Nu-i zi de la Dumnezeu să n-aud câte un telectual, la televizor, declarând ritos: din punctul meu de vedere, e albă. Sau: din punctul meu de vedere, e neagră. Toţi repetă până la saturaţie, până la tâmpirea definitivă şi irevocabilă a publicului, vorba asta. Dac-aş fi Pavel Ş., le-aş spune “bă, mă cac în punctul vostru de vedere!” Dar, fiindcă nu sunt, le amintesc doar ce-a spus, odată, un savant neamţ. Orice om, a zis el, are un orizont mai larg sau mai îngust. La unii, acest orizont se îngustează în aşa hal încât se transformă într-un punct. Iar atunci, oamenii aceştia răcnesc: ”iată punctul meu de vedere!”
*
Pupatul în cur şi muşcatul de cur, asta-i tot ce ştie gazetarul român.
*
I.C. Frimu. Un destin într-adevăr impresionant. Spun asta, chiar dacă toţi vorba vine democraţii actuali se dau anticomunişti numai pentru a-şi camufla reacţionarismul (şi eventual, antisemitismul). Paul Georgescu, un mare scriitor astăzi uitat, care la rândul lui fusese mare comunist în tinereţe, spunea că partidul comunist are haz numai în opoziţie, totul e să n-ajungă la putere. Chestia asta o ştiu de la domnul Radu Cosaşu, care fusese prieten cu PG.
*
Iar s-a umflat tărâţa în cinzecilasută din populimea Ţerii cu acces la internet. De data asta, pe chestia ţăcănitului împuşcat de brava noastră poliţiune – unii zic că dintr-un foc, alţii cică cu vreo zece încărcătoare… Că, vezi Doamne, în Vest, poliţia te ciuruie chiar şi numai dacă i-ai arătat cuţitu. Da, e adevărat, dar în ţările acelea, multă lume posedă arme de foc, ba cu permis, ba fără, ba de asalt, ba antitanc…
Situaţiile diferă… aşa că una e reacţia disproporţionată în faţa unei foarfeci şi alta, când ai în faţă un Magnum de calibru 11,43 mm… sau un UZI… sau un Kalaşnikov…
*
Toată lumea – inclusiv subsemnatul – l-a sictirit pe dr. Streinu Cercel pentru ideea ss-istă a înfiinţării “lagărelor” pentru bătrâni în scopul, cică, al protejării lor. Da, e o aberaţie mirosind a nazisto-comunism. Dar, dacă te gândeşti că, la noi, există destule garsoniere sau apartamente de 2 camere comandate confort-şapte, în care vieţuiesc claie peste grămadă părinţi, bunici şi copii de vârsta liceului – parcă nu mai e o idee atât de deplasată…
*
“Cu materialele sanitare importate din China e cam aşa: acum câţiva ani, o tânără operată de o chestie absolut banală, la Spitalul CFR nr. 2 din Bucureşti, s-a trezit cu o infecţie periculoasă care nu mai trecea, cu toate antibioticele din lume. În fine, după o îndelungată suferinţă, ea a scăpat cu viaţă. Iar chestia a devenit publică, zic eu, fiindcă ea era o persoană destul de cunoscută, cântăreaţă de operă, dacă mi-aduc bine aminte. În cele din urmă, din cauza scandalului făcut de soţul doamnei şi a tămbălăului mediatic iscat, s-a ajuns şi la anchetă. Care a constatat că de vină fusese catgut-ul, aţa chirurgicală folosită, marfă chinezească ieftină şi plină de stafilococ.”
Aşa scriam acum o lună. Iată că între timp izbucnesc noi scandaluri pe tema asta, cel din Tanzania nefiind de loc singurul – şi, pe de altă parte, nici măcar inspirat de Mike Pompeo şi de Răţoiul Trump.
Comerţul, în general, nu este o îndeletnicire pentru sfinţi. De când lumea şi pământul, această ocupaţie s-a învecinat la stânga cu cea de hoţ şi la dreapta, cu cea de războinic. Toate războaiele din istorie au avut drept cauză haleala – şi cele mai multe dintre ele au beneficiat de camuflaj misticoid. Adică, vezi Doamne, noi nu ne ducem la război din motive de burtă respectiv teşcherea, ci fiindcă aşa ne poruncesc inima, sufletul nostru unanim – şi mintea, creierul nostru unic şi colectiv, care ne interzice orice urmă de gândire proprie. Din moment ce există Dogma, ce-ţi mai trebuie gândire? Până la urmă, chestia asta a ajuns să fie spusă pe şleau: “Der Führer denkt für euch”, Führer-ul gândeşte pentru tine.
Dar să nu divagăm…
A existat, totuşi, un loc, unul singur, unde oamenii au început să privească lucrurile mai de aproape, inventând cu acest prilej noţiunile de individ, de personalitate umană unică şi irepetabilă şi de drepturi ale acesteia – şi generând astfel Istoria lumii şi Civilizaţia. Locul acela s-a numit Europa.
Există o noţiune cu totul şi cu totul europeană, “frica de Dumnezeu”. Asta, chiar dacă Europa este, în general, indiferentă sub aspect religios. Niciodată (cel puţin, în ultimul secol) comerciantul european n-ar fi îndrăznit să vândă produse sanitare infectate sau defecte. Şi nici alte mărfuri ieftine, cu durata de viaţă de fix două ore după ieşirea lor pe uşa prăvăliei.
Iar dacă, totuşi, a făcut-o, l-a luat Mama Dracului în pas alergător, după aceea.
Astăzi cred că se împlinesc 30 de ani de când vechiul meu prieten Cornel Secu a încasat 3 gloanţe de Kalaşnikov pe o stradă din Timişoara. Dumnezeu a ţinut, însă, cu el – şi după câţiva ani de umblat prin spitale din străinătate, şi-a revenit, iar astăzi mi se pare că e mai vioi ca mine, de exemplu. Dacă-l vedeţi zilele astea, să-i spuneţi LA MULŢI ANI din partea mea.
PS. El e singurul care m-a publicat în 1984, când eram, în modul cel mai oficial cu putinţă, pus la index. Asta s-a întâmplat în revista Sci-Fi Helion din Timişoara, pe care o scotea el.
(18.12.2019)
*
La început, a fost o revoltă spontană, la Timişoara. Apoi, după ce treaba a început să se împută la Bucureşti, Milea s-a/a fost sinucis, iar domnul Caramitru a început să dea ofiţerilor MAPN ordine pe care aceştia le-au executat fără să-şi întrebe superiorii în ce film urmează să joace, lumea a venit să apere Televiziunea şi Radioul şi să încaseze gloanţe-n cap noaptea, pe întuneric. Trase, după părerea mea, de carabine de vânătoare scumpe, cu performanţe mult mai mari decât AKM-ul de obşte (şi dotate inclusiv cu echipament de ochire în întuneric). De altfel, aceasta era şi opinia lui Sergiu Nicolaescu, marele regizor al evenimentului – exprimată, ce-i drept, cam la douăzeci şi ceva de ani după. La un moment dat, chiar înaintea lui Nicolaescu, eu însumi am lansat ideea că, pentru a afla cine erau faimoşii terorişti, sau măcar unii dintre ei, ar fi fost suficient să se ia la puricat registrele Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din RSR, care constituiau cea mai sigură evidenţă a posesorilor de aşa ceva. Bineînţeles, dacă acestea ar mai fi existat undeva, nefiind arse, întâmplător, chiar în zilele Revoluţiei.
Buuun, deci lucrurile s-au desfăşurat aşa cum s-au desfăşurat, băieţii şi fetele cu spirit de sacrificiu şi-au găsit locul în Cimitirul Eroilor Tineri, iar oamenii MApN care au tras la vedere, ziua în amiaza mare şi cei ai Securităţii, care au făcut acelaşi lucru noaptea, incognito, s-au transformat foarte curând în înalţi demnitari şi în cei mai prosperi oameni de afaceri din ţara asta.
Câştigul celorlalţi, al celor, de pildă, de pe baricada de la Inter, a constat strict în aceea că au fost primiţi în clubul lor, al foştilor câini de pază ai lui nea Nicu. Contra unor mici obligaţii, cum ar fi aceea de a-l împuşca pe susnumitul şi de a fi scoşi în faţă la 21 decembrie 2019, pentru a fi huiduiţi şi înghiontiţi de mulţime.
În ziua de 13 decembrie 1918, s-a tras cu mitraliera pe Calea Victoriei (cca 40 de morţi). În zilele de 22-28 decembrie 1989, s-a tras cu tot armamentul din dotare în Bucureşti şi în provincie, inclusiv la Târgovişte (cca 1000 de morţi şi nenumărate pensii speciale). După cum se vede, România a făcut progrese însemnate în mai puţin de un secol.
Din fericire, oricât ar fi el de spălat pe creier, animalul politic tot observă că pâinea care costa, anul trecut pe vremea asta, 80 de bani, acum costă 1,59 lei. Aia era amărâta de franzelă albă ultrauşoară, pâinea săracului, cel mai ieftin sortiment, al cărui preţ a crescut cu câteva luni bune înainte de alegeri, adică în plină guvernare pesedistă, nederanjată de nimeni. Asta e singura explicaţie a faptului că PSD-ul şi-a pierdut voturile chiar şi la Vaslui.
*
Zise un tovarăş că în România sunt mai mulţi Vasile decât Ludovici. Tot ce se poate, dragă tov P*lică Frânariu. Însă partea proastă-i că în Italia şi Spania sunt mai mulţi Vasile decât în România.
*
ISTORIA DE SUB PREȘ
Sunt unul dintre tot mai puținii care au apucat, încă de prin anii 1960-1970, să stea de vorbă cu oameni de vârsta părinților mei, născuți cam prin 1920-1930. Spre marea mea surprindere, țăranii bătrâni de prin Dâmbovița și Teleorman, pe care nicicum nu-i bănuiam de îndoctrinare și de apartenență la Partidul Comunist Român, mi-au povestit niște întâmplări scoase, parcă, din literatura propagandistică a epocii.
Astfel, o mamaie de la țară mi-a relatat că, uneori, când mergea la sapă la porumb, i s-a întâmplat să bea apă din făgașul, din urma lăsată în noroiul de pe drum de copita boului, fiindcă n-avea de altundeva. Năucit, am fost obligat să-mi spun în sine-mi că nici romanul Desculț nu era chiar un act de coprofagie partinică, cum crezusem din prima clipă când l-am citit.
Aceștia erau cei pe care comuniștii i-au adus la oraş, le-au dat salarii şi locuinţe cu încălzire, apă curentă şi canalizare. Celorlalţi, pe care nu i-a adus nimeni la oraş fiindcă de la oraş erau, nu prea aveau ce să le dea – şi nici vreun zor s-o facă n-aveau. Comunismul este repartizarea echitabilă (mă rog…) a sărăciei.
*
1. Electoratul din întreaga lume alege fără greș: Trump, Boris Johnson, Zelenski, Berlusconi… Hitler…
2. El alege fără greș nu orientându-se după capacitățile și performanțele relevante și dovedite ale candidaților, ci după impresia ce i-o fac aceștia într-o oră sau două de dezbateri televizate, adică după cât de tare zbiară aceștia.
3. A fost odată un sociolog ultrareacționar, Gustave Le Bon, care zicea că vârsta mentală a maselor este cea a unui copil de 12 ani.
4. Rog insistent să se țină cont că nazismul și comunismul au fost singurele regimuri cu adevărat populare din istoria omenirii. Nu era nici pic de elitarism în ele.
*
Aş fi întrutotul de acord cu dublarea alocaţiilor pentru copii - dar numai în cazul acelor familii care au şi ALTE surse venit.
Am fost la doctor. Care se uită la tensiometru şi zice da’ nu-i aşa că nu mâncaţi sărat. Nu, zic, am şi un borcănel cu sare fără sodiu acasă. Nu i-am mai spus că-l am de zece ani. Şi că-mi pun din el doar la sărbătorile naţionale.
*
St. Ionescu SPECIALIST ÎN PROBLEME GLOBALE
Aşa scrie pe uşa jerpelită de la subsolul unui bloc din Militari.
*
Emigrant român în Italia deschide cârciuma Addio Madre
*
Tipul dă mâna cu mine şi-mi spune că arăt minunat. Se poate, zic, aşa arăta şi Tutankhamon când l-au scos din piramidă.
Situația în care egoismul tău se ciocnește de egoismul meu se numește coabitare și colaborare.
*
Opinia publică
La ora aceea, în Anno Domini 1600, numai Giordano Bruno avea dreptate, în timp ce o lume întreagă greşea.
*
Am citit undeva că singurul realmente interesat de frumuseţea interioară a femeii a fost Jack Spintecătorul.
*
Au câștigat la loto fără să fi jucat
ș.a.
Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri
(în imaginile de mai sus, de la stânga: Andrei Hrebenciuc, Andrei Năstase, feciorul Vioricăi Vasilicăi)
*
ŢEAPA TRADIŢIONALĂ
Derbedeul abia ieşit, sau abia scăpat de puşcărie invită, cu ocazia asta, toată mahalaua la cea mai scumpă cârciumă din oraş. Unde comandă cele mai scumpe chestii din meniu şi lipeşte hârtii de-o sută de euroi pe fruntea lui Adi Minune. Şi apoi, o şterge discret pe uşa din dos, lăsându-i pe fraierii de invitaţi să se descurce cu nota de plată. Uite-aşa pleacă de la guvernare madam Dăncilă şi banda ei.
MI-ADUC AMINTE
Acum câţiva ani, în penultima sa zi de guvernare, premierul Tăriceanu a golit vistieria ţării, transferând toate fondurile primarilor din partidul său. Care le-au topit cum s-au priceput ei mai bine, de n-a mai ştiut nimeni de urma lor. Astăzi, premieriţa de nostimă amintire pleacă lăsând ţara cu cea mai mare datorie externă din istoria ei. Viitor de aur ţara noastră are.
*
Dacă în ţara asta nu s-ar mai face politică, poate că lucrurile s-ar îndrepta în o mie-două de ani.
*
Aţi observat că partea bună a României - oamenii buni, oamenii muncitori, competenți, serioși - se află în alte ţări? la a căror bunăstare contribuie?
*
OMOR DEOSEBIT DE GRAV
Aceasta este cea mai exactă denumire sau caracterizare a recent evaporatei guvernări pesediste. Se pare că ea a reuşit să omoare statul român, cu scopul vizibil de a-l da pe mâna puterilor străine antioccidentale. Părerea mea.
*
Prima grijă a hoțului pe care-l prinzi, în tramvai, cu mâna la tine-n buzunar, este să i te adresezi cu ”dumneavoastră”.
*
Dacă nu mă-nşel, prin anii 30-40, numai cine nu era de extremă dreapta era de extremă stânga. Iar sub comunism, ce să-i faci, au suferit inclusiv o grămadă de inşi care o duseseră grozav sub legionari. Noroc că ăştia din urmă şi-au revenit binişor sub Ceauşescu.
Dumnezeu are un carneţel în care notează totul, dar absolut tot ce se întâmplă pe Pământ. El se numeşte Google.
*
Cum aia mă-sii facem noi să-i dezvăţăm pe TV-boys (adică pe boii de la televizor) să mai folosească termeni elevaţi? Să se exprime distins, “pă radical”? cum se spunea pe vremuri la noi, în comuna Belciugatele.
L-am auzit, de exemplu, pe unul dintre boii ăştia spunând, la un telejurnal, că Exagerat De Fericitul i-a “acordat” binecuvântarea nu mai ştiu cui. I-a dat-o, boule, i-a dat-o. Şi mai sunt multe exemple dintr-astea, dar nu-mi aduc eu aminte de ele pe moment.
Sau verbul “a solicita” folosit în absolut toate situaţiile unde e vorba de a cere, inclusiv de a face aceasta pe ton imperativ: a ordona, a pretinde, a soma.
“Preşedintele a solicitat premierului demisia guvernului”. Ce solicitare, Bulake! ăla era un ordin. Sigur, chestia asta are o explicaţie psihanalitică evidentă: în exprimarea de zi cu zi din Obor, prin “a cere” se înţelege, de obicei, altceva. Cum a observat, de altfel, însuşi Caragiale, la un moment dat.
Iar aici intervine eufemismul, drag poporului român; atunci când reporterul TV îi bagă microfonul sub nas, agentul economic de la taraba din Piaţa Matache zice că doamna cu pruncul de câteva luni alăptat cu somnifere, băgată (“introdusă”) adineaori în maşina poliţiei, n-a făcut nimic. Doar că “cerea”.
Aşa că de aia îl folosim noi pe “a solicita”, ca să nu pară că cerem ceva cuiva.
Când ieşi în stradă cu o pancartă pe care scrie Jos Ăla! sau Jos Ăllalt!, să-ţi intre bine în cap, nu ceri: soliciţi. Respectuos. Civilizat.
Vaszică, ne-am dus cu trenu’. Cu cefereu’, că pe carosabil era moarte de vită furajată. N-aş vrea să se înţeleagă cine ştie ce despre 36-24-36 ale noastre, ale mele şi ale nevesti-mi, nu suntem nici pe departe luptători de Sumo, dar vreau să zic că nu prea încăpeam pe locurile noastre. Şi nici sacoşele noastre, pe suporturile de bagaje de deasupra. Am conchis că vagonul acela era unul pentru pitici. Pentru pitici cu borsete, nu cu geamantane, Doamne fereşte.
Trecem peste ce-am făcut acolo. Amintesc doar că am mai fost o dată, într-o seară, pe Valea Cerbului, unde Andrei, ginerele meu, ne duce de fiecare dată când trecem prin zonă. De data asta, la tomberoanele de lângă tabăra de corturi şi rulote se aflau două ursoaice, una cu doi pui şi cealaltă, cu trei. Plus o vulpe care, săraca, şchiopăta rău. Vizibil progres, vaszică, faţă de anul trecut, când n-am admirat decât o ursoaică şi doi ursuleţi.
Iar mămicile astea îmblănite nu mai coboară, din an în Paşti, din vârful muntelui ca să dea mâna cu sinistraţii din corturi, ci locuiesc chiar acolo. În pădure, dar la doi paşi. Să fie clar, ele nu-s flotanţi, ci au domiciliu fix acolo şi se află zilnic, la orele 22,00, la tomberoane, pe care le inspectează meticulos. Flotanţi sunt cei din corturi.
În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când un flotant dintr-ăsta o să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa maică-si – şi când o să se întâmple încă o chestie care-o să ne ia prin surprindere.
Că nici SMURD-ul nu trebuie să ia leafă de pomană.
*
„Nu recomand citirea acesteia persoanelor care sunt „alergice” la limbajul licențios. Însă consider că ar fi un bun cadou de făcut partenerului de viață în cazul în care vă doriți experiențe și senzații de neuitat atât în pat, cât și în afara lui. Eu sigur am rămas cu câteva idei bune de pus în aplicare pe mai tarziu și cu siguranță veți rămâne și voi!” Aşa zice un Bulake, făcând reclamă, pe Facebook, unei cărticele porcoase. Săracul, el a avut nevoie de cărţi pentru idei de-astea.
*
Acu’ vreo cinşpe ani, am cumpărat un birou pentru calculator. Nu de la Ikea, de la alţi ingenioşi de acelaşi soi, care mi l-au livrat sub formă de colet frumos ambalat. M-am chinuit cam trei zile să-l montez, am terminat o trusă de şurubelniţe abia cumpărate, constatând cu ocazia asta că erau făcute dintr-un rahat conţinând cam zece la sută fier, după care m-am enervat şi am început cu telefoanele. Am urlat la ei alte trei zile, “bă, vin peste voi”, “bă, vă dau foc”, “bă, voi ştiţi cine sunt io?” – şi după astea trei zile, s-a produs minunea: m-am trezit la uşă cu doi băieţi de la firmă, cu o cutie de scule cam cât un portbagaj de Dacie Dric. Probabil, s-or fi gândit că unul singur ar fi prea periclitat în contact direct cu aşa client. Trusa lor conţinea numai scule electrice, bormaşini, şurubelniţe electrice, flexuri şi alte soiuri de vibratoare dintr-astea, dar tot s-au omorât patru ore până au asamblat obiectul. Erau aşa de dezgustaţi de viaţă după încercarea asta că au plecat fără să se mai uite în urmă.
Le-am dat bacşiş şi n-au vrut să-l ia, vă daţi seama?
Uşurel, mes amis, nu vă ambalaţi, că nu e donşoara de la Timişoara prima femeie teatral-savantă de genul ăsta, dup-acilea. Ia uitaţi-vă la cronicăriţa de mai jos, din Adevărul. Acolo unde decorul unui spectacol cu o piesă de Shakespeare (despre care autorul însuşi precizează că se întâmplă la Atena, în nişte vremuri clasice neprecizate) include nişte bufniţe sculptate pe un fronton, docta cronicăreasă zice cum se vede aici, că alea ar fi simboluri masonice. Poate se va găsi cineva să-i explice că bufniţa e fiinţa-totem, mascota zeiţei Atena, aşa cum am învăţat noi la şcoală. Asta, fiindcă am fost la şcoală.
Faptul că, în 1981, s-a putut pune – pe scena mare a Naționalului bucureștean! – Caligula de Camus, un text despre un tiran nebun, ținea în asemenea măsură de neverosimil (sau poate de miraculos) încât te putea face să nu mai observi că viziunea regizorală nu prea era proprie și inedită, umbra dramaturgului-regizor și cea a lui Gerard Philippe, primul interpret al rolului titular, planând inexorabil deasupra montării de la noi. De altfel, atare situație nici nu era cine știe ce raritate prin marile noastre teatre, unde montau unii dintre puținii fericiți care apucaseră să mai vadă câte un spectacol teatral sau câte un film nou-nouț prin Occident. Până să ajungă la noi, în câte-o copie răs-copiată la mâna a șaptea, caseta VHS cu filmul, regizorul rămânea original și spectacolul, genial, iar când, într-un târziu, vizionai caseta, aproape nu-ți mai aminteai că văzuseși mai înainte cu câțiva ani un spectacol de teatru care arăta cam la fel. Situația s-a schimbat dramatic – dar ce zic eu ”dramatic”… catastrofal! – de când cu internetul. Nu că ar ajuta cu ceva, căci la noi și hoțul prins tot negustor cinstit e și dacă-l dai în gât lovești în cultura națională, dar măcar acum știm de la cine ”împrumută”.
Chestia cu banii mânuiți ori mânăriți de marele critic mi-aduce aminte de motivul principal al râcii mele cu distinșii mei colegi din domeniul teatrului.
Mai întâi: am fost membru al secției de Critică a ATM (Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale din RSR, ăsta era numele ei oficial) cu începere din mai 1981. Iar în momentul diferendului de care zisei, prin anii 1990-1992, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, calitate în care mă ocupam de problemele financiare și de personal ale teatrelor din România. Una dintre cererile de finanțare asupra căreia a trebuit să-mi dau cu părerea a venit din partea unei nou născute edituri, aceasta intenționând să scoată o mică tipăritură de 4 pagini, în 8.000-10.000 exemplare, pentru care ne cerea 350.000 de lei. Ca termen de comparație, voi aminti că salariul meu, la minister, era pe atunci de vreo 10.000 de lei pe lună. În ce privește costurile editării, voi spune doar că, în urmă cu un an și ceva, tipărisem eu însumi o publicație de 8 pagini în tirajul de 50.000 de bucăți, cu cheltuieli totale de cca 70.000 de lei – tot la o tipografie bucureșteană. Cât privește inflația, aceasta încă nu se dezlănțuise așa cum a făcut-o în anii următori. Respectiv, suma de 70.000 din 1990 echivala cel mult cu 110.000-120.000 de lei din toamna lui 1991, nicidecum cu 350.000 de lei. Așa că am refuzat că dau aviz pozitiv cererii de finanțare. Pagubă-n ciuperci, își vor fi zis solicitanții, avea cine să aprobe: șefii mei. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte inițiative ingenioase de genul ăsta, cum ar fi, în aceeași perioadă, cei 500.000 de lei donați UNITER-ului pentru ceaiurile și cafelele băute, timp de 3 săptămâni, de 4 sau 5 artiști implicați în realizarea unui mic spectacol, care, din câte știu, nu a fost prezentat vreunui public.
Iar eu m-am ales cu dușmănia eternă a ”artiștilor”, care îmi publică, fără acordul ori știrea mea, articolele din periodice în cărțile lor pentru care încasează bani buni (faptă, în treacăt fie spus, cu consecințe contravenționale sau penale, după gust). Și dacă-i întrebi de mine, nu știu, n-au auzit. Exact ce făcea Consiliul Culturii și Educației Socialiste în anii 80, când răspândea de zor zvonul că aș fi plecat din țară, în vreme ce teancul de cereri ale mele de angajare zăcea prin sertarele de la același CCES.
- Multe femei au protestat la spectacolul de ieri.
- Mai exact, câte?
- Aproximativ în jur de vreo două doamne.
*
N-am încredere în ăștia care umblă cu credința la vedere.
*
13.05.2018
Ministrul Genuche și-a pornit campania electorală cu pălincă și țâpurituri, la el acasă, în Maramu, demonstranții din Piața Victoriei sunt apărați cu mitralierele, nu de teroriști, ci de ei înșiși, pensiile cresc (aproape un miliard de euro pe an, pensii speciale)… așa o luptă pentru pace o să fie de-o să ne ia dracu’ pe toți…
*
Cineva tocmai observă că și SUA sunt pline de proști, încă mai analfabeți ca ai noștri. Mi se pare, însă, că e important să ai proști în câmpul muncii, nu proști asistați social. Poate că în asta constă principala diferență între România și SUA.
*
Cea mai mare crimă, crima supremă împotriva umanității, este să-i dai boului o ideologie. Oricare ar fi aceea.
*
Pe History, chiar acum, un documentar despre niște extratereștri care au făcut accident de circulație undeva, în America, în 1941. Și au murit, săracii. Autoritățile, armată, poliție, DIICOT, au chemat un pastor să slujească la căpătâiul celor fără căpătâi, adică fără buletin de planeta noastră scumpă și dragă.
Întrebare: cred extratereștrii în Dumnezeu? că noi n-avem nevoie de extratereștri atei.
*
Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:
- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
* Chestie la care amicul meu Nicu Dumitru îmi dă o replică după cum urmează: Şefu’, Confucius nu a fost star porno şi nu a trăit pe vremea primilor faraoni, aşa că mai taie “XXX” din secolul ăla.
*
MEANDRE
MENDRE
(nimic despre Săucan)
Karantina s-a născut în 1921 la Kacea, un sătuc de vreo trei sute de suflete de lângă Sevastopol, în Crimeea. Ciudatul său nume venea de la carantina în care s-a aflat Kacea, timp de două luni, în vremea epidemiei de holeră, când maică-sa, pe atunci în vârstă de paisprezece ani, a fost violată de șase soldați de-ai lui Denikin. Așa încât, neavând cum să știe cine e, de fapt, tatăl și dacă acesta mai trăiește și dacă e unul sau sunt toți șase, i-au zis copilei așa cum scrie mai sus.
Mama ei, născută Maria Barabanova, și-a schimbat numele, în actele de stare civilă, în Maskalțov, din admirație pentru tânărul Benito Mussolini, tânărul și strălucitul apostol italian al clasei muncitoare, pe care îl văzuse de două ori în jurnalele de actualități de la cinema. Și care nu semăna de loc cu Vladimir Ilici Lenin. Așa că, din 1923, numele fetiței a fost Karantina Maskalțov.
În `41, când Regimentul 14 Infanterie Focșani trece prin Kacea, Karantina îl întâmpină proțăpită în mijlocul drumului și intonând Giovinezza primavera di belezza. Crezând că ăla e imnul Uniunii Sovietice (e drept că și accentul Karantinei lasă de dorit), pifanii o bat de-i sună apa-n cap. Apoi, fruntașul Diță din Runcu o fute și pleacă mai departe. O regăsește după doi ani, la întoarcerea sa de la Stalingrad și o ia cu el, în amintirea clipelor plăcute când se afla în ofensivă, cu regimentul. Apoi o ia de nevastă.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. În sensul că nevasta sovietică l-a ferit pe Diță de Gherla și de Canal, în anii ce au urmat, el rămânând conducător fruntaș de atelaj hipo la Gospodăria Agricolă Colectivă de la el de-acasă, din jud. Dâmbovița. Și mai apoi, beneficiar al unei pensii de 5 lei pe lună.
*
La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?
Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.
*
Mai 2018:
N-a supraviețuit decât Societatea Socialistă Multilateral Dezolată.
*
Mai 2018:
Preocuparea obsesivă a publicului românesc de pe Facebook pentru integritatea teritorială a noii mirese princiare britanice îmi aduce aminte de povestioara lui Caragiale despre doica țigancă a feciorului de împărat. Când acesta a vrut, cică, să se însoare cu fata ce-o iubea, una oarecare, de neam neîmpărătesc, doica s-a opus cu tărie: ”nu se poate, mamă, așa ceva! nu e de rangu’ nostru!”
*
Am văzut zilele trecute la televizor o prostioară sentimentală hollywoodiană de acum vreo cinșpe ani, jucată, însă, de Jack Nicholson, Marisa Tomei, Adam Sandler, John Turturro… un deliciu, una peste alta… Și era acolo o scenă în care El, Sandler, care n-a îndrăznit să-i mărturisească Ei, Marisa Tomei, că o iubește, este îndemnat să o facă de toți spectatorii de pe stadion. Adică, toți cei aflați pe stadion la Super Bowl Sunday, finala campionatului de fotbal american, căci acolo se întâmplă tărășenia, urlă ”sărut-o!”. Printre aceștia, chiar Rudy Giuliani, primarul în funcție al NY (în carne și oase, în propriul său rol). Și pe loc mi-am adus aminte de tinerețile mele cinefile, petrecute la cinema Buzești, Dacia, Grivița și câte altele din zona Gării de Nord și chiar din centru.
Păi, când se întâmpla o scenă de-asta la Luceafărul, de pildă, o sală întreagă scanda ”fute-o, bă!”
…Categoric, Hollywood-ul mai are de învățat de la noi…
*
Din ciclul
NESFÂRȘITELE NECAZURI, BELELE ȘI GHINIOANE
ALE LUI RICĂ VENTURIANO
*
Am primit:
Par décision du Comité directeur de la SPF du mois d’avril 2018, il a été décidé de créer ce Grand Prix.
En cette année 2018, il sera remis en Roumanie en juin par notre vice-président Michel Bénard avec la présence de notre déléguée pour la Roumanie Mme Manolita Dragomir Filimonescu
*
avec la participation des personnalités suivantes :
Cornel Ungureanu, président de l’Union des Écrivains filiale de Timișoara, Ioan Cărmăzan - president de l’Union des Auteurs et Metteurs en scène de Roumanie, Octavian Doclin, poète et président de la revue “Reflexes”, écrivains de Timișoara et de Roumanie et Vasile Bogdan, journaliste critique littéraire.
.
Un comitet al Societății Poeților Francezi a decis ca acest nou înființat premiu să fie acordat României,
în persoana domnului Toma George Maiorescu, poet, eseist, traducător, autor a peste cincizeci de volume.
Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc pe 15 iunie, la Herculane, in cadrul Colocviilor de Poezie.
Domnul Toma George Maiorescu a fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel (2011 și 2016).
Deoarece nu s-a putut deplasa la Paris - unde trebuia să se producă festivitatea de premiere - Parisul trimite o delegație la Herculane, acolo unde poetul se duce în fiecare an.
Pe vremea când învăţam eu să fac poze, în mileniul trecut, Hasselblad era, în domeniul său, un fel de echivalent al lui Rolls Royce din domeniul auto. Pentru noi, tinerii amatori care n-aveam babaci miniştri sau generali de Secu (ca mulţi dintre colegii mei de facultate), era pur şi simplu o legendă. Ceva cam ca monstrul din Loch Ness sau ca Fecioara din barul Melody.
Şi poate că tot o legendă o fi şi povestea despre ascensiunea obscurei Hasselblad, o neînsemnată producătoare de aparatură pentru topometri şi de alte asemenea mărunţişuri, din anii ’40. Numai odată cu războiul mondial, i-a surâs norocul micului atelier suedez. Producătorii englezi de aparatură de ochire pentru tunuri şi bombardiere nu mai aveau acces la sticla optică marca Zeiss, cea mai bună din lume. În schimb, micul Hasselblad, dintr-o ţară neutră, avea cât poftea. Aşa că Hasselblad s-a apucat să fabrice, cu sticlă nemţească, aparate de ochire pentru bombardierele care pisau Germania. Şi desigur, a prosperat. La sfârşitul războiului, era deja o firmă serioasă, care crescuse şi îşi diversificase producţia, apucându-se şi de aparatură foto (acum, că tot avea lentile Zeiss…) Dar adevărata sa consacrare s-a produs în 1969, după debarcarea americanilor pe Lună, când unul dintre cosmonauţi a luat cu el un aparat Hasselblad şi a pozat Luna de aproape. La întoarcerea cosmonauţilor pe planeta-mamă, numele Hasselblad ajunsese la fel de cunoscut ca şi al lor înşile. De nu cumva, încă şi mai.
O asemenea consacrare, din câte-mi amintesc, s-a mai întâmplat doar în 1982, cu racheta franţuzească Exocet. Asta, după ce, în micul război din insulele Falkland, argentinienii şi-au tras ultima rachetă şi au scufundat, cu ea, o ditamai navă de război englezească. În dimineaţa următoare, preţul lui Exocet nu mai era de 200.000, ci de 2.000.000 de franci.
Aşa cum combatanţii Brigăzilor Internaţionale din Spania nu bănuiau că rolul lor principal era cel de cobai pe care se experimentau armele viitorului război mondial, nici actualii sălbatici musulmani nu ştiu acest lucru. Probabil că, la sfârşitul viitorului război mondial (care, după cum vedem în Siria, nici n-are nevoie de arme nucleare pentru a extermina tot ce se poate extermina), când îşi vor linge rănile, se vor declara victime ale agresiunii imperialiste. Sau, de ce nu? comuniste.
NU VREM ROBOȚI!
”În lăcașurile de cult, nu vor mai putea pătrunde roboții, ci numai BORoții” a declarat purtătorul de cuvânt în chestiune.
Despre aburirea / ținerea la respect a Bizonului Național. În Egipt, de pildă, i s-a spus acestuia că fierul este o chestie diabolică, blestemată din punctul de vedere al dreptei credințe în Zeița Pisică și în Zeul Bărzoi, mă rog, ceva de genul ăsta. Ca atare, bunul egiptean n-avea voie să-l atingă, iar toate sculele și uneltele sale erau din aramă ori bronz. Numai mercenarii faraonului aveau arme din fier, asta fiindcă ei nu erau egipteni. E ușor de înțeles care sunt șansele unei arme dintr-un aliaj moale în confruntarea cu una din fier.
Iar în Evul Mediu european, banul fiind ochiul dracului, bunul creștin n-avea voie să-l înmulțească prin dobândă, aceasta fiind cămătărie, rezervată detestaților bancheri evrei, cu care numai regele avea voie să poarte conversații. În scop de tranzacții.
Produs:cal
Culoare:verde
Suport: perete
Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:
- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
În comunism, nu te obliga nimeni să fii porc sau bestie. Ți se creau doar condiții pentru a deveni așa ceva.
Ce înseamnă să fii ziarist? Foarte simplu: să nu-i laşi pe porcii ăştia să se dea drept îngeri.
Propunerea băiatului acesta seamănă izbitor cu inițiativa unui activist UTC (UASCR) de prin anii 70, când eram eu student la IATC. Omul propunea să se înființeze o ”echipă artistică de amatori” în cadrul Facultății de Teatru. Dacă mi-aduc bine aminte, el a ajuns, la scurt timp după aceea, șef al unui Inspectorat județean al Culturii și Educației Socialiste, undeva, pe la Slobozia sau Alexandria.
*
E un animal politic, chiar acum, la televizor. Marele avocat, mai pledant pe ecranele TV decât a fost, la vremea lui, prin sălile tribunalelor, provine din partidul lui VC Tudor. El este cel care, printre altele, pronunța tendențios, acum un an-doi, numele lui Cioloș cu un pronunțat accent unguresc. Asta, deși propriul lui nume e mult mai susceptibil de o asemenea pronunție. Acum, se inflamează că, vezi Doamne, Uniunea Europeană își permite să ne tragă de răspundere pe tema legilor justiției. Că occidentalii dușmănoși ne împiedică să dezincriminăm hoția.
Spre deosebire de Putin cel prietenos, pe care hoțiile noastre nu-l preocupă. Care nu vrea să ne critice, ci să ne protejeze. De SUA, de UE, de noi înșine. Și a început – nu de azi, de ieri – s-o facă, prin intermediul animalelor acestea politic-propagandistice.
(31.01.2018)
*
Diversele comitete și comiții universitare de la noi (ezit să le numesc ”autorități”, fiindcă nu știu ce autoritate reală au) nasc diverse reglementări și regulamente în care dăm de termenul ”autoplagiat”. Ultima oară când am fost invitat să-mi dau cu părerea, acum câteva luni, am explicat că legea 8/1996 cu toate modificările și rostoflocirile ei ulterioare, nu conține nimic referitor la această autocitare, stabilind numai că autorul e stăpân deplin pe creația lui. Asta, numai dacă e a lui, singura condiție pusă de lege pentru existența dreptului de autor fiind ORIGINALITATEA. Dacă prin ”originalitate” se înțelege și ”inedit” - asta legea nu spune. Dar, după umila mea părere, ar fi treaba tocmai a acelor comitete și comiții să facă distincția în chestiune. În ce mă privește, nu știu de existența vreunor reglementări interne în acest sens. Aș fi îndatorat oricui mi le-ar face cunoscute.
PS. Trebuie să ținem cont că ”ne-etic” nu e totuna cu ”ilegal.”
Duminică. Prânzul burghez în familie. Nevastă-mea, eu, ăia micii, socrii, total 6 telespectatori. Televizorul – în sufragerie, evident (acum, avem diagonală 102 cm). La televizor, ceva reclame, după care vine serialul. Chinezesc sau turcesc, după gust.
La supă, reclama pentru pasta de dinți care înlătură mirosul împuțit din gură. La friptură, filmulețul cu tratamentul pentru prostata defectă, cu ăia doi care stau la coadă la un closet public.
Stai să-l vezi p’ăla cu veceul în flăcări, face socru-meu, mori de râs. Mă abțin – și nu scot o vorbă despre filmulețul cu diareea, de aseară.
La desert, altă peliculă, cu crema revoluționară contra mirosurilor neplăcute de natură intim-femeiască. Bine că n-avem decât trei feluri la prânzul duminical în familie, Doamne-ajută.
*
Vizavi de un mare spital bucureștean, pe toata lungimea bulevardului cu pricina, numai și numai farmacii. Cu nume diferite, ale unor patroni diferiți, însă vânzând, în principal, aceleași produse IG Farben. Dacă în loc de spital ar fi fost acolo un regiment, pun pariu că ele ar fi vândut tancuri.
*
În jud. Caraș-Severin, doi cântăcioși de manele au mâncat bătaie de la patronul cârciumii unde cântau. Aprob măsura adoptată.
*
Peisaj: zâne cu alură siberiană, provenind din cele mai curvogene zone ale țării, ajunse persoane culturale în București.
*
Madam Ministru dă Interne zise ceva la televizor despre pedofilul care ”acorda amenzi”. Popeurul așteaptă acum să-i acorde cineva și ei cuvenitul șut în acea parte a corpului cu care domnia sa cugetă.
*
Ciocu’ mic.ro felicită sincer și călduros Poliția Română că a preîntâmpinat fuga celebrului său pedofil în Madagascar.
În blocul meu locuiesc o grămadă de pensionari. Din ăia cu pensii binesimțite, scoși pe tușă odată cu balerinele și lăsați gravizi cu alte sarcini. Și fiindcă nu mai au de semnat vreo condică, s-au retras la ei acasă, în satele din zone defavorizate nord-estice. Iar apartamentele de-aici din bloc le-au închiriat. Ca atare, clădirea e acum ceva între hotel – cămin studențesc – cămin de nefamiliști corporatiști etc.
În ajunul Crăciunului, când ne-a făcut popa o vizită, el a rămas cu un gust amar, după cum i-a mărturisit nevesti-mi. În blocul ăsta mare, aproape nimeni nu i-a deschis. Iar când i-a deschis unul, n-a apucat să converseze prea mult cu el, că ăla i-a zis un Merry Christmas scurt și i-a trântit ușa-n nas.
Ț’ai dracu’ dă exploatatori capitaliști.
*
Să ne plecăm cu pioșenie în fața marelui Secretor General Hugh Hefner și a amintirii sale curtremurătoare! Să nu uităm nicicând că pagina din mijlocul lui Playboy, mărețul organ al Luptei Pentru Pace, s-a aflat timp de decenii întregi pe bancul de lucru al fiecărui om al muncii din patria noastră (ca să nu mai spunem că o găseai și pe ușile WC-urilor)! Să nu permitem nimănui să întineze nobilele idealuri ale lui H Hefner și militantelor sale!
Ion Iliescu
(Chestia asta am vrut s-o postez pe Facebook la moartea lui HH, dar acesta, nu pricep de ce, mi-a șters-o).
Bulake zice că ar putea face testul ADN. Păi să-l facă. Nu de mult, l-a făcut și toanta din Spania care zicea că e fiica secretă a lui Salvador Dali. Și după ce-au dezgropat mortul și au făcut testul, cu rezultat, evident, negativ, cretinuța a fost pusă la plată. Io zic că ăstuia ar trebui să-i ia banii înainte.
*
Daddy se simte ca un căcat pe linia de tramvai. În pericol.
(2018.02.14, de Zâua Îndrogăstiților dân America cea Antiromânească)
*
“Pentru că pot”. Pentru că (ei) put.
(2018.02.02)
*
Yersinia Pestis, nume pe o carte de identitate. Salmonella Broskautzeano, altul.
*
Organili ne-au implementat tuturora câte un microfon în poponete nu de altceva, ci doar din nevinovata dorință de a afla culoarea politică a emanațiilor popeurului.
*
Pluripartitisimul rezistă numai acolo unde există pattern-ul mental care să-l permită.
*
Ansamblul folcloric Cioara Și Fecioara (fost Cioara Și Partidul).
*
FOLCLOR
Foaie verde floare-albastră,
Vai de pulicica noastră.
*
Viața de apoi… viața de dinapoi…
*
Între tinerețe și bătrânețe mai e ceva? că n-am observat.
Pictură decadentă, cubistă, din anii Realismului Socialist: ”Dodecaedru cu sâni nr. 2”, ”Penticosaedru erotic”. Secretarul cu Propaganda dă telefon la Securitate, păcum că Spiru Chintilă expune la Galeria Simeza artă pornografică și neoprotestantă.
Apropo de marele și profeticul nostru tov Ceașcă: am auzit că, la Paris, se discută despre circulația alternativă a mașinilor – o zi cu număr par, una cu număr impar. Păi vedeți că nici protocroniștii noștri nu mâncau rahat degeaba? Vedeți că suntem niște înaintemergători? (cam cu spatele înainte, dar, în fine, ÎNAINTE!)
*
CU MATERIALUL CLIENTULUI (România literară nr.48/10 noiembrie 2017, pag.27)
a) ”tema conflictului FRANCEZO-german”. La noi, la țară, îi zicea ”FRANCO-german”. Pe vremuri.
b) ”rulou compresor cu VAPORI”. Tot la noi la țară → ”cu ABURI”.
c) ”DISCUL DUR” = HARD DISK-UL (HDD).
d) ”societatea britanică de televiziune ITV a DECLARAT recent începerea unei noi ecranizări”. Dacă nu ești beat, zici ”a ANUNȚAT recent”.
Morala:Învățați limba română cu ORGANU. Organu Uniunii Scriitorilor din România, 28 pagini, 3 lei.
*
“Pe vremea lui Măgureanu, se făceau 300-400 de interceptări telefonice pe an, nu sute de mii, ca acum.”
N-aș zice că sunt surprins de javrele bătrâne care pretind că poți apuca un rahat de partea lui curată. Doar scârbit.
*
8 noiembrie 2017:
Secolul care s-a împlinit ieri ar trebui să se numească Secolul MIT (Marilor Idei Tâmpite). El a fost cel mai sângeros din istoria omenirii. De până acum.
*
Apropo de hărțuirea sexuală și de măsurile luate împotriva ei – donșoarele mai vor să se afle în atenția brutelor de masculi, sau nu? ca să știm dracu’ o treabă!
*
1933:
Într-un interviu acordat cotidianului Völkischer Beobachter, Eva Braun mărturisește că a fost agresată sexual de Albert Einstein.
*
Cică ”grupuri de suport”. Păi, singurul meu grup de suport e nevastă-mea. M-a suportat o viață întreagă.
*
5 decembrie 2017:
Cică în Piața Victoriei s-au bubuit un pic doi provocatori. Unul pro-, altul anti-Dragnea. Tipic. Trăim în țara unde, dacă nu ești legionar, ești bolșevic. Prin cuvântul Democrație, aici, se înțelege ”să nu mă halești, ci să te halesc”, tertium non datur. Genial a fost doar Niculae, care-a reușit acel ”tertium”, sinteza, în anii 80: și legionar și bolșevic. Sau, mai exact, securist.
*
18 decembrie 2017:
Am văzut pe Facebook o cucoană întrebându-se, în legătură cu deplina debandadă care ”guvernează” acum România: ”și dacă votăm, cu ce ne alegem?” Cu un căcat, soro, cu asta ne alegem. Însă problema e că, dacă nu votăm, ne alegem cu doi (pozele le puneți voi).
*
Trăiește și lasă-l și pe altul! Sau ”Fură și lasă-l și pe altul să fure”. Așa zic nemții. Gabi Firea, însă, nu e de acord cu asta. Ce n-a putut să fure a băgat pe foc. Organizând bâlciuri, șușanele și alte chestii de prăduit banii altora fără a fi prins.
*
Comparația între Science Fiction-ul capitalist și cel comunist. Cel capitalist (H. G. Wells, Aldous Huxley, George Orwell) a dat creații profetice, ale căror întâmplări și idei s-au împlinit și adeverit în proporție de 100%. Cel sovietic (Efremov și atâția alții) este pur și simplu translarea unor deliruri mistice în cheie atee. Dacă nu-i o minune de-a Sfântului Pafnutie, atunci e neapărat parapsihologie, Djuna, efectul Kirlian etc. În SF-ul sovietic, totul este Deus ex machina.
Explicabil: Rusia n-a avut parte de vreo Renaștere - și doar de o imitație, de o umbră de Iluminism.
Și să nu uităm, creștinismul răsăritean este în primul rând răsăritean și abia după aceea creștinism.
*
Acu‘ vreo zece ani, când încă mă mai aflam în Câmpia Muncii, ca purtător de cuvânt al ORDA (calitate în care unii solicitanți telefonici mi se adresau cu ”Alo, Orificiul Român pentru Drepturile de Autor?”) – asta, fiindcă printre sarcinile mele mai mult sau mai puțin extrauterine se afla și cea a Relațiilor cu Publicul.
Vaszică, s-a primit solicitarea unui cetățean dintr-o localitate nord-estică și rurală, care voia să-și protejeze sub aspectul dreptului de autor proiectul anexat, al băncuței compuse din 4 stinghii de stejar/fag/ paltin etc. de 100/8/4 cm, plus 8 țevi de oțel de diferite lungimi, cu diametrul exterior de 2 cm și 16 șuruburi de 6 mm, cu piulițele aferente. Pe care zice că vrea să-l realizeze, producă și comercializeze în târguri și piețe, în scopuri caritabile, fondurile în cauză urmând a fi donate victimelor Revoluției din județul cu pricina.
Șefii mei mă pun să redactez un răspuns păcum că îi vom da OK-ul pe lucrare numai dacă va dovedi că ea e originală. Respectiv, să-l pizduiesc în termeni protocolari. Ceea ce și fac.
Mi-am adus aminte de această întâmplare astăzi, răsfoind un catalog de la Ikea. Am găsit în el câteva produse întrutotul asemănătoare cu propunerea mușteriului nostru de la ORDA. Și cu numele proiectantului pus fălos pe etichetă, spre a i se respecta acestuia sacrosanctele Drepturi Morale de Autor.
Și m-am gândit: oare n-om fi fost noi nedrepți cu alde Da Vinci ăla de acum zece ani? În fond, el nu era cu nimic mai ridicol sau jenant decât occidentalii care ne vând, pe bani buni, minunatele lor produse făcute din două scândurele îmbinate în unghi drept. Ca să nu mai vorbim de cele fabricate în China.
*
”Sunt rare momentele când arta reușește să se ridice până la demnitatea muncii manuale”
Oscar Wilde
*
BREAKING NEWS
Dorobanțul din capul podului de la Cernavodă a fost mutat de ex-premierul Adrian Năstase la reședința acestuia din com. Cornu (PH), unde îndeplinește funcția de PITIC DE GRĂDINĂ cl. I.
Una dintre domnișoarele trimise de Organe să se mărite în Vest a fost (sau mai este) colaboratoare a unui ziar franțuzesc – și în mare cinste la București, în prezent. Ea a recenzat volumașul meu meu apărut la Lyon, în 2011, așa cum se poate vedea urmând link-urile anexate. Asta s-a întâmplat din cauză că editura Baudelaire, care mă publicase, știind-o româncă, i-a trimis un exemplar de semnal, ca să-l recenzeze. Bazându-se, probabil, pe simpatia ei. Firească, nu-i așa.
Și stai să vezi simpatie. Româno-franțuzoaica Violette s-a exprimat cam așa: nu cumva să citiți această carte! e extrem de periculoasă! vă va plictisi!
Și a evitat cu mare grijă să reproducă vreun citat - un rând măcar! - din cartea pe care o comenta.
Părerea mea e că au supărat-o paginile din carte în care un personaj visează (sau delirează, nici eu nu știu precis). Și anume că tipa cu care face amor (și care, mai târziu, emigrează în Occident) ar avea un mic tatuaj la subsioara piciorului. Mai exact, inscripția ”DSS” și un număr, cam ca un număr de inventar. Iar personajul meu ajunge la concluzia că acest DSS nu înseamnă Dumnezeu Salvează Slobozia, ci Departamentul Securității Statului. Știți, mă gândisem că, dacă SS-iștii aveau tatuată grupa sangvină la subsioara stângă, ar fi fost normal și legitim ca și emigrantele noastre de partid și de stat să aibă ceva de genul ăsta - și anume, chiar în acea zonă pe care o supuneau la eforturi întru mai marea glorie a Partidului.
“Și astfel literatura română nu este prezentă pe piața de carte a lumii. Sau atunci cînd este prezentă, prin cîțiva autori, aceasta nu este pusă în evidență, chiar dacă imediat vezi știrea, la noi, în media românească, că cutare sau cutare scriitor a fost tradus nu știu unde. Dar adevărul este unul trist, pentru că efectul este de cele mai multe ori zero sau cel mult acoperă vanitatea acelui autor astfel ajuns să i se tipărească numele pe o copertă a cărții sale într-o piață de carte de aiurea.“
Oare chinezii de atunci or fi citit Colonia penitenciară de Franz Kafka ?
Zarva recurentă cu privire la CPF și LGBT mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când eram slujbaș la stat.
Aveam acolo un șefuț, mai tânăr ca mine, cam nedus la biserică, cu diplomă de economist cumpărată sau donată de Organe - dar mi-era șef. Și la un moment dat, îl aud povestindu-i unui amic de-al lui în trecere prin biroul nostru pățania unui amic comun al lor. Acesta fiind, de vreo câțiva ani, locuitor al Germaniei, unde se și însurase cu o băștinoasă. Odată, când ea l-a supărat, i-a ars o palmă. Iar ea l-a reclamat la poliție. Ca atare, omul a făcut un pic de pușcărie în țara aceea. Iar șeful meu se minuna de cât de-ai dracului sunt nemții, auzi, să te bage la pârnaie că i-ai tras nevesti-ti o labă!
Măi oameni buni, prăvălia unde era el director e ditamai instituție cu rang de minister! Așa că nu vă mai minunați, ca inocenții lu’ Pește, de violența domestică din Rahova și Ferentari!
Am luat parte odată la o mică, să zic așa, agapă, după o seară petrecută într-un soi de cenaclu literar găzduit de un soi de neo-cămin cultural făcut pe banii Sectorului 2 (pe care răuvoitorii îi numeau ”banii lui Onțanu”). Erau de față obișnuitele viețuitoare din astfel de locuri, poete-sensibile-dame-bine pe vremea dictaturii comuniste, respectiv talente care era cât pe-aci să fie descoperite înainte de vizita lui Ceaușescu în Republica Populară Democrată Coreeană, plus câteva mai răsărite – adică mai debutate, cu alte cuvinte. Iar după cele câteva rânduri de halbe plătite de eroul serii, a cărui lectură de aproape o oră o aplaudasem cu sinceră ușurare puțin mai devreme, limbile s-au dezlegat în suficientă măsură încât să trecem de la simple hăhăieli și bancuri auzite a suta oară la confesiuni picante. Mi-a reținut atenția o domnișoară între două-trei vârste, recent instalată în Capitală (după cum mărturisea accentul ei), căreia tocmai îi apăruse o plachetă de versuri. Și nu numai atât: volumașul ei fusese călduros recenzat, cu câteva zile mai înainte, într-o prestigioasă publicație a Uniunii Scriitorilor. Recenzentul, cunoscut critic literar, conjudețean de-al ei de altfel, era un tip adorabil, ne-a spus ea. Un moșulică atât de simpatic n-am întâlnit în viața mea, a zis debutanta. E primul bărbat pe care-l aud spunând că nu mai e-n stare de nimic la pat.
”O clipă de sinceritate te duce la Securitate”, mi-au trecut fulgerător prin minte versurile celebrului șlagăr din anii optzeci. Ei da …dar, totuși… a trebuit să admit, în sinea-mi, că publicația Cancan nu e totuna cu Securitatea lui Ceaușescu. Am mai evoluat și noi, ce pisici…
TV Antena3, 23 octombrie 2017, h 10,28:
Vreo zece parlamentari acostați de reporter nu știu să spună ce formă de guvernământ are România. Îndrugă toate bazaconiile, dar ”republică” n-ar zice nici de-al naibii. Iar redactorul-comentator din studio pomenește, doct, de Sokrate, ”discipolul lui Platon”. Nație cultă, tataie, nu te joci.
Ionuț Țene, de la Cotidianul, organizează excursii în Flamandia:
Până ieri, guvernanții noștri se pricepeau de minune la tradițional-fanariota jupuire de șapte piei de pe om. Iată, însă, că ieri a eclozat Superman, Jvarțenegherul care ne va beli de 7,5 piei pe cap de locuitor. Cu 50 de bani pentru fiecare ou.
Repet sugestia mea referitoare la sistemul de alertă cu care se tot cacă guvernanții noștri pre dânșii. Și o s-o tot repet până le va intra în cap. Amin!
Acum vreo câtva timp, s-a nimerit să trec și prin fața Primăriei sectorului 2, din Obor - și prin Cișmigiu. Cu ocazia asta, am constatat că numărul minunatelelor bude Science Fiction, în care o voce robotică îți spunea, în română plus engleză, “n-ai țintit bine, mut-o mai la stânga” și “ai terminat? afară pas alergător marș!”, s-a cam micșorat. În definitiv, ce ne-or fi trebuind atâtea? Ce, nu mai avem copaci și tufișuri? Înapoi la natură, tovarăși!
Jan dân Teleorman pă Dorobanți
Cel deștept cedează (1)
Cel deștept cedează (2)
Bd. Elisabeta, la cca 200 m de Primăria Capitalei
În numărul viitor: SUFRAGERIILE NEGRE, BUCĂTĂRIILE NEGREetc.
TVR1, 26 aprilie 2017:
În telejurnalul de la ora 13,00, un anume Marius Vulpe transmite de la Parlament. El ne informează că nu știu ce chestie “a provocat jubileul Opoziției”. Bine că nu i-a provocat mausoleul.
RomâniaTV, 16 octombrie 2017, h 11,17:
Reportera folosește expresia ”extrem de derizorii”, în legătură cu niște sume. Dacă zic că-i proastă de pute pământul sub dânsa, sunt misogin? sau incorect politic?
Sinucigaș nărăvaș.
PROZĂ F. SCURTĂ
Gică asculta muzica de pe micul său player portabil în timp ce traversa pe roșu. Astfel că, exact în momentul când auzul îi era mângâiat de vocea lui Salam Victoria, îl călcă autobuzul 126, care, de altfel, vine din an în paști.
- Ce moarte frumoasă! țipă blonda cu ochi albaștri de la telejurnal, o moarte de adevărat meloman! Apropo, mai zise ea, mâine începe Festivalul Internațional George Enescu.
din CUGETĂRILE LUI STAN PĂȚITU:
Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi.
Ne trebuie legi noi, care să apere libertatea mea de libertatea ta.
Celor ce, din moși strămoși, n-au posedat nimic, n-au avut nimic al lor, comunismul dâmbovițean le-a dat câte ceva, nu mare lucru. Iar celorlalți le-a luat totul. Asta se cheamă egalitarism.
Cum îți poți da seama că un articol de gazetă publicat astăzi aparține cu adevărat prezentului? Prin aceea că n-ar fi putut nicidecum să fie publicat înainte de 22 decembrie 1989.
În general, nu mă citește nici dracu. Asta e impresia mea persistentă, de zeci de ani (mai precis, din 1999, când am lăsat naibii presa și m-am angajat la stat, purtător de vorbe goale). De aceea, uimirea mea a fost mare, de două ori în ultimii câțiva ani, când doi tipi mi-au spus părerea lor despre scrisul meu - și anume, că sunt teribil de cinic. Pe amândoi îi cunoșteam de mult. Primul e acum, cică, profesor la o facultate SRL, mai de mult, pe la începutul anilor 90, fiind redactorul șef al unei gazetuțe fantomă tipărite pe banii Partidului și vândute în zero exemplare. Un tip cu sinecură, care n-a deranjat niciodată Partidul, nici înainte, nici după știți voi ce. Al doilea, un individ cu veleități (își zice poet), a fost grangure mare, director general al uneia din cele mai importante instituții din țara asta, plimbat prin toată lumea și ținut în funcție încă douăzeci de ani după căderea lui Ceaușescu.
Și uite-așa am ajuns să mă întreb prin ce se deosebește un cinic de un om de succes de teapa ăstora. Și mi-am răspuns: prin aceea că nu linge și nu toarnă. Înjură. Înjură ca prostu, de pomană. Pe gratis. Opinează contra vântului.
Starea națiunii:
NAȚIUNEA NU E ÎN STARE.
Frustrare legitimă și justificată: nici un producător de medicamente din lume nu a pus la punct vreun produs anti-deces.
O spanioloaică plină de idei s-a dat drept copchila din flori a lui Salvador Dali. Și – culmea culmilor! – a reușit să obțină, prin tribunal, deshumarea defunctului pentru efectuarea testării ADN. Care, așa cum era previzibil, a avut rezultat 100% negativ, isteața doamnă neavând vreo legătură cu ilustrul răposat. Dar – tot răul spre bine, cu ocazia asta s-a constatat că MUSTAȚA LUI DALI E LA LOCUL EI!
CUJETAREA MOMENTULUI
Când ți se spune că ești ultimul dintre oameni, asta nu vrea să însemne că toți ceilalți ar fi murit.
Adesea mi-o reamintesc. Zău, nu pot s-o uit. Cred că era singura ființă din lume care să spună ”salut, prieteni!” și să se audă, parcă, ”stai că trag!”. Gurile rele pretindeau că, în tinerețe, a fost atât de agresivă încât n-a făcut prea mulți pureci nici măcar la Săptămâna, unde l-a speriat până și pe Eugen Barbu, care n-a știut cum să scape mai iute de ea.
Există unele rase de câini cu o larg răspândită reputație de ferocitate, cum ar fi Rottweiler sau Doberman. Dar ei nu devin astfel decât dacă sunt dresați în acest scop. Ei bine, în aceasta constă superioritatea speței omenești: pe om nu trebuie să-l îndemni să fie bestial, e suficient să nu-l pedepsești pentru asta.
SCOALĂ-TE TU SĂ MĂ AȘEZ IO. Câtă agitație, cât scandal - doar pentru că se schimbă șăfii din cultură, încasatorii foarte puținelor lefuri de 1000 de euro din acest domeniu. Principii? Ioc. Argumente? Sufletu’. Scandal și țigănie? Cât cuprinde!
Mai nou, zise unul că niște oficine de-alde România liberă, Dilema, Observator cultural și alți neaveniți își bagă nasul și calomniază opera de artă de mai jos, pe care onor Statul se pregătește s-o cumpere cu niște milioane de euro. Desigur, numai un expert al Statului e capabil să înțeleagă mesajul abscons și abstruz al operei din imaginea alăturată: ea ne vorbește despre marile sacrificii făcute de poporul român pentru întregirea țării sale. Nu vedeți? Orbilor! Nu înțelegeți? Calomniatorilor! Nepatrioților! Soroșilor!
Are Arghezi, pe undeva, prin Bilete de papagal, probabil, un articolaș despre niște Daea și Tudorei Toaderi din vremea lui. El zicea acolo că e mare deosebire între purice și păduche. Puricele, suplu, sprinten, înțeapă și fuge. Păduchele, însă, mare și gras, stă pe loc, se agață de locul ăla de nimeni nu-l poate clinti de acolo. În plus, face cuib pentru el și ai lui. Păduchele e, mai presus de toate, familist, așa zicea Arghezi.
Ediția a 2-a
revăzută
și adăugită
cu grațioasa contribuție
a dnelor Cristina Fazecaș-Șchiopu și Adriana Wang, colege de facultate ale autorului, actualmente consumând pâinea cu multe E-uri a iegzilului
Rozalia s-a cărat în Italia,
Amalia-n Somalia
Şi Olivia, tocmai în Bolivia.
Otilia e-n Sicilia,
Cecilia, în Brazilia,
Caterina, în Statele
Federate ale Microneziei
(aţi auzit de ele? păi vedeţi
că habar n-aveţi?)
Argentina - culmea!
A emigrat în Chile!
Iar Tanţa
Şi-a găsit de lucru prin Franţa.
Sanda a-ntins-o direct în Olanda,
Smaranda-n Irlanda,
Marusia a șters-o în Rusia,
Isabelle – în Israel,
Emilia – la Marsilia,
Adina – în China,
