Eliza Roha. NONU

October 12th, 2021

ACASĂ, VREAU ACASĂ

În sfârșit, Nonu, pe numele său adevărat Inoan Bădescu, își simțea trupul un întreg, refăcut din destrămările durerilor de tot felul. Nu știa nici el câte zile se zbătuse între realitatea crâncenă a chinurilor fizice și plutirea suspectă a morții. Își dorea și nu să moară, să se termine odată, auzea ca prin vis încurajările doctorului și ale asistentelor. Tataie, te faci bine… Imposibila senzație de sufocare aproape dispăruse, putea respira, ce minune lăsată de Dumnezeu, să poți respira în voie! Să te poți ridica singur în picioare, să mergi, să vorbești, să mănânci, să ai gust și miros, micile și adevăratele bucurii ale vieții, esențiale, vitale, de abia acum le observa, le prețuia… drept cea mai mare avere a omului!

Prenume rar, acest Inoan, poate chiar singurul, pentru că Inoan trecea drept nume de familie și în niciun caz prenume. Dar asta fusese voința nașei, încă înainte de naștere îi spusese finei sale, dacă este băiat îi spunem Inoan, dacă este fată îi spunem Inoana. Fina s-a mirat, dar i s-a părut interesant ca nume de botez și apoi nu putea pierde protecția unei asemenea rude, cu dare de mână și cu suflet bun, iar bărbații nu s-au amestecat. Dacă nașa a spus Inoan, apoi Inoan rămâne. Prenumele i-a purtat noroc, după cum prezisese nașa, Dumnezeu s-o odihnească pe unde o fi. Doar că acum a încurcat-o. Deși a folosit mască și dezinfectanți, s-a căptușit cu acest covid. La început, l-a dus mintea la o banală răceală, de la pupitrul primăriei generale se anunțase, strident și răspicat, noua politică, de austeritate, s-au întors vremurile staliniste, așa le spuneau românii, ei, cominterniste, că ei tăiau și spânzurau în țară și nu ”tătucul Stalin”. Acușica ne cartelează și mâncarea, concluzionă Nonu și trase o înjurătură neaoșă, caloriferele reci, pe țeava de apă caldă curgea una rece-gheață. Că o fi, că o păți, pasau vina de la unul la altul, se încurcau în explicații tehnice, în concluzie, prea au dus-o bine până acum și trebuie să înțeleagă, s-a dat jos din pod austeritatea. Știriștii îi enervau cu zvonuri că iar se taie pensiile și salariile ca pe vremea lui Boc și a stăpânului său Băse. Îl apuca amețeala, îi creștea tensiunea de nervi, cine se cred ăștia de-și bat joc de oameni?! Asta nu-i politică, e impertinență, obrăznicie, Hai, lasă, Nonule, că n-o ține cât lumea, încerca să-l calmeze Saveta, consoarta, Femeie, nu vezi c-au luat-o pe drumul Împușcatului, iar o haină în plus?!, au înnebunit și ăștia, nu mai e de trăit în țara asta!, striga enervat. Și? Cum a sfârșit-o?!, încercă iar să-l domolească Saveta. Nu l-a ajutat Dumnezeu și l-au ajuns gândurile oamenilor că de vorbit, cine îndrăznea. Iar începi cu naivități?, d-aia l-au împușcat? Mai avem ceva al nostru? Ne-au distrus totul, ne-au luat pământurile, bogățiile țării, au venit peste noi ca barbarii, ne-au tăiat pădurile, femeie, ești întreagă la cap, du-te tu și taie o creangă la austrieci, pușcăria te vede, da’ n-apuci!, o admonestă bărbatul. Saveta îl privi mirată. Și de-asta te enervezi tu? Îi amețește puterea, au impresia că toată viața vor tăia și spânzura. Or să-și ia plata, când s-or aștepta mai puțin. Ascultă-mă pe mine, nimeni nu moștenește pământul și nimeni nu pleacă dincolo fără să-și ia răsplata pentru relele făcute… Așa o fi, dar până una-alta ne iau ei nouă și zilele! Unde-s locurile alea de muncă pe care ni le-au promis toți? Toți!, se mânie omul. Tu vorbești, Nonule, de ce n-ai vrut să plecăm în Canada când te-au chemat băieții tăi? Tu erai cel mai bun electronist, uite că s-a refăcut acolo secția. Au case, au vile, ehe, știu pe ce muncesc. Și, ce, noi, aici, am stat cu mâinile încrucișate? N-am ajutat fetele, se rățoi Nonu, nu cu banii noștri și-au acontat apartamentele? Și ratele? Fără noi ar plăti ratele?! Ia fă socoteala și-ai să vezi câte vile ne făceam. Saveta nu-i mai răspunse, își găsi de treabă la bucătărie. Îl lăsă să se certe cu televizorul.

Focul de paie se stingea la fel de repede pre cum se aprindea. Frigul din apartamente, rățoielile celor de la putere, atmosfera încordată, numai certuri și dușmănie, aduceau oamenii în pragul disperării. Gâlceavă din orice. Și-apoi, ce-i păsa nevestei?, reflectă Nonu. Avea învârtelile ei, își ajuta fetele, pe una la cofetărie, cald în laboratorul încins de cuptoare, pe cealaltă la croitorie, cald și acolo că, de, la casa de mode nu venea oricine și nu se dezbrăcau în frig… Femeile se descurcă altfel. Se duseseră vremurile lui de glorie ca electronist, n-a plecat din țară că tot sperase, crezuse în minciunile cățăraților, poate, poate ne revenim. Odată pensionat, alesese taxmetria, la altceva nu se pricepea. Însă, de când cu năpasta pandemiei, a pus de mămăligă și cu asta.

Mare plictiseală… Covid-ul încremenise totul. Dacă deschideai televizorul, numai nenorociri, depresia îți răsucea mințile, îți apăsa pe piept, îți lua răsuflarea. Așa a crezut la început, apoi i-a crescut temperatura, abia mai respira, să știi că am răcit la plămâni, Să punem caloriferul în priză, propuse femeia, Nu, de-al dracului nu pun caloriferul în priză, să plătesc și curent?, n-auzi că s-a scumpit?! Cine-s neobrăzații să-și bată joc de bătrânețile mele?! Cu ce drept! Am muncit ca prostu… șapte zile din șapte pe săptămână, să facem planul la export și… pentru ăștia… nu mai este valabil nimic… din tot ce-am robit o viață! Simțea că se sufocă, de nervi, de…, Saveto, nu mai pot, cheamă salvarea, smurdul…, cheamă ceva că mor!… N-a mai știut nimic de el, rău, tot mai rău, întins pe un pat de spital, între fire, trăgea aer dintr-o mască și clănțănea de frig, mai puneți-i o pătură, i-am pus două, încă două!, țipă doctorul, de unde, bodogăni asistenta, ajunsese un ghem de dureri, secundele, minutele, orele se dilatau înfiorător, nu știa exact unde se află, desigur într-un spital, dar care? Încerca să-și adune gândurile, să călătorească printre amintiri plăcute, să-și facă bilanțul, nu reușea să îngâne până la capăt nici Tatăl nostru. Relua rugăciunea, se împiedica, se ruga cu cuvintele lui, împielițatul îi luase mințile, memoria… De ce să mor, că vor ăștia? Și ce dacă-s bătrân, cine se cred? Dumnezeu decide cine vine pe pământ și cât stă fiecare, ei se lăfăie în lux și în căldură, iar nouă ne chinuiesc zilele… Un pachet de nervi, nu-i treceau deloc, uitase până și înjurăturile, cum să se facă bine?!

Auzi vocea doctorului. Tataie, te-ai ținut tare! Bravo! Acu trebuie să capeți forțe, așa că, mai lasă fetele…, îl urcați la etaj. Mintea a început să i se limpezească. I-a revenit pofta de mâncare, puțin, nu-i vorbă. Trupul îi tremura, de slăbiciune, de frig, dar trăia… Trăia! Prima rugăciune a fost pentru medici, pentru asistente, pentru îngrijitoare. De abia acum pricepea… Cât efort, cât devotament, să-l salveze pe el, un… oarecare din mulțime. Îi venea să le pupe mâinile, călcâielile, urmele pașilor… Eroi, da, da, eroi, de la primul la ultimul om. Ce însemna el pentru ei? Un pacient, un moșneag, el însuși abandonase lupta la un moment dat. Toate averile din lume nu contau în fața vieții. A trăi sau a muri… ori, ori. În sfârșit, se liniștea, înțelegea altfel lucrurile, o stare de bine, soră bună cu omenia celor din jur, îi alina suferințele, îi dăruia puteri, aripi de încredere. Ei, dar cât să mai stea, alții așteaptă la rând să fie salvați. Când mă externează? Întrebă cu glas tare, vezi-ți de treabă, răspunse un vecin de salon, nu-i pisa la cap cu plecatul, e bătaie pe un pat în spitalul ăsta, ai avut noroc… Nu asta am vrut să spun, dar, poate, alții au nevoie de patul meu. Graba strică treaba, știu ei mai bine când e cazul să plecăm…, îl liniști confratele în ale suferinței.

Nonu închise ochii, se prefăcu adormit, dar gândurile lui alergau care încotro, își revedea viața, încerca să găsească motive să trăiască, să merite să trăiască, se agăța cu puținele forțe interioare de amintirile frumoase. Și de ce nu? Nu el o salvase pe Saveta din disperarea femeii părăsite, cu doi copii mici? Nu-i crescuse fetițele ca și când ar fi fost ale lui? Și, de fapt, sunt ale lui, fetele lui, lumina ochilor lui, nu pentru ele și pentru nepoți a muncit și muncește ca apucatu, și acum, la peste șaptezeci de ani? Mai astâmpără-te, tăticule, ia-o pe mama și mergeți într-o stațiune, odihniți-vă, Pe lumea cealaltă o să mă tot odihnesc. Lui îi plăcea viața, îi plăcea să muncească, să aducă bucurie în jur, chiar dacă se mai răsfățase în secret și cu alte … bucurii. Dar familia a fost familie. Saveta nu vedea, nu auzea, odată chiar îi spusese, mi-ai crescut fetele, omule, și sunt prea ocupată cu grijile și treburile, altfel… Saveta era sufletul casei, forța continuă ce-i apuca de moț și-i ridica din apele tristeții, ale disperării atunci când credeau că se îneacă. Și pe el, și pe fete. Găsea un răspuns și o soluție salvatoare pentru orice.

Prima dată o văzuse pe aleea ce ducea la uzină. Dimineață de iarnă, ea ieșea din tură, el intra. Cercuri cafenii, de oboseală, încadrau doi ochi albăstrui cu străluciri ciudate ce hipnotizau fără să vrea, contrastând teribil cu paliditatea obrazului alb, ca de porțelan. O scană din prima. Frumoasă femeie, trupeșă, de parcă l-ar fi întrebat pe el, Tudorițo, nene. Pleca mai devreme de acasă să nu piardă ocazia de a o zări, o aștepta de după gard, doar pentru cele câteva secunde furate din graba mersului. Întotdeauna grăbită. În primăvară l-a chemat directorul general, mare onoare. Îi dădea pe mână o secție, componente pentru export. Dar nu aveau destule utilaje, destule unelte, destule scule. Te descurci, tovarășe. A hotărât, se va lucra în două ture. Asta presupunea să fie prezent de dimineața până seara în secție. Altă treabă oricum nu avea. L-a chemat secretarul de partid. Este o tovărășică, fată de treabă, cuminte, a lăsat-o bărba-su, un ăla de trei parale, nici pensie alimentară nu primește, beleaua nu are slujbă, îl ține mă-sa, pricepi dumneata ce bărbați sunt pe lumea asta? Lucrează la vopsitorie, schimb de noapte, ia-o la dumneata, e vrednică, e isteață, te asigur că o să prindă repede meseria, o repartizezi la o operațiune mai ușoară. Când s-a prezentat la el tovărășica, a înlemnit. Era ea. Femeia de care se îndrăgostise. De emoție i-a pierit glasul. Asta, da, dragoste la prima vedere. Părul blond, inele, inele, prins la spate cu o băsmăluță albastră, îmbrăcată într-o salopetă albastră, bărbătească, pătată de vopsele, în picioare cu cizme de cauciuc. Albastre. Nonu i-a făcut semn să ia loc, apoi a sorbit din paharul cu apă pus pe tăviță, câteva secunde bune a lăsat privirile să-i alunece pe blatul mesei. Cu glas răgușit de emoție, a început conversația. Minimă, la obiect. Femeia avea două fetițe, le ducea dimineața la grădiniță, deci ar fi întârziat o oră pe care o recupera decalând programul. Îl rugă să fie de acord.

După un an a cerut-o în căsătorie. Nonu, burlacul convins, își găsise rostul în viață. A înfiat fetițele. Le-a crescut cu drag. Amândouă șatene, priveau lumea cu ochii Savetei, scânteietori ca pietrele prețioase, o minune cu care se mândrea. Au crescut frumos, minione, la trup nu semănau cu mama lor, ascultătoare, cu înclinații către activități practice. Una a devenit croitoreasă de lux, cealaltă specialistă în torturi și prăjituri. Și-au întemeiat familii, i-au dăruit nepoți, avea pentru cine munci, avea motive să se însănătoșească, avea motive să trăiască… Își aminti prima vizită. Saveta îl invitase la masa de prânz, în ziua de Crăciun. Nonu se pregătise din timp. Încărcase cu daruri un coș mare, din nuiele împletite, învelit în folie de staniol imprimată cu brăduți și funde roșii. Două păpuși, cele mai frumoase pe care le-a găsit, clipeau din ochi și spuneau mama, jucării, parcă o morișcă întoarsă cu cheia, un rățoi din lemn pictat, așezat pe un cadru cu roți, cărticele de colorat, cu povești pentru copii, creioane colorate, cutii cu puzzle, ciocolăți, bucăți de zahăr candel și nuga cumpărate de la Capșa, un parfum scump și un batic din mătase pentru Saveta, șampanie, un cozonac, primit de la o vecină pe care o împrumuta adesea cu bani, și, împrăștiate în coș, multe bomboane, înfășurate în foițe de staniol în toate culorile, verzi, mov, galbene, roșii, albastre, încântau și înveseleau ochii. Îl costase aproape un salariu. În dimineața respectivă a trebuit să dea un tur de forță în secție, timpul a trecut pe nesimțite și a întârziat la Saveta vreo trei ore. Se înserase. Când a intrat pe ușă, obosit, înfrigurat, dar cu zâmbetul pe buze și coșul în brațe, fetițele au țipat de bucurie, l-au asaltat și de atunci a devenit tăticul lor. Mult așteptat. Lăcrimă. O nostalgie plăcută îi liniști sufletul și o stare de bine îi inundă fibrele trupului. Ațipi cu zâmbetul pe buze, eliberat de tortura incertitudinii, de chinurile bolii.

Se trezi în altă lume. Coșmarul căpătă stridențe insuportabile, cineva îl împinsese, mai să cadă din pat, un fum înnecăcios se strecura prin ușa întredeschisă, luându-i respirația. Ei, drăcie, visez. Nu!! O frică imposibilă, animalică îl extrase brusc din beția somnului vindecător, niște forțe nebănuite îl ridicară în picioare direct în papuci și, cu pătura în spinare o porni pe hol. În dreapta, în stânga, vălătuci de fum se roteau amenințător, scântei din toate părțile. Se împiedică de pătura ce-i atârna pe umeri, o porni bezmetic, ajunse la trepte, coborî, limbi de foc amenințătoare se ridicau în capul scării, iuți scăpărări i se prindeau de părul ciufulit, se apără cu o mână, cu cealaltă când se ținea de bară, când își trăgea pătura să nu cadă, cât pe ce să alunece, pierdu un papuc, se trezi cu fundul zdrobit de cimentul treptelor, nu mai reuși să se ridice, se rostogoli de câteva ori, ajunse jos, înfășurat în pătură. Un înger cu chip de femeie, tataie veneam eu la dumneata, se opinti și-l ridică, hai, ușurel, mergem la salvare. Asistenta îl luă de braț, dar el simțea că nu mai poate face un pas. Mă descurc, niște strigăte chemau disperate ajutor, du-te, mă descurc. Îngerul se pierdu prin perdeaua de fum și flăcări. Nonu se așeză pe o treaptă, își trase sufletul preț de câteva secunde, ce-o fi o fi, în sfârșit, se ridică cu greu, păși aplecat de șale, lipăind în băltoace și zoaie, pătura udă îl apăra de limbile de foc izbucnite de oriunde, se târa ca un automat, spre undeva, oriunde, zgomote infernale de claxoane, de sirene, țipete se apropiau sporindu-i intensitatea spaimelor, ajunse la o ușă, blocată, se întoarse, o alta se deschise de curent chiar în dreptul lui, fumul i-o luă înainte către fereastra căscată de unde venea un frig înțepător. Prin ceața cenușie surprinse niște siluete care săreau afară. Le-a urmat ca un automat. Dibui scaunul așezat lângă calorifer, cu forțe inexplicabile se ridică, anevoie, pe scaun, genunchii păreau că se crapă de durere, apoi sui pe calorifer, pe pervaz și se prăbuși pe trotuarul ce însoțea clădirea, noroc cu pătura… Rămase câteva clipe nemișcat, încerca să articuleze un sunet, un strigăt de ajutor, nu mai avea glas, se rostogoli, se apucă de ceva, de un drug, și se ridică. Șontâc, șontâc, porni la întâmplare, dibui o ieșire, nu mai gândea, doar acționa, ca un animal hăituit, mânat de frica morții, abia își târa pașii pe caldarâm, tremurând ca varga, mergea la întâmplare, coti pe o stradă, pe alta, mergea cât mai departe prin lumina ce licărea slab din becurile stâlpilor din marginea carosabilului, se îndepărta de infernul, cât pe-aici să-l înghită. Distinse farurile aprinse ale unui taxi, făcu semne anemice cu mâna. Șoferul opri în dreptul său. Nonu încercă să deschidă portiera, imposibil, se lăsă moale pe sticla ușii, șoferul întinse mâna și-i deschise. Cu greu reuși să se așeze pe scaunul de lângă el. Unde vă duc? … Ăă… acasă, merg acasă, rosti împiedicat, încercând să-și adune gândurile. Șoferul întoarse capul către el, îl privi stupefiat, părul, fața murdare de negreală, o pătură noroiată îl acoperea pe jumătate, un miros imposibil se răspândea dinspre client. Ieși, ieși că-mi împuți mașina, nu ți-e rușine, se răsti la el și-l împinse cu dispreț. Șoferul coborî în viteză, deschise portiera și-l trase pe trotuar, golan bătrân, ptiu, nu vă mai adună odată de pe străzi… Cu tulumba să vă spele, și tot nu v-ar curăța, bețivani și puturoși ce sunteți! Aia e, doar o lege a muncii ar face ordine! Munca obligatorie! Enervat, deschise larg portierele mașinii, șterse cu șervețele scaunul, dezinfectă și demară în trombă înjurând vârtos.

Din forța împingerii, Nonu căzu pe treptele unui butic și rămase acolo, clănțănind în frigul insuportabil al dimineții ce începea să decoloreze negura cerului. Un gol i se căsca în minte, eliberând-o de orice gând, trupul, ajuns o zdreanță umană, încerca să supraviețuiască, tot mai chircit în pătura salvatoare. Nu știa când se scăpase pe el, nu mai știa nimic…

Șoferul direcționă mașina către artera principală, grăbit să ajungă mai repede la bază. Nu-i mai trebuia niciun client. Tot mai apropiat se auzeau stridențe de sirene. Prudent, trase pe dreapta, urcă botul mașinii pe trotuar. Din sens invers veneau în viteză, cu sirenele pornite la maximum, ca într-un desant halucinant, mașini vopsite în roșu: pompieri, smurd, salvări… Nu mai văzuse în viața lui așa ceva! Un vacarm de neînchipuit umplea artera și străzile din jur, năvălind spre aceeași direcție. La blocuri, ferestre se deschideau și se închideau urgent, oameni zgribuliți ieșeau în balcoane, lămuriți se întorceau în adăpostul camerelor. Închise geamul portierei și întoarse butonul aparatului de radio. Din frânturi de fraze, înțelese: luase foc spitalul!! Altul? Iar incendii?! Parcă-s trase la șapirograf… Vestea îl îngrozi. Încotro s-o apuce?! Privi uluit șirurile interminabile, acoperită de larmă, vocea crainicului nu se mai auzea și nu mai avea nicio importanță. Tâmpit sunt! … A zis să-l duc acasă. Omul ăla venea de acolo! Pândi un moment favorabil și întoarse mașina brusc, rulând cu viteză redusă pe sens invers, coti, apoi o porni spre locul unde-l debarcase pe bătrân. Nonu zăcea pe trepte, dârdâind de frig. Începea să se lumineze de ziuă.

Șoferul își propti bine masca pe față, luă din portbagaj bidonul cu apă, un prosop și se apropie spășit. Lasă-mă să te ajut… Îi trase pantalonii de la pijama, îi aruncă cât colo, la fel și halatul murdar pe poale, apoi turnă șuvoi subțire de apă pe locurile sensibile. Nonu scânci, mor, lasă-mă, mor… e rece. Îi scoase ciorapii, turnă apă și peste picioare, îl șterse cu prosopul, îl șpreiă cu dezinfectant, trase pătura udă și o duse la rigolă. Se întoarse la potbagaj, scotoci și scoase o păturică, o înfășură pe Nonu, îi puse o mască pe față. Îl cără ca pe un copil abia lăiat și-l așeză pe bancheta din spate. Se clăti, se săpuni, se dezinfecă pe mâini, și se urcă în mașină. Spori căldura, turnă într-un pahar de plastic cafeaua rămasă în termos, împinse scaunul în față și se întoarse către Nonu. Îi trase masca sub bărbie și-i duse paharul la gură. Nonu înghiți un strop. Licoarea caldă părea o mângâiere, chipul i se destinse, șoferul ținu o palmă sub mască, cu cealaltă mână îi înclină marginea paharului între buze. Lichidul aluneca ușor în gura avidă. Asta a fost tot. Nu mai am…, zise binefăcătorul după ultima sorbitură, îndreptându-i cu grijă masca. Poți vorbi? Unde te duc? La un spital? La doi pași sunt smurdurile, vin unul după altul… Nonu mări disperat ochii. Nu, nu, acasă, vreau acasă… Am înțeles, și…, p-ormă…, chemi salvarea? Unde locuiești? Nonu ridică neputincios din umeri. Nu mai știa nimic… Lacrimi sărace i se pelingeau încet pe valea cearcănelor. Păi, ce facem, tataie… Săracu, nu mai știe nici cum îl cheamă. Urmară câteva minunte fără să-și spună un cuvânt. De afară răzbătea infernul claxoanelor. A luat foc spitalul… De-acolo vii? Nonu aprobă înclinând capul și închipui o cruce abia schițată. Păi, asta e, ne amintim de Dumnezeu doar când suntem la necaz. Ai avut noroc, tataie. Măcar cartierul ți-l amintești. Militari? Niciun răspuns. I.O.R.? Giurgiului? Brâncoveanu? Reșița? Drumul Taberei? Nonu aprobă. Bun, luăm stațiile la rând. Parcă trezit dintr-un somn, Nonu își strecură o mână pe sub bluza pijamalei. Mai sus de mijloc era încins cu o centură de care stătea lipită o mică borsetă. Șoferul înțelese imediat. Îmi dai voie? Nonu aprobă. Printre bancnote, telefonul și un rând de chei, găsi un act împăturit, la mijloc, cartea de identitate. Șoferul aprinse lumina și citi: Bădescu Inoan, Inoan?, ce nume…, a, cunosc adresa, săptămâna trecută am dus pe unul beat criță. Cu matale nu e cazul, amânăm cheful. Gata, mergem? Îi puse tichetul în borsetă și urcă la volan. Ocolind zona calamitată, porni taxiul către Drumul Taberei.

Nonu se învioră, poate ceva din energia bărbatului tânăr, în cele din urmă înțelegător și milos, îi cuprinse ființa, poate auzul numelui său repetat, Inoan, îl repuse pe șinele existenței, poate cafeaua caldă avusese darul de a-l remonta cât de cât. Privea mirat pe geam la case, blocuri, magazine, pomi, lumini și vitrine, autobuze și tramvaie, mașini, motociclete și biciclete, oameni fel de fel, ce păreau că se perindă prin fața lui și nu că el trecea într-un automobil încălzit la maximum ce rula cu viteză redusă. O oboseală plăcută încerca să-i închidă pleoapele, dar bucuria revederii orașului în pragul începutului de zi, departe însă de forfota obișnuită, îi ținea trează atenția. Am ajuns!, exclamă șoferul, Nonu privi atent, da, cum de nu observase, se aflau chiar în fața intrării în bloc. Ei, te duc sus? Îl întrebă amabil șoferul. Nonu extrase o bancnotă din borsetă, un milion pe stil vechi, și o întinse omului. Nu, nu, abia bâigui, refuzând restul. Ajutat, coborî din mașină. Cineva tocmai deschidea ușa, domnu, domnu, strigă șoferul. Omul îl recunoscu pe Nonu, se întoarse, am eu grijă, suntem vecini, îl sprijini și intrară în bloc. De afară, agil, obișnuit cu multe situații, șoferul le făcu o poză cu telefonul, apoi așteptă. După minute bune, la etajul doi, unde locuia pasagerul, se aprinse o lumină.

Oftă ca scăpat dintr-o cursă periculoasă, apoi porni către bază. Ce zi! I se părea lui ori zbârnâia melodia unui telefon? Trase mașina pe dreapta, coborî și cotrobăi cu privirile pe bancheta din spate, pe covorul de sub scaun. Telefonul zbârnâi din nou. Alo… Nonule, tu ești, Nonule, alo, cine e? Doamnă, sunt șoferul, tocmai l-am lăsat acasă pe domnu și i-a scăpat telefonul în mașină. Cum?! Noi suntem aici, la spital, nu dăm de el, E bine, doamnă, e OK-ei, l-a preluat un vecin și l-a urcat sus… I-am pozat cu telefonul. Silvia, Alina, auzi, tataie e acasă, da, a răspuns un domn, alo, Da, doamnă, unde sunteți? La spital, un hohot de plâns îi vui în ureche șoferului, Vă întreb unde anume, în spital, în curte, la gard… Lângă …, Hai, că vin să vă iau… ieșiți mai în față, la carosabil.

Grea zi!

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Radu Băieşu. LA VREMURI GRELE MĂ VEȚI GĂSI

September 29th, 2021

Cuvânt înainte

Această piesă nu este o reconstituire istorică, ci o lucrare de ficțiune, așa că autorul și-a permis unele abateri de la faptele istorice și interpretări ale evenimentelor fără acoperire. Nimeni nu știe cu adevărat dacă a existat o întâlnire de taină între I.I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Eliza Știrbey, dar aceasta s-ar fi putut întâmpla. Cert este că regele Ferdinand i-a cerut, prin interpuși, lui Marghiloman să formeze un guvern care să își asume rușinoasa pace de la Buftea, dând astfel posibilitatea de a salva relația României cu Antanta și, mai ales, statutul țării noastre de țară beligerantă. Nu știm cât de conștient a fost politicianul de riscurile pe care și le-a asumat primind să conducă guvernul în acele vremuri grele, dar putem presupune că acesta, ca politician cu experiență, să fi cântărit cu atenție situația. La fel, așteptarea hotărârii de unire cu România luată de Sfatul Țării în data de 26 martie 1918 a fost așteptată de Marghiloman la Cercul Militar, nu într-o cameră de hotel, dar din motive lesne de bănuit, am preferat să plasăm acțiunea într-o cameră de hotel.

Pentru documentare am folosit mai multe lucrări, printre care monumentala carte a istoricului buzoian Nicolae Peneș „Alexandru Marghiloman – lordul valah” (primul volum tipărit la Editura Alpha MDN și cel de-al doilea la Editura Editograph).
Încheiem aceste rânduri cu speranța că destinul remarcabil al acestui politician pasionat de hipism, dar cult și educat, cu studii finalizate cu un doctorat la Paris și care a sfârșit în uitare și tristețe, după încheierea carierei sale politice, la scurtă vreme după încheierea Primului Război Mondial, va trezi interesul cititorilor și, de ce nu, al teatrelor.

Autorul

..

LA VREMURI GRELE MĂ VEȚI GĂSI


(piesă în două părți)

.

Personaje

ALEXANDRU MARGHILOMAN – Președintele partidului conservator și al Crucii Roșii Române, ulterior prim-ministru. Un om matur, de aproximativ șaizeci de ani, dar care nu își arată vârsta. Poartă mustață, tăiată scurt, englezește și e îmbrăcat foarte elegant.
ELIZA BRĂTIANU – Născută Eliza Știrbei, nepoata domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei și sora influentului Barbu Știrbei, amantul reginei Maria. Este o femeie minionă, între două vârste, are peste patruzeci de ani, dar este încă atrăgătoare. Se simte că e o femeie energică și sigură pe ea. A fost soția lui A. Marghiloman, ca după șapte ani de căsnicie (fără copii), să divorțeze și să se mărite cu mai tânărul Ionel Brătianu, rivalul politic al fostului soț.
ION I. C. BRĂTIANU (IONEL) – Președintele partidului liberal. Este un bărbat încă tânăr și pare ușor intimidat de confruntarea cu adversarul său politic și amoros. Are în jur de cincizeci de ani.
CONSTANTIN STERE – Patriot basarabean, scriitor de mare valoare. Un om entuziast și impulsiv. Are cam aceeași vârstă ca Brătianu.
PANTELIMON HALIPPA – Este un mare patriot basarabean, luptător pentru unirea Basarabiei cu România. Este tânăr și impetuos.
SAE – Este valetul, prietenul și omul de încredere al lui Marghiloman. Este un ins foarte stilat, deștept și cu simțul umorului. Se simte că se cunoaște de mult cu Marghiloman. Are o vârstă incertă, dar este tot timpul îmbrăcat impecabil și poartă mănuși albe. Poate purta vestă în dungi, sau frac, după caz.
SAMUEL – Tânăr bolșevic basarabean.

.

I

(Decorul înfățișează biroul lui Marghiloman din vila Albatros de lângă Buzău. Ne aflăm la sfârșitul iernii anului 1918. Marghiloman intră vijelios în scenă și se trântește pe scaunul său favorit. E îmbrăcat în costum de călărie, cu cizme până la genunchi. Apasă pe clopoțelul de pe birou. Nu se întâmplă nimic. Mai apasă de câteva ori. Tot nici o reacție.)

MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Sae!… Sae!
SAE (e îmbrăcat cu vestă în dungi, pantaloni negri, cămașă albă, papion și mănuși albe) : M-ați chemat, domnule?
MARGHILOMAN : Ești surd? De bună oară că te-am chemat, prostănacule! Ori n-ai auzit clopoțelul?
SAE (imperturbabil) : Ba da, însă n-am considerat că e cuvenit să vin.
MARGHILOMAN : Și de ce, mă rog?
SAE : Pentru că este pauza mea cuvenită, conform înțelegerii de angajare, iar dumneata ar fi trebuit să călărești pe Zori de Zi încă o oră.
MARGHILOMAN : Nu vreau să-l obosesc. Când s-o termina războiul ăsta afurisit, va fi cel mai bun cal de galop din partea asta de lume.
SAE : Dacă s-o termina, războiul ăsta…
MARGHILOMAN : Ia termină că neghiobiile astea, Sae! Du-te și fă-mi o cafea.
SAE : Nu mai e rom. Romul e adus de la englezi, din coloniile lor și nu-l mai primim, de când cu ocupația nemțească.
MARGHILOMAN (oftează) : Pune coniac! Așa e în vremuri de război, facem sacrificii.
SAE (iese) : Prea bine, domnule.
(MARGHILOMAN scoate un pachet de cărți de joc și începe să joace poker – mâna stângă împotriva mâinii drepte. Se vede că e un expert în mânuirea cărților de joc. SAE reintră cu o tavă, pe care se află ibricul de cafea, ceașca și o carafă de cristal. Le pune pe masă și dă să plece.)
MARGHILOMAN : Unde te grăbești așa, Sae?
SAE : Să-mi termin de citit ziarul, domnule.
MARGHILOMAN : Chiar, ce se mai aude prin târg?
SAE : Păi ce să se audă, coane Alecule? Matale nu știi?! Nemții și bulgarii își fac de cap în București cum vor ei. Au pus mâna pe tot ce-au apucat și pare că nu se lasă până nu ne-or sărăci de tot.
MARGHILOMAN : Așa-i la război. Strămoșii noștri de gintă latină aveau o vorbă: Vae victis! Vai de cei învinși.
SAE : Nu sunt de niciunele. Orășenii fac focul cu șipcile din gard și cu mobila din casă, iar pâinea e raționalizată. Oamenii mănâncă doar varză murată, iar Marioara de la bucătărie zicea c-ar fi auzit de la o cimotie de-a ei, care-i moașă-n București, că au început să dispară câinii și pisicile de pe străzi. În Gazeta Bucureștului, ziarul nemților, nu se scrie o vorbă, chit că acolo scriu oameni luminați, ca domnul Teodorescu, de-și zice ca poet Arghezi, sau domnul Slavici. Despre front nu spune nimeni nimic.
MARGHILOMAN : Păi ce-ai vrea să spună? Că am pierdut războiul? Că rușii ne-au trădat?
SAE : Acolo e urgie, domnule! Nimeni nu mai știe cine are puterea. Iar rușii se bat între ei. Țarul e ținut prizonier de bolșevici, iar imperiul se destramă.
MARGHILOMAN : Indiferent cine va câștiga, rușii ne vor cădea în spate. Ne-au mințit tot războiul, nu știu de ce i-am mai crede acuma. Ei vor face pace separată cu nemții, iar ai noștri vor rămâne descoperiți.
SAE : Încurcată treabă, domnule. Grele vremuri trăim.
MARGHILOMAN (dă din umeri) : Astea-s vremurile, așa că le trăim care cum putem. Nu uita că în ziua în care nemții au intrat în București, ofițerii benchetuiau în cinstea prințului Carol pentru înaintarea sa în grad, ca maior. Și unde?!… Aici, la vila Albatros, eu fiind la București, să am grijă de bolnavii de tifos. Bravos, armată română. L-ați înaintat pe prințișor, dar pentru ce merite?! Poate cele din dormitor, că pe front nu l-a văzut nimeni. Hai, gata, lasă-mă să-mi beau cafeaua că m-ai scos din pepeni cu trăncăneala ta.
(MARGHILOMAN soarbe din cafea, eventual pune la gramofon o muzică liniștitoare.)
SAE (reintră, agitat) : Vă caută o doamnă, domnule.
MARGHILOMAN (amestecând cărțile) : Ce doamnă?
SAE (precaut) : O doamnă…
MARGHILOMAN : Bine, să intre.
(În scenă intră ELIZA BRĂTIANU. E o femeie elegantă, între două vârste, dar încă atrăgătoare. Se vede că e agitată. MARGHILOMAN e surprins. Scapă cărțile din mâini și se ridică în picioare.)
MARGHILOMAN : Asta da, surpriză!…Eliza!… Cu ce ocaziune pe-aici?… Doar nu ți s-o fi făcut dor de căminul conjugal?
ELIZA : Alecule, nu-ți bate joc de o femeie disperată!
MARGHILOMAN : Disperată?! Ce-ai pățit, dragă? Ți s-a ofilit vreo tufă de trandafiri, sau doamne ferește, ți-ai rupt vreun toc la pantof?
ELIZA : Nu te comporta ca ruralii, Alecule, că nu merit să te porți așa cu mine. Gândește-te că Albatros-ul a fost și casa mea vreme de șaisprezece ani.
MARGHILOMAN (galant, o ia de mână) : Au fost șaisprezece ani de dragoste, draga mea. Doar nu-mi spune că ți-a fost dor de mine.
ELIZA (se desprinde de el) : Lasă-mă, Alecule, că n-am venit aici pentru o romanță tomnatică. Am de vorbit cu tine.
MARGHILOMAN (ironic) : Aaaa, desigur. Păi despre ce vrei să vorbim, dacă ești ai bătut atâta drum? Despre răsadurile de căpșuni care îi plăceau reginei Maria atât de mult, despre copacii tăi aduși de peste mări și țări? Sau poate nu ești mulțumită de înțelegerea de la despărțirea noastră?
ELIZA : Alecule, de ce te porți în felul ăsta cu mine? Eu nu ți-am spus nimic de amantele și caii tăi, pe care ai risipit o avere, tu de ce nu vrei să mă asculți?
MARGHILOMAN : Ba da! Și ce ai vrea să-mi povestești, Lizo? Despre cum culegeai tu prune din vârful pomului fără chiloți, spre delectarea tânărului domn Nicolae Iorga, protejatul tău? Sau despre călătoriile tale de cumpărături la Paris
pe banii mei? Că pe ai tăi nu i-am cheltuit, ba ți i-am dat înapoi cu vârf și îndesat, și încă cu deasupra. Ba, ca să te mulțumesc pe tine, i-am dat bani… prietenului tău Iorga, să-și tipărească revista Floarea darurilor. Dar să nu ne încingem prea tare, că e martie și afară-i frig rău. Nu vrei să bei o gură de coniac? Ți-ar face bine, poate te mai liniștești. (Sună din clopoțel.) Sae!
(SAE apare din culise.)
SAE : Încă o cafea, domnule?
ELIZA : Sae, adu-mi, te rog, un ceai.
MARGHILOMAN : Sae, fă un ceai și dă-i un coniac doamnei, după care să te duci să-ți faci bagajele. De mâine ești mutat la grajduri.
SAE (imperturbabil) : Prea bine, domnule. Ceaiul era deja pregătit, cunosc obiceiurile doamnei. (Iese și se întoarce imediat cu o tavă pe care se află un ceainic de argint, o ceașcă tot de argint și o carafă de cristal cu coniac.)
ELIZA (își pune o ceașcă de ceai) : Alecule, văd că la tine totul e fals, în afară de argintărie.
MARGHILOMAN (sorbindu-și cafeaua) : Serios?!… Credeam că m-ai iubit cândva.
ELIZA : Eu te-am iubit, așa ca o tânără naivă și romanțioasă ce eram, dar tu mi-ai năruit tinerețea.
MARGHILOMAN : Chiar așa?! Dar când ți-am făcut toate mofturile și te-am trimis la Paris și la Viena să-ți cumperi tot ce-ți dorește inimioara, cum a fost? Dar cu grădina? Când ai adus orhideele alea englezești pe banii mei am spus ceva? Căpșunile alea mari cât o prună, care-i plăceau atât de mult reginei Maria, cum le-ai găsit?… Tot cu banii mei! Iar acum îmi spui că sunt fals?! Dar banii mei nu erau falși, erau cât se poate de adevărați, Lizo! Ce-ai fi vrut mai mult?
ELIZA : Știi ceva, Alecule? Tu nici o dată nu m-ai înțeles cu adevărat. N-ai priceput ce aștept eu de la tine și de la viață. Iar în ceea ce-l privește pe domnul Iorga, să știi că aveam chiloți când m-am urcat în prun!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Mie Pamfil Șeicaru mi-a spus altceva. Că ți se vedeau podoabele în toată frumusețea lor. Și că lui Iorga i se zbârlise barba de tot.
ELIZA : Infamul de Șeicaru! A fost un intrigant toată viața și va rămâne tot așa. Sper să iasă din gazetărie cu picioare-n dos, așa cum merită. (MARGHILOMAN râde, ironic.). Și știi ceva, Alecule? Te întreb și eu, așa din curiozitate, tu aveai chiloți pe tine când ai fugit două săptămâni cu Elvira la Paris?
MARGHILOMAN (intimidat) : Care Elvira?! Nu cunosc nici o Elviră, Lizuca…
ELIZA (din nou stăpână pe situație) : Acum n-o m-ai cunoști, dar acum vreo zece ani ai cunoscut-o binișor, ca să spun așa. Ba chiar foarte bine!
MARGHILOMAN (îi toarnă un pahar de coniac, apoi își toarnă și lui un pahar de coniac) : Liza, draga mea, să lăsăm mărunțișurile de-o parte. Spune-mi de ce ai venit și cu ce pot să te ajut. (O îmbrățișează.) Îți stau la dispoziție oricând și cu orice pot.
ELIZA (îl respinge) : Alecule, eu n-am venit aici ca să-ți mângâi ție orgoliul și alte chestiuni… pe care nu vreau să le mai văd niciodată.
MARGHILOMAN (jignit) : Atunci de ce-ai venit? Că nu-mi aduc aminte să te fi invitat…
ELIZA (îl privește în ochi) : Știi de ce am venit?!… Știi?… Pentru că țara are nevoie de tine, Alecule! De aia!
MARGHILOMAN (începe să râdă) : Serios?!… Și țara… pardon, bărbată-tu, prim ministru, te-a trimis pe tine, o biată femeie, ca să-mi ceri ajutorul?
ELIZA (e tulburată) : Nu știu cum am putut să iubesc un om ca tine, Alecule. Tu, care erai așa de galant, ai ajuns un mitocan! Un om ales, care a fost la școală înaltă la Paris și prin alte părți luminate să jignească pe cea care i-a fost alături atâția ani de zile! (Începe să plângă.)
MARGHILOMAN (tulburat) : Lizo, n-a fost gândul meu să te jignesc, dar nu-i treabă de femeie ce se petrece azi cu țara asta amărârâtă.
ELIZA : De asta am și plecat de lângă tine, Alecule! Pentru că tu crezi că o femeie nu are minte decât să probeze rochii la Paris și să fiarbă dulcețuri pe la Buzău! Ei, uite că și noi femeile gândim. Și nu doar gândim, ci uneori gândim mai bine ca niște bărbați fuduli și răutăcioși!
MARGHILOMAN : Nu mai spune! Ai auzit cumva de vorba aia poporală – poale lungi și minte scurtă?! Ei bine, mi-au trebuit șaisprezece ani ca să aflu cât de bine ți se potrivește!
IONEL BRĂTIANU (apare, neașteptat, de după o draperie) : Domnule, nu-mi jigni soția, că altfel am să-ți cer satisfacție pe câmpul de onoare!
MARGHILOMAN (uimit) : Ia te uită!… Domnul prim-ministru în persoană, la mine în salon, trăgând cu urechea de după draperii. Măi să fie! Cu ce ocazie pe-aici, domnule Brătianu? Sau te pomenești că ați venit împreună doar așa, în vizită de curtoazie?
BRĂTIANU (evident încurcat) : Nu-i vreme de ironii ieftine, domnule Marghiloman. Am motive serioase ca să vin la dumneata.
MARGHILOMAN (ironic, în continuare) : Da?… Eu credeam că te-ai plictisit de stat la Iași, sau poate vrei să facem o partidă de stos, așa, ca în familie… (arată cu un gest teatral spre cărțile de pe masă).
ELIZA : Alecule, țara se surpă, iar tu te ții de ironii stupide. Avem lucruri de discutat.
MARGHILOMAN : Ei, chiar că mă faci curios. (Strigă.) Sae, mai adu o ceașcă și un pahar pentru domnul Brătianu.
SAE (de afară) : Nu pot, domnule. Trebuie să plec să-mi fac bagajele.
MARGHILOMAN : Dă-le dracului de bagaje, Sae și adu-mi ce ți-am cerut.
SAE (tot de afară) : Adică nu mai plec la grajduri?!
MARGHILOMAN (învins) : Nu mai pleci, Sae.
SAE (intră cu tava, pe care se află un pahar balon pentru coniac și o ceașcă. Așează în dreptul lui BRĂTIANU cele cuvenite.) : Poftiți, domnule prim-ministru.
Le aveam pregătite.
MARGHILOMAN : Bine, mă, Sae, eu te plătesc și te fac omul meu de încredere, iar tu complotezi cu… cu… doamna aceasta și individul de colo, un om fără onoare?!
SAE : Nu complotez, domnule, dar sunt multe lucruri care trebuie judecate mai întâi cu mintea și după aceea cu inima. Mai ales când ești președinte de partid…
MARGHILOMAN (e uluit) : Bravos!… Am ajuns de-mi dă valetul lecții pe cine și pe cine nu să primesc la mine-n casă…
SAE (iese) : Lăsați, domnule, că toată lumea știe cât de ospitalier sunteți.
MARGHILOMAN (strigă în urma lui) : Mai vorbim noi și altă dată, trădătorule!
SAE (de afară) : Prea bine, domnule.
MARGHILOMAN (se așează, apoi strigă) : Mai fă-mi o cafea dublă, se pare că va fi o zi lungă. (se întoarce către BRĂTIANU) : Așadar, domnule Brătianu, cărui fapt îi datorez această dublă vizită neașteptată?
BRĂTIANU : Lasă prostiile, domnule Marghiloman! Mai ții minte ce i-ai spus Majestății Sale pe 11 ianuarie 1917, cu o zi înainte de plecarea spre Iași?
MARGHILOMAN : N-am uitat. I-am spus că-i voi fi câine credincios și că-l voi urma la Iași.
BRĂTIANU : Ei bine, dar Majestatea Sa ți-a cerut să rămâi la București…
MARGHILOMAN : Ceea ce am și făcut. N-am rămas eu să mă lupt cu nedreptățile ocupației și cu aroganța nemților și bădărănia bulgarilor? Când s-au năpustit bulgarii asupra Bibliotecii Academiei și-au furat icoanele și manuscrisele slavone, cine s-a dus la Makensen să-i ceară dreptate? Doar nu dumneata, că erai, bine mersi, la Iași! Eu m-am dus! Eu și Tzigara-Samurcași. De-am salvat odoarele bisericești și icoana Sfântului Dimitrie și toate manuscrisele slavonești. Cine a rămas acolo să organizeze spitalele și oblojirea bolnavilor și a răniților, în plină epidemie de tifos și abuzuri de toate felurile? Eu, nu dumneata, domnule Brătianu!
BRĂTIANU : Era de datoria dumitate, doar ești președintele Crucii Roșii, nu?!
MARGHILOMAN : Așa e, era de datoria mea și nu mă plâng, pentru că eu am vrut să-mi ajut poporul așa cum oi crede de cuvință și cum m-or duce mintea și puterile.
ELIZA : Ai dreptate, Alecule. Așa e. Nimeni nu-ți ponegrește meritele și râvna. Dar i-ai mai spus Regelui ceva la despărțire.
MARGHILOMAN (înfierbântat) : Și ce i-am mai spus, doamnă?! Că eu sunt om bătrân și mă lasă memoria.
ELIZA : Atunci îți amintesc eu. I-ai spus așa: „La zile grele mă veți găsi.” Și v-ați strâns în brațe.
MARGHILOMAN (pauză) : Așa e. N-am uitat!
BRĂTIANU : Nici Majestatea Sa n-a uitat și m-a trimis pe mine să-ți reamintesc de vorba asta. Doar nu crezi că mi-am riscat pielea și-am venit aici de florile mărului. Maiestatea Sa m-a trimis în misiune. Nu fac vizita asta din plăcere.
ELIZA (punctează) : În nici un caz!
MARGHILOMAN : Așa se pare. Și cu ce misiune ați venit, porumbeilor?
BRĂTIANU : Cum bine știi, țara e la capătul puterilor, iar armata e copleșită. Dacă tu zici că e greu la București, să știi că nici la Iași nu e bine. Orașul e plin de refugiați, de oameni înfometați, de soldați răniți și bolnavi, iar rușii n-au onorat nici o promisiune, ba s-ar putea să se alieze cu nemții chiar. Situația e disperată, avem nevoie de ajutorul tău.
MARGHILOMAN : Și cu ce v-aș putea ajuta eu? Credeți că am vreo baghetă magică, vreun descântec, sau vreo vrajă ca să-i scot pe nemți din țară?
ELIZA : Nu, din păcate, nu poți să-i scoți pe nemții care ți-au plăcut atâta și n-ai decât să ți-i păstrezi până când o să-i trimită alții acasă. Dar ceva tot poți să faci.
MARGHILOMAN (pe ton răspicat) : Să fie clar! Mie nu mi-au plăcut nemții, ci mi-au displăcut rușii!
ELIZA : Nici noi nu murim de dragul lor. Dar tu trebuie să-ți asumi o misiune patriotică.
MARGHILOMAN : Și ce anume?
BRĂTIANU : Să faci pace cu ei, ca să ne dai nouă un răgaz să reorganizăm armata cu armele noi ale francezilor.
(Tăcere.)
MARGHILOMAN (șocat) : Și cum aș putea eu face pace cu ei? În calitate de președinte la Crucea Roșie?!
ELIZA : Nu. În calitate de prim-ministru.
MARGHILOMAN (arată cu un gest elocvent spre BRĂTIANU) : Păi bine, dar mai e unul! Dacă nu cumva sunt vreo doi, dacă-l punem la socoteală și pe Averescu! Din câte știu eu, el a fost pus ca să rezolve daravela asta.
BRĂTIANU : Dar nu se descurcă, domnule! Iar nemții n-au încredere în el. Avem nevoie de cineva pe care să-l creadă, cineva cu greutate. Asta e misia ta, domnule.
ELIZA : Aici e toată miza, Alecule! Asta ca să folosesc cuvinte pe care le înțelegi (arată spre cărțile de joc). Tu vei face o pace separată cu nemții, dar care va funcționa doar până când vor fi înfrânți. Iar când se va întâmpla asta, regele va putea spune că nu recunoaște această pace și va cere de la învingători ce ni se cuvine, pentru jertfele pe care le-am făcut și suferințele pe care le-am îndurat.
BRĂTIANU : Totul a fost pus la punct de Regină cu Barbu. Ferdinand nu vrea să se amestece, ca să nu prindă nemții de veste.
MARGHILOMAN : Stați un pic, că eu nu pricep. Adică tu (arată spre BRĂTIANU) ai pornit războiul ăsta cu armata prost înarmată, prost echipată, prost instruită și ai pierdut jumătate din țară, iar eu să repar toate greșelile astea cu numele și reputația mea?! Și alături de cine? (Insinuant.) Cu… mult… muuult prea bunul prieten al Reginei, amicul Barbu Știrbey?! Păi cum vine asta? Eu văd că în țara asta în loc să conducă bărbații, ei se joacă cu timbrele și fac pe savanții, iar de Regat se ocupă vioaia Mary și cu îndatoritorul Barbu. Și nici tu nu ești departe, Ionele, după cum se vede!
ELIZA : Atunci când bărbații nu pot, sau nu se pricep, femeile trebuie să-și facă datoria de-a fi mereu în dreapta lor.
BRĂTIANU : Aici nu-i loc de orgolii, domnule! E vorba de țară! Și țara ta are nevoie de tine! Iar Regele îți cere, prin vocea mea, să-ți faci datoria.
MARGHILOMAN : Asta am făcut mereu, Ionele, spre deosebire de dumneata!
BRĂTIANU : Nu-ți permit! Și de când mă numești dumneata „Ionel”?
MARGHILOMAN : Ehei, de mult dragă, de mult. Mai ții minte când ne-a chemat bătrânul rege la Sinaia, în iulie 1914? Simțea că n-o mai duce mult și voia să știe pe ce mâini va lăsa țara și cu ce viitor! Eram eu, tu, bătrânul Petre Carp, Lahovary, I.G. Duca, Take Ionescu și încă vreo câțiva. Mai ții minte ce s-a vorbit atunci?
(BRĂTIANU dă să răspundă, dar ELIZA i-o ia înainte.)
ELIZA : Ce s-a vorbit, domnule?
MARGHILOMAN : Să-ți spună dânsul, Lizo, că a fost și dânsul acolo.
ELIZA : Nu, vreau să-mi spui tu!
MARGHILOMAN : Europa fierbea, iar austriecii intraseră peste sârbi și Carol a vrut să se sfătuiască cu noi, în ce parte s-o luăm, căci era clar că războiul va cuprinde întreaga Europă. El ar fi vrut să ne ducem cu nemții și austriecii, că doar făcusem un pact secret cu dânșii, încă din 1913. Iar Carp, care-i ura pe ruși, s-ar fi dus împotriva lor doar pentru asta. Atunci, pentru prima oară în viață, m-am ridicat împotriva omului care m-a crescut în politică, omul care m-a pus în fruntea conservatorilor, pentru că politica nu se face cu mintea-ncinsă, mai ales când e vorba de soarta țării.
ELIZA : Și ce-ai spus?
BRĂTIANU : Ce-am spus cu toții. Noi am jurat că-i vom apăra pe austrieci de-i va ataca cineva, ori acum ei năvăliseră peste sârbi, nu invers. Onoarea țării și-a regelui nu se păta nicicum de stăteam deoparte.
MARGHILOMAN (întărește vorbele lui BRĂTIANU) : Atunci eu i-am spus regelui să facem bine să ne înarmăm cât vom putea mai bine și să așteptăm, pentru că acum nu-i loc de greșeli. Să stăm neutri, asta am zis. Împotriva omului care m-a adus în politică și care m-a crescut ca pe fiul lui, Petre Carp. Și el și Regele au luat asta ca pe o trădare, dar cum spunea Aristotel – „Prieten mi-e Platon, dar mai prieten îmi e adevărul.” Știu că el îi ura fără măsură pe ruși, iar Carol se simțea legat de Germania lui, pe care n-ar fi vrut să o lase la greu, dar pentru noi asta era calea cea mai înțeleaptă de urmat.
BRĂTIANU : Când istoria se făurește în jurul tău, nu-i loc de așteptare prea lungă. Trebuie să intri-n luptă, de-o parte sau de alta, dacă vrei să stai la masă cu învingătorii.
MARGHILOMAN (râde amar) : Așa e, Ionele. Dar nu să te lupți cu flinte ruginite și încălțat cu opinci cu ăi mai buni soldați ai lumii! Cu tunurile de la ’77 contra tunurilor Krupp cu încărcare rapidă ale nemților. (Strigă.) Unde-s banii pentru echipare și înarmare, Ionele?! Ce-ați făcut voi, liberalii, cu ei, când ziceai că ne înarmăm până-n dinți?! Pe francezi i-ai păcălit, de-au crezut că avem o oștire fără pereche, dar nemții ne-au amintit repede cât de nepregătiți eram! Credeai că nemții sunt ca Goliat din Scriptură, să-i dobori cu praștia?! (Exclamă.) Ce dreptate a avut bătrânul rege Carol, atunci la Sinaia, după ce tu i-ai spus verde-n față că vrei să lupți atături de ruși, împotriva celei mai formidabile armate care există! (Către Eliza.) Știi ce-a spus Carol atunci, Lizo? Uite, așa a rostit: „Ca rege constituțional, mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor.”
IONEL (îl înfruntă) : Cum îți permiți să-mi vorbești așa, domnule? Și cine-ți dă voie să-mi zici mie, primul-ministru, „Ionele”?!
MARGHILOMAN : Te rățoiești la mine de parcă oi fi vreun Napoleon, măi pricăjitule! Mai ții minte ce Ionel erai când te pironea cu privirea bătrânul rege Carol? Cum te lua bâlbâiala când striga la tine? Acum faci pe zmeul cu mine, când atâția soldați români au murit din vina ta?
(BRĂTIANU se repede spre MARGHILOMAN, cu intenția de a-l lovi, dar ELIZA cu o forță neașteptată, se aruncă între cei doi.)
ELIZA (strigă) : Ajunge, idioților! (Către BRĂTIANU.) Parc-ați fi două chivuțe din bazar, nu oamenii chemați să salveze țara! Acum e nevoie de gândire, nu de pumni, treziți-vă!
(Cei doi se opresc, uimiți.)
ELIZA (către BRĂTIANU) : De aia am bătut atâta drum și cu atâtea primejdii, ca să te-mbâncești cu dânsul? Ai uitat ce misie ți-a dat Regele să-ndeplinești? (Spre MARGHILOMAN.) Și tu, Alecule, te lăudai mai adineaori cu înțelepciunea și cumpătarea ta! Așa știi tu să ajuți țara, cu urlete și țircus ca la bălciul din Obor?
MARGHILOMAN : Mai taci, femeie, că nu te-a întrebat nimeni nimic!
BRĂTIANU : Măi geambaș de gloabe, cum îți permiți să vorbești așa cu soția mea?!
MARGHILOMAN (își pune mâinile în șolduri) : Eu am cei mai buni cai de rasă din țară, nu gloabe! Gloabă ești tu! Și… și… și nu uita că în primul rând Eliza a fost soția mea!
BRĂTIANU (îl înfruntă) : O fi fost, dar pe mine mă iubește.
MARGHILOMAN (îl apucă de revere) : Pe mine m-a iubit primul!
(Dintr-o dată se aude un zgomot puternic. Pe nesimțite, în scenă s-a strecurat SAE, care trântește de podea o tavă. Cei din scenă se întorc spre el, luați prin suprindere.)
SAE (calm) : Scuzați, mi-a scăpat tava din mână. (Vine spre cei doi, interpunându-se discret între ei. Către MARGHILOMAN.) Am auzit strigăte și mi s-a părut că m-a chemat domnul.
MARGHILOMAN : Iar tragi cu urechea Sae? Nu ți-e rușine?
SAE (luându-și tava de jos) : Nu mi-e, că asta e datoria mea: să-l servesc pe stăpân și dacă vrea și… dacă nu vrea.
MARGHILOMAN : Io-te-te! S-a răzvrătit ghiolbanul!…
ELIZA (autoritară, a preluat situația) : Sae, du-te și fă-ne o cafea, dar fără coniac de data asta, că s-au înfierbântat domnii.
SAE (iese, demn, cu tava sub braț) : Prea bine, coniță.
ELIZA (dură) : Acum așezați-vă și ascultați ce am a vă spune….
BRĂTIANU : Elizo…
ELIZA (fără să-l bage în seamă) : Gura!… Lăsați-mă să spun ce am de zis și după aia n-aveți decât să vă luați la palme, ca bețivii la iarmaroc. (Pauză. ELIZA se învârte prin scenă, adunându-și gândurile. Apoi se oprește în dreptul mesei și dă pe gât paharul de coniac al lui MARGHILOMAN. Face o grimasă din cauza tăriei alcoolului, apoi începe.) Situația e prea disperată, ca să pierdeți vremea cu prostii. (Strigă.) Sunt clipe de cumpănă, când putem pierde totul, sau izbândi cum nici n-am visat. Dar pentru asta trebuie să ne unim puterile. (Către MARGHILOMAN.) Ce mai contează acum ce-a fost, când noi ar trebui să ne-ntrebăm de va mai fi ceva, sau țara asta va dispărea cu totul? (Către MARGHILOMAN.) Ai avut dreptate, ne-am crezut mai puternici decât suntem. Am pierdut multe lupte, mulți oameni bravi, dar războiul încă nu e pierdut, se mai poate face ceva.
MARGHILOMAN : Ce?
BRĂTIANU : Să știi că…
ELIZA (strigă) : Taci! Eu vorbesc acum! (către MARGHILOMAN, aproape cu blândețe.) Alecule, avem nevoie de timp. Să știi că Ionel are partea lui de vină, dar nu e vina lui că rușii ne-au trădat și n-au făcut nimic din ce au promis să facă și ne-au lăsat singuri în fața nemților. Acum trebuie să câștigăm prin viclenie, nu prin forța pe care n-o avem.
MARGHILOMAN : Și cum să facem asta, când nemții stăpânesc jumătate din țară și se pregătesc să ocupe și cealaltă jumătate?
ELIZA : Prin tine! Rușii ne-au furat tezaurul și ne-au trădat, dar francezii nu. Generalul Berthelot, a adus cel mai nou armament francez, tunuri, mitraliere și puști de calitate, dar trebuie timp ca să-i instruim pe țăranii noștri să le folosească. Și să așteptăm ca nemții să fie înfrânți.
MARGHILOMAN : Și așa vrei tu să-i înfrângem pe nemți? Crezi că-i deajuns?
ELIZA : Dar i-am înfrânt deja! Eroicele lupte de la Mărășești, Mărăști și Oituz au demonstrat curajul soldaților noștri și clarviziunea generalului Berthelot, care s-a arătat mai român decât mulți români.
BRĂTIANU : În plus, de când au intrat americanii în război, nemții au început să piardă teren în vest.
MARGHILOMAN : Cultivatorii ăia de bumbac vor să se pună cu nemții?! Cu cine? Ăia nici n-au avut armată până acum și au trimis încoace câteva regimente de geniști și niște negri luați cu japca de pe plantații și încălțați cu sila în bocanci.
ELIZA : Nu-i lua în râs pe americani. Ei nici n-au nevoie să lupte, e suficient că au adus mâncare și echipament pentru toată armata franceză și engleză. În timp ce nemții fac foamea în tranșee, francezii mănâncă pe săturatelea și se-ncălzesc cu păturile yankeilor. Asta e forța care-i va înfrânge pe nemți. Nemții sunt la capătul puterilor. Soldați mai au, dar nu mai au cu ce să-i ție și nici arme pentru ei, de-aici li se va trage pieirea.
MARGHILOMAN : Și eu ce treabă am eu cu americanii?! La ce ne încălzește pe noi că-i hrănesc pe francezi?
BRĂTIANU : Nu cu americanii ai tu treabă, ci cu nemții! Nemții au încredere în tine și te cred omul lor. Știu că ai fost împotriva războiului și atunci când au avut de vorbit ceva cu românii, pe tine te-au chemat.
MARGHILOMAN : Pe mine, că Maiorescu a fost laș, n-a vrut să se bage. Și dacă tot trebuia să fie cineva care să-i apere pe români în fața nedreptăților asupritorului, m-am băgat eu, că n-a fost altul în stare.
ELIZA : Exact despre asta e vorba, Alecule. Tu ești singurul care poți scoate țara din strâmtoare.
MARGHILOMAN : Cum? Ce putere am eu, ca președinte al Crucii Roșii? Să pun măicuțele să se roage să-i trăznească Dumnezeu pe nemți?
BRĂTIANU : Nu… Făcând pace cu nemții!
MARGHILOMAN : Cum să fac eu pace cu nemții?! Ai înebunit? Tu ești prim-ministru! Tu ai declarat războiul, tu poți să-l oprești!
BRĂTIANU : Uite că tocmai de-aia nu pot.
ELIZA : Dacă Ionel semnează pacea separată cu nemții, Ferdinand va fi obligat să o întărească, ori tocmai asta nu vrem, pentru că asta ar însemna trădare față de Antanta, iar aliații nu ne-ar ierta niciodată. Am pierde tot ce va urma la capătul războiului.
BRĂTIANU : Dacă tu faci pace separată cu nemții, noi vom putea ca la momentul potrivit să pornim din nou ofensiva și astfel să ajungem la masa învingătorilor când se va isprăvi totul.
MARGHILOMAN : Stați un pic! Dacă înțeleg eu bine, voi vreți să scoateți cărbunii încinși din vatră cu mâna mea! Ionele, acum, când îți dai seama că ai dus țara de râpă, vrei să dregi busuiocul pe spinarea mea, adică eu să rămân cu ponoasele, iar tu cu foloasele! Păi, o fi asta politică, dar mie nu-mi convine politica pe care o faci tu.
ELIZA : Alecule, suntem în al doișpelea ceas, nu mai e vreme de tocmeală. Regele îți cere să faci pasul ăsta.
MARGHILOMAN : Bine, dar de ce eu?
ELIZA : Pentru că altul nu există. Maiorescu nu mai vrea să intre în politică de nici un fel, iar alt om în care să aibă încrededere nemții nu există.
BRĂTIANU : Tu ești președinte partidului conservator, ai un cuvânt greu în fața lor. Iar dacă lângă tine va fi și Barbu, te vor crede.
MARGHILOMAN (ironic) : Barbu Știrbey, bună companie! Dar nemților sunt sigur că le place. Apopos, voi v-ați gândit cum va arăta pacea asta cu nemții?
BRĂTIANU : Cum adică?
MARGHILOMAN : Adică ce-au să ne ceară nemții în schimbul păcii? România va fi robită mai rău ca pe vremea turcilor. Nemții sunt lihniți de foame, așa cum spuneai și tu, iar imperiul austriecilor e gata să explodeze în fărâme. Ne vor jupui de tot ce mai avem în țară. Asta dacă vom mai avea țară, după această pace! Oare merită să facem asta?
ELIZA : Merită, Alecule! Dacă obținem o păsuire de câteva luni, vom câștiga.
MARGHILOMAN : Dar cu ce preț! În primul rând, ne vor înfometa și în al doilea rând ne vor umili. Voi nu stați în București, ca mine! Și nu înțelegeți ce înseamnă ocupația și batjocura la care ne supun acești oameni fără dumnezeu și milă. La București au fost oameni care au fost împușcați de plutonul de execuție după ce au bârfit ocupația la cafenea! Sau femei omorâte de patrule dacă au fost prinse cu un jambon de porc în traistă! În iarna asta și cea de dinainte au murit oameni de frig, după ce au ars tot ce se putea arde. Iar eu am avut mâinile legate. Ăsta e adevărul.
BRĂTIANU : Te pomenești că la Iași o fi mai ușor! Cu foamete, tifos, soldați răniți, refugiați mai mulți decât poate cuprinde orașul și atâta disperare… cât n-ai tu habar, omule!
MARGHILOMAN (strigă) : Sae!… Știu că tragi cu urechea la ușă! Mai adu încă o butelie de coniac!
SAE (apare brusc) : Bineînțeles, domnule.
MARGHILOMAN (oftează) : De data asta, ia din rezerva specială. Armagniac cuvee ancienne, că situația e complicată și se cere limpezită.
SAE : Așa e! Cu cât o limpeziți mai repede, cu atât mai repede aduc și eu coniacul.
MARGHILOMAN : Cum adică?
SAE : Adică întâi limpeziți dumneavoastă cu domnița Eliza și domnul Brătianu problemele de stat și după aceea aduc și eu coniacul în cea mai mare viteză. Și cine știe, poate găsesc pe la bucătărie și ceva șuncă de Wastfalia, cu pâine proaspăt coaptă, că nu e bine să beți așa, fără să aveți ceva temelie.
MARGHILOMAN : Măi, Sae, de când îmi faci tu mie program?! Dacă eu ți-am cerut butelia de coniac, adu-o și văd eu ce fac cu ea.
SAE (iese) : Acum nu pot, domnule, că mi-a interzis conița. Mai târziu vin și eu.
MARGHILOMAN (nervos) : Lizo, văd că mă invadezi mai rău ca nemții și turcii… și bulgarii la un loc. Ce vreți voi de la mine, de fapt?
BRĂTIANU : Ți-am spus deja! Ce vrei mai mult?
MARGHILOMAN : Adică să-mi sacrific cariera politică, reputația, poate viața, de dragul tău, Ionele?! Omul pe care l-am combătut atâta vreme, care a omorât atâția țărani în 1907, a vârât țara în război nepregătită și ne-a dat pradă dușmanului!
ELIZA : Nu de dragul lui, Alecule, ci pentru țară! Nu uita că nu ne aflăm aici să facem vilegiatură, ci la porunca regelui. Nu-i altul care să poată scoate țara din necaz în afară de tine.
MARGHILOMAN : Și-atunci eu să fiu blestemat ca trădător, pentru că voi fi semnat pacea asta netrebnică și să mă afurisească tot neamul ăsta?! Nu e cinstit, Lizo! Nu e deloc bine pentru mine. Puneți-l pe Averescu…
ELIZA (se apropie de el) : Nu-i altă cale… dragul meu. Fă ce trebuie, iar noi vom face, la rândul nostru, ce se cuvine. Acum nu mai putem da înapoi. Gândește-te că poate țara asta va arăta altfel peste un an sau doi, sau trei, sau cine știe câți, dar va fi mai mare și mai puternică.
BRĂTIANU (întinzându-i mâna) : Datorită ție și eroicei noastre armate. Jură că vei face ce ți-am cerut!
MARGHILOMAN : Vorbe, vorbe, vorbe… Așa spunea un personaj de-al înțeleptului Shakespeare. Îmi tot vorbești de patrie și de datorie, dar tu ai adus țara în ruină și nimeni altul. (Resemnat.) Dar probabil că asta mi-a fost sortit. Să rămân în istorie ca un om de nimic și un trădător de țară. (Către cei doi.) Fie!… Spuneți-i Regelui că voi face tot ce mi-a cerut, dar voi încerca, la rândul meu, să-mi spăl numele pe care l-am păstrat cinstit până acum, așa cum voi putea și așa cum voi ști.
ELIZA (îl îmbrățișează) : Știam că vei alege calea dreaptă. Am greșit când am spus că ești un om fals.
MARGHILOMAN (se îndepărtează) : Mersi, Lizo. Omul spune multe la mânie.
BRĂTIANU : Atunci, așa rămâne! Nu mai târziu de mâine pleci spre București și îl cauți pe Barbu Știrbey. El te va îndruma în așa fel ca să faci un guvern care să îi mulțumească pe nemți. Iar eu îți promit că vom elibera fiecare colț al acestei țări năpăstuite, ba și mai mult decât atâta!
SAE (intră cu o tavă pe care se află o sticlă de șampanie și trei pahare) : Se pare că nu mai este coniac, domnule. Dar mi-am permis să desfac ultima sticlă de șampanie franțuzească, Dom Perignon.
(Desface șampania, dopul pocnește.)

- sfârşitul părţii I -

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (94)

September 24th, 2021

FESTIVALUL GEORGE ENESCU XXV

La concertul inaugural, publicul a aplaudat conştiincios între părţile simfoniei lui Jean Sibelius, descumpănind-o un pic pe Hilary Hahn, excepţionala violonistă. Cum lucrul acesta s-a întâmplat la fiecare ediţie a festivalului şi are toate şansele să se întâmple tot aşa de acum şi până-n Ziua de Apoi, îmi iau libertatea de a-i sugera vechiului meu coleg Mihai Constantinescu, directorul festivalului, montarea de semafoare de ambele părţi ale scenei Sălii Palatului. De semafoare, de stopuri precum cele de la colţul străzii. Ele urmează a funcţiona astfel: cu lumină verde şi un desen reprezentând două palme aplaudând, pentru momentele când trebuie aplaudat – şi cu roşu, imaginea celor două palme tăiată de un X, pentru momentele când nu e cazul să aplaudăm.

Şi bagaţi de seamă că nu cer bani pentru idee, ci numai înscrierea mea în Enciclopedia Neamului Românesc (în atenţia dlui acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop).

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/caz-incredibil-pe-pista-aeroportului-din-oradea-un-iepure-a-fost-lovit-de-un-avion-care-se-pregatea-sa-decoleze.html?fbclid=IwAR1KM7tAkBKuqlwqhtvKn20oxf6t1BTRl0fx40d5QYMNC0cS5MRc8btj3vU

Dar ce căuta iepurele în văzduh? a fost primul meu gând.

Că, vorba aia, sunt mai multe avioane pe fundul mării decât submarine în cer.

*

CUJETĂRI MASSMEDIA

de dimineaţă

De ce mă uit la filme, oricât de proaste: ca să nu mă uit la telejurnale. Căci, spre deosebire de ele, filmele au, în general, o noimă.

de seară

În Afganistan mai poţi şti ce se va întâmpla mâine. În România, nu.

*

Americanii au comemorat cei douăzeci de ani scurşi de la sinistrele atentate cu o cernită adunare şi cu cântări de soprane. Dar, cu tristeţe o spun, nu aşa se evocă o astfel de înfrângere.

Putin a spus, mi se pare (sau o fi dat numai de înţeles?), că, dacă America ar fi ripostat cu cea mai mare duritate în septembrie 2001 sau la puţin timp după aceea, nimeni n-ar fi îndrăznit să i-o reproşeze. Şi, zic eu, nici atâtea puteri-aproape-nucleare n-ar fi fost pe lume la ora asta.

*

https://www.scena9.ro/article/top-depresie-europa-romania?fbclid=IwAR0IV7ypyR0d4hNBR2lsJEClTGhG4QP9LYvn8Uk4-0iGqPXcSvAw8FUnirg

Mărturisesc că şi eu sunt deprimat (”depresat”, cum zicea odată la televizor o persoană oficială). Singurul motiv pentru care nu mă sinucid este ca să nu se bucure ăştia. Se ştiu ei care.

*

Iona, ăl cu cetaceul. Un tip indigest. De vomă chiar.

*

SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI

Primăria Capitalei zice şi face. A zis dom Premare zilele trecute că face curat în Cişmigiu – şi chiar a făcut, să nu-ţi vină să crezi! Astăzi, parcul nu mai mirosea a coteţ de păsări necurăţat, cum a mirosit în ultimii câţiva ani. Şi multe bănci erau proaspăt vopsite. Numai că pe unele dintre ele se lăfăia câte-un găinaţ proaspăt. Asta e – şi n-ai ce-i face. Încă nu s-a născut primarul care să convingă porumbeii că nu-i frumos să se comporte aşa.

Cişmigiul e al lor cam până pe la cinci-şase seara, când vin ciorile de la servici. De la Groapa Glina, unde-şi desfăşoară activitatea. Când îşi fac ele apariţia, porumbeii se fac nevăzuţi. Îţi mai poţi da seama de existenţa lor numai când ţi se cacă-n pălărie. În schimb, de a ciorilor îţi dai seama mult mai uşor, fiindcă ele socializează. Conversează. Din amurg şi până-n miez de noapte le auzi cum schimbă impresii. Locatarii din clădirile învecinate, cu ferestre dând spre parc, nu sunt tocmai fericiţi să le asculte fie vară, fie iarnă, la numărul de decibeli de pe un aeroport militar. Dar ce să faci? nu le poţi goni.

Iar oengeurile care zbiară acum că parcul e plin de găinaţ ar urla şi mai tare dacă s-ar apuca cineva să împuşte ciori în Cişmigiu.

(03.09.2021)

*

*

https://newsweek.ro/actualitate/apa-din-campina-al-doilea-oras-din-prahova-contaminata-cu-bacteria-clostridium-nu-este-potabila?fbclid=IwAR1hwTlVN4-WCgSACsSVwtVQXABzC0XZsQhv0beaFGi8ByIiKYf9_FCrQyQ

ÎN FUNDU CURŢII

GALBEN CA LĂMÂIA

se răzbună

*

DEFINITORII ŞI DEFINITIVE

- S-au căcat muştele pe portretul împăratului. (J. Hašek)

- Ai mai văzut, şefule, aşa o catastrofă grozavă? (N. Kazantzakis)

- Ori toţi să muriţi, ori toţi să trăim! (I.L. Caragiale)

- Omul e porc: ciripeşte! (V. Havel)

- Nu garantez de gustul meu, dar am un dezgust foarte sigur. (J. Renard)

- Înţeleg ca ignoranţa să fie purtată ca o cruce, nu vânturată ca o secure. (Fl. O’Connor)

- Preoţii şi ritualurile sunt doar cârje pentru viaţa infirmă a sufletului. (Fr. Kafka)

- Dorinţa e foarte puternică, ea zămisleşte credinţa. (M. Proust)

- O, de-aş avea din nou şaptezeci de ani! (O.W. Holmes jr.)

- Conopida nu e decât o varză cu studii superioare. (M. Twain)

*

Anunţ cu mândrie/fără pic de jenă că AUR ŞI ARGINT, micuţa-mi poezioară care a inspirat numele unui mic, dar select grup FB, beneficiază de câtva timp şi de o versiune albaneză. La adresa https://lyricstranslate.com/…/aur-si-argint-ar-dhe…

Sinceră recunoştinţă traducătorului Hüseyin Arda Koçak (pe care, de altfel, nu-l cunosc).

Uite şi versiunea engleză, datorată domnului Paul Abucean:

https://lyricstranslate.com/…/aur-%C5%9Fi-argint-gold…

Iată şi traducerea în franceză datorată doamnei Rodica Solovăstru, căreia pe această cale îi mulţumesc călduros:

OR ET ARGENT

Au bord de l’aube limité comme une feuille d’aluminium

le profil de corbeau à trois ailes est dessiné.

Oh, pauvre créature, corbeau décadent!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. PINO

September 7th, 2021

Vestea morții lui Ion Caramitru m-a prins în starea „Ecce Homo”, o lucrare amplă pentru orchestră, cor, soliști, narator, compusă de argentinianul José Cura, care a și dirijat-o la Festivalul „George Enescu”. Parcă ar fi fost scrisă pentru el, deși Ion Caramitru nu poate fi socotit un fel de Iisus Hristos al teatrului românesc.

L-am cunoscut bine pe Pino, cum îi spuneau prietenii în particular, și nu-mi aduc aminte să-l fi auzit vorbind despre credință, despre Dumnezeu, să-l fi văzut închinându-se sau făcând alte semne de acest fel, bisericești. Dar am fost o vreme buni prieteni. Ne-am cunoscut prin copiii noștri, când mergeam împreună la Cumpătu, la Vila Scriitorilor, unde era un original freamăt al breslei scriitorilor și artiștilor de orice fel. Ba l-am vizitat și acasă, la casa din strada Căderea Bastiliei, iar soțiile noastre au fost bune prietene multă vreme, până noi să plecăm în America, să ne urmăm copiii.

Dar această prietenie sau simpatie, dintre Pino și mine, avea să se rupă atunci când am scris cronica la spectacolul Hamlet (1985), montat de Toca (Alexandru Tocilescu), cu Pino în rolul principal. Pe atunci, liderul cronicii teatrale era Valentin Silvestru, care dădea tonul general. Ce scria el în „România literară”, era literă de lege, gruparea criticilor teatrali repeta în varii forme ideile și observațiile lui. Nu exista nici o abatere de la regulă. Dar eu aveam o rubrică de teatru și film, „Punctul pe i”, în SLAST (Suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului”) și am scris o altfel de cronică, o opinie contrară curentului silvestrin. Tocmai lucram la studiul SHAKESPERARE ȘI EMINESCU și nu puteam să fiu de acord cu viziunea în care Horațiu își trădează cel mai bun prieten, pe Hamlet. Era o trădare a sursei originare, o viziune foarte îndepărtată de Shakespeare. Dacă așa crede Toca, spuneam, nu înțeleg de ce nu a semnat el piesa, să fie un spectacol după o piesă de Tocilescu, nu de Shakespeare?! Iar Caramitru a făcut un fel de Hamlet în ițari.

Mi-aduc aminte ce scandal a ieșit. Teatrul „Bulandra”, unde fusese montat spectacolul, a făcut un memoriu, semnat de toți actorii, l-au trimis la direcția teatrelor, la CCES, în care cereau ca eu să fiu pedepsit, dat afară de peste tot, alungat din țară, omorât. Cum își permite un neica-nimeni să se atingă de teatrul nostru, de Toca, de Pino etc.? Asta clama mai ales Mița Baston alias Gina Patrichi, după cum mi-a relatat Gigi Trif, care primise memoriul. Ce-or fi având cu mine? mă întrebam. Era o opinie civilizată, bine argumentată, spectacolul avea cronici silvestrine bune, peste 20, ce-i deranja? Soliditatea punctului meu de vedere? Când m-a văzut la o premieră, Toca m-a fluierat, cum îi era felul. Îl simpatizam enorm, am fost colegi, nu înțelegeam de ce trebuie să fie supărat pe mine, căci eu mi-am făcut treaba profesionist, cum și-a făcut-o și el.

Pe atunci lucram la casele de filme, afară nu mă puteau da, nici de la ziar nu-mi puteau lua rubrica, plus că nu era nici o cronică partinică, Doamne-ferește! nu eram nici activist, nici subversiv, nici membru de partid, eram om de cultură, o voce limpede, clară, independentă, care am avut șansa să scriu la un ziar condus din umbră de Nicu Ceaușescu, care ne spunea, „să nu scrieți, mă, rău, despre mama și tata, atât vă cer, în rest dați cât vreți și puteți în ciocoi”, așa le zicea el înavuțiților, celor ce formau burghezia socialistă, așa cum era Titus Popovici, de pildă. Dar de la casele de filme tot avem să fiu dat afară, când s-au coalizat cineaștii, cu Blaier în frunte, secretarul de partid, care nu au acceptat cronicile mele despre ei, apărute tot la rubrica „Punctul pe i”, și au făcut un memoriu la CCES, iar Ion Traian Ștefănescu mi-a explicat de ce mă dă afară de acolo („ai dreptate în tot ce ai scris despre ei, așa e, dar nu pot să-mi urc în cap toată cinematografia, cu Titus și Blaier în frunte. Eu am datoria să iau o măsură”).

Aceasta era atmosfera culturală în acea epocă în care Pino l-a interpretat pe Hamlet. Pino nu a reacționat la cronica mea, dar l-am simțit deodată rece. Nu mai îmi răspundea nici la salut. Și ne-am văzut de drum, fiecare pe cărarea lui. Dar drumurile ni s-au încrucișat din nou când el a dat tonul noii Românii, spunând „Mircea, fă-te că lucrezi!”. Era îndemnul lui în direct, la televizor, la revoluție, în 22 decembrie, replică istorică, aplicată cu sârg de clasa politică și poporul român, care de atunci se tot face că lucrează! Până și Iohannis s-a molipsit de ea când a pășit la putere cu sloganul „România lucrului bine făcut”, care este un alt fel de a spune că te faci că lucrezi, dovadă că el nu a făcut nici o stănoagă pentru poporul român!

Și deodată Ion Caramitru a devenit… disident. Asta m-a șocat la el. Vorbeam cu Al Piru, la Uniunea Scriitorilor, era foarte buni prieteni, iar el mi-a spus, cu vorba lui graseiată: „Domnule, de ce s-a dezis Caramitru? Disident vine de la dezicere, trebuie să te dezici de ceva. El de ce s-a dezis?, fiindcă pe vremea lui Ceaușescu a jucat în tot ce-a vrut, a avut de toate, iar acum e ministrul Culturii, s-a lipit de Iliescu, este scaiul lui. A fost și a rămas un profitor”. Iar culmea „dezicerii” s-a petrecut sub mandatul lui de ministru, când, împreună cu Radu Varia și Ion Iliescu, au decis să dărâme Coloana infinitului de la Târgu Jiu și s-o ducă la Paris, s-o multiplice chiar, s-o pună și în fața casei lui Iliescu! Brâncuși o crease ca unicat, să fie numai acolo, la Tg, Jiu, nu i-a dat altă destinație, dar triada caramitrică a căutat să-i schimbe destinația. De, afacere de milioane! Au mers până departe, au dat jos romboedrele Coloanei. Atunci, 200 de intelectuali români au semnat un protest să se oprească această crimă! Ceea ce nu reușiseră comuniștii, să dărâme cu tractoarele Coloana, a reușit Caramitru! Și mulți am fost atunci la fața locului, să protestăm, să blocăm deplasarea romboedrelor de acolo, să nu fie urcate în vagoane și duse cu trenul cine știe unde!

Mi-e greu să-l rup pe actorul care îl juca îngerește pe Leonce, din spectacolul lui Liviu Ciulei Leonce și Lena, de această imagine! Prin disidența sa forțată, Caramitru se îndepărta de vocația lui naturală, de geniul lui actoricesc. Și Emil Banea, directorul executiv al Teatrului „Bulandra”, îmi spunea „cu Caramitru nu se poate colabora decât într-un singur sens, dacă profită, dacă din tot ce face îi iese și lui ceva, are un profit bănesc”. Era renumit cu această pecete. Deși monarhist, nu a fost un idealist, a fost foarte pragmatic, a ajuns milionar, poate cel mai bogat actor din România.

Când a devenit directorul Teatrului Național, a aplicat vârtos disidența, a transformat Teatrul Național, așa cum îl moștenise de la Radu Beligan, în moșia lui. A făcut tot ce a vrut acolo, actualul teatru, cu multe săli și baruri, este Opera lui! Dar disidența a însemnat dictatură, întrucât controlul său dictatorial a fost contestat puternic de actorii tineri ai teatrului, noii disidenți. Conflictul s-a aplanat în stil caramitric, dar semănă cu protestul cineaștilor tineri față de Sergiu Nicolaescu. Discutam cu Sergiu adesea, mai ales când am scris cartea despre el, și odată l-am întrebat de ce nu face un film anume pentru Caramitru, cel mai special actor pe care îl avem? Și el mi-a răspuns că se gândește la un film despre Pacepa, cu Ion Caramitru în rolul principal!

Da, Pino a jucat în multe filme, dar nici unul nu-l definește, poate cu excepția lui Ștefan Luchian (1981). Revăzut acum, filmul pare un requiem al suferinței și al morții. Ion Caramitru își joacă propria stingere. Dar, în general, rolurile create de el sunt de umplutură, nu a creat roluri memorabile, ca Dinică, de pildă, Amza Pellea, Victor Rebengiuc sau Florin Piersic. Pino nu și-a găsit cineastul. Dar el a dovedit că este un bun manager, tot pe ideea de profit. A știut să speculeze la maxim moșia TNB, a făcut din ea un fel de Cenaclu Flacăra, a știut să coaguleze toate forțele teatrale românești. L-a atras până și pe Horațiu Mălăele, care era în altă barcă, în echipa lui Mihăiță, cu care însă a făcut un spectacol de mare succes, emanând împreună câte-n lună și stele! Și a realizat și niște show-uri unice, împreună cu unii dintre cei mai valoroși muzicieni ai României, precum jazzman-ul Johnny Răducanu, violoncelistul Adrian Naidin, un rapsod fără egal, sau acordeonistul Emy Drăgoi, de o mare valoare internațională.

Sigur, omul și artistul Caramitru au mers mână în mână. Actorul se exprima prin ceea ce aranja omul, și atunci când a înființat UNITER, și atunci când a făcut propriul show din Gala UNITER, după modelul Premiilor Oscar. Omul Caramitru a stat mereu, proptea, în spatele actorului. Dar dincolo de acest aliaj, cu bune și rele, rămâne recitatorul Ion Caramitru, un artist inegalabil. El este un Richard Burton al României. A fost cel mai mare recitator pe care România l-a avut. Avea o voce ca o unduire de ape, recita Eminescu dumnezeiește. A făcut din poezia poetului național o nouă limbă, fără asemănare.

Pino nu mi-a reproșat niciodată că am altă opinie față de cea dictată de el. Era discret. Era fin. Foarte manierat. Foarte educat. Un spirit superior. Ca al unui speculant. Sau ca al fratelui de disidență, poetul colorat, care a transformat versul în tăieței și crap la proțap, pe moșia de pe malul Dunării, unde mai crește și berbeci. Direct, nu am avut nici un conflict cu Pino. Și am scris despre tot ce am văzut jucat sau regizat de el. Eu cred că, dacă aș fi fost bine înțeles, nu aș fi avut nici un conflict cu nimeni în mod real. Nu am crezut niciodată că dacă ai un alt punct de vedere față de cineva sau față de ceva, trebuie să fii izgonit, hulit sau ignorat. Critica este cea mai grea meserie, mai ales în România, unde nu se acceptă alt punct de vedere față de cel oficial. Din acest motiv, eu i-am iubit mereu pe cei pe care i-am criticat. Ba am scris și o carte, Spiritul critic, pe care am pus-o sub îndemnul „Iubiți-i pe cei ce vă critică”, dând ca motto cuvintele lui Iisus: Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc”.

L-am iubit întotdeauna pe actorul Ion Caramitru. Indiferent de pendulările sale pe scena politică, eu vedeam în el actorul, recitatorul, valoarea unică a acestui exemplar pământesc, înzestrat de Dumnezeu cu frumusețe fizică și spirituală.

Pino rămâne veșnic în inima mea, chiar și atunci când n-oi mai fi și ne vom întâlni, poate, pe Câmpiile Elizeee.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (93)

August 8th, 2021

Aculturaţie contemporană: snobismul invers. Populaţia din lumea civilizată imită populaţiile necivilizate.

*

TELEVIZIUNE CU BANI PUŢINI

GÂNDURI LENEŞE DESPRE DEPROFESIONALIZAREA MASSMEDIEI

Televiziunile noastre, chipurile, “de ştiri” trăiesc precum boschetarii, din ce adună de pe jos, de la gunoi. Mai exact, din ce ciugulesc de pe Youtube şi din ce primesc pe Whatsapp de la câte-un derbedeu beat. Nu de la Reuters sau France Presse, că alea-s pe bani. Iar afirmaţia asta e şi mai valabilă cu referire la emisiunile gen Cântarea României.

Această nenorocită democratizare a celui mai elitist domeniu al vieţii sociale, cel al creaţiei, a fost provocată tocmai de apariţia massmediei. Dacă în vremile trecute mulţimea, gloata, oamenii de rând imitau, snob, comportamentul celor puţini, pe al curţii regale în primul rând, astăzi massmedia trebuie să se plieze pe gusturile şi preferinţele mulţimii, ale oamenilor de rând, majoritari. Ale telespectatorilor, namely alegătorilor. Ei aduc cea mai mare parte a încasărilor massmediei, ei dictează. Cine plăteşte comandă muzica. N-are treabă televiziunea cu gusturile celor puţini şi educaţi.

Şi la urma urmei, vorba ţaţei din tramvai: nu-ţi convine? ia-ţi maşină mică!

Căci rating-ul îl face ţaţa.

*

Jamaica: cca 2,75 milioane de locuitori. Republica Dominicană: cca 9,76 milioane. Grenada: cca 108 mii. Şi ţărişoarele astea mici, plus altele îngrozitor de sărace, pleacă de la olimpiadă cu saci întregi de medalii! Ar trebui făcut, la urmă, un clasament al numărului de medalii pe cap de locuitor al tuturor ţărilor participante. Am avea de ce rămâne cu gura căscată.

*

Un propagandist de prin nordul ţării postează chestiuţa următoare pe Facebook:

Vorbim mereu despre micile Românii împrăștiate în lumea largă. Mica Românie din Torino. Sau cea de lângă Madrid. Mica Românie din Bruxelles. Cea din zona Parisului. Sunt locurile în care ai magazin de cartier cu Eugenii, pufuleți și carne de mici. La piață, sunt tarabe cu produse artizanale românești: palincă, ceramice, brânză de Sibiu. Numele tarabelor sunt neaoșe. Mostre de Românie împrăștiate prin lume.

Nu vorbim, în schimb, despre bucățile de Europa care au ajuns aici. Au fost importate, date la schimb pentru fragmentele pe care le-am pierdut. Dincolo de banii pe care-i trimit în țară, românii plecați la muncă în străinătate ne-au dat ceva ce ne-am dorit cu disperare după comunism: o țară ca afară. Fundația ei, cel puțin. Un schelet pe care să construim viitorul.

Cum au ajuns românii plecați la muncă în străinătate să-și modernizeze localitățile de origine pe modelul celor în care au ajuns, în Europa. Cum a ajuns Suceava să se transforme „pe model italian”. De ce în Maramureș găsim urme de Franța. În Bistrița Năsăud, bucăți de Spania. În Arad, firimituri de Germania. Vrem o țară ca afară? Pregătiți-vă să vedeți România cu alți ochi.

Nu mă pot abţine şi-i dau replica, după cum urmează:

Dragă domnule D., nu cred că în Arad au adus imigranţii vreo fărâmă de Germania. Şi asta pentru bunul motiv că fărâma aceea e acolo de secole. Pe vremea copilăriei mele, cam toată piaţa agroalimentară a Aradului era asigurată de şvabii din Aradul Nou, un cartier care nu ştiu dacă mai există azi. Fiindcă, altfel, în “comerţul socialist de stat”  nu prea găseai de mâncare.

După care el îşi şterge postarea. Pam pam!

*

Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o - cam aşa s-ar traduce noul proiect cinematografic ruso-francez (mă rog, dacă Depardieu…) E vorba de un nou “Normandie-Niemen”, povestea romanţată – şi dracu ştie cât de bazată pe ceva real – a escadrilei sovietice de vânătoare formate din aviatori francezi, de pe la sfârşitul WWII. Am văzut filmul acela în copilărie, la începutul anilor 60, aşa că n-aş mai putea face aprecieri cu privire la calităţile sale. Dar dacă în proiectata versiune putino-depardistă ni se va prezenta un avion sovietic capabil să-l transporte pe celebrul franţuz, e clar că asta va fi o aluzie transparentă la calităţile nemaivăzute ale motoarelor ruseşti.

https://m.hotnews.ro/stire/24945066

*

Azi dimineaţă, la intrarea în Mega de vizavi. Un tip iese cu un pet de bere în mână. Unul care dă să intre îl salută:

- Ce mai faci, Mişule?

- Ei, uite, mi-am luat rapelu’.

*

CU MASCĂ SAU FĂRĂ MASCĂ

N-ai decât să n-o porţi. Dar şi eu sunt liber să mă feresc de tine. Sper să nu mi-o iei în nume de rău.

*

Infecţii manifestează pentru dreptul lor de a-i infecta pe ceilalţi. Cons’ţional!

https://www.digi24.ro/stiri/externe/ue/proteste-in-franta-fata-de-masurile-lui-macron-privind-vaccinarea-si-certificatul-covid-19-1598265?fbclid=IwAR3qtw6i6CKrJzWawhaBJsV9c2e9GYJ9L4iTDZNM33DjGaTSaM1e5C9CLOI

*

În numărul său de mâine, COTIDIANUL o să ne explice cum a fost când cu Atlantida – şi ce măsuri urmează să se ia. Şi desigur, cine va fi tras la răspundere.

https://www.cotidianul.ro/ce-ascunde-romsilva-despre-prabusirea-cascadei-bigar/?fbclid=IwAR2v6DKSXBi3CXCtbQWT-1-FlxF7Y6QtXNvMDfwXSZTK_ZBkbfrfzEJDH4Q

*

LA MAI MARE, SOLZOŞIA TA!

Ştia el ce ştia, Mateiu Caragiale…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/staretul-unei-manastiri-din-neamt-le-a-spus-oamenilor-ca-daca-se-vaccineaza-le-vor-aparea-pe-corp-solzi-ca-la-peste-bor-reactioneaza-1555905

*

Definiţie

FACEBOOK: locul unde toţi EU sunt dăştepţi şi toţi TU sunt tâmpiţi.

*

Băiatul de la Adevărul se arată aşa supărat de zici că sportivele alea au furat din averea mă-si. A mă-si băiatului de la Adevărul, vreau să zic.

https://adevarul.ro/news/sport/jo-2020-tokyo-doua-sportive-doua-rateuri-romania-bifat-7-a-zi-rand-medalie-1_610ba84a5163ec4271d02a79/index.html?fbclid=IwAR1u6Xiw5ANn6m65fy88RasxTeRKAqiWww51LU70Kd-JkNA4E-OmkZdN-uw

*

Teribile incendii de pădure în Turcia, Grecia, Bulgaria. La noi, nu. Har Domnului, noi nu mai avem păduri.

https://adevarul.ro/international/europa/vacanta-cosmar-turisti-turcia-pompierii-lupta-cinci-zile-incendii-ameninta-hotelurile-statiunile-sudul-vestul-tarii-video-1_61065ff45163ec4271aa0593/index.html

*

:

E sau nu e România ţară europeană, domnu’ Academician? că vreau şi eu să ştiu unde mă aflu.

*

Acum 40-50 de ani era foarte la modă o chestie care se numea “futurologie” - şi pe care publicaţiile româneşti de specialitate o numeau, nu ştiu de ce, “viitorologie”. Era o combinaţie ciudată de Jules Verne, Directivele celui de al Nşpelea Congres al PCR şi Mama Omida. Conform acesteia, anul 2000 urma să găsească omenirea strămutată în proporţie de măcar 50% pe Lună şi pe Marte, Sahara urma să devină cel mai mare producător mondial de lubeniţe, iar Muncipiul Scorniceşti să fie desemnat drept capitală a Europei Socialiste de Sud-Est. Văd că ştiinţa cu pricina a supravieţuit atât Revoluţiei Române, cât şi atentatelor de la 11 septembrie 2001. Să o scuipăm să nu se deoache.

*

BRÂNZA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

https://romania.europalibera.org/a/spag%c4%83-politistii-dna/31294335.html?fbclid=IwAR2GyfvCOYpyB_Do5W0JGrEUfA2dis_Z2XDmaNIfofkkdlPYvkwSkGcBcqA

*

AMINTIRE DESPRE MĂRĂŞEŞTI

Prin ianuarie sau februarie 1967, eram soldăţel la batalionul ETA (Echipaje de Tancuri şi Autotunuri, altfel zis Fabrica de Căprari) de la Lipova, jud. Arad. Împreună cu încă trei colegi, făceam de pază în tancodrom. Pentru cine nu ştie: un tancodrom este un teren imens şi cât se poate de denivelat, pe care înveţi să birjăreşti tancul în cele mai variate şi dificile condiţii. Era un sfârşit de iarnă cam timpuriu şi dezgheţat – în ultimele câteva zile avuseseră loc zeci şi sute de şedinţe de antrenament, iar noroiul era infernal, cred că ne ajungea la genunchi. Puteai scoate piciorul din noroi, dar bocancul rămânea acolo.

Şi în condiţiile astea, ne trezim cu o basculantă Carpaţi, sau Bucegi, sau ce-o fi fost ea, pătrunsă în viteză undeva, pe la mijlocul unei piste – deşi chestia asta era strict interzisă, după cum scria mare pe nişte panouri de la şosea. Şi rămasă acolo, înţepenită în noroiul patriei. Amărâtul acela de şofer (era unul cam de vârsta noastră) stătea lângă maşină şi-şi blestema zilele. Aşa că noi ăştia patru am pus umărul să-l scoatem de acolo. Cred că a durat vreo oră. Sau aşa mi s-o fi părut mie. Dar în cele din urmă, l-am extras. Iar el ne-a răsplătit cu ce avea şi el: ultimele lui şapte ţigări – Mărăşeşti, cam scuturate. Iar nouă, care nu mai fumasem de două zile, căci fusesem uitaţi acolo de vreo patru, ni s-au părut ceva cum mai minunat şi mai grozav nu poate să se existe pe lume, adevăr grăiesc dumneavoastre.

*

Un mare regizor de teatru român mărturiseşte la televizor că el s-a aflat pe baricada de la Inter, în decembrie 1989. Asta, deşi toată lumea îl ştia în altă ţară la ora aceea. Maşina timpului, teleportare… etc.

*

Ştiţi ce-i aia P.C.U.S.? Partidul Correct din United States.

*

NU CĂ ZIC DAR VREAU SĂ SPUN

Ruşii au luat Berlinul la 8 mai 1945. Şi, pe lângă că au jefuit toate ceasurile de mână ce le-au ieşit în cale, au şi violat tot ce purta fustă în Germania, indiferent de vârstă şi de apartenenţă politică. Mă rog, putem zice că era o revanşă şi încă, una nu prea îngrozitoare: nemţii, când violau rusoaice, le şi împuşcau după aia. Din motive de ordin anticoncepţional şi ca să fie siguri că n-au să-şi facă ele un obicei din asta.

În acest timp, în America ăi mai prima savanţi cloceau bomba-atomică-să-ne-căcăm-pe-noi-de-frică. Cu gândul să o arunce la Berlin, fix în capul Führer-ului. Numai că s-au mişcat cam încet, iar Führer-ul le-a luat-o înainte, ducându-se dracului în vizuina lui subterană. Aşa că americanii şi-au ouat bombiţa în Japonia, după încă trei luni. Habar n-aveau berlinezii ce mare bine le-au făcut ruşii la 8 mai 1945, punând steagul roşu pe Reichstag. Că ar fi fost radioactivi până-n ziua de azi.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24853675-primarul-din-stefanestii-jos-ilfov-celelalte-doua-persoane-retinute-dosarul-viol-sau-act-sexual-minor-care-victima-este-fata-care-avea-12-ani-libertate-dupa-mai-putin-24-ore-masura-revocata-parchet.htm?fbclid=IwAR0HtvrF9ruwhJAvCn_Fe9DQU834UkQRU3rUa81vq73nortI2ZEUUl0VrUE

Desigur că primarul ăla şi ciracii lui sunt, oricum ai privi lucrurile, nişte monştri. Dar, în loc ca parlamentarii, procurorii şi poliţaii noştri (toţi, de o moralitate ireproşabilă, după cum bine ştiţi) să se indigneze de mama focului la tv şi pe FB şi să zbiere împotriva orelor de educaţie sexuală în şcoli – n-ar fi mai oportună o anchetă tip Kinsey referitoare la comportamentele sexuale ale naţiei? Asta, apropo de vârsta minimă legală pentru consimţământ şi de vârsta reală a debutului vieţii sexuale în ţara noastră. Reamintesc că la ancheta americanului Kinsey, de acum cca 70 de ani, au răspuns vreo 15-20.000 de persoane.

NB. Sunt curios ce-o să zică testul ADN al copilului.

*

CULTURĂ & SEX

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

În curând, la prestigioasa editură vatradorneană Lumina Lampei, îndelung aşteptata traducere a celebrului manual Tehnologia şi utilizarea mopului. Teribil ce se mai tehnicizează, ce se mai formalizează toate alea!

*

Aţi auzit de P.I.P.I.T.? Nici eu, până acum zece secunde, când m-am hotărât să-l inventez. P.I.P.I.T. înseamnă, sau va însemna Premiul Internaţional Pentru Idei Tâmpite. Pe care m-am gândit să-l acord Comitetului Olimpic Japonez, pentru iniţiativa sa privind găzduirea participanţilor la actuala ediţie a Olimpiadei. Mai exact, pentru gândul ăl bun de a pune la dispoziţia acestora paturi anti-sex, respectiv nerezistente la stres. Adică la …efort erotic, ele urmând să se rupă la cea mai mică zvârcoleală de genul cu pricina. Bănuiesc însă că mândrele campioane şi competenţii campioni nu se vor încurca în atâta lucru şi vor realiza prompt utilitatea podelei.

Şi presimt că această Olimpiadă de la Tokio va intra în istorie cu supranumele de Olimpiada Futaiului în Mediu Ostil.

https://www.prosport.ro/alte-sporturi/relatii-sexuale-intre-sportivi-la-tokyo-raspunsul-organizatorilor-paturi-din-carton-care-se-rup-la-miscari-bruste-19294817

*

Margareto, să nu minţi,

Că albina n-are dinţi!

Read the rest of this entry »

Cronicăreală cinematografică 3

June 17th, 2021

PLAY  - HORS SATAN  - LA VIE DE JÉSUS - HABEMUS PAPAM! - MELANCHOLIA - DRIVE - AMIRALUL - PURE - TURN OFF THE LIGHTS  - REALITY - IO SONO LI - NOTĂ DE SUBSOL - HELI - LA VIE D’ADÈLE - LA GRANDE BELLEZZA - NYMPHOMANIAC - VICTORIA - TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ - MURDĂRIE - FOXCATCHER - LEVIATAN - THE SEARCH - CIOCĂNITOAREA RUSEASCĂ - STATUL CONTRA FRITZ BAUER - AFERIM - BACALAUREAT - MA LOUTE - SLUJNICA -TONI ERDMANN - IMAGINEA DE APOI - RĂZBOIUL REGELUI - EU, OLGA HEPNAROVA - CEALALTĂ PARTE A SPERANŢEI - MAUDIE - PĂTRATUL - BEGUILED - RODIN - GETTING NAKED: A BURLESQUE STORY - LEISURE SEEKER - ÎMI ESTE INDIFERENT DACĂ ÎN ISTORIE VOM INTRA CA BARBARI - THE LOAD - FUGUE - DONBASS - BURNING - TOUCH ME NOT - CASA PE CARE JACK A CONSTRUIT-O - PARASITE - GRACE À DIEU - BEAN POLE - LITTLE JOE - O QUE ARDE -NINA WU - LIGHTHOUSE - VA CURGE SÂNGE cronică acută

*

PLAY

Distins în secţiunea Coup de cœur din 2011, de la Cannes, Play are aerul de a prelua, cu mijloacele realismului nud (cam acelaşi, în fond, fie că se numeşte Cinema Direct, fie Ciné-vérité sau Dogma lui von Trier), un fapt divers: pe străzile unui mare oraş suedez, trei puştani localnici sunt agresaţi de un grup de cinci băieţi de cam aceeaşi vârstă, care vor – şi finalmente, reuşesc – să-i jefuiască de tot ce au asupra lor. Inclusiv haine…

(Din capul locului trebuie subliniat că unul dintre cei trei nu este suedez, ci chinez – fapt care, la rândul său, ocazionează decodări multiple.)

Nimic prea special, până aici, în acest arhi-banal subiect de jurnal TV. Numai că agresorii în chestie sunt de culoare, iar prin aceasta, lucrurile se complică, subiectul fiind unul …arzător-la-ordinea-zilei, despre care fiecare component al Opiniunii Publice, din toate ţările civilizate (nu numai europene), are, pe bună şi indiscutabilă dreptate, ceva de zis. Rezultând de aici o democratică babilonie, unde cel mai tare se aude cel cu bojoci mai zdraveni, respectiv acela care niciodată, dar absolut niciodată, fie că are sau nu dreptate, nu provine din rândul locuitorilor inteligenţi ai planetei (vezi forumurile ziarelor noastre).

Copiii de imigranţi africani din acest film sunt portretizaţi, într-un mod care europenilor actuali nu le pare deloc exagerat, ca nişte prădători, ca nişte apariţii inumane. Cam ca nişte hiene.

Ei comit fapte care victimelor lor nici nu le-ar trece prin minte, despre care acestea nici nu-şi imaginează măcar că ar fi posibile. Cei trei copii-victime nu pot face faţă unei asemenea agresiuni, fiindcă nimeni nu i-a informat măcar despre posibilitatea ei, necum despre vreun mod de a se apăra. Organismul social nu posedă anticorpii necesari - asta spune, pe şleau, regizorul Ruben Östlund.

Băieţii educaţi de aici sunt de o bună credinţă, de o naivitate care numai în mediul aseptic din apropierea Cercului Polar erau posibile fără a te expune vreunui pericol. Unul dintre agresori, ca să ne întoarcem la, vorba aia, accidentul fenomenologic, chiar spune ceva de genul acesta: “mare fraier trebuie să fii ca să-ţi dai telefonul mobil pe mâna unui tip de culoare, atunci când ţi-l cere”.

Iar când unul dintre părinţii copiilor tâlhăriţi îşi face singur dreptate, recuperând telefonul furat, îi sare lumea-n cap: nu e drept, nu e corect să se poarte aşa cu un copil defavorizat.

Fără îndoială, Joseph Goebbels l-ar fi decorat pe realizatorul unui asemenea film.

Pe de altă parte, dacă lagărul comunist nu şi-ar fi dat duhul acum douăzeci de ani, am fi putut citi mulţimi de luări de poziţie de sens contrar, ni s-ar fi făcut capul mare precum că bieţii copii de culoare din Göteborg sunt şi ei nişte victime ş.a.m.d. Poate că sunt, nu-i exclus – dar justifică asta faptul că ei îi terorizează şi tâlhăresc pe alţii?

Să nu uităm că, în anii ’60, Gualtiero Jacopetti (1919-2011), autorul faimosului Mondo Cane, a fost aşa bine boicotat încât putem afirma, fără teama de a greşi, că a fost realmente îngropat de viu de către “intelectualitatea progresistă” a epocii – asta, fiindcă afirmase, printr-un alt film al lui, că decolonizarea a constituit o catastrofă pentru Africa (i se reproşa ba că a pus un soldat blond să împuşte un prizonier african doar ca să aibă el ceva senzaţional de filmat, ceea ce era evident fals, ba că nu vorbea, în filmul lui, şi despre păcatele colonialismului – ca şi cum despre colonialism ar fi fost vorba, şi nu despre post-colonialism…)

Marele merit al filmului lui Östlund este că nu evită discutarea acestei probleme, a locuitorilor ne-europeni ai Europei, respectiv necivilizaţi din Lumea Civilizată. Şi marele pericol pe care îl poate reprezenta el, în lumea de azi, este că o pune în discuţie.

Căci nu în Lumea Necivilizată s-a născut fascismul…

*

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2011

HORS SATAN

Aflată la a doua sa ediţie, gala bucureşteană a filmelor care au trecut în ultima vreme pe la Cannes pe mulţi ne-a scos din casă. Nu, nu din minţi… vă rog… să nu exagerăm… Şi nici măcar din papuci.

Primul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost Hors Satan, pe scenariul şi în regia lui Bruno Dumont (omul fiind o adevărată fixaţie a prezentei gale, care programează patru dintre cele şase filme ale sale). Cel de faţă a fost selecţionat, anul acesta, în secţiunea Un certain regard de la Cannes.

Am să vă/mă scutesc de o nouă prezentare a filmului, recurgând fără jenă (= proudly, pentru cunoscătorii bucureşteni) la următoarele două rânduri din pliantul manifestării: „Undeva în afara unui oraş, în apropierea unui râu şi a unor mlaştini, un bărbat duce o viaţă bizară. Se roagă, meditează, aprinde focuri.” Bizară, într-adevăr, mai ales că nu ni se explică de ce toate astea. Fie-mi permisă o explicaţie taxonomică, deşi nu sunt nici taxonomist, nici taxidermist: evident, Dumont face parte din categoria regizorilor care interacţionează cu publicul său. În sensul că nu el trebuie să-ţi dea mură-n gură ce-a vrut să spună filmul, ci tu trebuie să-i explici lui chestia asta. După o matură chibzuinţă, o să-ţi spună el dac-ai nimerit-o.

Afirmaţia mea nu e chiar gratuită: prima jumătate a filmului nu are, practic, nici o legătură cu cealaltă. În fine, nu mai întind coarda – şi vă mai spun doar, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că Satana din film, respectiv flăcăul care aprinde focuri - şi care mai omoară pe câte unul, doar aşa, ca să alunge plictiseala, iar jandarmii nu-l prind, fiindcă e proşti, are o mutră împrumutată, parcă, din manual (e vorba de tratatul de Psihiatrie de prof. dr. doc. Vasile Predescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976). Sau, dacă vreţi, dintr-un terfelog nemţesc vechi de-o sută de ani, pe care l-am găsit pe un raft plin de praf din camera mea de lucru:

.

…Ziceţi că nu seamănă?

Dacă David Dewaele, interpretul cu pricina, şi-a compus expresia asta, înseamnă că e un mare profesionist. Dar dacă nu…

În general, Dumont are mână norocoasă în materie de casting. Alexandra Lematre, partenera debutantă a lui Dewaele, cea împreună cu care el vânează (într-o secvenţă atroce) şi face pe druidul prin bălării, are un chip cu totul special. Când - şi dacă - va stăpâni rudimentele meseriei, va fi şi ea o mare actriţă. Aurore Broutin, cea de a treia apariţie inubliabilă de aici, pune la bătaie totul. Şi când spun “totul”, asta înseamnă mult mai mult decât îţi închipui tu, iubite cinefil/voyeur. Ea apare într-o scenă de sex pe bune (Dumont nu glumeşte când e vorba de adevărul integral!), garnisită cu nişte detalii care-ţi pot tăia definitiv pofta – dacă nu te-a prevăzut Dumnezeu (sau poate nu El…) cu gusturi un pic mai aparte.

*

LA VIE DE JÉSUS

Următorul film al lui Dumont prezentat în festival a fost La vie de Jésus (prod. Franţa). Acesta este chiar debutul său, cu care a obţinut menţiunea specială Caméra d’Or în 1997.

Pentru subsemnatul, om de o anumită vârstă, arhetipurile categoriei din care face parte actualul film al lui Dumont sunt Accattone, sau Rocco şi fraţii săi, sau, poate, Westside Story – adică nişte titluri de care nu sunt prea sigur că actualii tineri cineaşti au auzit. Oricum, n-are importanţă, căci filmele despre mahalalele sordide şi violente din întreaga lume au abundat în ultimele decenii. Chiar dacă studenţii de la UNATC n-au apucat să vadă filme de Visconti, pe ale lui Scorsese le-au văzut cu siguranţă. Un lucru, însă, e clar: suntem departe de vremea când rolurile de puşlamale antisociale erau interpretate de băieţi prezentabili de-alde Renato Salvatori sau Alain Delon. Uitaţi-vă la domnul de mai jos. Nu seamănă cu epilepticul din poza de acum un secol?

Cel de acum (la fel ca şi protagoniştii din Hors Satan, de altfel) e neprofesionist, se numeşte David Douche şi deţine rolul principal – pe al unui adolescent dintr-un orăşel uitat de lume de prin nordul Franţei, şomer şi epileptic. În rest, băiat de gaşcă, respectiv una formată din încă patru ca el, împreună cu care violează o puştoaică din cartier şi îl omoară în bătaie - ca la Giurgiu - pe un vecin arab de aceeaşi vârstă cu ei, fiindcă acesta i-a făcut ochi dulci fetei cu care trăieşte el, epilepticul.

Cam astea sunt faptele, ăsta e mediul.

Avem, la fel ca în Hors Satan, oarece spume la gură, la propriu – protagonistul, în criză comiţială. În filmul de anul acesta, în situaţia cu pricina se afla Aurore Broutin, în timp ce făcea amor cu personajul interpretat de Dewaele.

*

HABEMUS PAPAM!

S-a observat şi s-a spus că mai multe dintre filmele actualei selecţii vădesc o aceeaşi înclinaţie către sacru sau către misterul teosofic insondabil. În compensaţie, s-ar zice, Habemus Papam! (regie Nanni Moretti, prod. Italia, 2011, înscris în competiţia oficială), o poveste despre alegerea unui nou Suveran Pontif la Vatican, este o comedie uşoară, deconectantă, însăilată pe pretextul temerilor alesului că nu va putea fi la înălţimea misiunii încredinţate de Conclav şi de Providenţă. Iar dacă adăugăm că alesul este Michel Piccoli, unul dintre marii comedieni ai epocii (nu zic ”ai secolului douăzeci”, cum mi-a venit pe limbă în prima clipă, căci, iată, avem bucuria de a-l admira şi astăzi)… rezultatul este savuros. Pus în faţa unei situaţii care îl intimidează, care îl copleşeşte, nou alesul fuge. Dezertează, pur şi simplu, punându-i într-o situaţie mai rău decât dificilă pe purtătorul de cuvânt al Vaticanului – admirabil interpretat de Jerzy Stuhr (da, aţi citit bine, e vorba de binecunoscutul regizor polonez) şi pe şeful securităţii pontificale, obligaţi la tot felul de subterfugii pentru ca lumea să nu afle că “Sanctitatea Sa se află în altă parte, nu ştim exact unde”… (fiindcă veni vorba, poate că, citind această postare, va afla şi traducătorul / traducătoarea filmului că Papei de la Roma i se spune Sanctitatea Sa – şi nu Sfinţia Sa). Fiind vorba despre un conclav de cardinali, avem de-a face cu o adunare de persoane vioaie de vârsta a treia. Sau mai degrabă, a treia şi-un pic. Galeria aceasta de portrete este, la rândul ei, un şir de crochiuri comice, schiţate cu tandră ironie – mai ales, în momentele când Eminenţele lor sunt puse …să joace volei de către psihanalistul (jucat de Moretti însuşi), care a fost chemat – în disperare de cauză – să-l spovedească pe Papa… Habemus Papam! are meritul de a-i da lui Piccoli ocazia să arate lumii o altă faţă decât cea pe care i-o ştiam cei mai mulţi dintre noi: pe cea a unui bunic de o adorabilă bonomie – dăruit, pe deasupra, şi cu un simţ al umorului cum nu se întâlneşte prea des. Nici măcar la cinema.

*

MELANCHOLIA

Faptul de a putea să vezi în aceeaşi zi Antichrist şi Melancholia de Lars von Trier prezintă cel puţin un avantaj important: te ajută să pricepi că, după atrocităţile primului, marele – şi aparent, sonatul – regizor nu putea să facă decât un film despre sfârşitul lumii. Respectiv, Melancholia.

Faptul că, pentru rolul ei din Antichrist, cu orori sadice şi cu scene de sex performate absolut “pe bune”, Charlotte Gainsbourg (femeie, altminteri, cu trei copii acasă), a luat premiul de interpretare feminină la Cannes, în 2009, l-a condus, probabil, pe von Trier la concluzia că, după asta, nu poate urma decât sfârşitul lumii. Apocalipsa, maică! vorba ţaţei Miţa din Belciugatele, care nici nu bănuieşte cât e de vecină cu perspectiva ontologică a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani. Şi chiar despre Apocalips e vorba în foarte recentul Melancholia, în care Charlotte Gainsbourg are un rol principal. Numai că nu ea a obţinut, acum cinci luni, premiul de interpretare feminină la Cannes, pentru acest film, ci partenera sa Kirsten Dunst. Apocalipsa, nimicirea Terrei de către Melancholia, o planetă de cam aceeaşi talie care tocmai e pe punctul de a-i cădea în cap, survine pentru personajele de aici la scurt timp după o nuntă care n-a mai avut loc, mireasa (Kirsten Dunst) realizând că mirele nu-i spune nimic. Şi după evadarea ei din industria publicităţii, dat fiind că acest mediu profesional lipsit de orice scrupule, brutal şi rapace, în care urmează să-şi câştige pâinea, mai degrabă o sperie şi dezgustă. În fine, al doilea volet al peliculei este consacrat apropierii inexorabile de planetă şi catastrofei finale. Sensul? Mesajul? Fiindcă suntem aşa cum se poate vedea în prima jumătate a filmului, merităm cu vârf şi îndesat ceea ce ni se întâmplă în cealaltă. Aşa apreciază autorul. Sau poate că asta încearcă să-I sugereze lui Dumnezeu? Ne aflăm jenant de aproape de ţicneala habotnică a Evului Mediu. O fi spus Malraux că “secolul douăşunu va fi religios - sau nu va mai fi deloc”, dar nu cred că jubila în clipa aceea. Am impresia că o spunea cu spaimă. O paranteză: n-am aflat de ce poartă vagabondul cosmic numele de Melancholia. Din câte-l cunoaştem pe von Trier, el nu e întâmplător. N-am nici o îndoială că, la un moment dat, ne-o va spune şi pe asta. Încă o paranteză: mă gândesc să propun organizatorilor de la Cannes decernarea unui premiu special pentru imagine telescopului Hubble, pus pe orbită de către NASA. Merită şi bietul telescop, săracu’, fiindcă cel puţin două filme din palmaresul de anul ăsta îi datorează o bună parte din fotogenia lor. Cel de faţă fiind unul dintre ele. Post scriptum: Antichrist e un film controversat în Franţa. Prin asta trebuie să înţelegem că presa franceză l-a făcut albie de porci.

*

DRIVE

Film cu fugăreli auto: Ryan Gosling, un gen de Făt-Frumos-Mutră-de-Tablă, cu o faţă total imobilă şi inexpresivă, joacă rolul unui cascador plătit de studiourile cinematografice cu nişte amărâte de sute de dolari pentru acrobaţiile lui riscante, ce l-ar putea costa viaţa – şi care-şi completează veniturile mai făcând-o, în timpul său liber, pe şoferul unor spărgători de bănci, pentru onorarii ceva mai consistente. Cu discret accent de critică socială - dacă “socială” s-o fi numind treaba asta: patronul, exploatatorul, e evreu. Iar pe scenarist îl cheamă Hossein Amini.

Acea parte din film aflată în relaţie cu carosabilul are ritm şi viteză – şi arată ca versiunea Beta a unui nou joc video (ceea ce nu m-ar mira să şi devină, în scurt timp). Restul nu are, de fapt, nimic.

Regizor este Nicolas Winding Refn, iar acest film al său a luat, în luna mai a.c., Premiul pentru regie al festivalului de la Cannes.

Ceea ce nu înseamnă neapărat sfârşitul lumii, ca în Melancholia lui Lars von Trier. Dar cu sfârşitul artei filmului s-ar putea să aibă oarece legătură.

*

ZILELE FILMELOR RUSEŞTI

Bucureşti, 2011

AMIRALUL JIVAGO

Motto:

Ce e adevărul ?

Pilat din Pont

Un film rusesc recent despre amiralul Kolceak, comandantul unei armate a “albilor”, înfrânt de către bolşevici şi executat la Irkutsk în 1920, constituie un subiect deosebit de interesant mai ales pentru români.

Aceasta, deoarece descoperim că faimosul amiral era descendentul unui strămoş moldovean, Iliaş Colceag, personaj din secolul al XVIII-lea cu o uluitoare biografie rocambolescă. Convertit la Islam sub numele de Hussein, făcut paşă şi ulterior, vizir, el a fost, la un moment dat, comandantul otoman al cetăţii basarabene Hotin. În cursul unuia dintre multele războaie ruso-turce, asediat şi rămas cu doar 900 de oameni contra celor 60.000 de ruşi atacatori, el se predă în condiţii onorabile şi după un prizonierat de lux de câţiva ani, este eliberat şi ia hotărârea să se întoarcă la Constantinopol. Pe drum, află că sultanul are de gând să-l condamne la moarte, considerând predarea Hotinului drept trădare, aşa că-şi schimbă traseul şi se angajează în servicul contelui polonez Józef Potocki, hatman al Kievului (şi tată al lui Jan Potocki, autorul celebrului “Manuscris găsit la Saragosa“).

Iliaş a murit la Jitomir, în 1743. Fiul său a revenit la ortodoxie, fiind înnobilat şi dăruit cu moşii de împărăteasa Elisabeta Petrovna (1741-1762). Câţiva dintre urmaşi au făcut cariere militare. Unul dintre ei a fost amiralul Alexandr Kolceak, ultimul conducător suprem al Rusiei fost ţariste.

Iar acum, ca să revin la oile noatre, adică la civilizatele secole XX-XXI, cele mai sângeroase din istoria omenirii, o să încep printr-o constatare de natură personală. Şi anume, că tinereii de-alde mine au avut parte, în viaţă, de două mari ghinioane:

1. că au prins şi vremurile “dinainte”;

2. că nu şi-au pierdut memoria.

Aceste două nefericite circumstanţe mă obligă să constat că secvenţa cu care începe filmul, cea a unei bătălii navale din primul război mondial, seamănă binişor cu multe alte scene din acele filme în care soldatul sovietic trecea, călare pe tanc, pe sub gheaţă, trăgând din ţigare şi fluierând, în acelaşi timp, Internaţionala. Numai că, acum, nici vorbă de Internaţionala. Acum, nava comandată de amiral trece fără păs printr-un câmp de mine, după ce el şi toţi ofiţerii săi se închină şi pupă icoanele. În vreme ce monstrul de cuirasat nemţesc, care-i fugăreşte, calcă pe o mină şi se duce, cu ajutorul lui Dumnezeu, la fund.

Altă confuzie supărătoare care nu mi-a dat pace, puţin mai încolo, a fost cea din secvenţa atacului la baionetă împotriva tranşeelor bolşevice: aveam impresia că atacatorii strigă “Za Stalin, za rodinu !“ Ce să-i faci, zaharisiţilor de vârsta mea poţi să le fluturi şi-un tramvai… că tot asta or să audă…

Spre deosebire, însă, de filmele pe care le-am văzut înainte de prăbuşirea imperiului sovietic, aici, “băieţii răi“ sunt bolşevicii, portretizaţi ca un fel de şmecheraşi de Cuţarida siberian-jenicăbarbiană.

Văzând toate astea, îţi pierzi orice urmă de îndoială: nici regizorul Andrei Kravciuc şi nici starurile sale de aici nu au avut printre părinţii şi bunicii lor vreun membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. E clar.

Propaganda rusească post-sovietică este mult mai ineficientă decât cea dinainte, care era servită de nume precum Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, Vertov, Kalatozov, Alov şi Naumov, Tarkovski, Bondarciuk, Mihalkov…

Asta, chiar şi atunci când, ca de exemplu în filmul lui Kravciuk, ne pune în faţă interpretări actoriceşti meritorii şi prezenţe feminine încântătoare: Konstantin HabenskiElisaveta Boiarskaia şi Anna Kovalciuk (inubliabila Margareta din excepţionalul serial Maestrul şi Margareta regizat de Vladimir Bortko).

Post scriptum: toată mândra şi culta noastră  presă  se  înghesui să scrie că filmul lui Kravciuk are ceva în comun cu Crucişătorul Potiomkin. Păi sigur că are, vorbeşte despre acelaşi lucru. Dar e ca şi cum ai spune că  Hitler şi Churchill au ceva în comun. Evident că au: al 2-lea război mondial. În care au fost, de altfel, inamici.

*

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN ediţia a 16-a

Bucureşti, 4-13 mai 2012

PUR

E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.

Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.

Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.

Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.

Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până la întoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.

Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.

Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …

Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…

…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.

Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.

Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate că însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.

Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.

Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.

*

TURN OFF THE LIGHTS

Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.

Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.

Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.

Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).

Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.

Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.

Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…

În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.

Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de el. În bătaia puştii, cum s-ar zice.

PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.

*

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST 2012

REALITY

Matteo Garrone, italian, regizor, 42 de ani, şapte lung-metraje, două Grand Prix la Festivalul de la Cannes, cu Gomorra, un film despre Camorra, în 2008 - şi cu filmul de faţă.

Aniello Arena, italian, actor ne-profesionist, 20 de ani de temniţă pentru dublă omucidere: membru al unei grupări de crimă organizată, a “curăţat” doi adversari dintr-o bandă rivală.

Ei constituie principalele puncte de interes ale filmului de faţă.

Dar s-o luăm, cum se spune, metodic.

Comedie în bună tradiţie napoletană şi neorealistă (De Sica, Visconti, Zavattini, Eduardo De Filippo, dar, neapărat, şi Monicelli), filmul are, zic eu, două merite importante; de a vorbi despre  televiziune, descrisă ca un soi de divinitate atotputernică şi ubicuă, căreia i se închină omul zilelor noastre. Mai precis, despre emisiunile de tip “reality”. Şi de a ne propune un comedian în bună descendenţă Toto - Alberto Sordi. Cu primul Arena cam seamănă, fizionomic vorbind, iar cu celălalt, ca stil interpretativ.

Personajul de aici, un simplu vânzător în piaţa de peşte din Napoli, băiat muncitor, cumsecade şi bun familist, se trezeşte ispitit să se prezinte la o preselecţie pentru emisiunea Big Brother. Pentru că juriul de selecţie a zăbovit cu el ceva mai mult decât cu ceilalţi candidaţi din lunga coadă de la poarta studiourilor, îi intră în cap că are o şansă reală de a fi ales. Încet, încet, ideea că va apărea la televizor, că va fi bogat şi celebru ajunge să-l domine, până ce îl acaparează cu totul; nu mai trăieşte decât în vederea evenimentului care, nu-i aşa, este pe punctul de a se produce dintr-un moment în altul - şi ajunge chiar la a-şi ruina mica afacere din piaţă şi avutul familiei. El comite gesturi pe care, altădată, oamenii le făceau numai din devoţiune mistică (îşi donează averea la săraci), însă dintr-un cu totul alt motiv: pentru ca juriul de selecţie să vadă ce personaj deosebit e el. Şi să-l aibă în vedere.

Comportamentul lui, din excentric, ajunge deviant de-a binelea: în final, omul e curat paranoic.

Încet, încet, hiperbola se conturează: pentru personajul nostru, respectiv pentru telespectatorul de rând, televizorul e Dumnezeu, iar apariţia pe micul ecran, o ajungere în Rai.

O concluzie nu chiar fantasmagorică, după părerea mea. Şi a juriului de la Cannes, de anul acesta, care i-a dat un Grand Prix.

Fenomenul paradoxal este, aici, interpretul rolului principal, aflat în plin proces de “reinserţie socială”, cum îl numesc specialiştii de la poliţie şi penitenciar: dacă la începtul poveştii îl vedem făcând-o pe clownul la o nuntă, în travesti feminin şi machiat în aşa fel încât să semene izbitor cu Sylvester Stalone, pe parcurs îl vedem evoluând până la stadiul de iluminat mistic.

E un interpret remarcabil. Ultima oară când am văzut un necunoscut eclozând cu atâta forţă expresivă, acela era Roberto Benigni.

*

LUX PRIZE 2012

IO SONO LI

(SHUN LI ŞI POETUL)

“Ning la cinematografe grave drame sociale”, zicea Bacovia - şi întocmai aşa se întâmplă în cele trei filme itinerate de Parlamentul European, de la Bruxelles, prin toată Europa, în cadrul unei manifestări numite Zilele Filmelor LUX, la capătul căreia deputaţii din numitul Parlament vor desemna un câştigator al Premiului LUX. La 21 noiembrie a.c.

Astă seară, la cinematograful Studio din Capitală, l-am văzut pe primul. Evenimentul a fost prezentat de dna Irina Margareta Nistor.

Io sono Li, al (până acum) documentaristului Andrea Segre, este o co-producţie italo-franceză, care o obţinut, în cele câteva luni scurse de la ieşirea ei pe piaţă, premii la festivalurile din Valencienne, Reykjavik şi Londra.

Filmul lui Segre spune istoria veche şi des auzită a emigrantului, a veneticului nimerit într-o comunitate mică şi nu prea dornică de oaspeţi, pe care o ştiam încă de la nişte romancieri de prin secolul nouăsprezece. Da, numai că, aici şi acum, datele conflictului sunt ridicate la puterea n. În prezentul nostru globalizat, tânăra (şi frumoasa) intrusă este chinezoaică, iar vârstnicul pescar italian căruia îi cade ea cu tronc, într-o idilă nedusă până la capăt din cauza opiniei publice şi a mafiei chinezeşti, este un mai vechi emigrant iugoslav.  Şi uite-aşa v-am relatat trista poveste a turnului Babel.

Babilonie de care, să nu uităm, forurile de la Bruxelles sunt primele preocupate, cele trei filme din cadrul prezentei selecţii constituind o dovadă elocventă în acest sens.

Lăsând, însă, deoparte aceste consideraţiuni total ne-filmologice, trebuie să remarcăm atu-urile lui Segre. Mai întâi, câţiva interpreţi de un firesc foarte cald, foarte apropiat, forţând simpatia spectatorului; e vorba, desigur, de Zhao Tao şi de Rade Sherbedgia, în rolurile principale. Şi, nu mai puţin, de cei câţiva pescari, prieteni şi colegi ai bătrânului Romeo.

Şi apoi, fotogenia. Locurile acţiunii, Chioggia şi Veneţia, cu marea, laguna (şi inundaţiile) atotprezente sunt de o picturalitate minunat pusă în valoare aici. V-aş fi spus şi numele operatorului, dar n-am dat de el oricât l-am căutat.

*

NOTĂ DE SUBSOL

Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai 2012) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.

Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.

După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.

Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…

În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.

Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.

În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…

Va fi o victorie cu un gust destul de amar…

Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.

Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea – precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.

*

HELI

Poveste contemporană senzaţional-banală (căci tot mai frecventă), derulată mecanic, ca un subiect de telejurnal prost.

Heli, un tânăr muncitor mexican, locuieşte cu soţia, copilul, sora şi tatăl său într-o căsuţă izolată, departe de vreo aşezare omenească.

Surioara precoce a lui Heli (ni se spune că are 12 ani şi chiar aşa arată) e în dragoste cu alt puştiulică precoce, care-i promite că o va lua de soţie. Cu toată vârsta necoaptă (are 17 ani), puştiulică e poliţist la Brigada Antidrog şi Antipiraterie. În această calitate, ne este arătat luând parte la o distrugere publică de droguri şi de DVD-uri piratate, de genul celor organizate, până de curând, de Oficiul nostru Român pentru Drepturile de Autor şi văzute de toată lumea la televizor.

Dacă e ceva care să-ţi reţină atenţia, până aici, e peisajul: un semideşert sau chiar deşert, aducând mai mult a Arabia Saudită decât a Death Valley, filmat în planuri largi, orbitor iluminate, în care singurul punct mobil e câte-o maşină în depărtare. Mie momentul mi-a adus aminte de PROFESIUNEA: REPORTER, un vechi film al lui Antonioni.

Micul poliţist dă, întâmplător, de o ascunzătoare în care se află câteva kilograme de cocaină şi fără a şti cui îi aparţin, cedează tentaţiei de a pune mâna pe ele. Le ascunde acasă la iubita sa, Heli dă de ele şi temător de complicaţii, le distruge  … şi de-aici începe nebunia.

Curând după aceea, într-o seară, patru necunoscuţi înarmaţi dau buzna în casa lui Heli, îi împuşcă tatăl şi îl răpesc. În maşina în care îl aruncă, împreună cu sora lui, se mai află, legat şi bătut bine, micul poliţist.

Sunt duşi cu toţii în ascunzătoarea răpitorilor, unde cei doi bărbaţi sunt supuşi unor torturi înfiorătoare, filmate îndelung şi în detaliu, cu mare aplicaţiune. Momentele cele mai atroce sunt cele în care la torturarea celor doi iau parte copiii de 12-13 ani ai răpitorilor. În cele din urmă, unul dintre copii îl dezbracă pe poliţistul atârnat, inconştient, de mâini, îi toarnă benzină pe organele sexuale şi le dă foc. Nu ştiu cum or fi reuşit să filmeze chestia asta, dar vă asigur că părea, pur şi simplu, reală.

În cele din urmă, poliţistul este spânzurat de un pod de pe autostradă, să-l vadă toată lumea, iar Heli este eliberat. De mica lui surioară nu se mai ştie nimic.

După ce reuşeşte să se pună, cât de cât, pe picioare, el ia parte la ancheta poliţiei, dar fără a pomeni vreo vorbă de droguri, de frică să nu fie acuzat de trafic. Ceea ce duce, după un timp, la închiderea dosarului, rămas nerezolvat.

Singurul amănunt notabil este că, la un moment dat, o poliţistă din echipa care se ocupă de caz, stând de vorbă cu convalescentul Heli, în maşina  poliţiei, îşi scoate hodoronc-tronc sânii (mari) din corsaj şi îl îndeasă pe împricinat cu nasu-n ei.

În ce scop… în ce ordine de idei… n-am priceput.

Ceea ce pare, oricărui privitor cu minţile la locul lor, o culme a neverosimilului şi incoerenţei: ca o poliţistă să facă chestii de-astea cu un împricinat, care, de altfel, nici nu se ştie dacă nu cumva urmează să fie inculpat. (Ale noastre, barim, făceau dintr-astea doar cu şefii – v. http://adevarul.ro/locale/slatina/video–politista-violatamelania-renghea-isi-cauta-avocat-razboiul-instanta-fostul-sef-1_52497d27c7b855ff56e1d649/ind ).

…Iar la un timp după aceea, surioara lui Heli se întoarce acasă, gravidă.

EPILOG: Renăscut, Heli dă de urma unuia din banda care l-a torturat şi după cât se pare (faptul fiind văzut de la distanţă), îl ucide. Apoi, se culcă cu una, despre care nu putem decât bănui că este poliţioata din maşină. Asta, fiindcă faţa nu i se vede. Spre deosebire de restul anatomiei.

Pe regizor îl cheamă Amat Escalante.

Interpreţi sunt: Armando Espitia, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios şi Andrea Vergara.

*

LA VIE D’ADÈLE

Nu văd ce-aş mai putea adăuga despre acest film.

Şi eu sunt de părere, ca şi alţii înaintea mea, că filmul francezului Abdellatif Kechiche este o producţie pornografică.
Ce-i drept, cu o adolescentă, în rolul titular, de o virginală prospeţime, de o frăgezime care-l va fi făcut pe regizor să o vadă înmulţită cu 72…
Însă, de dragul exactităţii: acesta nu e un simplu porno, ci unul cu ciucuri. Ornamentali. Respectiv, cu filozofeală intercalată printre scenele de sex explicit. Şi dacă nu te zgârie pe creieri platitudinile semidocte debitate de personaje în intervalul dintre scenele de care ziceam, înseamnă că imaginea fofoloancelor linse reciproc/simultan şi filmate în plan detaliu întârzie să ţi se şteargă de pe cortex, blocând accesul altor informaţii. Ceea ce pare să li se fi întâmplat câtorva tineri comentatori onanimi de pe la noi, care-au căzut pe spate şi s-au grăbit să-l ridice în slăvi.
Ce-i drept, nici pe ei nu poţi să-i faci nebuni… dacă un juriu prezidat de Steven Spielberg i-a dat capului de operă Palme d’Or…
Altceva n-o fi obţinut Al Qaeda cu atentatele sale… decât premii la Cannes…
AVERTISMENT : dacă-i va trece cuiva prin cap să-mi reproşeze limbajul, o să-l rog să descrie în amănunţime ce anume se întâmplă în scenele în care cele două eroine se află, goale, în unul şi acelaşi pat.

Şi acum, partea de, vorba aia, cultură, de istorie a filmului:
- 1972. BEHIND THE GREEN DOOR. L-au categorisit „porno chic”. În mai 1973, era prezentat la Cannes. După proiecţie, echipa realizatoare a urcat pe scenă, în frunte cu vedeta feminină Marilyn Chambers, în rochie de seară. „A fost un moment de jenă în sală”, nota presa franceză.

- 2009. ANTICHRIST. Pornhorror. Cu rolul ei principal de aici, Charlotte Gainsbourg a luat premiul de interpretare feminină la Cannes. „A fost un moment de groază în sală”, am constatat eu. Chiar dacă am văzut filmul la Bucureşti.

https://www.youtube.com/watch?v=wUWKMtpfCRc

*

BIFF 2014

LA GRANDE BELLEZZA

Prezentat în premieră mondială în competiția de la Cannes 2013, filmul lui Paolo Sorrentino a câștigat luna trecută Oscar-ul 2014 pentru cel mai bun film străin.

Senzaţie persistentă de déjà vu, déjà vécu.

Ciorbă reîncălzită, s-ar zice. Da, dar într-o oală de aur, bătută cu pietre scumpe.

Ciorba în cauză conţine hălci întregi din Satyricon şi La dolce vita, asezonate cu oarece durităţi picante gen Mondo Cane, sub forma unei relatări cu virtuţi prozastice –  mi se pare că povestea, cu fragmentarismul ei sincopat, discontinuu, de videoclip, cu sâmburele epic, cu filozofările ei şi cu toate micile ei „scăpări”, ar fi delectabilă şi citită, doar ca scenariu (desigur, însă, asta ar însemna să te lipseşti de o bună porţie de picturalitate…)

Avem aici personaje tipice şi altele extrem de atipice, de un pitoresc turbat. Frumoasa stripteusă, de pildă, care câştigă serios dansând la bară, îi povesteşte protagonistului Jep Gambardella, un macho de vreo 65 de ani în patul căruia va poposi pentru o noapte, că-şi dă toţi banii pe tratament. Pentru ce boală, vom afla, poate, în episodul următor, fiindcă nu ni se mai spune – iar Sabrina Ferilli, după cum ni se arată, putem zice că plezneşte de sănătate, să nu-i fie de deochi. Dar, în fine, astea sunt doar pete în Soare…

Găsim şi ceva nou. Pe lângă deja cunoscuta blândă ironizare a clericalismului atotprezent în Italia (amintiţi-vă de parada modei bisericeşti filmată de Fellini), avem, în finalul prezentului film, şi o adiere de religiozitate autentică, de sfinţenie adevărată, întrupată în incredibila apariţie a misionarei în vârstă de 104 ani.

Recipientul, oala de care ziceam, este unul somptuos: Roma, cu minunăţiile ei arhitecturale, picturale, statuare.

Şi, ca să rămânem în domeniul gastronomiei – la fel ca şi cardinalul din film, cu faimă de exorcist, care se pricepe ceva de speriat la bucătărie şi e gata oricând să-ţi împărtăşească o reţetă alambicată: „polonicul” cu care se mestecă în ciorba asta e umorul, hazul mucalit al elegantului Jeppino (Toni Servillo), ziaristul monden care a publicat odată un roman de succes, dar n-a recidivat, care se cunoaşte cu toată Roma şi stă de vorbă cordial cu toată lumea, de la staruri şi contese la patroni de bombe deocheate. Dar care poate să fie şi mordant, la o soarea, atunci când e de dezumflat o scriitoare plină de iţe, fiţe şi „talente”.

Ca să fiu sincer cu dv., mie prin asta mi-a devenit, pe loc, simpatic.

*

NYMPHOMANIAC

Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre, după cum adesea constatăm, nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.

Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.

“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.

Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.

Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)

Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…

În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.

În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei.

A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.

Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.

*

VICTORIA

La Berlinala 2015, Victoria a obţinut Premiul German de Film la şase categorii, printre care Cel mai bun lung metraj, Regie şi Rol principal (feminin şi masculin) – plus un Urs de Argint pentru imagine.

Thriller european, film “noir” amintind mai mult de Godard şi Louis Malle decât de Huston şi de Preminger, creaţia regizorului Sebastian Schipper face parte din specia rară a celor capabile să descopere, în accidentul banal, semnificaţia şi să releve în simplul fapt divers exemplaritatea şi caracteristicul.

El consemnează, în ceea ce pare un singur plan-secvenţă, povestea unui nopţi petrecute pe trotuarele Berlinului de o fată şi patru băieţi, foarte tineri cu toţii, care s-au cunoscut la o discotecă, au dansat, au râs, au flirtat (fata, cu unul dintre ei), au băut, au fumat un pic de “iarbă” – şi în cele din urmă, aproape fără să-şi dea seama cum, s-au trezit că jefuiesc o bancă. După care, beţi, drogaţi şi mai ales, diletanţi, s-au întors la discotecă, să se distreze în continuare – şi astfel, au pus poliţia pe urmele lor, la foarte scurt timp după comiterea jafului. Rezultat final: trei morţi, băieţii (care, de altfel, erau înarmaţi) – şi o supravieţuitoare, tânăra, momentan, liberă.

Variaţiune pe temă dată, poveste banală cu tineri din cartierele sărace ale unei metropole, debusolaţi şi lipsiţi de perspective, aparent văzută nu doar o dată de către orice spectator, filmul lui Schipper este mai ales o probă de virtuozitate. Dacă prima sa parte pare să se dizolve în incoerenţa vacarmului din pivniţa-discotecă, a dialogurilor onomatopeice şi a bâţâielilor camerei (totul fiind filmat din mână), lucrurile prind contur ferm şi capătă un ritm tot mai susţinut după aceea. Şi dacă prima jumătate a filmului a avut un aer de hârjoneală adolescentină, cele ce urmează devin în câteva clipe un coşmar, atunci când băieţii o înştiinţează pe Victoria că ei toţi trebuie să-l ajute pe unul dintre ei să se achite de o datorie contractată în închisoare… căci, da, prietenul lor a făcut şi un pic de aşa ceva. Iar datoria constă în atacul cu pricina, pentru care primesc revolvere de la comanditar.

Din acest moment, lucrurile se precipită, până ce totul sfârşeşte într-un vertij de  confuzie, teroare şi sânge.

Fără îndoială, acest film cu acţiune foarte bine articulată a constituit prin el însuşi o mare surpriză la recenta Berlinală. Unul din lucrurile interesante de aici, pe care nu ţin minte să-l mai fi văzut până acum în vreun film, este felul cum autorul marchează trecerea timpului: un interval oarecare din acţiune ne este prezentat drept lipsit de interes prin aceea că pe coloana sonoră nu se mai aud dialoguri, ci o muzică de fond. Este o modalitate de a spune “şi aşa mai departe”, sau “să trecem peste asta”. Este, dacă nu mă-nşel, un semn de punctuaţie cinematografic inedit.

Iar cealaltă surpriză este Laia Costa, tânăra actriţă spaniolă în rolul titular de aici. Ea are inteligenţă, temperament, haz, prospeţime. Şi este de o fotogenie aparte.

În rolurile gangsterilor de ocazie, Frederick Lau, Franz Rogowski şi Burak Yigit alcătuiesc o echipă funcţională şi precisă.

https://www.youtube.com/watch?v=qlG0nauf8fo

*

TÂNĂRĂ ŞI FRUMOASĂ

Simplu ca bună ziua, aşa ni se prezintă filmul lui François Ozon. O poveste despre o liceancă dintr-o familie pariziană oarecare, onorabilă şi relativ înstărită, educată şi ferită de traume, care se apucă de prostituţie. Şi căreia, la un moment dat, într-o cameră de hotel, i se întâmplă să-i moară un client (vârstnic). Ocazie cu care poliţia intră pe fir şi astfel, află şi părinţii cu ce se ocupă fetiţa lor. Faptul că „prestatoarea” e minoră o pune la adăpost de unele consecinţe legale, mai degrabă răposatul fiind considerat culpabil.

Ce a determinat-o să se „pună pe piaţă”? Curiozitatea? Gustul pentru aventură? Internetul? Cupiditatea? Rămâne să ne dăm cu presupusul…

În sânul familiei urmează tot ce era de aşteptat să urmeze, şoc, lacrimi, urlete… vizita la psiholog, însoţită de mama disperată. Unde are loc singurul moment comic din film. La sfârşit, terapeutul le spune preţul: „Şaptezeci de euro pe şedinţă, atâta e tariful meu”.

Iar pacienta surâde imperceptibil. Al ei era de trei-patru sute de euro…

Filmul are şi un epilog: văduva (Charlotte Rampling) simte nevoia să o cunoască pe fata în braţele căreia i s-au deschis răposatului porţile cereşti. Momentul virează spre o vagă sugestie de lesbianism, nemotivat şi neverosimil. Respectiv, ca nuca-n perete.

Singura surpriză a acestei „cronici de moravuri” (?) este protagonista Marine Vacth, o apariţie de o fotogenie aparte. Într-adevăr, tânără şi frumoasă. Şi dezinhibată rău.

28.03.2014

*

MURDĂRIE

Iată un film despre care se poate vorbi mult – şi din perspective multiple.

N-am citit proza lui Irvine Welsh, autorul scoţian  a cărui carte este ecranizată aici, la fel cum n-am citit nici Trainspotting, celălalt roman al său care a stat la baza unui film celebru. Dar faptul că ambele seamănă izbitor, deşi sunt făcute de regizori diferiţi (şi foarte talentaţi, amândoi), ne spune din capul locului că prozatorul are „mână grea”, amprentă inconfundabilă.

…Dar să nu ne pierdem în consideraţii gen „influenţa a ceva asupra cuiva”, cum zicea, odată, Virginia Woolf.

E suficient să spunem că romanele cu pricina, împreună cu ecranizările lor, reiau, parcă, povestea din punctul unde-au lăsat-o Tinerii Furioşi, Portocala mecanică şi O Lucky Man.

Realismul lor dur, venind dintr-o mare tradiţie a filmului documentar, se aliază paradoxal cu suprarealismul, făcând să rezulte două titluri de referinţă, probabil la fel de viguroase, de rezistente în timp ca Free Cinema-ul însuşi.

Filth spune povestea unui tânăr şi ambiţios poliţist din Edinburgh, care „luptă pe două fronturi”: cel oficial, al sarcinilor sale de serviciu şi celălalt, al discreditării colegilor cu care concurează la avansarea în funcţie. Celui de al doilea îi acordă mult mai mare atenţie, în detrimentul primului: ancheta unei crime, de care se ocupă, trenează şi în cele din urmă, cazul îi va fi repartizat altcuiva.

Personajul este descris ca unul lipsit de orice urmă de simţ moral şi de echilibru interior: se ţine numai de intrigi, se culcă cu nevestele colegilor, fură, bea, bate, violează, se droghează… un adevărat om din subterană, cum numai ruşii (Dostoievski, Sologub) au mai imaginat.

O apariţie şarjată, ar zice o persoană care n-a avut niciodată parte de un loc de muncă într-un mediu concurenţial. Sau realistă, ar aprecia alţii, care ar putea povesti şi ei câte ceva despre genul acesta de colegi de serviciu. Viziunea regizorului Jon S. Baird este una caricaturală, sau realitatea însăşi este o mascaradă, un bâlci violent?

Căci nici mediul ambiant al mutantului „subteran” nu e chiar idilic. Beţivii buhăiţi de ambe sexe de pe trotuare, fetiţa de şaisprezece ani făcându-i un anumit favor sexual poliţaiului şantajist care a găsit-o în pat cu unul bănuit de crimă, petrecerea de Crăciun de la secţia de poliţie cu „jocurile ei de societate” nemenţionabile… nu s-ar zice că viziunea autorilor e prea roză. Ironia lor e rea, dar nu aberantă şi nici incoerentă. Acest pamflet suprarealist aduce, totuşi, a reportaj.

Lucrurile devin, din violente şi groteşti, abisale de-abia în momentul când pe ecran îşi face apariţia flaconul cu pastile pe care scrie Carbonat de Litiu. Medicamentul cu pricina se foloseşte în tratamentul TAB (tulburări afective bipolare), o ţicneală cu acte-n regulă, o psihoză gravă, care impune de multe ori internarea la Psihiatrie. Iar faptul că poliţistul mizerabil de aici, acest cumul aproape neverosimil de „calităţi”, este un mare anxios (sinucigaş, în cele din urmă) ne arată că autorul ştie despre ce vorbeşte.

O mică divagaţie: văd că, acum, Poliţia noastră vrea să-şi angajeze profiler-i, adică specialişti presupus apţi a schiţa portretele psihologice ale infractorilor necunoscuţi, pe baza cărora să se poată prevedea comportarea ulterioară a acestora. Dar preocupările privind profilul psihologic al persoanelor aparţinând anumitor categorii socio-profesionale nu sunt o chestie inedită la noi. Prin 1972-1973, am cunoscut pe cineva care lucra la un institut de cercetări de genul acesta, unde tocmai se realiza expertizarea psihologică a personalului. Prima categorie investigată (se folosea faimosul test Minnesota) a fost cea a personalului de conducere, a directorilor de tot felul, respectiv a activiştilor de partid – începând cu cei  mai importanţi, situaţi imediat sub Comitetul Central al PCR. Rezultatele au fost corespunzătoare, îmi spunea cunoştinţa mea. Profilul lor psihologic era, în majoritatea cazurilor, aşa cum trebuia să fie, de tip preponderent paranoid: directorii şi activiştii erau nişte oameni hotărâţi, autoritari, capabili să bată cu pumnul în masă, cum s-ar zice. Când s-a trecut, însă, la miliţieni, aici lucrurile n-au mai stat la fel de bine: spre imensa surpriză a tuturora şi în primul rând a „conducerii superioare de Partid şi de Stat”, mare parte dintre ei nu erau deloc aşa ceva, ci depresivi, ciclotimici, schizoizi – adică, terorizaţi şi ei, la rândul lor, deloc echilibraţi. Asta ne reaminteşte încă o dată, dacă mai era nevoie, cine erau şefii şi cine, executanţii în RSR.

Și bănuiesc că asta are o anumită legătură cu desființarea (sau cu ”securitizarea”) unor facultăți umaniste precum cea de Psihologie, survenită la puțin timp după aceea.

(În ce priveşte, de pildă, Revoluţia Română, sunt de părere că unul care-a tras în manifestanţii de pe treptele Catedralei Ortodoxe din Timişoara, omorându-i în decembrie 1989, nu era nici sadic, nici paranoic, ci doar un imbecil care s-a căcat pe el de frica şefilor. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui să zacă în puşcărie până în ziua de azi.)

29.03.2014

*

FOXCATCHER

Filmul semnat de americanul Bennett Miller, care a luat premiul pentru regie la ediţia 2014 a festivalului de la Cannes, prezintă interes din motive ce n-au prea mult de-a face cu arta ori meşteşugul regizoral.

El este relatarea/reconstituirea fidelă a unui fapt divers care, la vremea lui, a ţinut mult timp pagina întâi a ziarelor: în ziua de 26 ianuarie 1996, John Éleuthère Du Pont, co-proprietar al giganticului concern cu acelaşi nume (armament, industrie chimică etc. etc.), l-a împuşcat mortal pe Dave Schultz, campion olimpic şi mondial la lupte libere, găzduit pe proprietatea sa de 3,2 kmp din Delaware, USA.

Cel care părea doar un excentric bogătaş homosexual s-a dovedit în cele din urmă a fi fost un psihopat periculos. Diagnosticul de schizofrenie paranoidă care i s-a pus după arestare l-a scăpat, probabil, de pedeapsa capitală.

Adevăratul J. E. Du Pont, mort în detenţie, la 72 de ani, în 2010, este reînviat în acest film cu o fidelitate mecanică gen Musée Grévin. Punctul forte al prezentei montări este meticulozitatea reconstituirii, începând de la mască, de la aspectul fizic al interpreţilor (Steve Carell, Channing Tatum, Mark Ruffalo), care seamănă incredibil cu modelele lor din realitate.

Restul, adică interioritatea personajelor, resorturile psihice care le fac să se manifeste aşa cum vedem pe ecran, e de o perfectă banalitate şi previzibilitate. Ai senzaţia că vei afla mai multe despre multimiliardarul condamnat pe viaţă şi despre sportivii sponsorizaţi şi antrenaţi de el (căci omul avea şi ambiţia de a se împăuna cu medalii olimpice, dacă nu ca titular, atunci măcar ca antrenor) din manualul de psihiatrie. Sau că personajele sunt simple portrete-robot realizate conştiincios din dispoziţia unui procuror.

La fel ca în cazul celei mai comune, mai banale ştiri de presă, nucleul faptic în sine prezintă un mai mare interes, e mai relevant decât ipostazierea lui, zis artistică, de aici.

După cum se vede, mai nou, Cannes-ul premiază producţii gen Discovery, Animal Planet ori National Geographic TV. Aşa aş fi zis dacă nu mi-ar fi trecut prin minte, în ultima clipă, că, de fapt, regizorul acesta poate a vrut să transmită un mesaj prin intermediul reconstituirii sale anoste. Poate a vrut să ne spună că o ţară unde un grangure de mărimea asta poate intra în puşcărie şi rămâne acolo pe veci nu e o ţară oarecare – ci una cu adevărate, serioase principii morale.

Mai ştii?

http://en.wikipedia.org/wiki/Du_Pont_family
http://murderpedia.org/male.D/d/dupont-john-photos.htm
http://freestampmagazine.com/2014/04/24/auction-classic-british-guiana-collection/
http://www.dupont.ro/

*

LEVIATAN

Încercările de decriptare a acestui film lung şi trist au fost interesante. Pe mine aş zice chiar că m-au făcut să zâmbesc. De pildă, o conaţională a regizorului amintea de pasajele din Vechiul Testament unde se întâlneşte numele Leviatan; în vreme ce un comentator anglosaxon se referea la Leviathan de Thomas Hobbes, titlu obligatoriu în memoria culturală a oricărui om educat (a oricărui absolvent de liceu umanist, era să zic, dar a fost aproape să-mi muşc limba, gândindu-mă la starea învăţământului actual, de la noi – şi nu numai de la noi…) Mde, fiecare cu ce-a avut la îndemână, în bagajul său, fiecare cu ce-a citit şi a învăţat la şcoală…

Cât or fi ruşii de bisericoşi, dar în filmul lui Andrei Zviaghinţev e vorba în primul şi în primul rând despre Leviathanul filosofiei politice iluministe, adică despre Stat. Despre statul autoritarist al lui Putin, contemplat de la nivelul a ceea ce se cheamă „administraţie publică locală”, adică al Mafiei, cu uneltele sale seculare (gorilele, trupele de şoc) şi spirituale (clerul).

Contrar aparenţelor, faptele – descrise de-a dreptul gazetăreşte aici – nu se petrec la Bacău şi nici la Focşani, ci undeva în nordul Rusiei, într-o pustietate pitorescă de pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, cu balene trecând agale în larg şi cu un impresionant schelet de balenă pe plajă.

Baronul local, primarul beţiv şi brutal din îndepărtata localitate arctică (Roman Madianov), a pus ochii pe casa şi gospodăria unui oarecare Kolea (Aleksei Serebreakov), amplasate cum nu se poate mai convenabil pentru o investiţie turistică. S-ar putea face ceva absolut profitabil în locul acela dăruit cu o vedere superbă asupra mării, îşi zice el – şi procedează în consecinţă. Cu ajutorul unor tertipuri legale dintre cele mai simple şi uzitate (nu numai în Rusia), cel vizat rămâne fără casă şi cu datorii la Fisc de câteva milioane de ruble.

Odată ajunşi aici, dăm, în fine, şi de celălalt Leviathan, cel din Cartea lui Iov. În scurt timp, peste Kolea, victima mânăriilor, un mecanic auto tânăr, prezentabil, căruia s-ar zice că nimic nu-i lipseşte, se abat toate nenorocirile: îşi pierde tot avutul, îşi pierde nevasta (Elena Liadova), care-l înşeală cu avocatul (Vladimir Vdovicenkov) venit de la Moscova să-l apere, de altfel, fost coleg de armată cu el. Apoi, ea se sinucide, Kolea e acuzat de uciderea ei – şi în cele din urmă, condamnat. Toate astea, pe fond profund alcoolic, ca să zic aşa – incredibil câtă votcă se bea în acest film.

Intriga aceasta stufoasă (ziceţi-i „complexă” dacă aşa vă sună mai bine) a luat, acum câteva luni, premiul pentru scenariu la Cannes. Asta, fiindcă, fără îndoială, vădeşte calităţi prozastice. Întrepătrunderea celor două poveşti, a celor două planuri narative, a familiei lui Kolea şi a Puterii, respectiv a primarului corupt până-n măduva oaselor, şantajabil şi şantajat, dar indestructibil, cu toţi colaboratorii şi supuşii săi, şeful poliţiei, preşedinta tribunalului local, mardeiaşii, preoţii, este, însă, asezonată cu vreo trei discursuri interminabile, care lungesc filmul cu câteva minute bune, să nu zic un sfert de oră. Ce-i drept, ele rimează într-un mod nostim: cele două sentinţe citite în pas alergător de judecătoare în sala tribunalului şi predica rostită la slujba duminicală de duhovnicul suspus al primarului mafiot în faţa unor enoriaşi care pleacă, apoi, in corpore de la biserică, într-o lungă coloană de 4×4 scumpe. Privite în simpla lor înşiruire, necomentată, ele au oarece haz, unul cam deprimant, ce-i drept. Dar, pe de altă parte, eu zic că am fi priceput despre ce-i vorba chiar dacă n-ar fi fost atât de lungi.

Ceea ce mai frapează, încă, este castingul. Maniheismul distribuţiei este absolut. Cele trei personaje din tabăra perdantă, cele care sunt chinuite, suferă şi mor, sunt extrem de prezentabile, iar celelalte, împilatorii lor, de o urâţenie fizică frapantă. De parcă pe unii i-a pictat Rafael, iar pe ceilalţi, Hieronymus Bosch.

În rest, un personaj deloc neglijabil e aici peisajul, splendid în austeritatea sa nepământeană.

http://www.palacefilms.com.au/leviathan/

*

THE SEARCH

Filmul lui Hazanavicius spune povestea unui băiat cecen de nouă ani care, în 1999, şi-a văzut părinţii omorâţi de armata rusă şi, de teamă că el şi fratele său în vârstă de câteva luni vor avea aceeaşi soartă, pleacă în pribegie. După ce îşi abandonează frăţiorul pe pragul unei case de ţară în care aude vorbindu-se în limba cecenă, el bate drumurile ţării sale distruse, împreună cu mulţimile de refugiaţi, în căutarea unui adăpost. Sau, mai degrabă, oriunde, dar cât mai departe de uniformele ruseşti. Când le vede, o rupe instinctiv la fugă. El nu mai ştie nimic de sora lor mai mare, dispărută şi ea, în haosul şi nebunia generală a războiului.
În cele din urmă, copiii sunt recuperaţi de către oamenii misiunilor umanitare ale Uniunii Europene. Una dintre aceştia este tânăra Carole (Bérénice Bejo), care îl îndrăgeşte pe micul orfan rătăcitor, îl adăposteşte în apartamentul ei şi e hotărâtă să îl adopte. Printr-o fericită întorsătură a sorţii, din categoria celor care sunt incredibile, neverosimile, dar se mai întâmplă, în final, sora mai mare (Zukhra Duishvili) dă de urma fraţilor ei şi astfel, familia, câtă mai e, se vede reunită.
Filmat, în mare parte, în Georgia, actualul The Search preia fidel trama filmului cu exact acelaşi titlu al lui Fred Zinemann, din 1948, în care era vorba despre un copil ceh supravieţuitor al Auschwitz-ului (detalii, la http://www.cinemarx.ro/filme/The-Search-The-Search-38285.html).

Pilonii de rezistenţă ai peliculei sunt interpreţii – şi de partea cealaltă, în contrast şocant cu aceştia, atmosfera, mediul, peisajul, respectiv imaginile care par a proveni din înregistrări autentice de pe front. (Nu-mi pot închipui cum a ajuns Hazanavicius să filmeze din imediata apropiere, de la doi-trei metri, coloanele de tancuri şi blindate ruseşti.)

Cât despre interpreţi, cel mai ataşant, desigur, este Abdul-Khalim Mamutsiev, băieţelul despre care nu ştim dacă nu cumva reproduce un fragment din propria-i biografie. Prezenţa şi interpretarea lui se află, aici, la nivelul lui Jackie Coogan în Puştiul, celebrul film al lui Chaplin (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Chaplin_The_Kid_edit.jpg).

Ceea ce bănuiesc că ar fi în plus faţă de filmul din 1948, pe care regret că nu l-am văzut, este vizavi-ul: povestea spusă din partea cealaltă a oglinzii. Adică, văzută prin ochii şi prin intermdiul lui Kolea (Maksim Emelianov), soldatul rus care a luat parte la uciderea părinţilor celor trei copii şi a filmat-o cu o videocameră Hi8. Kolea, liceanul de 19 ani săltat de miliţie de pe stradă fiindcă e găsit cu marijuana în buzunar, înrolat drept pedeapsă în armată şi trimis pe frontul din Cecenia, se „căleşte” cu ajutorul bătăilor crunte încasate de la superiori şi colegi cu vechime, al drogurilor şi băuturii, transformându-se într-un soldat model. Adică unul care omoară civili şi, dacă simte vreo nelinişte cu ocazia asta, e îmbărbătat de colegii săi, care-i spun că toţi cecenii sunt terorişti.

Filmul lui Michel Hazanavicius (a cărui familie provine din spaţiul ex-sovietic) este, s-ar zice, un remake în răspăr, o imitaţie polemică. El ne spune, într-un mod cât se poate de transparent, că lucrurile care se întâmplau în Germania nazistă şi la care se referea Zinemann se întâmplă şi astăzi, când nu mai există nazism. Dar ceva, de existat, există. Asta-i clar.

*

CIOCĂNITOAREA RUSEASCĂ

Ciocănitoarea rusească e un film surprinzător. Ba chiar năucitor, putem zice. Americanul Chad Gracia, cel mai celebru regizor de pe strada sa, sau, cine ştie, chiar din cartierul său, a făcut, cu un buget incredibil de redus, de nici o sută de mii de dolari din câte-am auzit, un fel de documentar-artistic-urmat-de-dans, o reconstituire de lung metraj, despre istoria Uniunii Sovietice, Războiul Rece, situaţia politică actuală a Ucrainei şi soarta lumii, în general.

Plus adevărul despre catastrofa de la Cernobîl, revelat de Fiodor Alexandrovici, un tânăr artist kievlean, aparent uşor machit ori drogat (sau doar dopat cu literatură Science Fiction semnată de celebri autori sovietici). În esenţă, junele artist afirmă că explozia nucleară din aprilie 1986 a fost provocată intenţionat de unul sau mai mulţi înalţi demnitari sovietici pentru a împiedica o iminentă anchetă cu privire la grandiosul eşec al unui obiectiv militar de maximă importanţă strategică, situat în imediata apropiere a centralei atomoelectrice de la Cernobîl.

El se numea DUGA şi potrivit lui Fiodor, ar fi fost o instalaţie menită să controleze minţile adversarilor, adică ale americanilor, transformându-i în nişte Zombies incapabili de gândire şi de acţiune.

Însă, după toate aparenţele, obiectivul în cauză, care încă se află acolo, la doi paşi de „sarcofagul” ruinei radioactive, era o instalaţie radar de o putere colosală, înaltă de câteva zeci de metri şi întinsă pe sute de metri, care ar fi urmat să servească drept sistem de avertizare timpurie în cazul unui atac cu rachete îndreptat împotriva teritoriului sovietic. (De altfel, misterioasa instalaţie seamănă bine cu radarele amplasate pe coastele din estul Angliei, în al doilea război mondial. Numai că e de zece ori mai mare.)

DUGA ar avut capacitatea de a „vedea” chiar şi dincolo de linia orizontului, identificând rachetele nucleare inamice cu 25 de minute înainte de ajungerea lor la ţintă, spre deosebire de radarele sovietice folosite în acea perioadă, care permiteau o anticipare de numai 10 minute – răgazul mai lung anvizajat urmând să permită o coordonare mai eficientă a ripostei. Adică a sfârşitului lumii, pe scurt, căci asta înseamnă riposta „simetrică” la un atac nuclear.

Numai că măgăoaia n-a produs decât necazuri: pe lângă faptul că emisia sa cu frecvenţa de 10 hertzi putea fi auzită ca un pârâit deranjant continuu, inclusiv în aparatul de radio al oricărui american (de unde şi numele de „ciocănitoare rusească”), ea a perturbat mai ales telecomunicaţiile pe propriul teritoriu sovietic. Şi dat fiind că preţul instalaţiei ar fi fost de 2 ori mai mare decât al centralei atomoelectrice din vecinătate, adică de cca 7 miliarde de ruble, iar eficienţa, nulă, responsabilii proiectului s-ar fi temut de cele mai aspre sancţiuni – respectiv, de pedeapsa capitală.

Aşa că au aranjat lucrurile în aşa fel încât, de la Moscova, să se dea inginerilor centralei ordinul de a efectua un experiment periculos, care s-a sfârşit cu explozia scontată a reactorului şi cu abandonarea întregii zone puternic iradiate, în care accesul e interzis până-n ziua de azi.

Acestea sunt lucrurile povestite de tânărul artist ucrainian. Dovezi în sprijinul lor? Oh, nu, aşa ceva nu există.

Există, însă, reticenţa tuturor celor intervievaţi, foşti angajaţi ai centralei, foşti factori mai mult sau mai puţin responsabili, foşti „oameni sovietici”, cum le plăcea să-şi spună, care nu vor să furnizeze nici un detaliu concret cu privire la fapte, deşi unii s-au aflat chiar în miezul lor.

Şi mai există, ca de obicei în cazuri din acestea, un vid arhivistic total. Nu există în arhive nici un fel de documente cu privire la catastrofa de la Cernobîl – aşa cum nu există, la noi, nici o statistică a îmbolnăvirilor de cancer de după aprilie 1986.

Şi mai există, chiar în acest moment, norul de fum, posibil radioactiv, al marilor incendii de vegetaţie din preajma centralei.

Este această docu-ficţiune o elucubraţie ? În linii mari, da.

Dar, orice s-ar zice, e o elucubraţie de actualitate. Poate la asta se vor fi gândit americanii, când i-au dat Marele Premiu al Juriului secțiunii World Cinema la festivalul Sundance 2015.

Precum şi juriul de la Bucureşti, care i-a acordat trofeul CINEPOLITICA 2015.

*

STATUL CONTRA FRITZ BAUER

Este o docu-ficţiune ce respectă riguros, după cât se pare, adevărul istoric. Fritz Bauer a fost un personaj real. Acest jurist evreu, social-democrat de pe vremea Republicii de la Weimar, de după primul război mondial şi, în particular, un pic homosexual, avea toate datele ca să le fie “simpatic” naziştilor, care l-au şi închis într-un lagăr de concentrare. A reuşit să scape, să emigreze şi, după război, să se întoarcă în Germania, unde a ajuns procuror-şef al unui land.

Surpriza, pentru mine (la fel, poate, ca pentru mulţi spectatori din generaţia mea) a fost să aflu, din acest film, lucruri noi despre capturarea faimosului Adolf Eichmann, unul dintre principalii responsabili de exterminarea evreilor în lagărele naziste. Ştiam – şi în general, se ştia – că acesta a fost identificat şi răpit, în 1961, din Argentina, unde se ascundea sub un nume fals, de către Mossad, serviciile secrete israeliene.

Şi aflăm, din acest foarte recent film al regizorului german Lars Kraume, că Mossad-ul a primit informaţia cu pricina de la Fritz Bauer.

Motivul pentru care procurorul şef Bauer a comis o asemenea trădare fiind acela că, dacă ar fi lăsat problema pe mâna colegilor săi germani, Eichmann n-ar mai fi fost arestat în veci şi ar fi murit în patul lui din America de Sud, la adânci bătrâneţi.

Asta, deoarece tot aparatul de stat al Republicii Federale Germane din anii aceia era plin, dacă nu de foşti SS-işti şi membri ai partidului nazist, cu carnet, măcar de foşti combatanţi pe frontul de Răsărit – care, pe lângă simpatia instinctivă pentru marele ştab hitlerist şi antipatia tot atât de instinctivă faţă de procurorul evreu, mai nutreau şi teama că Eichmann, odată arestat, şi-ar putea da drumul la gură, denunţând nenumăraţi colaboratori.

Acelaşi Bauer, de altfel, a declanşat şi procesele gardienilor de la Auschwitz.

Principalul atu al filmului lui Kraume, pe care presa germană îl numeşte „incomod”, este cel de a fi reuşit reconstituirea veridică a epocii cancelarului Adenauer.

Pe lângă faptul că reuşeşte o surprinzătoare identificare fizionomică cu modelul real al personajului, protagonistul Burghart Klaussner îi dă acestuia şi veridicitate psihologică. În rolul singurului său colaborator de încredere, îl secondează, la fel de convingător, Ronald Zehrfeld, un încă-tânăr actor în plină ascensiune.

În rolul unei dizeuze de bar, Lilith Stangenberg ne aduce aminte de Îngerul albastru, de Marlene Dietrich şi de toată atmosfera libertină a Berlinului de până la venirea la putere a lui Hitler. Şi de Rosemarie, un personaj asemănător dintr-un film vestgerman de prin anii 50-60. Doar că – vremurile evoluează – cântăreaţa de acum e un tânăr travestit…

Filmul lui Kraume a obţinut premiul criticilor cinematografici  germani şi Premiul Publicului la Festivalul de la Locarno, ediţia 2015.

Un film bun este acela care-ţi pune mintea în mişcare, am spus-o nu o dată. Pe mine, cel de faţă m-a dus cu gândul la Reinhard Gehlen, fost general hitlerist şi după aceea, spion-şef al Republicii Federale Germane. A fost, probabil, personalitatea occidentală cea mai atacată în presa noastră de pe vremea lui Gheorghiu Dej – ca şi, probabil sau mai mult ca sigur, în presa din întreg lagărul comunist. Abia văzând filmul lui Kraume, m-am gândit că antipatia băieţilor noştri Gehlen n-o datora atât împrejurării că mai toţi colaboratorii lui erau foşti nazişti, cât faptului că, mai mult ca sigur, cunoştea numele foştilor nazişti din Republica Democrată Germană. Şi - probabil - numele multor alte persoane onorabile de prin diverse state “de democraţie populară”.

De altfel, şi noi cunoaştem numele „foştilor” securişti de prin Serviciile noastre discrete. Da… şi la ce ne-a folosit?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fritz_Bauer

http://www.fr-online.de/tv-kritik/-die-akte-general—ard-von-der-pflicht–unbequem-zu-sein,1473344,33844560.html

http://www.fr-online.de/film/-der-staat-gegen-fritz-bauer–im-falschen-film,1473350,32041942.html

http://www.thevintagenews.com/2016/04/14/a-wwii-file-that-has-been-untouched-for-nearly-six-decades-rhas-finally-been-opened/

http://www.cinepolitica.ro/ro/2016/noutati

14.04.2016

*

AFERIM

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

*

BACALAUREAT

Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.

Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă,  n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.

Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.

Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.

Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).

În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…

Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.

Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:

- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.

- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.

- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.

Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.

În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.

Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.

Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.

În rest, sunt tot mai convins că Bacalaureat, la fel ca şi Sieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/entertainment/mungiu-a-ucis-concurenta-si-bacalaureat-e-o-bijuterie-ce-scriu-criticii-despre-fimul-lui-mungiu-prezentat-la-cannes.html

*

MA LOUTE

Văzând, la ediţiile precedente ale acestui festival, La vie de Jésus (1997) şi Hors Satan (2010), am crezut că ororile şi atrocităţile descrise în ele erau doar aşa, nişte figuri de stil, că Bruno Dumont, autorul lor, „se rupe-n figuri”, cum se spune la noi, pe Calea Griviţei, doar ca să-l epateze suprarealistic pe burjui şi să mai atragă, cumva, atenţia juriilor de pe la festivaluri.

Astăzi, însă, după vizionarea recentului său Ma Loute, încep să mă cam îndoiesc de asta.

Încep să cred că „figurile” lui, suprarealiste ori de alt soi, sunt curate obsesii. Pentru că, în linii mari, cam la fel se petreceau lucrurile şi în cele două susmenţionate: cu criminali bizari şi sadici interpretaţi de nişte neprofesionişti cu mutre înfiorător de autentice, cu demenţe, crize de epilepsie şi spume la gură, la propriu. Şi cu violenţe sângeroase filmate în modul cel mai meticulos cu putinţă.

În filmul de acum, e vorba despre vacanţa petrecută de o familie bogată la vila sa de pe ţărmul Canalului Mânecii, undeva, pe lângă Calais. Şi despre coliziunea dintre aceşti oameni, cu averea, educaţia, prostia şi multele lor prejudecăţi – şi oamenii săraci şi aspri din satul de pescari învecinat.

Cu ce plusează, de astă dată, Dumont? Cu canibalismul. Personajele din  filmele lui precedente nu haleau carne de om. Ceea ce, desigur, e o exagerare pe care n-o s-o creadă nimeni, că doar pescarii normanzi din 1910, când e plasată acţiunea acestui film, n-or fi fost ucrainienii înfometaţi de Stalin în 1932.

Şi unde nu prea inventează, unde nu fantazează el? În descrierea pe care o face familiei burgheze din nordul Franţei (chiar dacă ea e, sub alte aspecte, caricaturală): consangvină şi alcoolică, printre altele. Averea se păstrează în familie însurându-te cu vărul/verişoara, de gradul doi sau chiar unu, ce mai contează avariile genetice, important e ca părăluţele să nu ajungă pe mâini străine. Ideea canibalismului o fi, poate, o licenţă poetică inspirată din Maşina timpului de H. G. Wells, dar cea cu alterarea fondului genetic al naţiei cam corespunde, am impresia, realităţii în nordul Europei.

În ce mă priveşte, am vizitat odată un prosper oraş scandinav, care aloca aproape un sfert din buget pentru îngrijirile acordate handicapaţilor săi – cea mai mare parte dintre aceştia, cu sindrom Down, o defecţiune genetică. Am să ţin minte cât voi trăi scena dintr-un restaurant local, când un grup de vreo 15-20 de asemenea năpăstuiţi, a căror vârstă era imposibil de precizat, au intrat, însoţiţi de infirmierele lor (voluntare), ca să bea câte un pahar de bere. Aşa că rolul imigranţilor din ţările calde n-o fi, acolo, doar cel de a munci în fabrici şi pe ogoare.

Dar să ne reîntoarcem la filmul nostru. Pe lângă faptul că aici joacă – senzaţional – Juliette Binoche şi foarte bine Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi, Didier Després şi Cyril Rigaux, mai avem de a face şi cu câţiva neprofesionişti, printre care, Brandon Lavieville şi Thierry Lavieville au, în rolurile tânărului pescar-salvamar-canibal-uşor arierat şi al tatălui său, înfăţişarea cea mai convingătoare ce s-ar putea imagina. Respectiv, nu ţi-ai dori să te întâlneşti noaptea, pe o stradă neluminată, cu ei.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4571

*

SLUJNICA

„Alte tutungerii, alte moravuri”. Mi-a tot venit în gând vorba asta a lui Teodor Mazilu văzând Slujnica regizorului Park Chan-Wook.  Asta, din cauza lungilor sale secvenţe de lesbianism, filmate încă mai pe bune decât cele de acum trei ani, din La vie d’Adèle, cu care francezul Abdellatif Kechiche a luat Palme d’Or şi premiul FIPRESCI la Cannes (plus Premiul César, ceva mai încolo).

După ce m-am mai informat un pic, am aflat, însă, că „tutungeriile”, în cazul de faţă, n-au fost chiar altele, sau nu chiar în întregime: faptele, acţiunea actualului film  sud-corean sunt extrase din romanul Fingersmith, o „ficţiune gotică” a englezoaicei Sarah Waters, cu acţiune plasată în era victoriană, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După care, de altfel, BBC-ul a făcut un mini-serial, în 2005. Cum pe acesta nu l-am văzut, rămâne că nu mă pronunţ asupra moravurilor de acolo.

Cele evocate, însă, în Slujnica, sunt de un rafinament atât de …rafinat cum probabil că numai absolvenţii de Ştefan Gheorghiu (actualmente, SNSPA) îşi puteau imagina.

O paranteză: înainte de 1989, n-ai fi întâlnit nicicum cuvintele „rafinat” şi „rafinament” în vreo cronică sau recenzie, să nu mai zic de articol din Scînteia – pentru că, în mintea factorilor responsabili de atunci, care semănau, în general, cu Dragnea, ele aveau conotaţii categoric sexuale. După cum se ştie, pe vremea aceea, ne concepeam copiii numai în pas de defilare.

Dar să revenim la oile noastre. Filmul, adaptarea lui Park Chan-Wook se petrece în anii 30, perioada ocupaţiei japoneze a Coreii.

Un tânăr şi elegant conte japonez (Ha Jung-Woo îl cheamă pe interpret, nu ştiu dac-aţi auzit de el) face cunoştinţă cu domnul Kouzouki (Cho-Jin Woong), un foarte bogat colecţionar de artă şi de rarităţi bibliofile. Numai că nimic nu e ce  pare: nici bătrânul nu e vreun nobil japonez, aşa cum pretinde – şi nici tânărul. De fapt, acesta din urmă este un escroc corean care nu urmăreşte  decât să o seducă pe Hideko, nepoata connaisseur-ului (Kim Min-Hee, se pronunţă Gim Min-Hui), moştenitoare a unei mari averi şi aflată, deocamdată, sub tutela acestuia. Pentru asta, el pune la cale un plan întortocheat, cu complicitatea unei tinere slujnice coreene (Kim Tae-Ri), pe care le-o plasează gazdelor sale. Planul se va dovedi, însă, uşor de realizat, inocenta Hideko fiind sătulă de sclavia sa aurită. Unchiul tiranic este, printre altele, un colecţionar de literatură pornografică în ediţii rare, pasiune împărtăşită cu alţi câţiva amatori plini de bani, pe care-i invită la şedinţe de lectură – iar lector le este ea, nepoata, costumată în tradiţionalul kimono şi citind, adică interpretând în modul cel mai distins, respectiv excitant, cu putinţă.

Urmează câteva păcăleli reciproce care fac tot hazul acestei comedii cu pungaşi; cea mai spectaculoasă constă în aceea că domniţa şi noua ei slujnică se îndrăgostesc una de alta, ceea ce dă naştere lungilor scene de lesbianism de care pomeneam la început.

În final, după ce pretinsul conte cu mutră de Mackie-Messer pune mâna pe bani, aceştia ajung la tânăra domniţă, care evadează cu ei. Şi cu recenta sa iubită. În timp ce ingeniosul conte, căzut în ghearele colecţionarului-căpcăun, va sfârşi în chinuri cumplite.

Toate acestea sunt povestite polifonic, într-un mod care aduce aminte de celebrul Rashômon al lui Kurosawa, cu multiplicitatea sa de perspective narative.

Spectatorul care se va abstrage de la contemplarea celor două frumuseţi exotice susmenţionate va observa, fără îndoială, şi asta.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179

*

TONI ERDMANN

Candidat german la Palme d’Or de anul acesta şi la Oscar-ul de la anul pentru cel mai bun film străin, distins cu Premiul FIPRESCI, filmul tinerei regizoare Maren Ade (se pronunţă Marin Adei), co-producţie germano-austriacă cu acţiunea plasată în România şi turnat aproape în întregime la Bucureşti, este o comedie cu aer absurd care vorbeşte despre lucruri nu tocmai vesele.

Cum ar fi, mai întâi, înstrăinarea omului realizat, omului de succes din lumea noastră actuală; de pildă, în cazul de faţă, alienarea unei tinere energice şi ambiţioase care ţinteşte un post de conducere în filiala bucureşteană a unei mari corporaţii germane din domeniul petrolului – extrem de convingător interpretată de Sandra Hüller. Plecată de acasă de mai mult de un an, hipermeticuloasă, preocupată, stresată, neavând timp pentru viaţă personală şi alte “fleacuri”, ea lasă până şi grija legăturii cu propria-i familie în seama secretarei.

Tatăl ei (Peter Simonischek), un profesor de muzică pensionar, care trăieşte singur, este diametral-opusul ei: un hippie bătrân ţinându-se tot timpul de farse, reuşite câteodată şi stupide, enervante pentru toţi cei din jur în celelalte cazuri. Toate acestea, însă, ascund nefericirea de a se vedea singur, abandonat la bătrâneţe de unicul său copil, fiica sa care locuieşte într-un apartament de lux dintr-un cartier exclusivist al Bucureştiului.

“Mi-am angajat o fiică-surogat”, îi spune celei reale, atunci când vine pe capul ei la Bucureşti. Unde comite o serie întreagă de trăznăi pendulând între pueril şi inept – printre care şi pe cea de a se da drept …ambasadorul Germaniei în România – periclitând astfel reputaţia fiicei sale în microuniversul teribil de snob al corporatiştilor locali.

Toate acestea seamănă un pic cu Follow me, un film din 1972 al lui Sir Carol Reed, cu Mia Farrow şi Topol. Numai că insolitarea fantast-poetică a filmului de atunci (datorată, ce-i drept, marelui dramaturg Peter Shaffer pe post de scenarist) este aici una ceva mai directă. Asistăm, de exemplu, la un fel de act sexual filmat fără ocolişuri, pe care pensionarele de pe strada mea l-ar numi “hardporn”. Și mai apoi, la o extravaganţă şi mai şi: nevoită să organizeze un “team building” la ea acasă, stresată la culme şi rămasă în totală pană de idei, eroina îşi primeşte oaspeţii în pielea goală.

Ei vezi, toate astea nu s-ar fi putut întâmpla în filmul din 1972… Ce să-i faci, lumea merge înainte, nu stă pe loc… În ce mă priveşte, însă, rămân la vechile mele idei (numiţi-le fixe, dacă aşa vă sună mai bine): că, pentru a face asemenea lucruri îndrăzneţe, provocatoare, e cazul să arăţi cel puţin ca un topmodel de faimă planetară. Adică, să arăţi nu tipic, ci exemplar şi excepţional, dacă mi se permite să mă exprim ca la orele de învăţământ ideologic de pe timpuri.

Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat în filmul de faţă.

În aceeaşi ordine de idei: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16386

*

CINEPOLITICA 2017

IMAGINEA DE APOI

Instalat încă din tinerețe în elita cinematografiei mondiale și în programa analitică a școlilor de cinema din întreaga lume (Canalul - 1957 și Cenușă – 1965, printre altele), multiplu premiat (Cannes, Oscar ș.a.), autor al unei opere impunătoare, pline de titluri celebre, Andrzej Wajda a făcut filme cu un singur personaj: Polonia.

Polonia, patria sa, cu suferințele și  cu eroii ei, pe vremuri antihitleriști – și anticomuniști, mai către zilele noastre.

Afterimage, ultimul său film, datat 2016, anul morții sale, este povestea, însă, nu a unui erou, ci a unei victime. Este biografia unui Iov polonez din anii staliniști ai “dictaturii proletariatului”.

Considerat, astăzi, drept unul dintre cei mai mari artiști polonezi ai secolului trecut, pictorul și teoreticianul Władysław Strzemiński (1893-1952) s-a format la școala avangardismului sovietic al anilor douăzeci, cu entuziasmul său novator din vremea când încă nu ajunsese să fie pus la respect de imbecilitatea Realismului Socialist/Stalinist. Printre congenerii și tovarășii săi s-au numărat, în acea vreme, Kazimir Malevici, Vladimir Tatlin și Mark Chagall. A fost, mai apoi, unul dintre fondatorii BLOK – Grupul Cubist, Constructivist, Suprematist din Varșovia.

Filmul lui Wajda reconstituie ultimii trei ani din existența personajului, când, în perioada de mari privațiuni postbelice, noile autorități din Republica Populară Polonă nu vedeau cu ochi buni activitatea conferențiarului Strzemiński de la SHSVA, Școala Superioară de Arte Vizuale din Lodz.

(În ce ne privește, mai cunoaștem un caz de genul acesta: Constantin Brâncuși. Dar să revenim la oile noastre.)

Sugestiile inițiale ale noilor stăpâni, de a abandona abordarea sa modernist-abstracționistă și de a se supune comandamentelor realismului socialist, neluate în seamă de Strzemiński, sunt urmate curând de amenințări și apoi, de măsuri concrete, tot mai drastice. Este concediat, i se distrug lucrările, studenții săi sunt persecutați la rândul lor, e dat afară și din asociația artiștilor plastici, i se interzice să se mai angajeze undeva și astfel, e lăsat fără cartele de alimente (într-o vreme când nu se găsea de mâncare decât “pe cartelă”). În cele din urmă, omul moare de tuberculoză și de foame.

Faptele descrise, după toate aparențele, absolut reale, îndârjirea câinoasă împotriva unui artist care, la urma urmei, nici nu urmărea să spună sau facă ceva împotriva Partidului Comunist Polonez (și care era, în plus, mare mutilat de război) – toate acestea pot părea chiar neverosimile unuia care n-a trecut prin acele experiențe. Din păcate, însă, ele sunt reale – și trăite de o mare parte dintre oamenii vremii.

Filmul lui Wajda, cu atmosfera lui grea, apăsătoare, vorbește despre amestecul de teamă, slugărnicie, josnicie, prostie și răutate care stă la baza vieții sociale. Inclusiv a celei dintr-o țară comunistă. Precum și de rarele pete de omenie care mai împestrițează amestecul în chestiune.

În rolul principal, Bogusław Linda își construiește, cu mijloace de o mare austeritate, o apariție mai mult decât convingătoare, memorabilă.

În lucrările teoretice ale lui Strzemiński, prin “powidok” (“afterimage”, în traducere) se înțelege imaginea latentă formată pe retină, în culori complementare, a obiectului pe care-l privim.

Afterimage este și nu este apocaliptica “imagine de Apoi” din ingeniosul caiet-program-invitație-pașaport al prezentului festival bucureștean, asta depinde de privitor. Căci, totuși, să nu ne precipităm, încă n-a venit, până la Apocalipsă mai e un pic.

S-ar putea, însă, ca prin acest cuvânt enigmatic adoptat ca titlu pentru ultimul său film, Wajda să fi desemnat imaginea despre lume și oameni pe care și-o poate face un om trecut prin revoluționarismul din anii 20 al personajului său, după împlinirea catastrofal-comunistă a viselor de justiție socială ale intelighenției europene de la începutul secolului douăzeci. Nu e exclus să fi avut în vedere ceva de genul „mintea românului/polonezului de pe urmă”.

Iată, deci, încă un film care dă de gândit. Cui are cu ce.

*

CINEPOLITICA 2017

RĂZBOIUL REGELUI

Cinepolitica nu s-a dezmințit nici la această a șasea ediție.

Deși componenta sa „Cine” a fost ilustrată foarte onorabil de câteva filme care merită prin ele însele, prin artisticitatea lor ca să zic așa, atenția cinefililor, mai ales cea de a doua jumătate a termenului este  cea care a stârnit interes și emoții.

Cu toate că nu era inedit, documentarul de mediu metraj Războiul regelui a fost urmărit cu real interes de toți cei prezenți la festival, români și străini deopotrivă. Aceasta, fiindcă relatează un fragment important din istoria țării, actul ieșirii României din alianța cu Germania nazistă la 23 August 1944 – și o face “la firul ierbii”, examinându-l de foarte aproape și dând detalii inedite, prin intermediul unui participant ilustru, Regele Mihai.

Filmul produs de John Florescu și regizat de Trevor Poots, producător, printre altele, al unui documentar despre Rudolf Hess, are meritul de a (ne) reaminti că ieșirea României din Axă a scurtat cu cel puțin câteva luni războiul mondial, salvând astfel milioane de vieți de militari și civili. Și că acțiunea de la 23 August, în legătură cu care s-a tot mințit de atunci încoace, s-a datorat în mare măsură regelui.

Filmul acesta este pe jumătate documentar de arhivă și pe jumătate, interviu cu Regele, care povestește, cu remarcabilă acuitate a memoriei și adesea cu umor, faptele la care a luat parte și oamenii pe care i-a cunoscut.

De exemplu, că la una din întâlnirile lor de la Berchtesgaden, Antonescu ar fi vorbit continuu timp de două ore, traducerea în germană durând cam tot atâta, iar Hitler ar fi tăcut în tot acest timp, ascultându-l. Ceea ce, fără îndoială, a constituit un record.

Iar în ce privește aspectul arhivistic, aș observa că e pentru prima oară când văd imagini filmate la 23 august 1944, în Piața Palatului Regal din București. Mulțimea adunată acolo în acea zi era la fel de impresionantă ca și cea de la 21 august 1968, din același loc. Cu mențiunea că cea din 1944 venise acolo, după toate aparențele, spontan, fără s-o fi îndemnat cineva anume.

*

FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN 2017

ediția XXI

EU, OLGA HEPNAROVA

Personajul titular a fost o fată de 22 de ani, după toate aparențele bolnavă mintal, care, în 1973, a intrat cu camionul ce-l conducea în mulțimea de pe trotuar, la Praga, omorând opt inși.

Motivul cel mai probabil, ca să nu spunem cert, au fost propriile-i fantasme, închipuiri date de paranoia și/sau schizofrenia proprie. Ambele, provocate, după cum afirmă specialiștii, de unele dereglări biochimice, ereditare sau dobândite, din organismul uman.

Pentru asta, justiția a condamnat-o la moarte și a spânzurat-o, în 1975. A fost ultima femeie executată în R.S. Cehoslovacă.

În însemnările sale, ea vorbea despre „bestialitatea” celor din jur; în realitate, pare să fi fost vorba “doar” de răceala și mitocănia celor din jurul ei, începând cu propria-i mamă. Precum și de incompetența unor medici-funcționari.  Compensații – băutura, fumatul și relațiile ei lesbiene.

Docu-ficțiunea este acel hibrid care ar mai putea fi numit “telejurnal îmbălsămat”. Respectiv, o repovestire a faptelor fără obligația redacțională a neimplicării, a neutralității.

Filmul regizorilor Petr Kazda și Tomás Weinreb ar putea chiar să pară, la prima vedere, o relatare, o anchetă de tip jurnalistic. Asta, dacă n-ar semăna atât de bine cu Asul de pică și Amorurile unei blonde, de exemplu. Chiar dacă cei doi au realizat acest film fără să tragă cu ochiul la capodoperele cehoslovace de acum 50 de ani, spectatorului cât de cât avizat îi este imposibil să facă abstracție de amintirea lor. “Gheara” stilistică a “leului” a pătruns atât de adânc încât a marcat până și telejurnalul. Acea sărmană fată criminală arăta, în realitate, ca un personaj imaginat de Milos Forman, cu câțiva ani buni înainte de fapta ei.

Chit că marele regizor nu și-a împins niciodată personajele până la crimă. Dar realitatea bate ficțiunea, nu-i așa?

Că acest film ne aduce aminte și de Dansând cu noaptea al lui Lars von Trier, în care criminala spânzurată era o emigrantă din Cehoslovacia, e altă poveste. Poate că danezul s-o fi inspirat și el, un pic, din cazul real de la Praga…

Că ne trimite și la camioanele conduse, vezi Doamne, de psihopați dezamăgiți în amor, care, de vreun an de zile, tot intră în mulțimile de pietoni de pe trotuarele occidentale, e și ea altă poveste…

Tânăra actriță poloneză Michalina Olszanska, interpreta rolului titular de aici, face față cu abnegație dificultăților rolului său – la fel ca și Marika Soposká, în rolul uneia dintre iubitele ei.

http://www.imdb.com/title/tt2953762/

http://all-that-is-interesting.com/olga-hepnarova-murder

În aceeași ordine de idei:

http://stiri.tvr.ro/video-atentat-la-nisa-de-ziua-na–ionala-a-fran–ei–un-camion-a-intrat-in-mul–ime–cel-pu–in-80-de-oameni-au-fost-uci–i_76443.html#view

http://stirileprotv.ro/stiri/international/atentatul-din-berlin-ce-a-discutat-suspectul-cu-fratele-sau-inainte-de-atac-am-vorbit-cu-el-acum-doua-saptamani.html

*

CEALALTĂ PARTE A SPERANȚEI

Încă un film despre umiliții și obidiții finlandezului Aki Kaurismäki. De data asta, unul din celebra și multpremiata sa trilogie a emigranților, care, după cum a declarat regizorul anul acesta, la Berlinală (unde a luat un Urs de Argint), este ultima sa creație, el intenționând să se retragă.

Combinație paradoxală de Dostoievski și Charlie Chaplin, filmul său de acum spune povestea lui Khaled, un tânăr refugiat din Alep, Siria, a cărui familie a fost omorâtă de o bombă aruncată de una dintre părțile combatante, nu se știe care anume – armata lui Assad, rușii, Statul Islamic, alți rebeli…  Singura supraviețuitoare, în afară de el, fiind o soră ulterior pierdută pe căile refugiului, undeva prin Europa.

Printr-un pur accident, după o lungă și întortocheată peregrinare prin Europa, fugarul nimerește în Finlanda. Unde, după ce depune o cerere de azil, este luat în evidența poliției și a serviciilor sociale, care îl cazează, îl hrănesc și în cele din urmă, îi resping cererea. Autoritățile finlandeze se pregătesc să îl trimită în Turcia, de unde ar urma să fie repatriat, întrucât se consideră că situația din Siria n-ar fi atât de gravă încât să justifice aprobarea unei asemenea solicitări.

Khaled evadează chiar în momentul când apar polițiștii care trebuie să-l ducă la aeroport – și din acest moment, începe noua sa existență, de cetățean finlandez (cu acte false, fabricate de doi adolescenți care se pricep la calculatoare și imprimante).

Existență care, pe de altă parte, n-ar fi fost posibilă fără sprijinul neprețuit al unui patron de restaurant, sau mai exact de birt fără pretenții și al celor trei angajați ai săi, o trupă de păguboși de un indescriptibil comic sec și absurd,  aducând aminte de poantele lui Buster Keaton. De exemplu, la un moment dat, când un grup de câteva zeci de turiști japonezi dau năvală, atrași de firma pe care scrie “Sushi – specialitatea casei”, bucătarul constată că n-are decât o jumătate de kilogram de pește proaspăt. Așa că-i servește pe japonezi cu niște hering conservat…

“Cealaltă parte” a vieții proaspătului finlandez nu e, însă, la fel de veselă: “ceilalți” sunt, în cazul de față, la fel ca și în alte filme ale lui Kaurismäki, huliganii de pe străzi – neonaziști, în cazul de față – care îi trag o bătaie cumplită „conducătorului de cămile”, cum îi zic ei.

Dar, în viziunea autorului finlandez, Binele învinge. Asta, chiar dacă tânărul oriental cu aer vag chaplinian se alege, în final, cu un cuțit în burtă de la un skinhead care i se adresează cu „mă jidane”.

Inter arme silent musae, era de părere Cicero. Se pare că proverbiala sa zicere devine din ce în ce mai actuală. Când subiectul, când miezul faptic al operei ajunge să pară, creatorului și publicului său, extrem de important și de urgent, de „arzător la ordinea zilei”, se poate întâmpla ca aspectul expresiv, estetic, să le pară ambelor părți implicate mai puțin important – iar asta se vede la fel de bine la Cannes, la Oscar și la premiile Nobel.

Constatare, de altfel, cu atât mai valabilă în cazul unei modeste cronici de film: chiar dacă te pregătești să comentezi un film sub aspectul „artisticității” sale, te trezești analizându-l ca pe o relatare gazetărească, sau ca pe un discurs politic.

Filmul de față este, printre altele, o comedie sentimentală de un umor irezistibil. În afară de asta, Kaurismäki vorbește, aici, despre teribila dilemă actuală a Europei, a lumii civilizate. Ea are de ales între a se lăsa invadată, copleșită de noncivilizație și a se nega pe sine însăși, ripostând cu mijloace dure, pe măsura agresiunii căreia îi este victimă. Asta deoarece, din păcate, singurele mijloace eficiente sunt cele binecunoscute, cele utilizate de statele combatante în al doilea război mondial.

Mai exact, ea are de ales între „Festung Europa” (fortăreața Europa) a lui Hitler și corectitudinea politică. Și între teama de islamiști și teama de propriul său nazism latent.

După cum se știe, ceea ce se numește “conflict tragic” poate fi descris drept necesitatea imperioasă a alegerii între două eventualități la fel de periculoase.

https://www.agerpres.ro/cultura/2017/02/14/berlinala-2017-regizorul-aki-kaurismaki-critica-europa-pentru-lipsa-ei-de-umanitate-in-abordarea-crizei-refugiatilor-18-14-53

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-on-line/articol/cel-mai-nou-film-al-lui-aki-kaurismaki-in-premiera-in-romania-la-ffe

*

Festivalul Filmului American Independent

București, 15-21 septembrie 2017

MAUDIE

sau Îmblânzirea gorilei

Personajul care dă numele acestui film nu a fost imaginat de un prozator sau scenarist. Maud Lewis a existat realmente și a trăit toată viața (1903-1970) în Nova Scotia, Canada. A avut parte de o existență chinuită: suferind din copilărie de o artrită reumatoidă invalidantă, îi era greu chiar și să umble pe propriile-i picioare, necum să desfășoare vreo altă activitate fizică. Cu toate acestea, soarta, respectiv egoismul și rapacitatea propriei sale familii, rudelor ei apropiate, o obligă să ia viața-n piept de foarte tânără, să-și câștige pâinea în orice condiții, cu orice efort.

Se angajează ca slujnică a unui individ singuratic, un salahor trăind și el de azi pe mâine, din tot felul de munci întâmplătoare, dar care este proprietar: are o casă a lui. De fapt, o minusculă cabană semănând bine cu cea din celebra Goană după aur, în care Chaplin își mânca proprii bocanci – și situată tot așa, în mijlocul unei naturi aspre, nu prea departe de Cercul Polar. Cei doi sunt singuri acolo, doar ei, cei doi câini și câteva găini, la unsprezece kilometri de cea mai apropiată așezare omenească.

Iar Everett Lewis, stăpânul, nu e chiar un băiat cumsecade, ci un mitocan așa cum scrie la carte: stupid, zgârcit, aspru și uneori, violent. O exploatează fără scrupule și o ține la respect cu amenințări și răcnete, până când…  Până când o vizitatoare din New York, care are o casă de vacanță prin zonă, observă că Maud se distrează, când are-un pic de timp liber, pictând niște cărți poștale care i se par simpatice. Și având relații în branșă, se gândește că s-ar putea scoate un ban din ele, așa că-i comandă lui Maud un număr tot mai mare de ”opere”.

În câțiva ani, se duce vestea, apar câteva articole în presă, ba chiar și un interviu televizat – Maud ajunge cineva. Încununarea carierei ei de pictoriță naivă (”folk” e termenul folosit de americani) o constituie tabloul pe care i-l cumpără Richard Nixon, pe atunci vicepreședinte al SUA.

În acest timp, Everett, soțul ei, căci între timp a luat-o de nevastă, și-a schimbat radical opiniile: acum mătură, face curat și ce mai e nevoie în gospodărie, căci artista aduce bani buni în casă și nu trebuie deranjată. Greutățile și suferințele îndurate împreună (dar, neapărat, și succesul) au făcut din ei o familie.

Această reconstrucție a unui destin real datorează aproximativ totul interpretării actoricești. Interpretării lui Sally Hawkins, care reușește performanța – în primul rând, fizică – de a se transforma la modul cel mai empatic-realist într-o ființă suferind și înfrângându-și suferința cu demnitate. Și umanizându-și tovarășul de viață cu tact și umor.

Ethan Hawke nu este nici o clipă bruta, goriloidul, antropoidul pe care-l are în vedere regizoarea Aisling Walsh. Oricât talent actoricesc ai investi în chestia asta, dacă educația și mediul civilizat în care trăiești și-au pus amprenta pe întreaga ta înfățișare, orice efort e inutil. Asta nu vrea să însemne că e vreun ton fals în interpretarea sa; atâta doar că nu e el acela.

E un film sentimental și optimist. Din asta trebuie să înțelegem că, oricât ar părea de ciudat, mai există (bune) sentimente și mai există optimism pe lumea asta.

*

Les Films de Cannes à Bucarest, 2017

Recolta de la Cannes, la cea de a 70-a ediție a sa, n-a fost una grozavă, e părerea unanimă.

Suedezul Ruben Östlund, care, la prima lui prezență acolo, în 2011, a luat doar un vag premiu în secțiunea Coup de Coeur, este distins anul acesta cu Palme d’Or pentru Square, un film mai slab decât cel de atunci.

Și după ce, în 2016, n-au băgat în seamă un Toni Erdmann cel puțin ieșit din comun, ca să nu zicem foarte bun, anul acesta, juriile au dat dovadă de o surprinzătoare larghețe – cel puțin, judecând după împrejurarea că Beguiled a luat Premiul pentru regie.

*

PĂTRATUL

Cu filmul actual, al treilea cu care defilează la Cannes, Ruben Östlund a obținut Marele Premiu Palme d’Or.

Este cel mai ambițios, dar și cel mai încărcat/încurcat dintre ele. Cel mai ambițios, sub aspectul multelor probleme pe care le dezbate. Idiot termen, acest ”dezbate” care ne aduce aminte de Scînteia, dar nu tocmai impropriu în cazul de față.

Dar s-o luăm metodic. Filmul se deschide cu povestea unui critic de artă, șef al departamentului PR și Marketing al Muzeului Regal și cu cea a organizării de ”evenimente” cât mai atracțioase – cel mai reușit volet al filmului, făcut din câteva momente de o sardonică ironie. Cum ar fi, de pildă, cel al ”instalației” constând în niște grămăjoare de nisip înșirate pe podeaua unei săli a muzeului. Din vina unor angajați, ele au fost deranjate – ceea ce îi panichează pe organizatori, speriați că vor avea de suportat consecințe, poate chiar financiare, dar care se descurcă până la urmă, rearanjând cu mătura movilițele cu pricina. Ideea fiind că nimeni nu-și va da seama de ”profanare”, nici autorul măcar. Sau momentele speech-urilor de un savantlâc burlesc, ascultate respectuos de un public à la Burghezul gentilom. Întrebarea neexprimată, dar inevitabilă, fiind dacă, ce și cui anume comunică faptul de comunicare artistică din zilele noastre.

Și de asemenea, până unde poate merge toleranța, în scena când un vernisaj este deranjat de obscenitățile zbierate de un cetățean din public – care, însă, trebuie lăsat să se exprime, trebuie lăsat în pace fiindcă e bolnav de nervi.

Un alt moment/mesaj al filmului este cel al străzii, al societății noastre actuale, alienată și necomunicantă. În drumurile sale prin oraș, personajul trece printr-o mare de oameni străină și indiferentă, portretizată în niște cadre care aduc aminte în mod frapant de filmele lui Jacques Tati, sau poate chiar trimit intenționat la ele. Nimeni nu e atent la cel de lângă el, nimănui nu-i pasă de celălalt. Până în momentul când o femeie fuge urlând printr-o piață plină de oameni care o ignoră. Singurul ce-i sare în ajutor este curatorul muzeal în cauză, care, cu această ocazie, rămâne fără ceas și telefon – fiindcă tot incidentul n-a fost decât o scenetă pusă la cale de niște hoți.

Cel care-l va pune pe urmele telefonului furat, prevăzut cu GPS, este subalternul său, un tânăr IT-ist de la muzeu, de origine africană. Este exact reversul, negativul situației din Play, filmul său din 2011, în care un tânăr de culoare fura un celular pe o stradă din Suedia.

O altă fabulă de aici este cea a happening-ului de la un dineu cu invitați în smoking, unde un culturist pe nume Oleg Rogozin interpretează rolul unui cimpanzeu, parcă pentru a pune în aplicare ideile avangardei teatrale din secolul XX privind implicarea publicului în acțiunea scenică. Numai că, luat de val, adică de inspirația interpretativă, Oleg își depășește limitele stabilite de regizor și e cât pe-aci să violeze, de față cu cei vreo sută de invitați, o tânără în rochie de seară. Și abia după niște lungi momente de paralizie generală, asistența reacționează, câteva zeci de bărbați de toate vârstele dând buzna și linșându-l pe originalul performer.

Nu lipsește nici povestea nostimă cu domnișoara care face amor cu personajul principal și vrea neapărat să păstreze ca amintire prezervativul folosit, chestie care-l înspăimântă un pic pe fericitul emițător al conținutului acestuia. Ceea ce trimite, obligatoriu, la povestea de acum aproape douăzeci de ani a celebrului tenisman german care, pe nepusă masă, s-a trezit tătic al unei fetițe cu nume rusesc, dar cu rezultat indubitabil al testului ADN de paternitate.

Leitmotivul care traversează, însă, toată această înlănțuire de parabole cu mesaj deloc ambiguu este cel al cerșetorilor sud-est europeni de pe trotuarele capitalei suedeze. Ei nu ucid, nu tâlhăresc, nu violează, dar deranjează prin murdăria și apucăturile lor mizerabile. Despre ceilalți, cei care fac toate acele lucruri violente, Östlund a vorbit – și încă, foarte convingător – în filmul său din 2011, care era mult mai coerent decât cel de față.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=8551

https://mediarpl.ro/the-square-2017-filme-online-subtitrat-in-romana/

*

BEGUILED

Filmul simpluț al Sofiei Coppola, un remake bazat pe un scenariu propriu extras dintr-o povestire, după toate aparențele, popular-kitschoasă, relatează peripețiile unui soldat unionist, nordist, din Războiul Civil american, la anul 1864.

Grav rănit, acesta se ascunde într-o pădure, unde este descoperit de o adolescentă care îl va ajuta să ajungă la pansionul de fete unde locuiește împreună cu cele două institutoare și cele cinci colege ale sale. Deși toate astea se întâmplă în Sud, iar locatarele, care au chiar frați morți în lupta cu unioniștii, ar trebui să-l predea autorităților pe rănitul inamic, ele nu o fac, ci îl adăpostesc și oblojesc, spunându-și că au să-l predea după ce el va apuca să se înzdrăvenească.

Prezența unui bărbat, într-un asemenea loc cu desăvârșire cast (și în niște vremuri ale unor conveniențe pe care noi, astăzi, le numim prejudecăți, în vremurile când pudoarea se numea pruderie), declanșează un șir de reacții neașteptate. Sau mai curând, absolut previzibile: în puștoaicele de la internat și în educatoarele lor se trezește feminitatea, pur și simplu. De la o timidă cochetărie la flirt și apoi, la vizitele nocturne în camera musafir/prizonierului convalescent, calea nu e deloc lungă.

Dar ceea ce începuse ca un inofensiv marivodaj se transformă brusc în horror, după ce el este îmbrâncit de o domnișoară ce-l descoperă în pat cu alta, își rupe piciorul rănit, este operat (!) și rămâne cu un singur picior.

Finalmente, domnișoarele complotează să scape de el și îl otrăvesc cu ciuperci. El moare – și cam asta-i tot.

Ceea ce nedumerește, aici, este raportarea la convenție. Dacă începi ca un vodevil cu sugestii frivole, narațiunea rămâne în limitele convenționalului amuzant, fantezist, mai degrabă teatral, cam ca într-o comedie shakespeareană. Dar dacă, după aceea, te cobori la amănunte prozaice, cum ar fi cele ale rănii caporalului unionist, din care Nicole Kidman scoate șase-șapte schije metalice de vreo doi centimetri fiecare, sau la amputarea executată de aceeași – te trezești asediat de ”meandrele concretului”. Și începi să-ți reamintești ce-ai învățat în armată: că o explozie care aruncă atîtea schije de dimensiunile acelea nu le proiectează grupat, într-o singură gambă, ci le împrăștie într-un mod relativ uniform, din talpa până-n creștetul nefericitei victime, care ar da certamente ortu popii. Toate astea le știe orice om care-a făcut armata. Sofia Coppola, însă, n-a făcut-o.

Și apoi, văzând (sau mai exact, auzind) că tânăra doamnă îl operează pe seducătorul caporal sub narcoză, începi să te întrebi ca domnul Ion Cristoiu: de unde avea domnița sudistă cloroform? Ce căuta acesta în bucătăria unui pansion distins din Sudul confederat?

Ceea ce te poate ține cu privirea îndreptată spre ecran până la sfârșitul filmului este prezența lui Nicole Kidman și a copilelor ce-i dau replica. Dintre care aș menționa-o neapărat pe Addison Riecke.

Asta mă face să-mi reamintesc că, în cinema, prezența trece înaintea interpretării. Poți fi personaj de film și fără a învăța de undeva meseria de actor, sunt nenumărate exemple. Invers, cu o diplomă în buzunar și chiar cu meșteșug, dar cu o prezență ștearsă, nu merge.

*

O comemorare

RODIN

Filmul lui Jacques Doillon a fost făcut în următoarele scopuri:

- ca să marcheze un secol de la moartea lui Rodin;

- ca să ia Palme d’Or, la Cannes, anul acesta (ceea ce pe jumătate s-a și făcut, fiind nominalizat).

Așa stând lucrurile, e întrucâtva de înțeles că accentul trebuia să cadă pe monumentalitatea și genialitatea personajului. Scop urmărit cu perseverență monotonă de la începutul până la sfârșitul peliculei – aceasta, chiar dacă povestea este în egală măsură și cea a tinerei Camille Claudel, modelul, amanta și foarte talentata sa elevă, care și-a trăit ultimii treizeci de ani din viață (1864-1943) închisă într-un ospiciu – lucru la care spectatorului avizat îi e realmente imposibil să nu se gândească, în treacăt, pe parcurs.

Filmul de față, însă, nu relatează și nu analizează, ci, mai presus de așa ceva, celebrează.  El ne aduce în fața ochilor câțiva figuranți numiți Victor Hugo, Cezanne, Monet, Rilke, Mirbeau, care emit opinii flatante la adresa lui Rodin și diverse alte platitudini, replicile lor având ”vivacitatea” lemnoasă a filmelor noastre cu subiect istorico-patriotic din anii comunismului.

Iar dacă la asta mai adăugăm și rostirea aproape integral ternă, mormăită, precum și clarobscurul aproape continuu și aproape alb-negru, ne putem face o idee despre epoca, nu-i așa, mohorâtă în care au trăit Rodin și Camille. (Referitor la replicile acestuia și la modul său de a le rosti, cronicarul parizianului Libération folosește un termen care se poate traduce și prin ”grohăit”.)

Iar pentru mine, cel puțin, rămâne o întrebare fără răspuns cum de putea fi atât de întunecos atelierul unui artist plastic, fie el și Auguste Rodin.

Posomoreala este nota dominantă aici. Singurul amuzant, în toată povestea, mi se pare momentul lucrului la statuia lui Balzac. După ce, inițial, masivul și îndesatul personaj ar fi urmat să fie reprezentat nud, chestie care-i oripilează pe oficiali și pe critici, marele sculptor își calcă pe inimă și îl îmbracă. Iar de pozat pentru aceasta îi pozează, la un moment dat, o tânără gravidă prin luna a opta sau a noua, căci marele geniu al literaturii universale cam atâta era de burtos.

În rolul lui Rodin este distribuit Vincent Lindon (Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină, Cannes, 2015). Izia Higelin apare în rolul Camille Claudel. Rose Beuret, cea cu care sculptorul se va căsători în anul 1916, este interpretată de Séverine Caneele (Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină, Cannes, 1999).

”Mamă, vacii noastre nu-i e bine. Uite, vine tata cu pielea ei pe băț.” Nici filmului francez nu-i e prea bine, am impresia.

http://www.rador.ro/2017/11/09/festivalul-filmului-francez-2017/

http://www.konbini.com/fr/entertainment-2/vincent-lindon-rodin-jacques-doillon-izia-higelin/

Eliza Roha

May 8th, 2021

.ULTIMA

Ultima oră:

https://a1.ro/timp-liber/stiri/asteptarea-a-luat-sfarsit-din-10-iunie-jurnalul-cartilor-esentiale-revine-la-chioscuri-id997208.html

.

DOAR UN OM…

.

.

.

.


.

.

Flămânzise toată ziua. Se hrănise cu speranța că va fi bine. Numai la asta se gândea, nu îndrăznea să-și facă planuri, cât va câștiga, ce condiții vor fi. Aici, la noi, nu mergea nimic. De lucru, prin sat, pe la alte gospodării, nici pomeneală. Puținii patroni îi munceau pe degeaba două-trei săptămâni, apoi, se mâniau din te miri ce și-i alungau. Nu carte de muncă, nu plată pe măsura muncii. Acum, de când cu pandemia, nu mai mergea chiar nimic. Încercase peste tot, niciun sprijin, nicio înțelegere, doar vorbe, vorbe la televizor, promisiuni, o să, o să… de săptămâna următoare, de luna viitoare. Îi aiureau cu minciuni frumoase, ademenitoare. Ba erau de vină ăia, ba ăilalți, uite așa îi amețeau cu vorbe. Să fure, ca alții, să-și riște libertatea lui și viitorul copiilor săi, niciodată! Sărac și curat. Ar fi muncit oriunde, la orice, dar nu se mai găsea nicio posibilitate. Se împrumutase, cu camătă, la întoarcere să dea dublu sau triplu de cât primise. A avut de plătit colo, colo, la angajatorul nostru să-l pună pe lista subangajatorului de la ăia, jaf, nu alta, plus biletul de avion. Nimic asigurat, las că vedem acolo… La șparanghel, la abator, cu acte? Ce acte? Mergi pe blat, nu-ți convine, nu ești legat de niciun contract, găsești în altă parte. Că ăia nu mai muncesc, se folosesc de noi, esticii. Dacă nu muncesc, de unde au bani să ne plătească? Nu știu, nu mă interesează. Se mai gândi, să nu se păcălească, după cum s-a mai păcălit, în Italia. A lucrat la zidărie, apoi într-un camping, la malul mării, fără contract, plătit din buzunarul șefului, cât avea el chef să-i dea. Patronii erau mână în mână cu garda lor financiară, protejați de stat, de guvern, nu ca la noi. Dacă era de amendat, amendau o firmă străină, în niciun caz una de-a lor. Dacă oamenii legii îi prindeau muncind, îi învățaseră să spună că sunt în perioada de probă, iar ăia înghițeau gălușca de parcă ar fi fost vorbiți. Prin urmare, n-a făcut mare scofală. După doi ani s-a întors acasă definitiv, toamna târziu. Din banii primiți au pus tabla pe casă și au întins de ei pentru cheltuieli presante până în primăvară. A fost ceva, dar munca, insuportabil de grea și murdară, le tăia cheful să revină. Ceea ce nu erau ei, oamenii locului, în stare să facă le cereau lor. La fel a pățit și soră-sa, lucra la curățenie în interioare. alerga toata ziulica. De unde timp de plajă, să-și vindece reumatismele… Doar că aveau parte de aer curat, tare, ionizat. Pentru cumpărături se duceau în oraș cu rândul, în camping totul era scump pentru buzunarele lor. Dăduse mail după ea patronul însuși, să vină, să aducă și alte fete, că începe sezonul, nu mă mai duc, măcar că mănânc numai barabule cu sare și pe-acolo nu mai calc. M-au tratat ca pe o slugă. Ce, ale lor, le cade gradele?, să treacă la muncă. Ete, fac pe stăpânele cu noi. S-a ajuns brânza-n sticlă… Nu te puneai cu ea, bine, i-a zis, nu vrei să mai vii, eu mă duc, mă ia un vecin cu el.

Acum, colac peste pupăză, a venit și pandemia. Ei nu aveau voie să iasă din curte, din casă, păziți cu poliția, în schimb, treceau pe uliță în goană, mai să se prăvale în șanțuri, camioane gigantice cu bușteni retezați din pădure. Auzeau utilajele huruind zi și noapte. Știa tot satul cine chelea munții, a cui era compania, cine se îmbogățea pe lemnul românesc, numai ăi din vârful statului, nu! Ca să vezi, comedie! Pe ăia nu-i mai vedea, nu-i mai auzea poliția, în timp ce ei oftau arestați în propria casă, în propria bătătură, săraci și nedreptățiți. Cică zona lor era pe cod roșu de pandemie. El nu știa pe nimeni bolnav. Nici pe soacră-sa, femeie în putere, care, ca să-și termine el casa măcar ”la roșu”, de fapt era din bolțari gri, s-a dus în Austria, la îngrijit bătrâni. Vai de capul ei. Cât p-aci s-o sugrume un bătrân senil, periculos. A stat câteva luni, apoi, până să se dezmeticească pandemia, și-a cerut banii și tuleo acasă. La început n-au vrut s-o plătească, o tot amânau, cică să se întoarcă și pe urmă îi primește, însă știa că dacă nu pleacă atunci o sechestrează ăia și ea nu mai rezista. I-a îmbrobodit, că trebuie să facă niște analize, că a strâns-o ăla de gât, la ei costă mult, la noi aproape gratuite. Să nu cad pe-aici, le-a explicat, lipsesc doar câteva zile și mă întorc, e doar în interesul meu. Copiii au așteptat-o la aeroport, la București, că avea ceva bagaje. De cum au pășit către autobuz, le-a zis, dragii mamii, nu cred că mă mai duc, cel puțin, deocamdată, trebuie să-mi revin. Iadul pe pământ. Ăștia nu au suflet decât pentru ei și ai lor. Așa că s-au cam lămurit lucrurile. A trebuit să-și ia inima în dinți, traista pe băț și să încerce din nou marea cu degetul. De data aceasta în Germania.

De emoție nu a reușit să adoarmă. S-a plecat noaptea. A mers pe jos până la locul de întâlnire de unde-i prelua un autocar, acolo așteptau mai mulți. Îi culegea de prin sate, din marginea drumului. Când a pus piciorul pe scara autocarului s-a întors și a mai îmbrățișat o dată cu privirile minunăția locurilor ce se conturau în lumina difuză a zorilor. A oftat și a închis ochii să-i rămână în minte priveliștea. Cât ar fi fost de muncit aici!, de ce să plece și cine-i mâna pe drumuri străine?! Nu mai pricepea nimic. Pe de o parte dragi români nu ieșiți din case, purtați mască, pe de alta hai, valea, să slugăriți la nemți, la austrieci… Deși declarată zonă roșie de pandemie n-au avut nicio fereală, s-au îngrămădit pe banchete, în picioare. I-au lăsat la aeroportul din Cluj, aveau avion special, nici vorbă de covid, de măsuri de siguranță. Vecinul său, care i-a făcut propunerea, cu marea, cu sarea, lucrase la abator, știa toate șmecheriile, îl lua sub protecția lui, mergeau pe blat, la mica înțelegere. Autobuzul care i-a preluat de la aeroportul din Germania i-a deșertat aproape de abator. Un hectar de clădiri. Locuințele pentru ei niște barăci mizere, mirosind îngrozitor a putregai, a latrină, cu mucegai pe pereți, aici vom locui? Dace, bă, la tine stai în palate? Nu, dar locuiesc în casă curată, îngrijită, îmi bat crinii și trandafirii în fereastră, liliacul mă ferește de arșiță, iar casa nouă e de poveste.

Muncă grea, oribilă, cărau ca pe saci cadavrele de animale, miros insuportabil, vomita în fiecare zi, aproape că nu mai reușea să înghită nimic, noaptea cădea ca retezat pe patul cu saltea împuțită, mirosind a transpirație veche. Măcar să știu cu cât mă plătesc ăștia. Bă, ai venit, zii mersi că te-au acceptat, n-o să muncești pe degeaba, acasă ce făceai? Înduri câteva luni și pleci cu parale la buzunar. Pleci cu ceva. A început să se obișnuiască, se muncea pe tăcute, nu știa limba, nu știa obiceiuri, nici nu îndrăznea să privească în ochi pe careva, se ținea după vecinul său, acesta îl dirija, muncea ca un robot, de dimineața până noaptea, nu mai gândea, o licărire de speranță, voi pleca de aici cu ceva parale, atât îl mai ținea în picioare.

Într-o noapte a auzit pe unii șușotind, că zona respectivă ar fi pe cod roșu de pandemie. Acolo munceau și alți estici, nu se vorbea, ținuți sub observație strictă nu aveau voie să comenteze, nu aveau pauză, tratați ca niște sclavi ori ca niște roboți umani creați pentru cele mai grele și nesuferite munci. Unul a zis, aici este un lagăr, ăsta o rupea și pe nemțește, băiat citit, cârcotea mereu. Ba zicea că am scăpat de cazanul rusesc și am nimerit la cazanul european, de unde noi, românii, primim doar lăturile. Era tare pornit, împotriva tuturor. Întreba, care ești fără contract, să ridici mâna. Nu a îndrăznit niciunul, deci nici el, să ridice mâna. Vecinul l-a atenționat, ai grijă, sunt și turnători, iar ăsta s-ar putea să fie un agitator plătit de ei, să ne testeze. N-a fost așa. Într-o zi a dispărut. Și dispărut a rămas. S-a lăsat liniște deplină în dormitor, le era frică și de umbra lor.

Primul care a căzut din picioare a fost unul dintr-un sat învecinat. Îl știa. Au zis că de covid, dar poate de epuizare. Nu i s-a acordat nicio atenție, l-au lăsat să zacă. Nu aveau medici, nu aveau sanitari, nu interesa pe nimeni starea sănătății. Care se îmbolnăvea să plece! Când s-au întors noaptea de la muncă, era mort. Niciun ajutor bănesc, nici măcar banii pentru zilele muncite. Oamenii s-au înfricoșat. Au urmat alte cazuri de îmbolnăviri, zeci, sute. Niciun sprijin din partea patronatului, nu spitalizare, nu dezinfecție. Speriați, au dat să plece, dar li s-a spus care pleacă nu mai vede niciun ban. I-au tratat la grămadă. Au telefonat în țară, au telefonat la ambasadă, nu răspundea nimeni, au insistat, degeaba. Au aflat reporterii lor, germani, au venit degrabă, au filmat, au făcut reportaje, situația a explodat. Se auzise că a venit ministra muncii de la noi la culturile de șparanghel, poate și la abator, el n-a apucat s-o vadă. Se zvoneau multe, de bine, de rău. Unii susțineau că obținuse ceva de bine pentru muncitorii români, dar nu aici. Prin urmare, au rămas uitați în infernul abatorului. S-au revoltat, a intervenit poliția, bineînțeles, împotriva lor, cei care au reușit să evadeze au fost prinși de grupuri locale, bătuți crunt, înjunghiați. Am înțeles, locuitorii de aici sunt împotriva străinilor chemați la muncă, atunci de ce ne mai cheamă, de ce nu muncesc ei, germanii? Nu mai înțelegeau nimic. Pe de o parte erau chemați, pe de alta goniți. S-a scris în ziare, s-a difuzat pe canalele tv ale lor, s-a auzit că și în țară s-a făcut cunoscută situația lor. Unii, cu vechime în muncă acolo, susțineau că nu întotdeauna a fost situația asta, că au câștigat bani buni de au trimis în țară, bănuiau că din cauza pandemiei cât și a firmelor intermediare infiltrate între angajator și angajați ce aproape înjumătățiseră banii ce li se cuveneau. Zvonuri de toate felurile, doar adevărul era unul: devenise imposibil de trăit acolo! Au sunat din nou la ambasada noastră, ambasadorul cică nu știa nimic și atunci când a știut nu a luat nicio măsură în sprijinul lor, nu l-a văzut nimeni la față, nu a venit să stea de vorbă cu ei, să-i apere, să-i încurajeze, să le rezolve problemele, după cum credeau ei că s-ar fi cuvenit. Din țară nicio susținere, nici din partea președintelui, etnic german, nici a primului ministru, nici a guvernanților, nimic, nimic, capacul înțepenit pe oală.

A continuat să muncească. Se ruga să nu cadă din picioare, să nu-l ajungă covidul, măcar să apuce să primească plata pentru săptămânile muncite, să poată ajunge în țară și să se achite de datoria făcută la cămătari. Altfel, îi tăiau copiii și nevasta. I-au promis-o. Dar lucrurile nu s-au liniștit. S-a prins. În fapt erau goniți, ca astfel să aibă motive să nu-i mai plătească. Era de colea câteva mii de oameni, munciți pe degeaba? Care pleca, pierdea totul. Alți fraieri din țară de abia așteptau să le ia locul. De frica morții, mulți au fugit, au mers la întâmplare, pe jos, flămânzi, însetați, vai de mama lor, ca niște cerșetori, norocoșii au primit mila trecătorilor, un bănuț, un sandvici, o sticlă cu apă. Doamne, Dumnezeule, cu ce am greșit noi, românii, de ne-ai dat asemenea pedeapsă? Ne-au ademenit cu promisiuni, guvernanții ne-au vândut la târgul european, la grămadă, pe promisiunea unei bunăvoințe față de ei. Să-și țină ei scaunul, pentru ce? Să fie blestemul Ceaușeștilor?, lasă că și ăia… Auzise că ăia de la șparanghel lucrau aplecați, în genunchi, să smulgă din pământ legumele. Hm, așa umilință! Mulți dintre ei fuseseră oameni cu stare, calificați în meserii bănoase, căutate, cu liceu, cu școli tehnice. Oftă. Singurul gând, să scape teafăr de acolo și cu bănuții ce i se cuveneau în buzunar. Însă nicio mișcare, ar fi trebuit să primească plata pe luna ce trudise. Niciun semn. Ăștia n-au de gând să ne plătească pe luna trecută? Nu, s-au răzgândit, ne dau banii la urmă, când la urmă, când vor socoti ei, păi eu nu am contract, am venit pe cuvântul tău, pe omenie, de unde omenie? Nu știa limba lor, cum să-i spună șefului că vrea să plece, să-i dea cât o vrea el și, gata, să plece, să găsească pe alții. Dar, nu. Aici nu era un loc de muncă obișnuit, ci un lagăr unde te obliga să muncești cât vor ei și plătit dacă vor ei, când vor ei, cât vor ei. A făcut rost de numărul de la ambasadă, a sunat, a sunat și în țară, să se lămurească personal. Nici măcar nu i s-a răspuns la telefon. Suna ocupat ori că nu se poate lua legătura.

Într-o noapte i s-a făcut rău. Să fie covid? Bolnav, amețit, s-a dus la muncă cu gând să-l înduplece pe subangajator să-i dea banii cuveniți. Ăsta s-a prefăcut că nu-l cunoaște, deși li s-au întâlnit privirile de câteva ori pe când căra cărnurile grele. Vecinul care îl adusese îl evita. În ce a intrat? Câțiva care se revoltaseră fuseseră ”admonestați” de poliție și au fost convinși să se întoarcă la muncă. Altă variantă nu exista. Să muncească atât cât vor ei, să fie plătiți cu cât vor ei, să…, îl apuca disperarea. Și dacă vor să plece, dacă nu mai rezistă? Nu se poate, până nu vin alți sclavi, nu pot pleca. Actele sunt la angajator, prima mișcare când au venit a fost să le ia actele. Cică pentru întocmirea fișelor, aiurea, să nu poată pleca.

A reușit să fugă cu încă doi. Fără bani, fără acte, cu schimburile înghesuite în troler. Au mers pe jos, ferit de oameni, au dormit pe unde au apucat. Când s-a trezit, camarazii o tuliseră, l-au lăsat singur, în plata domnului. Îi cotrobăiseră în bagaj, dar n-au avut ce să-i fure. A ajuns în oraș, a luat poziția omului preocupat, să nu atragă atenția vreunui polițist, a unui om ca oricare altul, cine, ce să aibă cu el. S-a gândit că poate găsește ceva de lucru, poate întâlnește vreun românaș care să-l ajute, să-l îndrume. Amețit de foame, a rătăcit zadarnic de colo-colo, la un moment dat a trecut pe lângă el unul cu figură ce aducea a român. A întrebat ești român, ăsta a grăbit pasul, a strigat, alo, ești român? A, român?! Covid, covid! S-a făcut gol în jurul lui, individul se făcuse nevăzut. De teamă, de foame, de sete, fruntea s-a îmbrobonit toată, un junghi i-a străpuns abdomenul, s-a încovoiat de durere. Puțină apă, o bucată de pâine i-ar fi fost îndeajuns să capete puteri. Până să vină poliția au apărut câțiva localnici agresivi, bolnavi de ură, îl loveau cu picioarele ca pe un sac, din fugă, peste cap, peste corp, în burtă, exact acolo unde durerea devenise insuportabilă. Abia respira, și-a ascuns fața între genunchi, cu mâinile tremurânde deasupra capului, a mai auzit doar troznetul degetelor crăpate de ranga năpustită în moalele capului. N-a mai văzut, n-a mai auzit nimic, n-a mai simțit nimic.

Pentru vecie… Sufletul s-a eliberat din strânsoare, fericit că a scăpat din iad. Și-a privit cu milă trupul distrus și a zburat cu aripi de dor și iubire, Doamne, parcă înota într-un ocean de iubire, către patria lui, de abia acum pricepea el, un om al pământului, al mâinilor muncite, valoarea acestui cuvânt, și cum de Dumnezeu dăruise fiecărui neam un pământ, să-l stăpânească, să-l lucreze cu respect și iubire. Îl ardea dorul de ai săi, să-și mai îmbrățișeze o dată nevasta și copilașii, pe cei dragi, să-și umple golul de dinăuntru cu splendoarea locurilor în care s-a născut și apoi să se înalțe, nu știa unde, dar simțea chemarea către libertatea slăvilor unde nu este nici bucurie și nici durere, ci doar iubire…, să fie primit în împărăția veșniciei el, doar un simplu om, gonit din bătătura lui.

3-5 iulie 2020

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Grid Modorcea. OSCAR DUPĂ OSCAR

May 6th, 2021

Oscar-ul pandemic


Gala Premiilor Oscar din acest an, amânată cu două luni față de data tradițională, a fost un eveniment sobru, marcat de tragedia umanității, în care și-au pierdut viața din cauza Covid-19 peste 3 milioane de oameni, iar viața planetei a fost dată peste cap. Momentul „In Memoriam” a fost ca o bandă de doliu, când s-au trecut în revistă zecile de valori ale lumii filmului care au plecat dintre cei vii.
Ceremonia de decernare a premiilor Oscar a fost transmisă live din două locaţii, ambele în Los Angeles: Dolby Theatre şi Union Station. Au fost, de asemenea, şi două locaţii internaţionale, una în Marea Britanie, pentru toţi nominalizaţii de origine britanică, şi cea de-a doua, la Paris. Participarea a fost limitată la aproximativ 200 de persoane, câți au fost nominalizații, instalați la mese, sala fiind transformată pentru a respecta distanța socială.
Organizatorii au făcut un efort special ca acest ton grav să fie comunicat într-o formă narativă, axată pe povești. Prezentatorii, care proveneau dintre cei încununați cu Oscar anul trecut, printre care și Brad Pitt, au găsit în cei nominalizați elemente biografice care să facă din Gală o originală istorie a filmului din perspectiva premiilor Oscar. Dacă toate celelalte gale erau axate pe umor, chiar pe gaguri, de data acesta dominantă a fost povestea lirică, evocativă, dar și discursurile politice, așa cum a procedat Daniel Kaluuya, onorat cu premiul cel mai bun actor în rol secundar în filmul-manifest Judas the Black Messiah, amintind de revolta lui Martin Luther King.
Cum se știe, Marele Premiu a fost acordat filmului Nomadland, care i-a adus şi Oscar-ul pentru regie și cineastei chineze Chloe Zhao. Nomadland a intrat în competiție cu producţiile The Father, Judas and the Black Messiah, Mank, Minari, Promising Young Woman, Sound of Metal și The Trial of the Chicago 7, filmul lui Aaron Sorkin. Nomadland primise deja premiile BAFTA şi Globul de Aur la aceeaşi categorie.
Această ecranizare a unui roman de Jessica Bruder spune povestea unei femei de 60 de ani care pierde tot ce avea şi porneşte într-o călătorie prin Vestul American, trăind viaţa unui nomad modern. Pentru creația din acest film, actrița Frances McDormand a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Ea a concurat cu Viola Davis (Ma Rainey’s Black Bottom), Andra Day (The United States vs Billie Holiday), Vanessa Kirby (Pieces of a Woman) și Carey Mulligan (Promising Young Woman). Frances McDormand a devenit prima persoană care câştigă două premii Oscar cu acelaşi film (Nomadland), în calitate de actriţă, dar şi ca producătoare. Ceilalţi producători ai filmului sunt Peter , Mollye Asher, Dan Janvey şi Chloe Zhao. McDormand a mai câştigat două premii Oscar în carieră, tot pentru cel mai bun rol principal feminin, cu producţiile ,
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) şi respectiv Fargo (1996), al fraților Coen. Ea a mai fost nominalizată de trei ori pentru rol secundar în producţiile North Country (2005), Almost Famous (2000) şi respectiv Mississippi Burning (1988).

Față de toți ceilalți premiați care au vorbit, actrița Frances McDormand a avut ideea „să facă ca lupul”, sunetul scos de ea fiind ca un geamăt în pustie! E strigătul pandemic care te înfioară.
Cuvântări cu totul memorabile, aplicate la tragedia virotică, au ținut majoritatea celor premiați, precum actrița Yuh-Jung Youn, care a câştigat premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin, datorită interpretării sale din filmul Minari. Ea a spus că se află prima oară la Hollywood și este extrem de emoționată că a avut șansa să-l cunoască pe Brad Pitt, care a prezentat această categorie premială. La fel, ea a transmis marea sa dragoste pentru celelalte nominalizate, staruri ale filmului, precum Glenn Close (Hillbilly Elegy), Olivia Colman (The Father) și Amanda Seyfried (Mank). Yuh-Jung Youn, aflată la primul premiu Oscar din carieră, a câştigat şi un premiu BAFTA cu acest rol.
Minari, în regia lui Lee Isaac Chung, care semnează şi scenariul, vorbeşte despre încercările prin care trece o familie coreeană care se mută în Arkansas, unde îşi deschide o fermă, în anii ‘80.
Sigur, cel mai râvnit premiu a fost pentru cel mai bun actor în rol principal, câștigat de Anthony Hopkins, care a devenit cel mai vârstnic câştigător al premiului Oscar la categoriile de interpretare, pentru rolul din lungmetrajul The Father, unde interpretează rolul unui bătrân atins de demență. Scenariștii Christopher Hampton şi Florian Zeller, care e și regizorul filmului (aici debutant în regie), au câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat.
Hopkins, galez de origine, care are 83 de ani, nu a fost prezent la gala de decernare a premiului. Nici nu a apărut pe un ecran, filmat. El mai deține un premiu Oscar pentru rolul Hannibal Lecter din Tăderea mieilor (1991). Acum l-a avut printre concurenți pe un alt vârstnic, Gary Oldman (Mank), cu care a jucat în Dracula (1992) al lui Francis Ford Coppola. Hopkins l-a interpretat pe Van Hesling, iar Oldman pe Dracula în filmul lui Coppola, cu o mare parte din acțiune în Carpații transilvăneni.
Și dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin. Au câștigat My Octopus Teacher, un documentar sud-african, regizat de Pippa Ehrlich și James Reed, considerat un antidot pandemic, căci documentează povestea unui regizor, Craig Foster, care a petrecut un an într-o pădure sud-africană, legând o relație umană cu o caracatiță! Iar la categoria film internațional a câștigat filmul danez Another Round, regizat de Thomas Vinterberg, care a concurat cu producții din Hong Kong, Tunisia și Bosnia. Vinterberg a mai fost nominalizat și la premiul pentru cea mai bună regie.
Sigur, e greu să absolvi Premiile Oscar de aranjamente sau de omisiuni grave, deși mulți mari actori au fost omiși, ca Brad Pitt, care abia anul trecut a luat un Oscar pentru rol secundar în One upon a time in Hollywood (2019), iar staruri incontestabile ca Johnny Depp sau Jim Carrey nu au nici un premiu Oscar. Așa cum nu are o încununare supremă nici Stanley Kubrick, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, dar pecetea politică întotdeuna s-a văzut. Gala Oscar este ca o tribună politică specială, care dă un semnal omenirii. În acest an era de neevitat coloratura politică. Dar să ținem seama că Premiile Oscar sunt atribuite pe baza voturilor exprimate de aproximativ 9.000 de membri ai Academiei americane de film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences).
A fost o gală pandemică, onorând multe valori asiatice, o gală scoasă din umbra doliului de către artiștii nominalizați prezenți în sălile de la Hollywood, fără mască, la mese, spațiile fiind adaptate la respectarea restricțiilor pandemice. Și în aceste condiții, fiecare și-a povestit amintiri esențiale legate de prima sa întâlnire cu filmul. Prin cele 23 de premii acordate, s-a realizat astfel o insolită istorie a cinematografului, cu superbe rememorări, dar cu legături față de evenimentul prezent, cineaștii făcând cu har dovada despre cât de importantă este prezența filmului artistic în viața oamenilor, în mersul bun al omenirii.

Post scriptum:

Şi dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin.

E posibil să fi contat și faptul că Nanau e german, născut în România, dar părinții lui au emigrat când el era mic, iar studiile de film le-a făcut la Berlin. O fi fost impresionat, ca noi toți, de tragedia de la clubul „Colectiv”. Și, miracol, a obținut de la Ministerul Culturii (cum oare? căci acest minister e mort, nu răspunde la nici un apel!) o sumă gigant, 1,6 milioane de lei. Spun asta când mă gândesc că eu făcem la TVR filmele despre Enescu și Brâncuși cu 10 mii de lei! Iar el nu a avut nevoie de actori, nu a făcut docudrama. Un asemenea documentar nu putea să înghită atât de mulți bani. Dar… norocul lui Nanău (pardon, Nanau).

Facem români din orice mișcă în afară. În țară nu facem nimic pentru talente. Și situația generală nu mai e demult veselă, este tragică. Dovadă că un procentaj de 93,5 la sută dintre români, după cum a anunțat Eurostat (Comisia europeană de statistică), nu cumpără nici o carte pe an! Așa că, atunci când apare la orizont, în străinătate, vreo sclipire de român, hopa îl adoptăm, e de-al nostru, deși el nu a făcut nimic pentru România, de la Johnny Weissmüller la Bianca Andreescu, născută în Canada, dar cum a câștigat US Open, aplaudacii au sărit că e româncă! Probabil că nici nu știe românește, dar are nume românesc! Nanau nu are nume românesc, putea să-și zică Nanău. Și când Joe Biden a câștigat alegerile, patrihoții i-au și găsit o rădăcină românească. I-au zis Bideu sau Bideanu! Dacă ne luăm după lingviștii fanatici, fundamentaliști, ca unul Napoleon din Queens, cred că toate valorile lumii au în matricea lor o pastilă românească, fiindcă România stă pe o vatră tracică (era să scriu tragică), din care chipurile s-au născut nu numai toate popoarele, ci și toate limbile europene!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

PAŞTE FERICIT!

April 29th, 2021

.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (92)

April 18th, 2021
.
FLOYD - Piteşti

Only black lives matter?

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/rasturnare-de-situatie-in-cazul-barbatului-din-pitesti-mort-in-timpul-interventiei-politistilor-legisti-a-murit-violent-asfixiat-1499521?fbclid=IwAR0l6us2v4gN6I_a-ke5jahpHIOajKnQRWFL2pNDPSEyc_18-vnTy9Qn2uc

*

Am avut parte, cel puţin la unul din “locurile” mele “de muncă“, şi de momente palpitante. În 1969, pe aeroportul Băneasa, am rămas cu gura căscată la vederea unui avion care se credea elicopter. Era vorba de un avionaş sanitar IAR 818, cu motor de Mobra, cum ziceam noi pe atunci – care a decolat de pe pista de iarbă, a Aviasan-ului, situată alături de pista principală. Jucăria aceea uşoară, cu aripi mari de pânză şi cu un motoraş foarte slab, însă capabilă să-şi ia zborul chiar şi de pe un islaz de o sută de metri, cu trei oameni la bord, a decolat regulamentar, cu vântul în faţă. Dar era un vânt prea puternic pentru ea – şi a rămas locului, la vreo cincizeci de metri înălţime, ca un elicopter, câteva secunde bune, timp în care n-a făcut altceva decât să se bâţâie, dând din bot în sus şi-n jos. În fine, pilotul nu şi-a pierdut calmul şi în clipa când vântul a slăbit un pic, a întors şi a şters-o în mare viteză, cu vântul din spate.

Păcat că pe vremea aceea n-aveam camere video şi smartfoane. Aşa ceva nu vezi de două ori în viaţă.

*

Acum vreo douăzeci de ani (nu ştiu dacă nu şi mai spre zilele noastre), hotelul Amiral, cel mai fiţos din Costineşti, găzduia în fiecare vară aşa zisele “cursuri de perfecţionare profesională” ale personalului tuturor autorităţilor din ţara asta, de la ministere până la primării comunale – copiii cuminţi ai Statului, care luau parte la ele, beneficiind de o săptămână-două cu casă-masă-transport gratuite în această încântătoare oază de tinereţe ex-utecistă. Sala de curs, un amfiteatru, avea o latură cu ferestre foarte mari dând spre piscina hotelului.

Într-o dimineaţă, după micul dejun, un subprefect, sau cam aşa ceva, din Moldova i-a cerut voie instructorului să absenteze în ziua aceea, fiindcă trebuia să se prezinte urgent, împreună cu funcţionara care îl însoţea, subalterna lui, la Prefectura din Constanţa, unde aveau de regulat chestiuni administrative urgente.

Acesta le-a dat permisiunea cerută şi şi-a văzut de program. Dar, la un moment dat, aruncând o privire pe fereastră (pupitrul lui fiind plasat pe o mică estradă, ceva mai înaltă decât locurile publicului, care n-aveau vedere spre curtea hotelului), a văzut ceva care i-a tăiat pe loc sonorul. În piscina hotelului se aflau subprefectul şi funcţionara lui, topless.

*

O mamaie de la ţară, când fiul ei a vrut să-i cumpere televizor color, a zis:

- Nu-mi trebuie, mamă, ce să fac eu cu el? să-l văd pă Iliescu în roşu şi verde?

Autentică.

*

Ce e uluitor în toată povestea de la Oneşti e că ministrul de interne i-a “eliberat din funcţie” pe cei doi şăfi, al poliţiei locale şi ai celei judeţene – dar nu de tot, ci dându-le alte slujbe, tot în ministerul acela. Probabil tot de şăfi, că poate s-o mai ivi pe undeva vreo situaţie dintr-asta…

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/momentul-interventiei-in-cazul-dublei-crime-de-la-onesti-o-femeie-le-a-strigat-politistilor-sa-l-lase-in-pace-pe-gheorghe-morosan-1464156

*

Nu ştiu de ce autorităţile nu pomenesc despre unul din motivele esenţiale pentru care se face curăţenie în staţiile de metrou: că acestea mai au şi funcţia de adăposturi antiaeriene. Aceeaşi funcţie pentru care, acum 40-50 de ani, în centrul mai multor oraşe mari din ţară s-au construit la repezeală pasaje pietonale subterane - deşi traficul din zonele cu pricina nu pretindea aşa ceva.

https://ziare.com/ion-radoi/stiri-ion-radoi/catalin-drula-ion-radoi-este-in-spatele-a-ceea-ce-s-a-intamplat-la-metrou-in-2-aprilie-spatiile-comerciale-vor-fi-curatate-1670409

*

Ciomu barim tăia în altă parte.

https://www.antena3.ro/actualitate/barbat-craiova-medicii-au-taiat-carotida-in-loc-de-amigdale-597692.html?fbclid=IwAR1oyMvEGgxqa8f5CCiZDbUvHK7fYSXt-O7VPB9gXcdMKtzPCM0_JNO85cU

*

DIMONSTRĂŢII

PROŞTI DA’ MULŢI

MULŢI DA’ PROŞTI

Gloata, fericită că are pe cine să înjure. Asta-i ţine de foame.

În filmele hollywoodiene de două parale, întotdeauna Răul este un tip, un individ. Ele-i bagă-n cap Bizonului Naţional înstelat şi vărgat că Răul poate fi împuşcat – de unde şi frecventele măceluri în masă din America cea Păcătoasă.

Bizonul Naţional, însă, de la paralela 45 nu trage cu pistolul, ci aruncă cu căcat. Şi mănâncă idem.

Ca întotdeauna în asemenea ocazii, stimulat de ultraromânul Vladimir Putin, el găseşte vinovatul: străinii. Pe Iohannis, Arafat, Clotilde Armand, Maia Morgenstern… De-aia avem douăzecişiceva de mii de morţi… pentru că Arafat! pentru că Voiculescu!

Nu-l duce mintea să-şi imagineze câţi ar fi murit dacă mai era ministru Bănicioiu. Cu Michimaus deasupră-i.

https://ziare.com/stiri/coronavirus/protest-la-piata-victoriei-circa-100-de-persoane-sfideaza-masurile-impuse-de-autoritati-impotriva-covid-19-1611365

*

Sărmanii bătuţi de soartă şi duşi cu muia de către nişte “tribuni” coprofagi ies în stradă să se lupte cu Stăpânirea, care vrea să le pună botniţă. Ca şi cum Stăpânirea i-ar omorî, nu virusul.

*

Toţi crainicii tv spun că cei trei cântăreţi “s-au stins” (de Covid). Dumnezeu să-i odihnească. Pacienţii de la Piatra Neamţ şi Suceava s-au aprins.

De la candele.

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-24710581-cornelia-catanga-nelu-ploiesteanu-gabi-lunca-morti-mare-barosan-luat-piuitul.htm

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/singurul-supravietuitor-al-incendiului-de-la-spitalul-piatra-neamt-se-simte-bine-si-va-fi-externat-1412424

*

7 martie 2021:

Azi am prânzit în oraş, cu prietenii noştri. În total, patru inşi, la Capitol, vizavi de Capşa. Şi în tot restaurantul acela mare, timp de vreo trei ceasuri, noi am fost singurii clienţi.

Apocalipsa, maică!

*

Nu prea mă omor după Dinescu şi nici după bufoneriile lui gastronomice-TV, dar halul curvesc în care i-a fost răstălmăcită vorba aia despre Hitlerjugend mă înfioară.

https://ziaristii.com/ana-blandiana-dezvaluiri-teribile-despre-revolutionarul-mircea-dinescu-hitlerjugend-continuat-tot-mai-furios-sa-bagatelizeze-mortii-si-sa-si-bata-joc-de-aparatorii-lor/

https://www.clujulcultural.ro/cearta-intelectualilor-theodor-paleologu-se-vor-gasi-destui-dusmani-ai-risului-care-sa-ti-conteste-insusi-dreptul-de-a-glumi/

*

Ai văzut, bre popeur, că şi “munca patriotică” a şcolarilor de pe vremea lui Ceaşcă avea un viitor? Nu că adunarea de deşeuri – plastic, maculatură, fier vechi, Victor Ponta etc. – ar fi ceva rău, departe de mine gândul! dar prea am urât-o cu toţii. La fel cum am urât şi sistemele de irigaţii, pe care le-am furat şi distrus – şi petrolul şi aluminiul şi siderurgia, pe care le-am dat de pomană ruşilor…

Post scriptum: doamna Armand să ia urgent legătura cu ex-tovarăşa Poliana Cristescu, fostă preşedintă a Organizaţiei Pionierilor şi Şoimilor Patriei din RSR, care se ocupa cu colectarea de deşeuri dintr-astea şi genera venituri surprinzător de mari (în conturi a căror urmă s-a pierdut exact la fel ca şi cea a conturilor Securităţii etc etc). Ex-tova, fosta noră a lui Nicolae Ceauşescu, este în prezent şefa studioului cinematografic Buftea.

https://www.agerpres.ro/administratie/2021/04/09/clotilde-armand-toate-scolile-din-sectorul-1-vor-avea-un-program-de-colectare-selectiva-a-plasticului–693593

*

Acum câteva zile, am primit de la un cetăţean din Sibiu următorul mesaj:

Felicitări pentru replică,” (nu mai ştiu ce postare a mea pe FB) “poate înjghebăm o colaborare la revista Saeculum. Ce mail aveţi?”

După ce mi-a precizat aşteptările sale, l-am întrebat “Cu cât intenţionaţi să plătiţi un asemenea material?”

Iar răspunsul lui a fost “Revista nu plăteşte drepturi de autor, eu suport cheltuielile cu tehnoredactarea şi tiparul. Voi afla într-o bună zi un sponsor. Nu-i nicio problemă, mergeţi la altă revistă care vă cere bani pentru a publica, tot aşa cum se procedează şi cu tipărirea cărţilor.”

Mai întâi şi-ntâi: cine i-o fi spus lui că eu vreau “să merg” la vreo revistă?

Iar pentru cine nu ştie: Ion Dur, că aşa îl cheamă pe ipochimen, este un fost profesor de “socialism ştiinţific” din judeţul Dolj, absolvent de Filosofie din vremea când la facultatea aceea intrai numai cu acordul Judeţenei PCR, emigrat mai apoi la Sibiu, unde scoate publicaţiunea susmenţionată. Am răsfoit un număr al acesteia – jalnic.

…Şi vrea să mă publice pe mine, gratis.

*

Toţi oamenii au gură, toţi oamenii au cur. Nu toţi oamenii au creier.

DAR TOŢI AU OPINII

https://www.aktual24.ro/sosoaca-si-a-facut-site-de-stiri-arata-halucinant-mesaje-in-vietnameza-fonturi-imposibile-denumire-in-engleza/

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com