vină unu’ Lenin…

*

În toată istoria omenirii, de când e lumea lume, n-au existat decât două femei cu adevărat frumoase: Nefertiti şi Audrey Hepburn.

*

1990:

Exista la Arad o “casă cu lăcát” (aşa se pronunţă cuvântul pe acolo). Obiectul care-i dăduse numele era un imens lacăt din fier, bine fixat într-un zid, iar rostul său era acela de a da de ruşine destoinicia oricărei calfe ce aspira la titlul de meşter fierar. Dar aceasta, numai după ce candidatul fusese găsit demn de primirea în breaslă, după executarea unei “lucrări de diplomă” concrete, palpabile. Ultima şi – aparent – suprema probă consta în încercarea de a descuia lacătul; fireşte, ea era doar simbolică şi n-avea, de fapt, nici o legătură cu rezultatul examenului. Însă era o ocazie oferită breslei de a se da în spectacol cu mare fast. În mijlocul veseliei generale, la care lua parte, pare-se, întreg oraşul, proaspătul meşter fierar se chinuia cu “lăcatul” anume făcut (turnat, poate?) ca să nu poată fi descuiat de vreo fiinţă muritoare, ca să folosesc o expresie din epocă.

După ce năduşea bine un timp (o oră? două? o zi întreagă? probabil că “în vremurile bune”, acum patru-cinci secole, lucrarea era luată foarte în serios de către aspiranţi, ceea ce nu micşora cu nimic pofta de râs şi de glumă a publicului), noul meşter se lăsa păgubaş şi, ca semn al înfrângerii, dar şi al primirii în breaslă, bătea un cui în zid – şi începea chiolhanul la vreo cârciumă cu renume. De cele mai multe ori, era vorba de un ditamai pironul de dimensiuni ciclopice, astfel încât zidul are astăzi o înfăţişare stranie, acoperit cum e, de sus până jos, cu o mulţime de cuie, în mijlocul cărora se răsfaţă, în groasa-i carapace de rugină, lacătul meşterit, parcă, de Gargantua.

Astăzi, nu mai încearcă nimeni să-l descuie. …Dar, nu… nu-i aşa. S-a întâmplat o dată şi în acest secol: pe la sfârşitul războiului, prin ’44 sau ’45, s-a mai găsit unul. Şi a procedat cam în felul lui Alexandru Machedon, numai că nu cu sabia: necăjit că nu-i venea de hac, “i-a ars” o rafală de pistol automat P.P.S., ca să-l înveţe minte. Din această întâlnire, lacătul a ieşit îmbogăţit cu câteva găuri.

Măcar de-ar fi priceput şi soldatul sovietic că, pe lumea asta, sunt lucruri care nici cu glonţul…

*

2013:

Împotriva hoţilor de cărţi propun următoarea pedeapsă letală: cel care va fi prins furând un roman de Petru Dumitriu, de I. D. Sîrbu, sau de alţii aşijderea, să fie obligat să citească trei volume de Dinu N. Săraru, în ritmul de unul pe zi. Dacă, după aceste trei zile, mai e în viaţă, să dea extemporal din ce-a citit. Iar apoi, ca premiu de consolare, să i se dea spre lectură cartea jilavă pe care tocmai o dădu gata pretenul nostru comun Adrian Năstase.

De bine de rău, Europa este singurul loc, din lume şi din istorie, unde s-a putut striga “este interzis să interzici!” (Paris, 1968), fără riscul accidentelor de circulaţie à la Tienanmen. Adică, pentru cine nu-şi aduce aminte, la Paris nu riscai să treacă un tanc peste tine, dacă pronunţai pe stradă vorbe de-astea.

*

2003:

Trec pe lângă statuia de cinşpe metri, cu aviatorul, pifanul şi marinarul, din faţa Academiei Militare. Bubuitoare treabă, într-adevăr. Bine-au făcut că au lăsat mult loc liber în jurul ei. E mai bine să te afli la oarece distanţă de măreaţa creaţie, în caz de cutremur.

Şi-mi vine, nu ştiu de ce, în minte statuia pe care şi-au tras-o americanii à propos de debarcarea lor pe plajele de la Iwo Jima sau pe nu mai ştiu care altă insuliţă din mijlocul oceanului, în al doilea război mondial. La ora aceea, plajele în cauză se aflau pline de şezlonguri pe care ocupanţii lor n-aveau nici o poftă să şi le strângă şi să se care, naibii, cu ele de-acolo. Nu mai ţin minte câte mii de morţi i-a costat pe americani debarcarea aceea. Multe – însă, în orice caz, mult mai puţine decât i-ar fi costat pe ruşi, de exemplu, dacă s-ar fi apucat aceştia din urmă de trebuşoara în chestie.

Statuia morţilor din Pacific (nu-mi amintesc numele autorului, dar presupun că american trebuie să fie) nu seamănă de loc cu mândra noastră operă monumentală din Cotroceni. Şi nici cu omoloagele ei sovietice sau germane din aceeaşi perioadă. E, mai exact, mult mai umilă. Realizată, dacă-mi aduc bine aminte, după o celebră fotografie de pe coperta unei reviste – copiind, adică, atitudinile personajelor din acea poză – ea înfăţişează câţiva soldaţi uniţi în efortul de a ridica un drapel. Greutatea simbolică a prăjinii evocă dificultatea de a face ca steagul lor să fluture pe insuliţa aceea de mare importanţă strategică, în vremuri când cuvântul “strategie” avea adevăratul şi severul său înţeles. Soldaţii pe care-i întruchipează nu sunt măreţi, nu sunt făloşi, nu sunt patetici, nu sunt ameninţători. Şi nu-s deloc “monumentali”. Sunt doar nişte truditori surprinşi într-o clipă de maxim efort. Statuia americană, în perfecta ei modestie, nu vorbeşte despre sânge, ci doar despre sudoare – şi e mai impresionantă decât toate monumentele măreţe de pe lumea asta la un loc.

Iar asta se cheamă “litotă”, o figură de stil proprie Clasicismului, care, prin puţin, comunică mult. Culmea e că celelalte, monumentele lătrătoare de care vorbeam, aparţin unui stil cunoscut drept Neoclasicism.

*

2003:

În februarie şi martie, îmi repar de patru ori instalaţia băii. Pe cei patru instalatori i-am găsit în Pagini aurii. După prima reparaţie, care mă ţine exact o săptămână, mă învăţ minte şi le cer chitanţă în regulă. Spre surprinderea mea, toţi sunt S.R.L.-uri, adică firme, ce mai încoa şi-ncolo, la fel, de exemplu, ca General Motors, Microsoft ori Bayerische Motoren Werke AG, în termeni legali. În fine, despre competenţa lor nu vreau să vorbesc (e suficient să spun că unul dintre ei decide că bateria de la cadă e pe punctul de a-şi da duhul, dă o fugă să-mi cumpere una nouă şi-mi vine cu una mai lată cu vreo cinci centimetri decât ar fi trebuit – asta, după ce el însuşi măsurase distanţa dintre cele două ţevi pe care urma să fie montat obiectul cu pricina).

Dar ce mi-a plăcut a fost modul lor, al tuturora, de a aborda problema. Intrând în baie, omul admiră cu ochi critic peisajul, apoi dă glas dezolării sale: Nasol, zice el. Nasol al dracului. Ăl de v-a făcut asta era un tâmpit, un analfabet. Ăla nu e instalator. Cât ziceţi că v-a luat? … Şi escroc, pe deasupra. Vina dumneavoastră, că staţi de vorbă cu toate haimanalele. Păi, uitaţi aici, aici trebuia ţeavă de pexal de-un ţol, nu înnădeala asta ţigănească pe care v-a făcut-o nenorocitu’…

Pe scurt, timp de, în medie, un sfert de oră am ascultat de fiecare dată critica lucrării precedente şi a autorului ei. La trei zile, tot în medie, după ce apucam să-i dau expertului banii, aveam parte, la telefon, de câte-o jumătate de oră de explicaţii savante referitoare la motivele pentru care lucrarea lui n-a rezistat – şi nici n-avea cum să reziste, date fiind starea stratului de ozon, influenţa Uniunii Europene şi a Statelor Unite asupra pauperizării instalatorilor tehnico-sanitari din Capitala României şi răutatea oamenilor, pur şi simplu.

Cu un lucru m-am ales, după această aventură: cu convingerea că instalatorii bucureşteni au, toţi, stofă de prim ministru. Toţi premierii de după ‘89 mi-au vorbit exact ca ei: explicându-mi că au de gând să mă belească şi ei, la rândul lor, ba încă mai tare ca cei dinainte. Şi asta, numai din cauza situaţiei dezastruoase a economiei, moştenite de la competentul precedent. Desigur, toate explicaţiile astea, după primul trimestru de guvernare, nu în campania electorală.

*

1981:

Nu prea ştia el diferenţa dintre compozitor şi supozitor, dar tot l-au pus şef la Inspectoratul Judeţean de Cultură.

La televizor: nişte graţioase fiinţe cu ţâţe de zece ori mai grele decât propriile lor creiere graţioase.

*

În campanie, la TV: răcnetul de luptă al Măgarului Clonţos.

*

Erou de talkshow: mic la stat, sec la sfat şi degrabă mâncătoriu de rahat.

*

Dregători: dreg busuiocul, la TV.

*

Comentariu monden, la TV: vorbe de cloacă.

*

Comentator politic: băşină vehementă.

*

Talk show: fripturişti isterizaţi de inaccesibilitatea fripturii.

*

Denumire posibilă pentru un viitor medicament antigripal, expectorant etc.: MUCIFER. (nu încercaţi să mi-o furaţi, am înregistrat-o deja la OSIM).

N.A. - am aflat abia azi că aşa îl cheamă pe fiul (minor) al lui Scaraoschi.

*

Despre labilitatea categoriilor estetice: diferenţa între grotesc şi monumental este, în anumite cazuri, o simplă chestiune de erecţie.

*

2013:

L-am respectat. Dar mi-a trecut.