O MIE ŞI UNA DE MORŢI (104)

November 18th, 2022

Din ce-am auzit, din ce zice, adică, popeurul pe Facebook, am înțeles că ambuteiajul și tot balamucul de la noul pasaj sunt provocate de faptul că are două benzi de circulație pe sens, iar străduțele în care dă el, numai una. Înțeleg că, astfel, se repetă povestea Combinatului Avicol Crevedia, de pe vremea lui Nea Nicu. Povestea, folclorul vremii, era cam așa: că CAC ar fi fost dotat cu o instalație computerizată occidentală de ultimă generație care ar fi automatizat complet procesul de hrănire și îngrijire a găinilor, astfel încât s-ar fi realizat o importantă economie de personal. Unde mai pui că robotul capitalist nici n-ar fi dijmuit hrana găinilor statului în folosul găinilor de acasă, ale salariaților – cum se întâmpla cu regularitate până atunci. Numai că, din motiv de economie, instalația occidentală a fost ea cumpărată, dar softul aferent, nu – că prea mare ar fi fost risipa de valută. Așa că instalația a rămas nedespachetată, iar găinile de-acasă ale personalului au halit în continuare din păpica gratuită a Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate.
Dar ce are asta de-a face cu pasajul Domnești? o să spuneți. Nimic, decât că există oarece similitudini între prostia comunistă și tâmpenia Societății Capitaliste Multilateral Dezvoltate, cu două doctorate și trei masterate pe cap de vită furajată cu funcție de răspundere. Actualul proiect, al noului nod rutier Domnești, a întâmpinat mari piedici la capitolul exproprieri de terenuri. Și mai mari ar fi ele dacă actualele străduțe de pașnică mahala în care se varsă noua arteră rutieră ar urma să fie lărgite. Prin expropriere cu despăgubiri, cum altfel? Însă nu-ți trebuie multă imaginație ca să-ți dai seama ce ani și decenii de procese civile ar urma, nici un expropriat nefiind de acord cu suma primită.

Eu, dac-aș fi în locul actualilor decidenți mai sus pomeniți, aș face noul pasaj cu taxă. Iar din încasări, un procentaj oarecare să revină, pe lângă despăgubirile propriu-zise, expropriaților. I-aș transforma în redevențiari. Și să vedeți că atunci n-ar mai protesta.

https://ziare.com/pasaj-domnesti/circulatie-pasaj-domnesti-dupa-deschidere-1772018?fbclid=IwAR3rY1FBDXYD5lPJF2wcBkxUzA8xhzk0RvQ8wXjH6JeNuNUnSJTNmm2G3GQ

*

Acum câțiva ani, trei-patru sau naiba mai știe câți, au apărut becurile cu LED. Și publicitatea aferentă, că nu consumă mai nimic, că țin treizeci de mii de ore… Iar atunci, noi, eu și nevastă-mea, bravi adepți ai progresului tehnic și vajnici susținători ai democrației internaționale și interplanetare, ne-am apucat să schimbăm toate becurile din casă. Desigur că treaba cu orele alea era o dulce vrăjeală extremorientală, jumătate dintre ele n-au ținut nici cât răhățelul comunist de la Fieni. Astea noi nici nu prea erau ieftine și dacă mă uit nu mai departe, ci chiar la reclamele de pe Facebook, nu s-au ieftinit nici de frică de vreo cinci ani încoace.

Dar altceva s-a întâmplat - și anume că, în timpul scurs de când ne-am apucat noi să ne retehnologizăm la domiciliu, s-a scumpit curentul. Și anume, în așa hal că economia cu LED-urile s-a transformat într-o dublă scumpire: pe becul care costa pe vremuri un leu sau doi dai acum zece sau douăzeci, cu speranța că ține o viață (dar viața lui e cam cât a unei găini mai longevive), iar costul facturii de curent electric e acum dublu față de cel de acum fix un an. Deocamdată, doar dublu. Grozav ce am mai profitat de progres. Sau el de noi, nu ne-ar fi de deochi!

*

Omul nostru, zbuciumat şi zdruncinat, în competiția Eurovision de acum câteva luni. Un cineva din preajma mea se uită la el cu gura căscată şi îl interpelează, adrianpăunescian: “Cin’ te f ute, mielule?”

*

Un bou plin de intenții bune (boii au întotdeauna numai intenții dintr-astea) scrie aici că un erou de război a fost distins cu o ”medalie internațională”. Eu propun să înființăm Asociația Internațională Anticoprofagie. Care te bagi?

*

Văzând că toată lumea vorbește de actualul ”Pe frontul de vest nimic nou”, m-am apucat să-l văd și eu. Pe precedentul, cel hollywood-ian din 1930, al lui Lewis Milestone (n. 1895, Chișinău) încă îl mai țin minte – dar nu eram sigur dacă actualul, al …tânărului german Edward Berger, ecranizează același celebru roman al lui Erich Maria Remarque. Căci parcă nu povestește aceleași lucruri. Trebuie spus din capul locului că și noua ecranizare e un film foarte bun, foarte serios – însă categoric diferit de omonimul din 1930. Nu-mi dau dau nici acum seama dacă e diferit și de cartea lui Remarque, pe care mi-e lene s-o recitesc. Așa că am recurs chiar la opiniile lui Edward Berger. Din care reproduc mai jos câteva rânduri:

<<…Acum aproximativ doi ani și jumătate, producătorul meu Malte Grunert m-a sunat și m-a întrebat dacă ar putea obține drepturile asupra acestei povești, dacă m-ar interesa. Și este cel mai mare bestseller german din toate timpurile. Și l-am citit probabil de două ori: o dată în adolescență și apoi la douăzeci de ani, apoi evident de multe ori din nou acum în proces de adaptare. Și existase un scenariu american. Și Malte o citise și nu a putut fi finanțată sau finalizată, cred că din motive evidente. Este o carte germană, a fost transformată într-un film american o dată sau chiar de două ori cu un film de televiziune. Și de ce să o faci din nou? Și atunci când m-a întrebat, ceea ce mi-a venit imediat în minte a fost: „Să facem un film german din asta. Aceasta este o poveste foarte germană. Este momentul potrivit să spunem asta în limba germană.” Părea de netăgăduit într-un fel.

Am crescut văzând multe filme americane sau britanice - și unele dintre ele, filme de război. Și acele povești sunt întotdeauna foarte diferite pentru că sunt despre eroi. Ca american, poți spune povestea unui erou. Poți spune o poveste care denotă o mândrie în cele din urmă, care are sentimentul că s-a realizat ceva și s-a făcut ceva onorabil. Pentru că America a eliberat Europa de fascism, Marea Britanie a fost atacată, a trebuit să se apere. Deci asta generează o generație de regizori care vor face un film foarte diferit. În Germania, nu este nimic de care să fii mândru, acea parte a istoriei. Există un sentiment de rușine, vinovăție, groază, teroare, responsabilitate față de istorie. Și astfel simți, în acest sens, că este o greutate cu care crești. L-am moștenit. Este în ADN-ul meu. Și acel ADN va influența fiecare decizie creativă și sperăm că apoi va face un film care este interesant de împărtășit cu alte țări, deoarece este o perspectivă diferită de filmele de război americane și britanice. Pur și simplu am simțit că vreau să scot asta din sistemul meu și să-l împărtășesc cu alte țări și să spun acea poveste. Și să fac un film specific german. …>>

https://www.yahoo.com/entertainment/why-latest-adaptation-quiet-western-170000477.html

PS. Sigur, toate astea n-au nici o legătură cu războiul din Ukraina. Dar secvența finală, în care generalul german înspăimântat de gândul că va rămâne șomer după războiul pierdut ordonă un atac sinucigaș cu mai puțin de o oră înainte de sfârșitul anunțat al primului război mondial (11 noiembrie 1918, h 11,00 a.m. ), întâmplare care nu mai știu dacă exista în carte – parcă-parcă îmi amintește de un dictator turbat care vrea să nimicească o țară și apoi să se năpustească asupra restului lumii.

*

Acum vreo câţiva ani, am găsit pe site-ul unui anticariat o carte a mea. Ce-i nostim e că băieţii teligenţi de la anticariat s-au gândit să-i însutească preţul reproducându-i autograful: “Doamnei doctor X, de la pacientul său indisciplinat Dan Predescu” (asta, pentru că nu prea luasem pastilele ce mi le prescrisese). Şi m-am gândit: ce-ar fi s-o cumpăr şi să i-o dau iarăşi doamnei doctor, scriind pe ea “Dnei dr. X, cu omagiile reînnoite ale lui DP”? (aşa cum mai făcuse unul înaintea mea, unul celebru, nu ca mine).

*

Democrația și domeniul creației se exclud reciproc, arta fiind cea mai elitară dintre activitățile omenești (”Dacă e artă, nu e pentru oricine. Dacă e pentru oricine, nu e artă” așa a zis, odată, un compozitor celebru). Cine ”democratizează” (adică vulgarizează) arta, o face doar ca să excludă democrația din restul vieții social-politice. A făcut-o Ceaușescu al nostru, cu Cântarea României, iar proprietarii ulteriori de ziare, radiouri, televiziuni au prins ideea din zbor și au făcut bani frumoși din ea.

*

- Costele, ai fost un gentleman, îi spuse ea dimineață, din prag. Apoi îl sărută pe obraz și fugi spre stația de tramvai.

Iată cea mai tristă amintire din tinerețea lui Costel.

*

Counter instalat la 18.11.2022



page counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (103)

October 30th, 2022

7 ani

*

Legea, Logos-ul, rostul și modul de funcționare a lumii s-au schimbat în binerău, de când cu invențiile Modernității – dar mai ales, de la apariția televiziunii și a internetului. Printre care, cea mai distructivă, zic eu, este inventarea videoclipului. Care, cu caracterul său sacadat, cu falsele relații între obiecte și personaje create arbitrar prin montaj, dinamitează niște apriorisme, niște reflexe, niște tipare, niște obișnuințe ce le credeam adânc înrădăcinate, ba chiar înnăscute. Cea a cititului este, până acum, cel mai grav alterată. Așa că imbecilizarea e de la sine înțeleasă.

*

I-am scris unuia care se plângea de cenzura din SUA, după cum urmează:

Și tu ai dreptate, i-a zis Nastratin Hogea unui împricinat, când era judecător la el în sat. Numai că, în cazuri precum cel de față, intelectualii/artiștii de felul tău, dragă Paulică Frânarius, nu vor avea un inamic, ci doi. Care au să-l cenzureze americănește – ori au să-l trimită în Gulag, rusește. Ori au să-i tragă niște gloanțe-n cap, ca lui Nemțov.”

*

Zilele trecute, într-o sală de așteptare. O așteptătoare tânără, voinicuță, dân cartier, cu chef de vorbă și înclinații de influencer, cum se zice acum la Gură Spartă, relatează auditoriului ce i-a zis ei o psiholoagă: că, dacă te gândești mult la un necaz sau la o boală, pân’ la urmă o și faci. Boala. “Da, domle” face unul, “așa și cu SIDA, dacă te gândești mult la ea, o iei.”

*

Apropo de o arhivă care a ars (aşa cum obişnuiesc cam toate arhivele importante din Patria noastră):

În 1991, eram consilier la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Printre teatrele de care răspundeam se afla şi cel din Sibiu. Sibiu, oraş-martir. Aşa că m-am dus acolo ca să-l instalez în funcţie pe noul director, defunctul regizor Iulian Vişa, ca să văd cu ochii mei în ce stare se află teatrul şi, pe scurt, ce trebuie făcut pentru a-l repune în funcţiune, el aflându-se cam de câţiva ani într-o adevărată moarte clinică. Printre altele, trebuiau alocate sume serioase pentru a reface dotarea tehnic-artistică, deoarece clădirea care adăpostea magaziile şi celelalte anexe a ars la revoluţie, în decembrie 1989. O iau la pas prin oraşul-martir şi contemplu găurile de glonţ din ziduri, în locurile unde s-a tras. Apoi mă duc în altă parte a oraşului, la magaziile teatrului prefăcute-n scrum.

Surpriză: nicăieri în jurul lor, nici la dreapta, nici la stânga, nici o gaură de glonţ, nici o urmă de incendiu. Greu, imposibil de făcut vreo legătură cu evenimentele sângeroase ale represiunii ceauşiste. Asta, doar dacă vreun securist fanatic n-o fi vrut să răzbune moartea lui Ceaşcă dând foc decorurilor teatrului. Mai ştii? Oricum, nimeni nu mai întreabă ceva despre asta. A fost, s-a dus, trăiască Revoluţia!

Incendii de-astea au fost atunci şi la alte teatre din ţară. Tot ce pot adăuga la cele de mai sus e doar bănuiala că focul l-a/l-au pus cel/cei care a/au furat, ani şi decenii la rând, banii teatrului sibian. Adică extratereștrii.

*

Sunt curios cum arată un Kitsch de acum 1000 de ani. Sau chiar de acum 500. În orice caz, aş vrea să reamintesc că multe din clădirile vechi ale Bucureştiului, a căror neglijare sau distrugere ne face pe noi să sărim în sus de indignare artistică, au fost considerate la vremea lor drept exemple de prostul gust cucurigesc al proprietarilor lor, nişte parveniţi ordinari la ora aceea. Apropo, îmi spune cineva şi mie ce-i ăla “stil eclectic”?

*

Un lucru învățat la perfecție din filmele noastre: toți au prune-n gură și vorbesc o limbă necunoscută pe Terra (dacă mă contraziceți, vă cer să-mi reproduceți dialogurile din După dealuri, de exemplu). Și alt lucru învățat de la telejurnalele românești: întotdeauna, zgomotul de fundal e mai puternic decât vocea reporterului. Iar dacă nu e, punem muzică. Important nu e ce zice ăla, ci sentimentul, tovarăși. Nu trebuie să știe tot prostul ce anume discutăm noi la televizor.

*

Toți papagalii care nu obosesc să repete că uite, domle, nu era așa rău pe vremea lui Ceaușescu, că nu murea nimeni de foame (serios?! păi ia stați, că vă dau eu niște exemple de îmbuibare socialistă de nimic n-o să vă mai trebuiască), că de fapt, aveam de toate, dar nu știam să le apreciem fiindcă noi voiam icre negre de 3 ori pe zi și coniac franțuzesc cu care să ne spălăm pe dinți, că mai rău e acuma, când ăla are și eu n-am… toți acești oameni cu pretenții modeste și gândire așijderea îmi aduc în minte bancul cu Bulă și Peștișorul de Aur.

Cică prinde Bulă Peștișorul de Aur, iar acela îi zice hai Bulă, zi repede trei dorințe să ți le-ndeplinesc, dar repede, că n-am timp.

- Ăăăă, zice Bulă, pe tonul gheneralului Știți Voi Care, păi vreau adidași ca ai lui Gigi.

- OK, Bulă. Și a doua?

- Vreau și ochelari de soare ca ai lui Gigi.

- Foarte bine. Și a treia?

- Vreau și șepcuță ca a lui Gigi.

- Gata, Bulă, s-a rezolvat. Da’ ia zi, nu puteai să ceri și tu niște chestii mai de Doamne ajută? De ce ai vrut numai mărunțișuri? Că oamenii mie-mi cer ba averi de miliarde, ba cinșpe centimetri în plus la sulă, ba viață veșnică…

- Ăăăăă… păi se putea și așa?

*

Prin 1968, dacă-mi aduc bine aminte, a avut loc (în Elveția, mi se pare) un congres internațional de filosofie. La care a trimis și RSR un filosof, să vadă capitaliștii că nici noi nu stăm de pomană. Iar omul nostru a deschis și el gura și a spus că lagărul socialist… democrația populară… viitorul nostru… La care, un occidental nesimțit i-a răspuns cam așa: ”domnule, viitorul dumneavoastră are deja un trecut”.

Am uitat să vă spun că asta era la vreo două săptămâni după intrarea rușilor în Cehoslovacia.

*

Prea sfinții nu mai au voie să pronunțe expresia tradițională britanică ICE TEA FOOT.

https://adevarul.ro/stiri-interne/societate/patriarhia-romana-pune-reguli-pentru-spovedanie-2209114.html?fbclid=IwAR3XlQ8u7QnlBPleY5NaPdoS_gscnvWk0PJ3OXLI1JR4Wmx2_vmVUDgHvis

*

UNIFORMA ȘCOLARĂ

Ceea ce, la câte un colegiu elitist și scump din Vest, înseamnă spirit de corp și etalare a mândriei de a sta în aceeași bancă în care a stat odată vreun premiu Nobel – la noi, provoacă mârâieli și chelălăieli de mitocan complexat. Nu-i dați voie lu fi’miu să defileze cu țoalele lui de fițe pe care-am dat bani grei? să-și exprime personalitatea? Bolșevicilor!

Ca și cum colegiul unde a învățat, la vremea lui, prințul Philip, soțul reginei Elisabeta a II-a, bolșevic o fi fost…

NB. Individualitatea, dacă posezi așa ceva, nu se exprimă prin vestimentație.

*

NASA bombardează asteroidul Dimorphos, rușii – aeroportul Krivoi Rog… care, unde apucă…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/nasa-a-reusit-sa-schimbe-traiectoria-asteroidului-dimorphos-2114047
https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25812245-rusii-lovit-aeroportul-krivoi-rog-racheta-croaziera-59.htm

*

Există prune pe Marte!

.     .      .       . (Dumitru Prunaru)

*

SĂ NU CONFUNDĂM BORCANELE

Constat încă o dată că Opiniunea Publică nu reușește să facă deosebirea între termenii “celebru, important, semnificativ” și “notoriu”. Dacă ai supt simultan la trei țâțe ale bugetului, asta nu înseamnă că erai o vedetă celebră, ci un impostor notoriu. Și de tras cu pușca la mormântul tău n-au să tragă fiindcă spuneai bancuri la televizor, ci pentru că l-ai găzduit în biroul tău de secretar PCR pe comandantul transportoarelor blindate trimise să tragă cu mitralierele lor grele pe Calea Victoriei, în decembrie 1989.

Decembrie 1989. Un tanc T55 și 3 transportoare blindate au venit la teatrul Constantin Tănase. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute.

*

Molière devine un autor tot mai problematic. Dacă pe vremea odios-regretatului nostru Nea Nicu puteai pune în scenă fără mari probleme Tartuffe, azi riști să declanșezi cu asta mânia mistică a maselor de babe nef ericite și de foști secretari PCR pe secție. Cât despre Femeile savante, nici vorbă, pe vremea Coanei Leana. Numai gândul la titlul ăsta – și te dădea pe mâna Organelor. Azi, însă, situația se prezintă cu totul altfel. Acum a devenit riscant să zici ceva de Visarion Tartuffe, că sare la tine televiziunea lu’ ăla de la Belgrad. Molière a rămas periculos, domle.

http://old.cimec.ro/SCRIPTS/TeatreNou/detaliu_premiera.asp?sq2=DON+JUAN&sq=410401119001&sq1=1

*

În 1997, intenționam să fac o revistă cu specific masculin, pe care am botezat-o Integral, în amintirea unei publicații suprarealiste antebelice. Dar și pentru urma să conțină fotografii care să spună totul. Integral. Pe scurt, o vedeam mai apropiată de Playboy decât de Era socialistă. Cu apariție lunară, în policromie, pe hârtie lucioasă. Urma să aibă rubrici specifice, de la politică externă până la sport, de la auto-moto la tehnică militară, de la cultura cartofului la câte-o scurtă povestire iscălită de autori serioși. Și nuduri 100% culturale pe pagina dublă de la mijloc (inclusiv provenite din ceva spectacole de teatru bucureștene). Urma să fie Playboy-ul românesc, pentru care comandasem deja și sigla, respectiv nu iepuraș cu papion, ci măgar idem. O să râdeți, dar pe asta am înregistrat-o la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, e Trade Mark. Colaboratorii urmau să fie unul și unul – și bineînțeles, erau la curent cu profilul preconizat. Și-au dat acordul cu entuziasm și mi-au livrat articolele cu remarcabilă punctualitate.

…Dar entuziasmul nu ține de foame… După vreo lună și ceva, când numărul unu era gata, aproape terminați erau și banii finanțatorului. Finanțatorul eram eu. Abia atunci șezum și plânsem. Mi-am dat seama că, după ce plăteam tipografia, nu mai rămâneam cu nimic – decât cu speranța absolut iluzorie că difuzorii (care pretindeau, la fel ca și astăzi, un procent bestial din prețul de vânzare) n-aveau să mă și fure și că aveau să-mi predea prompt încasările, ca să am am cu ce trece la numărul următor. Aveam ceva experiență în sensul ăsta: în 1990, când am scos Jertfa, a trebuit să stau, efectiv, de pază, noaptea, la Casa Scînteii, ca să nu-mi fure angajații de acolo baloturile de ziare – și, oricât le-ar părea de neverosimil tinerilor ziariști de acum, cu acea ocazie am tras și vreo două șuturi în niște dosuri proletare. Cât despre banii din vânzarea primului număr, vreo trei luni am tot umblat după ei și tot au mai rămas cam un sfert pierduți în neagra veșnicie.

Așa că, în fine dezmeticit, după ce-mi plătisem toți colaboratorii, m-am uitat cu tristețe la macheta Numărului Unu și mi-am zis că altădată nu mai fac și ar fi cazul să mă apuc de ceva serios. Și m-am angajat la Stat. Funcționar.

visitors counter



free counters

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (102)

September 16th, 2022

MIHNEA TĂLĂU, ÎN SEMI-SECREȚIE

Impact.ro, o prăvălioară gazetărească de care (rușine să-mi fie) nu auzisem până ieri, ne furnizează toate detaliile înmormântării lui Gorbaciov. Mihnea Tălău, așa îl cheamă pe doctul autor, ne și instruiește cu privire la antecedentele cazului. Aflăm, astfel, că N.S. Hrușciov, un predecesor al lui Gorby, a fost înmormântat ”în semi-secreție”. Nu se precizează, bucală, nazală, ori… să mă scuze doamnele.

*

Zău că încep să-mi pun întrebări cu privire la Măria Sa Regele Angliei.

*

DEFINIȚIILE ZILEI

TRADIȚIE = Să faci fix aceleași tâmpenii ca tac’tu mare.

DREGĂTORI = persoane mai mult sau mai puţin oficiale însărcinate (lăsate gravide) cu dregerea busuiocului. Respectiv, cu ștergerea rahatului de pe clanță.

*

ISTORIE / GEOGRAFIE, vrac

Imperiul Gogoman, Războiul De Treizeci De Bani, Sultanul Marafet Al Doilea, Cacarezzo Magnifico, Insulele Maladive, Coccixland, Pulidava, Hypopotamia. Hashimoto Automoto, Mârlanus Gloriosus

*

CE ÎNSEAMNĂ ”INTERACTIV”

Pe vremuri, adică pe vremea presei tipărite, cititorii erau cei care-și puteau da seama cât de tâmpiți sunt ziariștii. De când cu Facebook, însă, e valabilă și reciproca. Asta da, democrație.

*

SIMULAREA

”Simularea înseamnă stimulare”, și-a zis în gând Mița Biciclista, gemând sonor sub un client de 80 de ani.

*

DIN VOIAJELE MELE

Iutlanda (Jylland) este o peninsulă din nordul Danemarcei unde, ca resurse naturale, în afară de vânt, nisip şi scrumbii, nu se mai găsea nimic. Asta, vreau să zic, în Evul Mediu – că azi, lucrurile se prezintă un pic mai altfel. Aşadar, era un loc nisipos şi complet lipsit de piatră, de stânci. Piatra necesară în construcţii şi alte diferite scopuri se aducea pe mare, din Norvegia. Un alt scop era cel funerar. Mormintele persoanelor cât de cât importante trebuiau marcate prin câte un pietroi. Cu cât răposatul fusese un viking mai bogat, cu atât era bolovanul de granit mai mare.

PS. La muzeul din Lindholm, am aflat că vikingii au fost un popor de paşnici agricultori şi pescari.

https://nordjyskemuseer.dk/en/u/vikingemuseet-lindholm-hoje-en/

*

CE MAI GĂSIM NOI

în România literară, Organu’ Uniunii Scriitorilor, nr. 34-35/26 august 2022, pag. 28?

”…desenul reproducându-l pe a unei vechi tapiserii.” Nu cumva aici era ”al unei vechi tapiserii”?

Sau ”…jertfa la care consimțise și firicelul de sânge care o însoțise a rămas ceea ce a fost…” Ce zice despre asta Gramatica Academiei, mama noastră (https://gramaticalimbiiromane.ro/…/acordul-predicatul…/)?

”Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive sau/și pronume personale la persoana a III-a sau demonstrative coordonate copulativ, predicatul se află la persoana a III-a plural.” Adică, în cazul de față, ”care o însoțiseră au rămas ceea ce au fost”.

Și încă vreo trei mici scăpări întrutotul asemănătoare – toate astea, în proza semnată de dl Vasile Igna, scriitor, traducător, diplomat ș.a.m.d. (http://www.uniuneascriitorilor-filialacluj.ro/detalii…).

*

CÂTEVA OBSERVAȚII DE AMATOR

https://www.dw.com/ro/rușii-au-pierdut-sute-de-tancuri-în-ucraina-arma-pe-care-se-baza-putin-s-a-dovedit-învechită-și-depășită-spotmediaro/a-62836628

Câteva observaţii ale subsemnatului, care a circulat şi a tras cu 2 modele de tancuri sovietice, T34 şi T55:

1. Orice explozie a muniţiei din tanc aruncă în aer turela (care, la T55, de exemplu, are greutatea de 11 tone). Asta, fiindcă toate tancurile mijlocii transportă 40-50 de proiectile de tun, respectiv cam 400-600 kg de exploziv. Şi pe de altă parte, fiindcă aproape toate modelele ulterioare ruseşti, T64, T72 şi care-or mai fi, sunt, din pdv constructiv, cam acelaşi vehicul, cu mici variaţiuni. Aşa încât cred că turela lui T72, de exemplu, este identică cu cea a lui T55, puţin probabil ca pereții ei să aibă o grosime mai mare - 20,8 cm, frontală. Diferă, desigur, numai conținutul și aranjamentul interior – armament, aparatură etc. Iar faptul că muniţia e plasată în partea inferioară a cutiei blindate nu are nici o importanţă, ea sărind în aer la fel de bine şi când e pusă sus, în nişa din spatele turelei, cum era cazul la unele modele occidentale mai vechi.

Și chiar dacă muniția ar fi plasată într-un compartiment separat (într-unul din partea din spate a tancului?), asta tot n-ar ajuta la ceva – decât dacă acel compartiment ar fi despărțit de restul vehiculului printr-un perete gros de oțel, ceea ce e cam imposibil, din motiv de putere limitată a motorului. Și chiar dacă ar fi posibil, ar mai rămâne problema celor 500-1000 litri de motorină de la bord, care pot exploda cu o forță comparabilă cu cea a muniției. Unde mai pui că modelele rusești mai recente au motor pe benzină, adică și mai vulnerabil, și mai inflamabil ca diesel-ul. Așa că…

O paranteză: T55, pe care l-am birjărit în perioada 1966-1968, avea un sistem antiincendiu foarte sofisticat – și nu știu cât de eficient, fiindcă, din fericire, n-am avut ocazia să-l probez. În momentul când turela ar fi fost găurită de un proiectil și s-ar fi declanșat un incendiu, echipajul, dacă mai era în stare, trebuia să-și pună masca de oxigen. Toți purtând pe piept câte o cutiuță conținând niște chimicale care, la o apăsare pe buton, intrau în reacție, producând oxigen, timp de 5 minute (am impresia că era vorba de același gen de cutiuță din costumele astronauților sovietici). Simultan, o instalație din turelă intra în funcțiune declanșând o reacție chimică de consumare a aerului din interior, ceea ce ar fi trebuit să ducă la stingerea instantanee a oricărui incendiu. În cele cinci minute de oxigen furnizat de mască, echipajul ar fi trebuit să iasă din tanc. N-am încercat chestia asta niciodată și nu știu cine din armata română o fi încercat-o în condiții de incendiu la bord (si nu știu cine din armatele rusești o fi testat-o și o fi supraviețuit, ca să ne spună cum a fost). Dar am testat masca de oxigen în vara extrem de tensionată a lui 1967, când am trecut, în rând cu toate T55-urile Armatei a Treia, pe sub Mureș, la adâncimea de 5 metri, permisă de tubul Snorkel de la bord. La Ocna Mureș, treaba asta. Și din câte știu, atunci nu s-a întâmplat nici un accident, nici un incident, toate mașinile au ieșit cu bine pe malul de vizavi. Mi-e greu să-mi închipui că performanța asta s-ar putea repeta astăzi.

2. Despre blindajul reactiv, adică învelitoarea formată din cutiile cu exploziv puse pe partea superioară şi pe lateralele tancului: deşi, acum, în Ucraina, turelele rușilor au sărit în aer, învelitorile lor explozive sunt intacte. Ceea ce ne spune că ele nu oferă nici o protecţie, nici măcar şocul străpungerii blindajului propriu zis al tancului de către racheta antitanc nereuşind să le declanşeze explozia. După cum se vede, blindajul reactiv (cel puțin, cel rusesc) e un fiasco total.

*

AUD CĂ

Aud că responsabilului cu stilourile regale britanice i se vor reține 10% din leafă, timp de 3 luni. Vax albina, la Kremlin l-ar fi călcat de 3 ori limuzina blindată prezidențială.

https://stirileprotv.ro/stiri/international/regele-charles-iritat-de-un-stilou-defect-in-timpul-ceremoniei-de-semnare-a-unor-document-videoe.html

*

Counter instalat la 16 septembrie 2022


Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (2)

August 23rd, 2022

https://ziarulactualitatea.ro/a-aparut-actualitatea-literara-nr-119/
unde veți da de această poveste - la pagina 18

2

Africa zăcea, nici nu mai ştia de când, cu faţa în jos pe cearceaful uzat cu care înfăşase Bogdan canapeaua şi mai uzată din cămăruţa de la mansardă.

Ce-am făcut? Cum mă mai întorc? Cum mai plec de-aici? Vorbele acestea i se tot roteau, i se tot învârteau prin minte, cu zgomot de motor. Ca sunetul ameninţător al unei freze stomatologice, când mai tare, când mai încet, când în urechi, când în creştetul capului.

Se înserase. Bogdan s-a întors cu un sandviş înfăşurat într-un şerveţel. Ia şi mănâncă, nu mai sta şi nehalită. Ei numai de asta nu-i ardea, a înghiţit cu noduri şi i-a spus că vrea un pahar cu apă. Bogdan a sărit în picioare.

- Ţi-aduc imediat o sticlă, vin în două clipe.

Dar, până să iasă, uşa s-a deschis, lăsând să intre o femeie căruntă, mică şi slabă, care a privit-o fără, parcă, s-o vadă şi a pus pe măsuţă o cană şi o sticlă aburită de un litru.

- Tu du-te, i-a zis lui Bogdan, înainte ca el să apuce a rosti vreo vorbă. Eu sunt mă-sa, i s-a adresat Africii. Şi apoi, fără să aştepte răspuns: tu de unde-ai apărut? De unde vii? Ai vreun act?

Ea a început să plângă. I-a dat buletinul şi i-a povestit, printre sughiţuri, cum a ajuns în Bucureşti şi cum a ajuns să-l cunoască pe feciorul ei. Sărind, desigur, peste faza cu George, colegul de serviciu al aceluia.

- Şi acum ce-ai vrea, să-ţi dăm noi bani de tren, să te-ntorci acasă? a întrerupt-o, acru, bătrâna. Ţi-aş da eu, da’ n-avem nici noi, abia ne descurcăm cu mâncarea.

Iar apoi, după un lung moment de tăcere:

- Da’ ai putea să stai aici… fără chirie. Şi după încă o tăcere lungă: …trebie numa’ să m-ajuţi… la curăţenie.

Doamna Teia, Filofteia adică, avea o pensie de boală, foarte mică. Şi nici Bogdan nu câştiga mare lucru. Aşa că doamna Teia mai câştiga aproape încă o pensie făcând curat pe la cucoanele din bloc.

Africa a dat din cap, a încuviinţare.

- Cum ai zis că te cheamă?

- Africa, a şoptit ea.

- Cum Africa? ce nume-i ăsta?

Şi, după ce a aruncat o privire în buletinul ce-l ţinea în mână: da, uite că aşa scrie aici, de unde Doamne iartă-mă ai aşa un nume?

A trebuit să-i spună şi Filofteii povestea ei de Stare Civilă – la fel ca şi altor câteva zeci sau sute de interlocutori care,  de-a lungul anilor, crezuseră că-i ia la mişto când le spunea cum o cheamă.

- Ica. Aşa o să te strig.

În dimineaţa următoare, a trezit-o Bogdan, care a pus-o să se îmbrace repede şi să vină jos, că vrea Teia să-i spună ceva. Pe masa din bucătărie o aşteptau două prăjituri Măgura, nedesfăcute.

- Ia şi mănâncă. O să-ţi dau şi-un ceai, a zis Teia.

Care a trimis-o, apoi, să se spele, fiindcă la ora zece urma să se prezinte, împreună, la uşa Maestrului, unde aveau de făcut curăţenie temeinică.

Aproape toată vara aceea Ica şi-a petrecut-o cu aspiratorul şi cu cârpa udă, prin apartamentele celor trei bătrâne din bloc cu care avea înţelegere Teia. Care, în ce o privea, nu mai avea nici un contact cu operaţiunea propriu-zisă, rezumându-se la a-i da indicaţii. De mâncat, mâncau ce le aducea Cati, sora Teii, de la tabăra de Douăştrei August, a pionierilor.

Asta, desigur, pentru doar o lună-două pe an, intervalul de pregătire a taberelor acelea, de Întâi Iunie, de Douăzecişitrei August şi de Anul Nou, când copiii îi sorcoveau, pe Tovarăşuşi Tovarăşa, cu Sorcovele de Gradul Zero meşterite de profesorii de la cercul de Arte Plastice de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei sect. 1.

Din păcate, sau mai degrabă din fericire, la scurt timp după ce o adusese pe Ica, Bogdan a fost mutat, din postul lui de şofer al unui director, la o redacţie nu prea făţoasă, nici politică, nici artistică, cu doar două ore de emisie săptămânal – şi acelea, duminică dimineaţa, când nu-i arde nimănui de stat la televizor. Redacţia Agricolă părea o fundătură fără viitor, fără perspective, pentru toţi cei de acolo. În primul moment, a luat-o drept o retrogradare. Nu-i surâdeau de loc voiajele săptămânale, sau chiar mai dese, pe tot felul de coclauri, pe arşiţe prăfoase sau prin noroaie diluviene – dar, după prima astfel de ieşire în peisaj, optica, viziunea asupra existenţei i s-a schimbat radical.

După ce i-a dus la casele lor pe cei patru pasageri din Dacie, cu bagajele lor cu tot, ultimul fiind, cum se şi cuvenea, şeful echipei, acesta şi-a luat din portbagaj sacul de rafie greu de cel puţin zece kilograme, în care ceapiştii din judeţul Călăraşi băgaseră stima lor comestibilă la adresa Televiziunii Române, preşedintele C.A.P.-ului urmând să-şi vadă mutra „pe sticlă” într-una din următoarele câteva săptămâni. Mai rămăsese un sac asemănător, însă mai mic.

- Ăsta-i al tău, i-a spus lui Bogdan.

Înăuntru se găseau aproape cinci kilograme de carne de oaie şi vreo două de brânză. Aşa că Bogdan n-a mai avut obiecţiuni la adresa locului său de muncă şi nici maică-sa nu l-a mai bătut la cap să-şi termine liceul.

Fără emisiunea Viaţa Satelor, ar fi murit, poate, de foame, fiindcă, pe lângă că pensia ei era cât era, Bogdan nu dădea un ban în casă. Icăi, însă, i-a dat de două ori câte o sută de lei, cu care şi-a cumpărat ceva lenjerii şi o bluză. Şi câte ceva de la farmacie.

Venea la ea, la mansardă, cam la două-trei zile o dată, asta devenise, deja, o obişnuinţă. Nu-i făcea nici o impresie, era ca şi cum ar fi ţinut un sac de cartofi în braţe. Iar alor ei le trimisese o carte poştală, în care le povestea că şi-a găsit de lucru în Bucureşti, fără alte amănunte. Şi că stă cu chirie la o pensionară şi le cerea să-i trimită hainele din şifonierul ei.

*

Cati a fost, mai de mult, muncitoare necalificată la Neferal, undeva prin Pantelimon. Muncă grea şi plătită prost, astfel că slujba de la şcoala aceea de pe Kiseleff i s-a părut, mai târziu, răsplata pentru viaţa ei de chin de până atunci, un fel de concediu în Paradis.  Şi tot serviciului acesta i s-a datorat şi locuinţa ei actuală, o garsonieră dublă la etajul cinci. Sau de fapt, directorului, căruia i s-a făcut milă de ea, când a întrebat-o, la un moment dat, unde e strada Someş, unde avea ea viză de flotant, iar Cati i-a răspuns că e undeva pe Şoseaua Afumaţi. Chestia cu sentimentele creştineşti ale directorului e un fel de a spune, mila acestuia manifestându-se la mai puţin de o zi după ce Cati l-a găsit fix între picioarele profesoarei stagiare de limba română, pe placa de sticlă de pe biroul directorial. Compasiunea acestuia s-a manifestat printr-un ţâţâţî repetat de vreo trei ori, după care i-a spus să aibă un pic de răbdare, că-i vor găsi ei o locuinţa mai bună, în centru. Ei, căci nevasta directorului lucra la I.C.R.A.L. Iar el, directorul, spera că ea îşi cunoaşte interesul şi n-o să se apuce să trăncănească.

- Să mă bată Dumnezeu dacă… a protestat ea vehement.

- Lasă, nu te jura, a întrerupt-o el. În două-trei luni, îţi rezolvăm problema, numa’ un pic de răbdare să ai.

Teia a fost textilistă, ţesătoare la o fabrică de pe la marginea oraşului. Bolnavă de plămâni, a ieşit la pensie la patruzecişicinci de ani. La început, Cati n-a vrut nici să audă că ar putea-o găzdui, cu fi-su cu tot, cu Bogdan adică, în apartamentul ei de două camere „comandate”. Dar tot directorul ei de la şcoală a rezolvat-o şi pe asta. În ianuarie 1983, s-a eliberat un apartament identic cu al lui Cati, la etajul doi, fostul miliţian, văduv, ce-l ocupase fiind găsit mort la masă, cu faţa într-o farfurie. Puţind rău amândoi – şi el şi farfuria.

Nevasta icralistă a rezolvat-o şi pe asta, mare putere de convingere trebuie să fi avut directorul lui Cati, zău aşa. Aşa că sora ei a făcut pe dracu-n patru, a împrumutat de  pe unde-a putut şi a făcut curăţenie în apartamentul miliţianului răposat. Şi în camera de servici de la mansardă, în care voia să-l mute pe Bogdan.

După aceea, obţinerea buletinului de Capitală s-a dovedit floare la ureche.

Pân-aici, toate bune şi frumoase. Numai că pe Teia o aştepta în blocul ăsta, pe lângă un adăpost ce i se părea necrezut de confortabil, chiar luxos ar fi zis ea, şi o surpriză extrem de neplăcută.

Un etaj mai sus, locuia Tovarăşu Gheorghe, cadristul de la ţesătoria unde se îmbolnăvise ea.

*

Un nostalgic şi un paseist, acest tovarăş din vechea gardă – actualmente, pensionar şi el, bolnav şi scârbit de viaţă. Singura lui bucurie rămăseseră cele doar două halbe de bere săptămânale, băute în Cişmigiul din apropiere, cu doi foşti colegi cam de-o vârstă cu el.

Şi amintirile, cu care-şi plictisea, săptămânal, comesenii. De o mie de ori le spusese cum, prin anii 60, pe vremea când era şef la Cadre, atunci când avea o sticlă de votcă în fişet şi poftă să mai reguleze ceva, era suficient să dea un telefon pentru ca o tânără textilistă să se înfiinţeze la el în birou. Şi nici să nu spună ceva, cuiva, după aceea. Tare proaste, fetele alea. Se-mborţoşau una-două, dar asta nu-l mai privea pe el, treaba lor dacă erau curve proaste.

Iar Filofteia chiar proastă fusese. Poate că celelalte se descurcaseră, dar ea nici n-a ştiut cum şi i-a fost şi frică. Până şi lui Cati, soră-sa, nu i-a spus de sarcină decât atunci când aceasta devenise vizibilă. Cât despre cine era tatăl… nici vorbă. Pe Bogdan l-a crescut singură şi nemăritată a rămas o viaţă întreagă.

O apuca tremuratul când dădea nas în nas cu Tovarăşu Gheorghe, în lift sau la intrarea în clădire. O înspăimânta, o teroriza, chiar dacă nici măcar nu părea s-o recunoască.

Asta n-a durat, însă, prea mult. În primăvara lui 1985, Tovarăşu Gheorghe a fost găsit în bucătărie, spânzurat de o ţeavă din tavan.

*

În apartamentul tovarăşului Gheorghe s-a mutat după aceea o femeie, o tovarăşă impunătoare, cam de vreo sută de kile. Ea fusese, la vremea ei, prima femeie-maistru din industria socialistă. Şi anume, de la uzina Vulcan, unde, acum, era şefă la Depozite, peste magazia de vopseluri, singura de acolo care-ţi poate aduce un ban cinstit peste leafă – celelalte fiind depozite de „tablă” de oţel groasă de cinci sau zece centimetri, care nu-i interesează decât cel mult pe fabricanţii de tancuri.

Normele de consum erau destul de îngăduitoare cu cei ce ţineau pistolul de vopsit în mână, aşa că mulţi cunoscuţi de încredere ai maistoriţei, din satul ei îndepărtat de care i se făcea un dor năpraznic în timpul orelor de învăţământ politico-ideologic, mulţi consăteni ai acesteia, aşadar, au ajuns să-şi vopsească gardurile, grajdurile şi coteţele de găini cu grund de navă, anticoroziv. Şi, în ultima vreme, pe lângă aceia, şi câţiva băieţi de aici din bloc.

Unde tot mai multe uşi de la veceuri erau vopsite cu miniu de plumb.

3

Tavi, cel de la ea de la țară, primul ei bărbat. De ce l-a lăsat atunci, în prima lor zi, în prima lor seară? De curiozitate? voise să știe cum e? cum e să fii femeie? Că de simțit ceva pentru el, nici vorbă. Era mic, îndesat și avea o sculă monstruoasă, altceva nu mai știa despre el. Și dacă l-ar fi întâlnit pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Ca și pe cei câțiva care i-au urmat. Nu mulți, la urma urmei, de altfel nici n-ar fi știut să spună cam câți trecători prin sufletul ei ar fi trebuit să se adune ca să-i poată numi ”mulți”. Cu unii fusese bine, cu Guriță de pildă. Nu petrecuse cu ea niciodată mai mult de o oră, o oră jumate, în câteva dimineţi, când Bogdan era la servici.

L-a cunoscut la nici o lună după ce-şi luase în primire atribuţiunile de angajată a Teii.

Asta s-a întâmplat jos, în holul de la intrare, când se întorcea de la Alimentara, cu o cutie de detergent în mână. Din lift a coborât un domn cu cravată şi cu o geantă mare din piele de porc, de culoare maro. (Treaba asta, cu „domnul”, o moştenise pesemne de la maică-sa, ea îi zicea „domn” oricărui purtător de cravată.) Acela s-a proţăpit  în faţa ei, a măsurat-o din priviri de sus până jos şi a întrebat-o matale pe cine cauţi aici?

Stau la doamna Teia, a răspuns ea. Hm, a zis el, multă lume nouă pe-aici. Şi asta a fost tot.

După câteva zile, s-au întâlnit iar, tot la lift. De data asta, ea, cu un sac de gunoi de la madam Bunescu, pe care-l ducea jos, la tomberoane.

- Fac curăţenie la lume, pe-aici – a zis, când Guriţă s-a arătat surprins că o vede în postura aceea.

- Hm, a făcut Guriţă, s-ar putea să ne trebuiască şi nouă.

Iar la nici o săptămână după aceea, Teia a anunţat-o că are un client nou, pe domnul director de la etajul unu. Care, în dimineaţa următoare, i-a încredinţat aspiratorul şi apoi s-a retras, cu un teanc de hârţoage în mână, într-un mic intrând de lângă „sala de consiliu”, cu pluş roşu pe masa mare din mijlocul ei.

Pe la amiază, după ce isprăvise de aspirat în trei camere, Guriţă a chemat-o în bucătărie, unde îi pregătise câte ceva.

- O să gustăm ceva împreună, a poftit-o el. Pentru că era singur de aproape o lună şi nici n-avea habar cât avea să mai dureze situaţia aceasta, mânca la cantina uzinei, sau, mai rar, la un restaurant, i-a spus. Doamna, nevastă-sa, se afla undeva, pe lângă Medgidia, la părinţii ei,  care erau amândoi foarte bolnavi şi nici n-aveau pe altcineva să le poarte de grijă, aşa că pe el cădea acum toată grija casei, i-a mai spus.

N-a făcut mofturi, îi era într-adevăr foame, iar masa era plină de bunătăţi, nici la ea acasă nu avusese parte decât foarte rar de mezeluri fine, iar cu Roquefort acum făcea cunoştinţă. Guriţă a scos din frigider şi două sticle de bere Radeberger, dar ea a zis că nu bea, nu i-a plăcut niciodată berea.

- A, păi atunci, avem ceva mai bun pentru o domnişoară, a sărit el. Şi a scos din frigider o sticlă de vin alb, sec, merge bine cu aşa o gustare rece.

Iar după primul pahar: Şi acum, zi de unde vii şi cum ai ajuns aici.

I-a povestit nu chiar totul, dar aproape. Iar el, s-a arătat, pe rând, speriat, înduioşat, indignat – pentru ca, în cele din urmă, să se trezească deasupra ei, aproape sufocând-o. Încât ea a fost nevoită să se tragă de sub el, ca să-şi poată scoate ce-avea şi ea de scos.

Asta a ţinut până când Cati, sora Teii, a observat, rânjind, că la tovarăşu’ director se cam face curăţenie generală de trei ori pe lună, mult praf se mai adună-n casa aia, dreptu-i că e şi mare, oare toate-or fi mari pe-acolo? În ce o privea, Teia n-avea nici o pornire să observe chestii de-astea, de la Guriţă încasa pentru munca Africii aproape cât de la celelalte trei babe din bloc.

Iar într-o seară, când Ica l-a refuzat încă o dată, Bogdan a pocnit-o.

I-a povestit, plângând, lui Guriţă răutăţile lui Cati şi despre palmele încasate de la Bogdan. Acesta n-a avut nimic de comentat, dar, după o lungă tăcere, i-a cerut buletinul.

- În două-trei zile, ţi-l dau înapoi, asta e tot ce i-a spus.

Nu-şi imagina la ce i-ar fi trebuit lui Guriţă vreun act al ei. Voia s-o treacă în cartea de imobil? La ce bun, când ea nici n-avea buletin de Bucureşti?

Surpriza a fost mare: Guriţă i-a înapoiat buletinul, cu viză de flotant pe el, cu adresa apartamentului Filofteii. El ştie cum o fi făcut-o, că pentru asta i-a trebuit contractul de închiriere al Teii. Mai mult ca sigur, l-a căpătat de la administratorul blocului, care-l avea în copie.

Îi venea să sară într-un picior de fericire: era pe jumătate bucureşteancă! aproape cetăţeancă a Capitalei ReSeRe! Sentimentul acesta n-a durat, însă, decât până în ziua când Teia a aflat că are de plată, la întreţinere, pentru încă o persoană. Aceea fiind, evident, Ica, Africa.

Teia şi fiu-său au urlat amândoi la ea o seară întreagă, ameninţând-o că au s-o dea afară, să moară pe maidan, ca un câine. Despre banii ce-i încasau de pe urma ei n-au suflat o vorbă.

Mai rabdă un pic, a sfătuit-o Guriţă, te scot eu de aici, acum e mai simplu, că ai viza aia.

Într-adevăr, după nici două săptămâni, i-a cerut diploma de bacalaureat şi buletinul. A doua zi, era angajată la uzina Cazanul Roşu, ca ajutor de bibliotecar.

Bibliotecara, şefa ei directă, mai avea puţin până la pensie şi carte mai puţină decât Ica. Dar avea vechime. Şi era nevastă de miliţian.

De altfel, Guriţă era aproape singurul vizitator al bibliotecii, unde cerceta, periodic, colecţia de Buletinul Oficial. Celălalt fiind şeful Oficiului Juridic – pe care Guriţă îl numea Orificiul Juridic.

Leafa era foarte mică, şapte sute şi ceva de lei, ar fi murit de foame cu ea, dacă ar fi fost să se descurce pe cont propriu. Însă a avut Guriţă grijă şi de asta: chiar în ziua angajării, după ce un moşulică de la Administrativ a plimbat-o prin toate birourile unde avea de semnat câte o hârtie, acesta a dus-o la căminul de nefamilişti al uzinei, unde, pentru o chirie ridicol de mică, avea să ocupe o cameră. În exclusivitate! fiindcă o bibliotecară adjunctă, o intelectuală vasăzică, avea nevoie de condiţii pentru studiu, nu ca vecinii ei din acelaşi cămin, care se-nghesuiau câte patru în cameră.

A ei avea chiuvetă, baia aflându-se la celălalt capăt al coridorului. Oricum, e de-o sută de ori mai bine decât la ăia, şi-a zis Ica, fără pic de recunoştinţă pentru Bogdan şi familia lui. Caloriferele nu  merg, a informat-o moşulică de la Administrativ, şi uite că mai e puţin şi vine iarna, aşa că o s-o ajute el să-şi procure un reşou improvizat, că tot nu va avea de plătit curentul.

Counter instalat la 23 august 2022


SHE TOO

August 23rd, 2022

1933:


Într-un interviu acordat cotidianului Völkischer Beobachter, Eva Braun mărturisește că a fost agresată sexual de Albert Einstein.

.

Counter instalat la 23 august 2022


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (101)

August 14th, 2022

https://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-25687844-nicusor-dan-semnat-dispozitia-demolare-pentru-cathedral-plaza.htm

Timp de cam patru ani, adică până prin februarie 2010, am trecut zilnic pe trotuarul din fața catedralei Sf. Iosif și a noului zgârie nor, ducându-mă la slujbă. A mea fiind la vreo două străzi mai încolo, Transilvaniei colț cu Th. Aman. La un moment dat, când construcția ajunsese pe la etajul 10 sau 12, trotuarul din față a început să se lase, să se înfunde, să se copăiască. În câteva zile, gropița din asfalt ajunsese cam la 20 de centimetri adâncime. În rest, nu era cine știe ce de capul ei, n-avea mai mult de juma de metru lungime. Dar pe mine, care, în 1968, mă aflasem pe șantierul aerogării Otopeni, adică în balta desecată Pasărea, unde văzusem niște gropițe de felul ăsta și unde aflasem de la niște oameni de meserie câte ceva despre structura cam nesigură a solului din zona Capitalei, pe mine, vasăzică, gropița de pe strada Berthelot m-a pus pe gânduri. Mai ales, când am văzut că, după câteva zile, a fost astupată cu beton, cu șapă. Umplutura aia de beton trebuie să fie și acum tot acolo, iar cine are vreo curiozitate n-are decât s-o admire.

& apropo:

Eram la Bulandra, la Sala Izvor, în seara de 4 martie 1977. La premiera ”Răceala” de Marin Sorescu. Când a început să se bâțâie podeaua sub noi și să scârțâie zidurile, i-am spus fetei cu care eram ”stai liniștită, e cutremur”. Și apoi, ne-am strecurat cu chiu cu vai (eram la un mijloc de rând), iar la ieșirea din sală, în ușă, era ceva ca o bocceluță, probabil o femeie, pe jos. N-am putut să mă opresc s-o ridic, mă presa omenetul din spatele meu, n-am putut decât să sar peste ea, s-o feresc. Și nu sunt sigur că toți cei care veneau din spate au procedat la fel. În ziua următoare, am cărat molozul și sfărâmăturile din Institutul nostru, care era în aceeași clădire cu Sala Izvor. Cu ocazia asta, am văzut de aproape crăpătura șerpuitoare de pe casa scării, largă de să-ți bagi pumnul prin ea, care se întindea în zid de jos pînă la etajul 7, în turn. Am fost, de atunci, la câteva zeci de spectacole la Sala Izvor – și de fiecare dată, mi-am adus aminte de crăpătura aia. Mă gândesc și acum că or fi astupat-o cu un pic de șapă, imitația aia de beton din care poți să faci tencuială. Sau podea în cotețul de găini.

*

Cică, acum un secol și ceva, un pacient bucureștean a ajuns la Viena, în cabinetul celui mai celebru psihiatru al vremii. Unde pacientul nostru s-a băgat sub birou și a început să latre. După ce l-au scos de acolo și medicul l-a consultat cu mare atenție, acesta i-a întrebat pe aparținători cu ce anume s-a ocupat bolnavul de-a lungul vieții sale, ce meserie avea.

- A fost prim ministru, au răspuns aceștia.

- Fericită țară! asta-i tot ce a mai putut să zică marele alienist – după cum susține Tudor Arghezi, autorul acestei scurte consemnări.

Mi-am adus automat aminte de povestioara asta dând, pe site-ul Contributors.ro, de o recenzie semnată de dl Mircea Morariu de la Oradea. În care dl prof univ dr în cauză comentează pertinent o recent publicată carte despre teatrul românesc.

https://libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/

Ce face un domn prof univ dr? Pune note, desigur. Că dacă nu el, atunci cine? Așadar, M.M. o face de la înălțimea poziției sale de prof sans peur et sans reproche, judecând sever, din statuara sa poziție universitar-ardelenească, nimicnicia contemporanilor săi din teatrul românesc. Iar tu, cititorul de rând al Contributors.ro, iei – spiritualmente – poziția de drepți în fața competenței, dar mai ales, a stratosfericei sale altitudini morale. Asta, până dai de articolașul acesta dintr-o gazetă locală:

https://www.ebihoreanul.ro/stiri/farse-periculoase-reputatul-critic-si-profesor-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuiri-cu-sms-uri-157884.html

Cum? cum să hărțuiască un ditamai prof univ dr și să amenințe lumea, la adăpostul anonimatului, ca ultimul escroc și prădător șantajist? E posibil așa ceva? Este, zic Organele, dar nu luăm măsuri împotriva sa fiindcă e, vorba aia, persoană însemnată în urbe. Nu e de competența noastră, lasă ele să se înțeleagă – și cam au dreptate: e de competența Secției Psihiatrie.

Așa că domnul prof univ dr rămâne prof univ dr și influent publicist.

Bine-a zis doctorul de la Viena, fericită țară!

https://www.contributors.ro/o-carte-cu-de-toate-pentru-toti/

*

DCE comentează, pios-înfiorat, fragmentul dintr-un roman scos, mai acum câțiva ani, de Dumitru Popescu-Dumnezeu – în care celebrul zbir ceaușist descrie trăirile prilejuite de futaiul conjugal, legitim, calmul și serenitatea induse de găozul familiar, împăcarea de-a dreptul serafică prilejuită de sentimentul că Fut Frumos a nimerit unde trebuie și nu rătăcește în bezna cine știe căror cotloane excitante și crevase obscen-incandescente, unde-l pândesc ghearele și colții vreunor bestii antipartinice și perfide inamice ale Spermatozoidului Partidului Comunist Daco-Scorniceștean, Doamne apără și păzește.

https://www.dcnews.ro/scriitorul-roman-lingusit-inainte-de-89-si-criticat-ulterior-daniel-cristea-enache-altii-la-varsta-asta-isi-agata-ghetele-n-cui_869997.html

Mai multe despre acest subiect:

https://www.contributors.ro/vechilul-ideologic-popescu-dumnezeu-tezele-din-iulie-si-mitul-omului-nou/

*

Țoapă grasă între două vârste, de pe la Târgoviște, absolventă de UNATC zice ea, dă contracost lecții de comportament în lume și de succes în viață. Toate astea, într-o românească stâlcită, de parcă ieri a debarcat venind din Somalia.

Hai că ești bestie, îmi zic. Păi poți să i-o iei în nume de rău? Miniștrii noștri sunt mai culți? Vorbesc ei o limbă mai corectă?

*

”Nici eu.” Am comentat cu aceste două vorbe postarea unui prieten - și deodată, fulgerător, mi-am adus aminte că ele, cuvintele astea au constituit cea mai mare gafă din viața mea (care, de altfel, n-a dus deloc lipsă de așa ceva). Pe la începutul anilor 90, în Piața Amzei, am dat nas în nas cu Silviu, un vechi prieten al meu, ajuns după 1989 o importantă personalitate, cu care nu mă mai întâlnisem de mai bine de un deceniu. Dar, în urmă cu vreo doi ani, fusesem coleg de birou cu Jeni, nevastă-sa. Pe care, schimbându-mi eu locul de muncă, n-o mai întâlnisem de atunci. Silviu, un tip cu șapte ani mai bătrân ca mine, se afla acum, în Piața Amzei, însoțit de o tânără despre care am crezut că e fiica lui, știam că are una.

- Salut, Silviule, am zis, ce mai faci, cum o mai duci? Ce mai face Jeni? n-am mai văzut-o de mult.

- Nici eu, face el, pe un ton glacial.

Și atunci am priceput într-o fracțiune de secundă, că liceanca de lângă el era noua Jeni. Și că ar fi fost mai bine să mă teleportez, naibii, altundeva. De exemplu, în vreo mină de cărbuni. Sau în gaură de șarpe.

*

Pe la începutul anului 1990, m-am trezit cu un telefon de la ACIN. Asociația Cineaștilor, așa se numea în momentul acela actuala Uniune a Cineaștilor, adică UCIN. Mă invitau la ședința Secției Critică a ACIN, care avea să aibă loc la răposatul cinema Studio de pe Magheru, în dimineața următoare. Am întrebat-o pe ființa de la telefon (femeie, mi se pare) ce aveam eu de căutat acolo.

- Aveți, cum să nu, mi-a răspuns ea, sunteți membru ACIN de șapte ani. N-ați depus dumneavoastră o cerere de înscriere în 1983?

Am început să râd nervos și mi-am reținut cu greu niște vorbe sincere.

- Păi de ce nu mi-ați spus chestia asta mai de mult?

- Nu aveam numărul dumneavoastră de telefon.

În fine, a doua zi eram prezent la ședință. Mi-aduc aminte că eram acolo vreo douăzeci de inși. Ne cunoșteam cu toții, dar nu ne mai văzusem de ani buni. Nu ne învârtisem prin aceleași locuri în deceniul precedent. Eu, de exemplu, fusesem muncitor necalificat în industria grea, șomer…

Una dintre organizatoare m-a abordat scurt:

- Aveți de plată cotizația restantă. Din 1983 până la zi.

Asta făcea cam o mie de lei. Desigur că-mi venea s-o cârpesc, dar m-am abținut. Mi-am zis că dacă tot visasem încă din studenție să fiu critic de cinema cu acte…

…După inevitabilele înjurături rituale la adresa lui Ceaușescu și a Partidului Comunist Român (așa era obiceiul la ora aceea), s-a intrat în fondul problemei, adică în chestiunile organizatorice. Una dintre cele mai arzătoare fiind șefia revistei Cinema. Aici, discuția a fost mai rău decât aprinsă. Una dintre tinerele și prezentabilele mele colege de facultate, angajată a revistei, avea ce avea cu șefa ei. A sfârtecat-o, alt cuvânt nu găsesc, a rupt hălci din ea. Ajunge să spun că, începând din clipa aceea, respectabila cronicăreasă de cinema și autoare dramatică de succes nu a mai existat, a trecut într-o altă stare de agregare a materiei – nici lichidă, nici gazoasă, ci mai degrabă ectoplasmică. Nimeni n-a mai auzit de ea timp de aproape un sfert de secol.

Asta, până am dat eu de un volum al memoriilor ei. Al doamnei ex-tovarășe – care, de altfel, a fost una dintre cele mai talentate femei din cultura românească. Unde scena sângeroasă la care asistasem în 1990 era descrisă ca o discuție amicală, iar tânăra colegă cu porniri canibale, ca o bună prietenă a memorialistei.

*

Pe vremuri, când am făcut eu armata, era în mare circulație un banc potrivit căruia oamenii se împart în – citez – șefi, șefuți, futuți și răsfutuți. Iar în `91, după mica noastră Revoluție, le cam țâțâia curu` la toți, dar mai ales celor din a doua categorie menționată aici. Șefii cei mari, adică securicii, știau că-i păcăleală, că doar ei îi scoseseră la înaintare pe nea Nelu și ai lui, așa că-i durea în paratrăznet, dar șefuții nu erau prea siguri de chestia asta. Și ca să n-aibă surprize, s-au apucat de făcut cadouri Popeurului Revolționar, adică acelei subîncrengături de vietăți la care se referă (și) tabelul de mai jos.

https://www.presidency.ro/files/userfiles/anexa_decret_revolutionari.pdf

La Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I. L. Caragiale București, instituție de învățământ superior absolvită pe vremuri și de subsemnatul, studenții făceau răzmeriță. În fruntea lor, un tânăr revoluționar, fecior de general de Securitate, zbiera pe coridoare că profesorii trebuie dați afară, fiind nomenclaturiști. Așa că aceștia, în frunte cu rectorul și cu decanul, nu prea mai dormeau bine noaptea, tot stând ei să chibzuiască în ce fel ar putea fi îmbunată gloata furioasă de la poarta Bastiliei. Una din soluții fiind admiterea în recent rebotezata Academie de Teatru și Film București. Dacă, până în urmă cu doi ani, se intrase pe bază de pile, telefoane de la CC și DSS, rudenii și în cel mai rău caz, pe bani gheață, acum venise momentul să se schimbe lucrurile. Cifra de școlarizare a fost suplimentată la iuțeală, iar tinerii cu înfățișarea cea mai revoluționară au fost admiși pe baza unor examene care doar Dumnezeu știe dacă au avut loc. Sau poate nu tocmai El.

În 1991, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, iar atribuțiunile mele se numeau, pompos, ”Buget, Personal, Achiziții de texte dramatice”. În anul acela și în următorul, mi-aduc aminte că am făcut față cu stoicism unui număr oarecare de vizite ale diverșilor solicitanți de posturi în teatrele din Capitală. Pe care, din păcate, i-am refuzat, de unde naiba posturi noi, când nici bani de salarii pentru cele vechi nu prea erau? Printre solicitante, mi-au reținut atenția câteva studente de la Teatrologie - cursuri de zi, secția pe care-o făcusem și eu (cu mențiunea că, pe timpul meu, ea s-a numit Teatrologie-Filmologie). Toate, trecute de vârsta studenției. Iar una dintre ele, în mod special. Mai întâi, fiindcă ”fata” în cauză arăta cam 40-45 de ani, cu uzură avansată. Grasă, buhăită (unde ești tu, Bufnici?), părea, fără exagerare, o boschetară trezită dintr-o grea beție. Și nici prea multe cărți nu părea să fi citit la viața ei, asta se vedea de cum deschidea gura. Mi s-a recomandat ca revoluționară din orașul ei ardelenesc și m-a somat s-o angajez într-un teatru bucureștean, ca să aibă din ce trăi.

Dat fiind că, până atunci, o diplomă de IATC fusese un privilegiu de care se bucuraseră doar câțiva, lumea avea tendința să creadă că așa aveau să stea lucrurile și în continuare, iar perspectiva obținerii ei ”democratice” a fost fluturată atunci prin fața nasului unei mulțimi de veleitari naivi; ceea ce, printre altele, a dus la totala demonetizare actuală a meseriilor artelor spectacolului în Patria noastră.

Revoluționarilor din orașe unde nu s-a întâmplat vreo Revoluție nu li s-au dat decorații, ci, în unele cazuri, locuri la IATC.

Iar studenta de care zisei s-a apucat de astrologie.

Pampam!

*

KKREA LUMII

https://www.kaufland.ro/utile/avantaje/broasca-testoasa-reciclare.html

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Și îi colectează Kaufland sticlele goale și cutiile goale de bere.

*

.

*

”Tigrul alb”. Pot spune că n-am văzut în viaţa mea minciuni mai sfruntate ca în filmul ăsta. Că tancul T34 ar fi avut stabilizatorul giroscopic care i-ar fi permis să ochească din mers – în realitate, scula aia, care e un semi-pilot automat, o copie adaptată a sistemului de navigaţie al rachetelor nemțești V1 şi V2, a fost pusă abia pe tancul rusesc T54, apărut după război. M-am jucat cu T34 şi cu T55, conducându-le şi trăgând cu ele, aşa că ştiu bine ce spun. Şi mai sunt şi alte aberaţii în filmul ăsta, dar nu mai mi-aduc aminte de ele acum. Ar trebui să-l revăd – şi chiar nu merită.

PS. Ajunge să ştim că Tiger avea blindaj frontal de 10 cm grosime, iar T34, numai de 6 cm şi că viteza inițială a proiectilului de 88 mm nemţesc era de cca 900 m/sec (după alte surse, de 1000 m/sec), iar a celui de 85 mm rusesc era de 700 m/sec. Regizorul ăsta, Șahnazarov, chiar era ceva de capul lui înainte de clipulețul ăsta publicitar, nici nu-ți vine să crezi cât de repede s-a tâmpit. Propaganda rusească din ultimii 30 de ani e cu zece clase sub performanţele bunicilor ei din anii 1920-1940. Sau poate că s-o mai fi deșteptat lumea între timp.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Tigrul_alb_(film_din_2012)

*

Cine vrea să înțeleagă ce anume vede la telejurnal poate să citească acest mic roman despre New York-ul de după 11 septembrie. În care autorul spune că pe toți taximetriștii newyorkezi îi cheamă Mohamed (sau așa i se pare lui).

https://www.nytimes.com/2022/08/13/nyregion/rushdie-video-stabbed-ny.html


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (100)

July 5th, 2022

Ţineţi-vă bine, acesta e număr jubiliar

.

GROS-PLAN, gros-planuri, s. n. (Cin.) Mod de încadrare în tehnica filmării, în care fotograma cuprinde numai un detaliu sau fața personajului. [Pr.groplán] – Din fr. gros-plan.

Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

.

A zbura, zburare. La Hotnews.ro

.

Cică Maria Ciobanu, actualmente domiciliată în SUA, e “ciorcârlia” muzicii românești. Așa scrie Click.

.

28 aprilie 2022. “Li se spun”, ce dracu’ să le mai spui.

.

18 mai 2022. ADEVĂRUL şi garda la sol, proeminentă. O fi gravidă?

.

18 mai 2022. “Ramure” la HOTNEWS.RO.

.

27 mai 2022. Despre “celebra manta albă, ajunsă până și de râsul neperdeluit al vulgatei” vorbește dl Vasile Spiridon în rubrica sa de, după cum afirmă, “istorie literară” (România literară nr. 21-22/2022, pag. 6). În ce mă privește, nu prea cred că Vulgata, adică traducerea Bibliei, a făcut vreo glumă fără perdea cu privire la mantia albă a bietului Heliade Rădulescu. Că de el era vorba.

.

Alta, minunată. Și tot în România literară, nava-animal a Uniunii Scriitorilor din România – nr. 21-22 din 27.05.2022, pag. 19: “puzderia cărților mediocre și submediocre, ce se mai și lansează cu turle și surle…” Probabil, ca să urle. Cugetarea de mai sus aparține unei doamne Ileana Roman.

27.05.2022. În acelaşi număr 21-22 al României literare, dl Nichita Danilov scrie următoarele: “…Rusia s-a întors la iobagie… la sclavagie”.
Apoi, “unii… proveneau din rândul târgoveților, a nobililor și a mujicilor…” Acordul, săracu’ de el…
Apoi, “Cu câtă sagacitate i-au pedepsit și apoi i-au prigonit înăuntrul și în afara granițelor Rusiei…” Eu zic că nu de “sagacitate” era vorba aici, ci de “ură, încăpățânare, îndârjre, răutate, furie, duşmănie” etc.
“Fruntaliile” sunt, în cel mai rău caz, “fruntarii”. Ba chiar “frontiere”, de nu cumva “granițe”.
În confuzie, nu de critici duce lipsă Rom Lit. Are destui, har Domnului. Da’ un profesor de Limba Română nu i-ar strica. Nivel gimnaziu.

*

Dacă în ţara noastră ar exista cu adevărat o cinematografie, ştirea de mai jos s-ar transforma de urgenţă într-un scenariu comic de mare succes. La italieni, pe vremuri, ar fi ieşit din ea o comedie explozivă de Monicelli, cu Sordi în rolul principal. (Dacă ea, ştirea asta, chiar e adevărată. Mie-mi vine să cred că nu e. Că prea-i mişto.)

https://ziare.com/roman-arestat/roman-arestat-italia-partenera-viata-inselata-sotie-var-1749863?fbclid=IwAR1cgJXXBae0W1MyuynSD5oHv__d0VO4Tw6eLi440mVkz1J7_WsXycIHiAc#.YsVMtPjBXBo.facebook
Counter instalat la 6 iulie 2022




O MIE ŞI UNA DE MORŢI (99)

July 3rd, 2022

PIEDONE A ÎNCEPUT SĂ DEA PE GOARNĂ

https://www.g4media.ro/perchezitii-la-sediul-unei-asociatii-infiintate-de-fostul-primar-al-sectorului-5-daniel-florea-asociatia-acuzata-ca-a-drenat-30-de-milioane-de-lei-de-la-primaria-de-sector.html

*


https://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/cea-mare-frauda-financiara-ultimii-ani-politia-vorbeste-23-milioane-20964150?fbclid=IwAR0LweJesarE0j-9b9juxDk1w4GC-lugYJgwzhn5JVnJDgf3Swc6ROrriSs

Nu vă faceţi griji, gaura a fost astupată cu bănuţii acţionarilor. Adică, din pensiile lor amărâte, vai de popou’ lor, săracii.

Acum un an, ceva foarte asemănător s-a întâmplat la Raiffeisen Bank, agenţia de pe bulevardul Magheru, din buricul târgului Bucureşti (vezi link-ul de mai jos). Tânărul director de acolo a şutit 60.000 de euroi, cash, din chiar seiful agenţiei. Autorităţile l-au priponit, dar la scurt timp după aceea i-au dat drumul. Cică a dat banii-ndărăt. Pe alde Stan Păpuşă, dacă fură un kil de brânză, îl bagă la Mititica fără drept de apel. Că n-are el de unde să dea brânza înapoi.

https://www.bancherul.ro/stire.php?id_stire=20680&titlu=directorul-agentiei-raiffeisen-bank-magheru-a-furat-60.000-de-euro-din-tezaurul-bancii

*

“Senior”! Cică “senior”! Când îl aud pe tot nespălatul pronunţând cuvântul ăsta când vrea să spună “moşi”, “babe”, “pensionari morţi de foame”… îmi vine să-i trag una peste bot. Spune-i, mă, în kyzda mă-ti, moşului moş! că nu descinzi nici din Wilhelm Cuceritorul, nici din Carolmagnul! Eşti de-aci, de la porţile Orientului, cu civilizaţia lui Gingis Hotel spânzurată deasupra capului! Cu frizură pariziană şi cu călcâiele crăpate, vorba lu’ nen’tu I.L. Caragiale!

*

Toate sunt abuzate, toate sunt violate, toate sunt MeToo. Bine bine, da’ curse nu mai sunt? Unde sunt curbele d’antan?

În cu totul altă ordine de idei: aş vrea să văd pe unde vom scoate cămaşa după ce vom aduce în ţară nişte zeci/sute de mii de militari străini, pe termen de luni/ani.

*

Pe vremuri, comunismul nu era deloc un lucru bun, nazismul era şi mai rău, iar ţările civilizate stăteau cu deştiu-n gură. Erau vremuri grele şi complicate. Aproape la fel ca azi.

*

VEDERE DE PE STRAPONTINĂ

https://www.rfi.ro/special-paris-145913-cannes-2022-filmul-metronom-al-lui-alexandru-belc-premiul-pentru-regie-la?fbclid=IwAR33nOXp8_AZSOl2IekINVOK4KJlTpWx8eJHNO55AcD5inAaXts41SWv4QY

Mai tâmpit decât permite Constituţia României (de cea a Franţei nu ştiu, nu mă bag).

  1. “de partea sa” - a vrut să spună “în ce îl priveşte”
  2. “sălbatec” - rom. “sălbatic”
  3. “premiul pentru cea mai bună performanţă” - rom. “cea mai bună interpretare”
  4. “producătoarea italiană Valeria Golino” - chiar dacă eşti un băiat dintr-o zonă defavorizată de Dumnezeu şi de Fondul Monetar Internaţional şi nu prea ai acces la informaţie, pe site-ul festivalului scrie că Valeria Golino e actriţă şi regizoare.

Pe zmeul care-a scris minunile astea îl cheamă Vasile Damian (Radio France International).

*

ETIMOLOGIE

Barbar = 2 baruri. Pileală… căcălău, votre majesté.

*

Am văzut pe internet nişte filmuleţe din Ucraina, cu localnicii rămaşi aproape doar cu hainele de pe ei, în urma bombardamentelor ruseşti. Nefericiţii încercau să mai facă un ban vânzându-şi ultimele lucruri care le mai rămăseseră, într-un fel de talcioc improvizat pe trotuar. Şi mi-am adus aminte că exact aşa arăta Chişinăul când l-am vizitat eu pentru prima oară, în 1992. Numai că atunci, cei care-şi vindeau ultimele boarfe întinse în mijlocul străzii, ca în filmuleţul ăsta, erau rusofonii, care, la Chişinău, erau mai numeroşi decât moldovenii de baştină. În 1992, după implozia URSS-ului, toţi rusofonii de acolo rămăseseră fără singura lor sursă de venit, salariul. Şi crăpau, efectiv, de foame. Băştinaşii, însă, care, în genere, proveneau din mediul rural, aveau ce mânca – din ce-şi procurau de acasă de la părinţii sau rudele lor. Şi să nu vă mai spun cum te priveau cei cu ciurucurile de pe trotuar când te auzeau vorbind româneşte.

*

Kanamat, Şoigu… ruşii îşi pun la treabă supuşii din colonii. Ce, franţujii nu procedau la fel cu senegalezii lor? Şi englezii, cu indienii lor? Decât că ăia făceau chestia asta acum aproape un secol. Decât că ruşii sunt mai întârziaţi nu cu un secol, ci cu mai multe.

https://stirileprotv.ro/stiri/international/armata-ucraineana-a-eliminat-inca-un-general-rus-o-racheta-stinger-o-explozie-si-asta-a-fost.html?fbclid=IwAR3uVNywfB-dcbK4pZbhxJC8ghUsPmKJLTGKyn-ycehPIgo8hgfmZyj1DYo

*

La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Şi japonezii, pod peste Dunăre. Mai rămâne să-i facă NATO şosele. (De deraieri pe ruta trenurilor cu grâu ucrainian se ocupă Putin).

https://adevarul.ro/locale/braila/noi-imagini-lucrarile-podul-suspendat-dunare-braila-montajul-tablierului-avanseaza-rapid-video-1_627229435163ec4271079b2b/index.html?fbclid=IwAR0xCbc0WzMnsMt5MqsHPb7KHXDPe1jqa8rJLTxZYKTRzPm44NZuiYyMf6E

Vezi şi

https://www.realitatea.net/stiri/actual/tren-deraiat-11-vagoane-pline-cu-marfa-au-cazut-de-pe-sina-circulatia-feroviara-intrerupta-pe-ruta-pascaniiasi_62bc7b6fb1b5bc12100a0bb2?fbclid=IwAR2JylWaNcGtmOH8DPDnITk54WIVsSBsKW4WYZK5wUbCuB_89YKl75xiy4w

*

AMINTIRI DIN COCCIXLAND

2003:
Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap: o mare şi importantă Televiziune şi-a adus aminte de mine.
O tânără, drăguţă şi vioaie producătoare, care a auzit de la un colaborator de existenţa mea, îmi propune să fac nişte scurte prezentări ale unor filme „de artă” (adică nu fabricate la Hollywood). Mă lămuresc, din primele secunde ale discuţiei, că nu va fi vorba nicidecum de ceea ce se cheamă „comentarii de specialitate”. Oricare ar fi valoarea lor (şi din câte am înţeles, ar urma să nu prea fie), nu va trebui s-o spun pe şleau. La urma urmei, e explicabil şi scuzabil: deoarece comentariile mele vor fi plasate înaintea filmelor, va trebui să pun accentul pe ceea ce le face atrăgătoare, nu pe cusururile lor. Nu poţi spune, într-o asemenea situaţie, ”dragi telespectatori, filmul pe care îl veţi vedea este o tâmpenie”. Chiar dacă este.
Chestia asta nu prea consună cu apucăturile mele de critic băţos şi rău de clanţă, dar, cum am de plătit numai pentru telefon cam o treime din leafa-mi actuală, mai las naibii principiile, zic da şi mă apuc să scriu materialele publicitare în chestiune.
Circul începe odată cu apariţia contractului pe care trebuie să-l semnez. Televiziunea a pregătit unul în care se spune că poate face cam tot ce doreşte cu materialele mele – să le redifuzeze de câte ori are poftă, să le vândă altor televiziuni sau mai ştiu eu cui, să le trimită, pe bani sau gratis, centrelor culturale româneşti de prin diverse capitale occidentale etc. Pe scurt, cam şapte optimi din text enumeră drepturile ei. În ce mă priveşte – nimic, în afară de suma ce-mi va fi plătită. Îi spun producătoarei că aş vrea ca în contract să mai figureze o singură clauză: ca eu să fiu anunţat ori de câte ori această (de altfel, puţin probabilă) utilizare ulterioară se va produce. Şi adaug că sunt de acord să nu mi se plătească eventualele utilizări ulterioare.
(Cererea mea nu e chiar nemotivată. Acum zece ani, aceeaşi televiziune a difuzat un film documentar despre teatru, de o oră, făcut de mine. El se numea Teatrul în căutarea identităţii şi avea ca subiect primul festival de teatru în limba română din Republica Moldova. Scenariul şi montajul îmi aparţineau, filmările, efectuate de un operator de la emisiunea de actualităţi a televiziunii basarabene, au fost conduse în exclusivitate de mine, iar doamnele de la televiziunea bucureşteană, care nici nu ştiau de existenţa festivalului de la Chişinău, au realizat doar postprocesarea, plus o modificare pleonastică şi motivată numai de dorinţa de a-şi vedea numele pe generic. Una peste alta, până la urmă m-am trezit „consultant de specialitate”.)
Dar să revin la circul actual. Auzindu-mi pretenţiile neruşinate, producătoarea, asistată de o colegă, face o scurtă criză de nervi, îmi ia mâna, mi-o pune pe sân (de loc urât, din câte-mi dau seama) ca să simt cât de repede îi bate inima şi îmi declară că ea stă prost cu sănătatea. Şi că are chisturi ovariene. N-am nici o vină, îi spun – şi nici nu îndrăznesc să sper că voi contribui, cu modestele-mi puteri, la remedierea situaţiei.
În fine, după două ore de discuţie înfierbântată şi după ce i se promite producătoarei că nu va fi dată afară pentru asta, înscriem în contract clauza cu pricina.
E limpede că filmele pentru care am apucat să semnez sunt ultimele cu care am de-a face la televiziunea cu pricina. Totuşi, plecând de acolo, îmi spun, melancolic, că de mult nu mi-a mai luat o fată de vârsta ei mâna ca să mi-o lipească de-al ei sân.
Eşti o brută meschină şi încăpăţânată, îmi mai spun. Merită să colaborezi cu Televiziunea în orice condiţii, chiar şi ca „negru”. Ai văzut de ce compensaţii poţi avea parte ?

PS. Ce nu v-am spus a fost că, în 1993, am refuzat să încasez onorariul oferit de TVR. Ați văzut ce fraier puteam să fiu?

*

CEA MAI, CEL MAI

.

*



Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (1)

May 17th, 2022

Tocmai ce am aflat că acestei reviste i-a fost tăiată finanţarea. Cel mai probabil, fiindcă m-a publicat pe mine (pag. 13 în numărul de faţă):

https://actualitatealiterara.ro/AL117.pdf

*

ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR

1

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”.

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Jandarmul şi jandarmeriţele, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Călăreţul electric, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă. După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râse găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt? Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

S-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier. George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea, îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică. Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar el și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Aceea n-a fost, însă, o rană serioasă, adică o leziune, ca să zicem așa. Ca dovadă că până  seara, Tavi a și uitat de ea, s-a strecurat din nou în magazie, unde a chemat-o, șoptit, într-un moment când ea ieșise în curte.

Și a terminat treaba pentru care venise de dimineață – fără ca ea să fi scos vreun sunet. Deși de durut, o duruse.

Tot sărutând-o, George a făcut-o să se întindă pe bancă şi, cu toată împotrivirea ei tăcută (căci ei îi era mai frică decât lui să nu-i descopere vreunul, miliţianul de la intrare, de pildă, care s-o întrebe de buletin şi de viză de flotant), fără să ia în seamă gemetele şi mârâielile ei disperate, a dezbrăcat-o şi şi-a văzut de treabă.

- Ei hai, nu te mai fasoli atâta, a zis el după un timp, sărutând glezna care i se odihnea pe umăr, că nu eşti fată mare. Spală-te numa’, uite, ia săpun de-aci.

Ceea ce a şi făcut, apa era rece, iar ea a început să plângă.

De ce plângi, a mai zis el, nu-i sfârşitul lumii, ai mai făcut-o cine ştie de câte ori.

S-a dovedit, însă, că Africa avea şi alte motive să dispere. Printre care, împrejurarea că bătrânii de la Piața Chibrit, la care stătuse-n gazdă pe timpul examenelor de admitere, îi puseseră în vedere să-şi ia bagajul şi s-o şteargă, căci le plătise doar pentru zece zile. Care cam trecuseră de alaltăieri. Şi în afară de asta, nici bani de tren nu mai avea destui, ar fi putut să încerce doar cu  naşu’ – şi îi era frică.

Mda, a zis el scărpinându-se în creştet, trebuie să-ţi iei valiza, să nu ţi-o oprească ăia. Du-te şi ia-o. Adică nu… ia stai un pic. Stai să-l întreb pe Doru… un pretenar de-al meu, băiat de gaşcă.

George a ieşit şi s-a întors după câteva minute, însoţit de un băiat care părea mai tânăr chiar decât ea, un brunet pletos,  cu ochi verzi.

- El e Bogdan, a zis George, lucrează aici, la Transporturi. I-am spus care-i situaţia ta. Te duci cu ea s-o ajuţi să-şi ia lucrurile?

- Şi după aia, eu ce fac?

- Nu te mai smiorcăi… stai să vedem…

- N-ai unde sta? a întrebat noul venit. Se aranjează, am eu o cameră liberă.

Toate astea s-au întâmplat precum în vis, mai târziu Africa s-a gândit adesea la fiecare pas și fiecare gest pe care l-a făcut în ziua aceea, fără să-și fi imaginat vreodată că lucrurile ar fi putut, cumva, să se desfășoare altfel. De pildă, să fi intrat la Medicină. Sau să se fi angajat ca vânzătoare la Alimentara din sat, cum voise maică-sa să-i aranjeze, printr-un șir lung de combinații și de ”pile”.

După aceea, George a condus-o până la poartă și apoi, până la colțul străzii, unde l-au așteptat împreună pe Bogdan.

- Pa, i-a zis el când Dacia condusă de acesta a oprit lângă ei, o să trec să te văd mai pe seară.

Noul ei cunoscut ținea, pesemne, s-o impresioneze cu orice preț, a condus ca un nebun tot drumul, abia reușind să evite un camion și fiind cât pe-aci să calce o femeie, pe zebră. În cele din urmă, când a ieșit pe poartă cu geamantănașul și cu cele două pungi de plastic pe care i le ducea gazda ei, iar Bogdan s-a repezit să o ajute, bătrâna a holbat ochii la cartonașul din parbriz pe care scria TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ ACCES.

Au plecat mândri de acolo și nu s-au mai oprit decât în fața unei clădiri vechi din centru, cu doi Atlași de ghips, cam ciobiți, la intrare.

- Hai c-am ajuns, a zis el. Nu, nu aici, vizavi, unde te uiţi? Dă-ncoa’ valiza, că urcăm la mansardă.

Ea s-a întors şi a privit în sus, numărând automat etajele, erau şapte. A privit încă o dată, mai atent şi a observat un rând de ferestruici sus de tot, chiar sub streaşină.

Liftul mergea, scârţâitor şi bălăngănindu-se, până la etajul şase. Au urcat încă un etaj pe jos, au pătruns pe un coridor neluminat şi s-au oprit în faţa unei uşi cu gemuleţ, prin care răzbătea un fir de lumină.

- Aşteaptă aici, mă duc jos să iau cheia, a zis el. Vezi că buda e înainte şi la dreapta, dacă ai nevoie, dar fii atentă cum umbli, că nu e bec.

Nu numai becul acela lipsea, a constatat ea, ci şi o bucată din pardoseală, în locul ei aflându-se o gropiţă în care era cât pe-aci să-şi sucească glezna. Dar s-a dus pâşpâş, pipăind peretele,  până la locul unde bezna era cea mai adâncă şi mirosul, cel mai pătrunzător. Faptul că nu era bec avea o explicaţie firească, şi-a dat seama după aceea, în timp ce se întorcea prudent către lumină: şi veceului îi lipsea ceva. Uşa.

Bogdan s-a întors cu cheia şi cu o pungă de plastic. Cămăruţa era mică rău, abia încăpeau în ea o canapea îngustă, o măsuţă şi mai îngustă, cam cât pentru o farfurie, dacă ocupantului ei i-ar fi venit ideea – prea puţin probabilă, de altfel – să guste ceva, un dulăpior cu două umeraşe şi un taburet şubred. Iar Bogdan a scos din pungă un cearceaf şi o păturică.

- Astea sunt, deocamdată, a zis el, înfăşând patul. Canapeaua, adică. Mama nu ştie că i le-am luat din dulap. Aici n-o să plăteşti chirie, a adăugat după un răstimp lung de tăcere. Hai, dezbracă-te, acum poţi să te schimbi – şi s-a întins spre ea, chipurile ca să-i dea o mână de ajutor.

Numai că ea s-a tras îndărăt, lipindu-se de perete, în timp ce el rămăsese cu degetele agăţate de bluza ei. Aşa că, de frică să nu i-o rupă, mai avea doar încă una în geamantan, l-a lăsat să i-o dea jos. Şi mai că nu s-a împotrivit când el a continuat. I-a şoptit doar: te rog, nu înăuntru. Însă aproape că n-ar fi fost cazul, fiindcă cel speriat el părea să fie, nu ea. A priceput pe loc că n-are ce face decât să preia iniţiativa.

S-a chinuit mult cu el, violatorul violat. Au rămas apoi tăcuţi, cuprinşi, parcă, de teamă. Să nu fie văzuţi, simţiţi de cineva… de cine?

- Am să pun bec la veceul ăsta de-aci, a spus el într-un târziu. Nu pot să te duc la noi la baie, că e maică-mea acasă. Numa mâine dimineaţă, după ce pleacă ea.

*

1. La noua ei adresă locuieşte şi Cati, o femeie de vreo patruzeci de ani, care arată de cincizeci, sau, în unele momente, de şaizeci. Ea este femeie de servici la Şcoala Unşpe, de lângă Muzeul de Istorie a Partidului. Pe perioada taberei de Pluguşor – şi o să vedeţi la un moment dat de ce anume, toate la vremea lor – viaţa ei e cu adevărat fericită. Şi îi face fericiţi pe cei din jurul ei, printre care şi pe Bogdan, nepotul ei din cămăruţa de la mansardă. Respectiv, şi pe Africa. Ea aduce zilnic mâncare cu care-i satură pe toţi prietenii fiului ei, din mansardă şi de la subsol – uneori, pe gratis.

2. Ea e în relaţii reci cu Manuela, vecina ei de palier, uşă-n uşă la etajul doi, educatoare (zice ea, de fapt e femeie de serviciu) la o grădiniţă, care n-are nevoie, în general, de mâncarea de la cantinele taberelor de Întâi Iunie şi de Douăştrei August. Decât atunci când e vorba de caşcaval Dalia, căci grădiniţele nu pupă ele aşa ceva. Nu se compară grişul cu lapte şi mâncarea de cartofi din paporniţa Manuelei cu pulpa de porc proaspătă, rămasă neconsumată de copiii mofturoşi care-şi vor fâlfâi cravatele roşii sub nasul Cârmaciului şi Savantei. (Mofturoşi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei văd pentru prima oară în viaţă aşa ceva, sau cel mult pentru a doua ori a treia oară – şi ca atare, nu le place.) Aşa că atunci când se ivesc la orizont bunătăţile acestea, Manuela se face dulce şi lipicioasă. Ca şi cum Cati i-ar fi dat vreodată pe gratis din pulpa aia de porc.

3. Poştaşul Zămîrcă, de la oficiul din cartier, care, teoretic, cu leafa lui mititică, ar trebui să fie muritor de foame (şi de sete). Dar, fiind slujbaş bătrân, are în permanenţă acces la „fondul de rulment”, cum îi zice el, pe care-l topeşte aproape zilnic la bomba din cartier. Fiindcă ciubucul de la pensionari în Sfânta Zi a Pensiei e una, ciubucul de la avocatul din bloc, când scrie pe câte-o somaţie adresată aceluia „destinatar lipsă domiciliu” e alta – şi aşa mai departe. Dar nu se compară cu hârtiile de cincizeci sau chiar o sută de franci elveţieni pe care le amuşina în plicurile primite de madam Bunescu, bătrâna evreică de la etajul patru, de la fiica ei din Zürich, cam o dată pe lună. Până în urmă cu câţiva ani, corespondenţa unei babe ca ea nu interesa pe nimeni, aşa că plicurile ajungeau nedeschise până la el, iar el, care dădea raportul unui tovarăş în civil, o dată pe săptămână, la oficiul poştal, în biroul dirigintei, aceasta lăsându-i acolo, singuri şi spunându-le să stea cât le place, că ea se duce la coafor, iar fierbătorul de cafea e în sertarul de jos, el vasăzică, îi povestea tovarăşului cu muncă de răspundere tot ce se întâmplase prin cartier în ultimele şapte zile. Mai puţin de francii elveţieni, nu e bine nici să spui chiar totul Partidului. Toate astea, până în urmă cu vreun an de zile, când Organele şi-au adus, probabil, aminte, că bătrânica, acum aproape ramolită, era văduva unui ditamai acuzator public din procesul mareşalului Antonescu – şi de atunci, scrisorile ei ajungeau în tolba lui Zămîrcă dezlipite şi lipite grosolan la loc. Şi fără nici un franc înăuntru, asta îi spuneau lui Zămârcă buricele propriilor sale degete, mai fine ca nasul de copoi, însă, de data asta, fără nici un folos.

Salahori, necalificaţi, le spune el în gând, păi la ale mele nici nu se cunoştea, lucrătură de înger, nu fuşereală ca la ciobanii ăştia cu stele pe umăr.


4. Bocanu, muncitor la Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori Băneasa şi partener de conversaţie al lui Zămârcă, la bomba de care ziceam. Şi el dă periodic raportul, cam tot ca Zămârcă, dar limitându-se la colegii săi de serviciu, de aceea nu vom insista asupra conţinutului monoton în chestiune. Îl găseşti aproape în fiecare după amiază în faţa magazinului de electronice de pe strada Academiei, vizavi de Universitate, unde vinde la preţuri mult mai mici decât cele dinăuntru, din magazin, tranzistori, ventilatoare mici, de calculator şi alte mărunţişuri de-astea. Noi-nouţe, de altfel.

Madam Bocanu, nevastă-sa, munceşte la Avicola, undeva la dracu’n praznic, face o oră jumate până acolo, schimbând trei autobuze şi-un tramvai. Dar merită. În fiecare seară, după ce se întoarce de la servici şi se dezbracă, se priveşte admirativ în oglinda din baie: e dintr-odată mult mai suplă decât până atunci. Asta, fiindcă a adus, ascunşi în chiloţi, doi pui tăiaţi, de cam un kil fiecare.

5. Apachiţei, tânărul şofer de taxi, care a terminat de aproape doi ani armata şi tocmai a reuşit să-şi pună la punct casa de la ţară, de lângă Bucureşti – numai cu parter, dar tare ca un buncăr, graţie cimentului şi fierului-beton pe care le-a pus deoparte în cele câteva luni cât a lucrat pe şantierul noului combinat din vecinătate.

6. Neluţa, tânăra muncitoare de la fabrica de ţigări de pe strada Orhideelor, care-i aprovizionează pe toţi cu ţigări de calitatea-ntâi, vărsate, adică livrate în nişte pungi mari de plastic – la juma de preţ. Tot ea este şi principala sursă de cafea boabe, prăjită, a tuturor vecinilor ei (inutil să precizăm că toate astea se întâmplau în 1985, când în ţara noastră mai degrabă găseai uraniu îmbogăţit, la pachete de 2 kg, în magazinele de încălţăminte decât cafea la băcănie). Ah, da, cafeaua provine de la „sosarea” tutunului din ţigările cele mai scumpe, numai că, ce să-i faci, sunt vremuri grele, aşa că boabele se scurg uşurel pe poarta fabricii, în genţile şi sacoşele oamenilor muncii. Şi în portbagajele directorilor, de altfel. Şi în general, e bine să ştie fumătorii că tutunul netratat, tutunul ca de la mama lui, e mult mai sănătos.

7. Victoriţa, consăteanca precedentei, de o vârstă cu ea şi împărţind cu ea aceeaşi cameră mobilată. Muncitoare la fabrica de pâine, tot pe Orhideelor. Din când în când, are nevoie de concursul lui Apachiţei, ca să mai aducă, discret, câte-un sac cu făină. Dar mai adesea, vine cu câteva pachete de drojdie în poşetă. Pentru asta o apreciază toate doamnele din bloc. Că nu se găseşte la Alimentara.

8. Avasiloaie, între două vârste, vânzător la „şop”. N-are nevoie de haleala lui Cati, el mănâncă, de regulă, la Select, pe Aleea Alexandru şi de băut bea numai whisky. Zămârcă e adesea clientul lui. Asta, desigur, pe şest: el îi încasează francii elveţieni, scrie un bon cu un nume marocan sau nigerian pe el şi îşi reţine un modest comision. Uneori, se arată generos, pe lângă player-ul video ce i l-a vândut, i-a pus în cutie şi o casetă porno.

9. Profesorul de sport Făgeţeanu, activist la Pionieri. „Florarul” lui Ceauşescu. Visează să ajungă ofiţer de Miliţie, dar nu mai apucă. După revoluţie, fiindcă e cunoscut ca un cal breaz, lumea l-a tot văzut în telejurnale mânând de la spate copchiii cu cravată roşie care-l primesc cu flori pe Jupânu la întoarcerea din Sudan sau de Dumnezeu mai ştie de pe ce coclauri, fiind el, deci, persoană publică, îşi rade mustaţa roşcovană şi se dă uşurel la fund. Singurii care-şi fac milă de el şi îl angajează (ca operator, cică, de fotocopiator) sunt cercetătorii ştiinţifici cu grad de colonel de la Ministerul Educaţiei, din palatul boieresc de pe Calea Ştirbei Vodă, lângă Conservator, chiar de la intrarea în Cişmigiu.

10. Cristi Turcu, profesor de Informatică de la o Casă a Pionierilor şi Şoimilor Patriei, care de ani de zile n-a mâncat şi nu s-a îmbrăcat din banii lui. Prea multă Informatică nu se găseşte acolo, prima sculă de soiul ăsta, cu care se puteau juca vreo două joculeţe simple, făcându-şi apariţia de abia în vara lui 1988, aşa că tânărul profesor (i se zicea aşa fiindcă făcuse aproape doi ani de Politehnică) era magazioner şi se ocupa, de fapt, cu taberele-pioniereşti-la-munte-şi-la-mare-în-orice-mprejurare. De unde, şi mâncarea gratis – şi echipamentul: fie vară, fie iarnă, îl găseai numai în trening şi tenişi sau bocanci de vânător de munte, după anotimp. Pionierii nu pentru anii lui de Politehnică îl angajaseră, ci fiindcă taică-su fusese şofer al unui ministru, iar soră-sa era secretară a Polianei Cristescu, soţia efemeră a lui Nicu Ceauşescu.

În tabăra de pregătire a Marelui Douăştrei August din anul 1987, l-au pus şef peste profesorii care răspundeau de intrarea şi ieşirea fără incidente şi accidente a celor şase mii de copii din toată ţara care alcătuiau Momentul Pionierilor din spectacolul oferit Tovarăşului şi Tovarăşei. Şi, prin ricoşeu televizat, Poporului Român. În decurs de fix un minut, copiii aceştia trebuiau să intre prin cele şase tuneluri de acces în arenă ale Stadionului 23 August – şi tot într-un minut trebuiau să şi iasă, tot pe acolo. Dacă vreunul s-ar fi împiedicat, iar cei din spate ar fi căzut peste el, nimeni n-ar fi putut prevedea câţi ar fi urmat să moară. Ar fi fost o catastrofă, dar e foarte probabil că nu Cristi Turcu ar fi fost găsit vinovat de producerea ei.

11. Tot la etajul doi locuieşte şi Maestrul. Regizor celebru de teatru şi de cinema, el este unul dintre puţinii locuitori ai R.S.R. care se plimbă prin Occident – şi se şi întorc de acolo. Nu cu mâna goală, ci, de regulă, cu câte un proiect regizoral nou şi inedit, care face senzaţie pe scena mare a Teatrului Naţional Bucureşti. Nevastă-sa, altă legendă vie a teatrului românesc, fiică a unui gazetar de stânga de pe timpuri, însă amantă, la vremea ei, a ambasadorului hitlerist la Bucureşti, spun gurile rele. C-o fi, că n-o fi adevărat, fapt este că ea e cea mai bună prietenă (de fapt, singura) a doamnei Bunescu, văduva acuzatorului public din procesul mareşalului Antonescu.

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul și ce rezultă se numește Rinocer.

12. La etajul întâi locuieşte Guriță, directorul general adjunct al unei uzine cu douăzeci de mii de angajaţi. În apartamentul lui de două sute de metri pătraţi, vreo treizeci sunt rezervaţi activităţii profesionale. E vorba de o fostă sufragerie, actulmente sală de consiliu, identică cu cea de la el de la uzină. În ea se află până şi masa lungă acoperită cu pluş roşu, singura deosebire fiind calitatea materialului, cea de la uzină fiind o stambă ordinară. Dar, desigur, tot roşie. Vom vedea mai încolo cum se va fi produs coliziunea între el şi Africa noastră. Şi ce urmări improbabile şi incredibile urmează să aibă ciocnirea în cauză.

Numele, porecla de fapt, de Guriță îl are pentru că, în uzina aceea imensă, întinsă ca o pomană țigănească pe suprafața unui cartier întreg, el este, aparent, singurul capabil să articuleze o propoziție mai lungă de cinci-șase vorbe. Printre care, neapărat, cuvântul ”a implementa”. Toți implementează ceva acolo, implementa-mi-aș. Și toți mănâncă semințe. Semințe de floarea soarelui, fiindcă fabrica de ulei e gard în gard cu fabrica lor de tancuri. Iar Guriță, ca să spunem întreg adevărul, e singurul de acolo capabil să citească și să scrie un contract. Mic și îndesat, are un aer de mistreț neliniștit între două vârste, cu debit verbal rapid și neprivindu-te în ochi când vorbește cu tine.

13. Zămîrcă împarte cu Melania un apartament de patru camere. Acela fiind, la origine, al unui avocat foarte cunoscut la vremea lui, care, însă, a preferat vieții fără griji de la porțile Orientului incertitudinile și pericolele existenței de metec în iadul capitalist. Adică a șters-o cu nevastă cu tot, plus două valize, cu ocazia unei excursii O.N.T. în Iugoslavia. Iar Organele au confiscat vizuina luxoasă a acestor dușmani ai Poporului și I.C.R.A.L.-ul a dat-o, așa cum se găsea, cu mobila stil și cu toate bulendrele din ea, oamenilor muncii, adică lui Zămîrcă și Melaniei. Asta, firește, după ce Organele au scotocit-o minuțios, recuperând o casetă cu bijuterii ascunsă într-o gaură de aerisire dintr-o debara. Astfel, apartamentul avocatului s-a văzut tăiat în două, a fost ceva ca operația de separare a gemenilor siamezi, cu cicatrici oribile și cu reconstrucție nu prea reușită, cu o grămadă de improvizații, adică, dătătoare de veșnice inundații și de înfundări ale closetului.

Asta a fost mai de mult, pe când Melania avea servici. La Nufărul, la curățătoria chimică. Dar la momentul despre care vorbim aici, ea se afla condamnată la un an cu ispăşirea pedepsei la locul de muncă, pentru spargere de autoturisme, împreună cu încă unul, momentan aflat la Poarta Albă. Păi, e foarte simplu, zice ea, te salţi tare cu curu’ pe portbagajul Daciei, ăla se deschide – şi tu arestezi roata de rezervă. E trei sute de lei una. Partea proastă-i că n-am loc de muncă, zice ea.

Da’ din ce trăieşti? o întreabă unul. Sunt curvă în Turist. În Romană. Da’ o mai fac şi pe gratis câteodată, de amoru’ artei, dacă-mi place de vreunul. Dacă sunt de meserie, asta nu înseamnă că n-am şi eu sentimente.

14. În acelaşi bloc Frank Lloyd Wright, la etajul trei, chiar deasupra apartamentului directorului general al Combinatului de Utilaj Greu, locuieşte marele actor Titus Drocan. El este cu adevărat o vedetă. Prostia aceea de comedie, Siciliana, a lui Baranga, a ajuns deja la reprezentaţia cu numărul o mie şapte sute – şi asta, numai datorită lui. Din textul piesei n-a mai rămas mare lucru, locul luându-i-l bancurile lui. „Şopârlele” lui Drocan dădeau sala cu cracii-n sus – şi primii care se tăvăleau de râs cică ar fi fost securiştii. Mulţi dintre cei din sală, oameni obişnuiţi, public de toată ziua, de toată mâna, îl văzuseră de mai multe ori, erau chiar unii care se lăudau că l-au văzut de zece ori. Şi se poate spune că aceştia văzuseră zece spectacole diferite, căci bancurile lui Drocan, inclusiv cele cu Ceauşescu şi Leana Lui, erau mereu proaspete, „la zi”.

Restul trupei, partenerii lui în acel spectacol, erau, cu doar două excepţii, aceiaşi de acum douăzeci de ani, când avusese loc premiera. Şi pentru că rolurile lor erau cele ale unor tineri care tocmai îşi isprăviseră studiile, li se potriviseră atunci, la premieră, când şi ei erau în aceeaşi situaţie, de tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru. Numai că de atunci trecuseră aproape douăzeci de ani, cei care purtau pe atunci pantaloni numărul patruşopt, acum nu mai încăpeau nici în blugi număru’ cinzeşpatru, iar frumoasa ingenuă din anii Beatles-ilor şi ai lui Ciao ragazzi, care pe atunci purta – inclusiv în luna decembrie – iie de pânză topită, fără sutien pe dedesubt, acum nu mai apărea fără o eşarfă care să-i ascundă ridurile de pe gât şi fără ochelari de soare, chiar şi pe timp de ploaie.

Partenerii, vechile edecuri ale teatrului acela cam periferic, fără alte succese notabile în afară de cel al Sicilianei, singurul în care apărea Drocan, care, de altfel, nu era angajat acolo, ci „colaborator extern”, plătit la bucată, adică pe reprezentaţie, îşi arătau nemulţumirea în şedinţele de sindicat, spunând că rolurile nu li se mai potrivesc şi că ar trebui date unora mai tineri. Prea mulţi tineri nu-şi făcuseră, însă, apariţia acolo în ultimii ani. În spectacolul lui Drocan era doar unul, în rolul unui miliţian. Foarte convingător, de altfel, în costumaţia aceea. Atâta doar că, atunci când trebuia să spună ce a găsit el la etajul de dedesubt, îi ieşea invariabil „la etajul inferior de dedesubt”. Dacă Drocan putea să facă bancuri cu Nea Nicu, putea şi el să-şi permită măcar atâta, să ia miliţianul la mişto, nu? Era singurul lui moment care stârnea nechezatul şi aplauzele sălii. Dar asta n-a ţinut prea mult, a fost înlocuit cu unul dintre vechii salariaţi de acolo.

Și – încă o dată – ”i s-a pus în vedere”.

*

Chestiuţa de mai jos am postat-o la 22 august 2016 în paginile prezentei publicaţii de Arte Parţiale. Dar abia ieri am cumpărat cartea dlui Dennis Deletant, publicată în Anglia tot în anul 2016, care confirmă cele referitoare la navigaţia pe Dunăre consemnate de mine. Mă bucur că, prin urmare, ce-am scris eu n-a fost o simplă invenţie, o legendă urbană. Că, uite, contribui şi eu cu ce pot la măreţia Istoriei Secolului XX!


Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.
De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.
Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

https://www.dol.ro/carti/istorie/istorie/activitati-britanice-clandestine-in-romania-in-timpul-celui-de-al-doilea-razboi-mondial-yhu11437.html

web counter

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (98)

April 30th, 2022
01.04.2022

Azi, pe Viasat Explore TV, tipul acela care tot pescuiește ba prin Congo, ba prin Borneo, ba prin Siberia… De data asta, pe undeva prin Brazilia, unde, cică, o pisică de mare i-a mâncat penisul unui băiat. Ce noroc pe noi, ăștia din sud-estul Europei, îmi vine să zic, pisicuțele noastre nu-s așa de agresive. Cel puțin, când e vorba de

*

Eternă recunoştinţă bucureştenilor de acum două secole, care au croit un oraş cu străzi largi, numai bune pentru parcarea celor unu-virgulă-cinci milioane de autovehicule din actuala capitală. Că ce dracu ne-am fi făcut dacă şi ăia erau la fel de neamuri proaste ca noii proprietari de prin Voluntari, Pipera ş.a.m.d., cu „străzile” lor late de doi metri?

*

O arătare de sex femelin rage la televizor despre Breaking News. Dacă n-aş fi ştiut-o de sfântă, aş fi putut jura că e Curva de la Babilon (ca să mă exprim în termeni biblici).

*

I-auzi: Arhitectul care a proiectat unele dintre cele mai proeminente clădiri din Bucureşti

https://www.businessmagazin.ro/special/arhitectul-care-a-proiectat-unele-dintre-cele-mai-proeminente-cladiri-din-bucuresti-16240377?fbclid=IwAR22HYg2LM6i79WLN8j9B4uhDyANB9nXrQC4dcftsrjg4YNFPyuz9OzSFpY

Despre asta o fi vorba?

*

Au săpat tranșee la Cernobîl.


MOSCOVA NU CREDE ÎN RADIAȚII

*

FaceBook = Fabrică de Biografii inventate

*

FaceBook = locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Banda Möbius constituie o realitate palpabilă mai ales în cazul biografiilor marilor noştri contemporani de pe malul Dâmboviţei: securişti înainte, democraţi nevoie mare, după.

*

La Bucureşti te umpli de parale:

*

NIMIC NOU SUB REFLECTOARE

Să vorbești despre decăderea teatrului românesc… e poveste lungă. N-o s-o lămurim nici tu, nici eu, dragă cetitoriule - fiindcă suntem subiectivi. Ți-aș propune, însă, o altă abordare, bazată pe date certe.

Prima întrebare: cine au fost profesorii noștri, ai ăstora fezandați și expirați, trecuţi odată, de mult, prin IATC? Radu Penciulescu, Ion Cojar, George Littera, George Banu, Florian Potra, Andrei Strihan, Ileana Berlogea, Mihaela Tonitza-Iordache, Doina Șipoș, Costică Marinescu, George Ceaușu – și alții, pe care nu mi-i amintesc pe moment, și rog să fiu iertat pentru asta. Cine sunt profesorii celor de azi? Aud?

A doua: ce fel de teatru am văzut noi? Iar aici, am să răspund eu, inserând niște preferințe personale, mai de mult mărturisite: ”Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe, Cabala bigoţilor, Oblomov (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.”

Și à propos de asta: neînregistrarea spectacolelor teatrale e o mare ticăloșie, iar distrugerea înregistrărilor existente (Nepotul lui Rameau, regie David Esrig) este o crimă. Și în sfârșit: mai există cursuri de vorbire scenică la UNATC? că tinerele speranțe cam au prune-n gură. Eu atât am avut de spus. Deocamdată.

SCENA9 să mănâncă şi gura ei o pâine:

*

18.04.2022

La DIGI24, Luana Păvălucă, cea mai tare din parcare:

*

web counter