Am cumpărat cu reducere de 20% niște chestii cu prețul majorat cu 150%. Blec Fraieru să trăiască!
*
ZVONURI, BÂRFE, COMENTARII NEPOLITICE
Am auzit că au să-mi dea un grad mare în Marină: contraanimal.
*
Partidul Mumă & Ciumă (de la caz la caz)
*
ADEVĂRATUL MOTIV PENTRU CARE VEDETA N-A MAI TRĂIT: a murit.
(Muget liber – cotidian săptămânal)
*
Zdamăsi, zeitate locală des invocată la Bucureşti.
*
Slurp! Toată ziua bună ziua dau de vorba asta englezească peste tot, în ziare, pe Facebook, unde vrei şi unde nu vrei. Nu ştiu ce-nseamnă, o fi vreo onomatopee care se referă la înghiţitul pe nemestecate, un soi de “gogîlţ” à la Ion Creangă? Şi dacă da, atunci antonimul, termenul englezesc referitor la Sfânta Băşină, care-o fi?
*
Rușii anunță că o rachetă a căzut lângă centrala nucleară de la Zaporojie. Asta înseamnă că vor s-o arunce în aer. Simultan cu dezlănțuirea noului război mondial. Acum, când toată lumea e cu ochii numai pe Gaza.
27.10.2023
*
Cică 72 de fecioare pe Lumea Ailaltă, dacă crăpi vitejește. Modest ideal, meschin proiect. Păi Warren Beatty, poate-ați auzit de el, s-ar fi culcat cu 3000 de mai mult sau mai puțin fecioare de la Hollywood și din împrejurimi. Pe lumea asta, nu în URSS.
*
Viitorul a trecut.
*
România a trimis 240 de tone de ajutoare în Gaza, zic televiziunile noastre de ştiri. Dar la Crevedia a trimis ceva? întreb eu.
Lasconi trebuie neapărat să opteze pentru familia “tradițională”, fiindcă altfel n-o mai votează nici de-al dracului municipiul ei țuicifer. Din păcate, Europa nu știe de Tzuika.
Linişteşte-te, bre popeur! Alea două n-au făcut sex în public!
*
Cum trec anii vedetelor: Doamne, în ce hal au putut îmbătrâni zânele de pe ecranele tinereţii mele!
*
În limbajul tuturor prezentatoarelor TV, regăsim în permanență expresiile “săltat de poliție” și “a dat cu subsemnatul”. Acestea provin, evident, din argou, adica din limbajul răufăcătorilor din mahalale și închisori. Academia Română le adoptă, fiindcă ele fac parte din, vezi Doamne, limbajul colocvial. Din limbajul colocvial de la pușcărie. Adică unde s-a familiarizat Academia Română cu el.
*
Televiziunile noastre parcă n-ar avea regizori de emisie.
- Când în studio sunt 4, 5, 6 papagali care fac teoria chibritului (ei îi zic talkshow), operatorul nici de-al dracului n-ar viza mutra vorbitorului, aşa că habar n-are telespectatorul dacă, de exemplu, Putin ameninţă America, sau, dimpotrivă, Erdogan latră la Lună.
- Când vorbeşte în direct un străin, vocea translatorului se aude mai slab ca a străinului. Ba uneori, mai intervine şi toanta de prezentatoare, care ştie ea mai bine – şi vorbeşte peste amândoi.
- Când pe ecran se derulează imagini împrumutate de la CNN sau Euronews, respectiv reportaje din lumea largă, nici de frică n-ar spune ai noştri unde anume se întâmplă lucrurile de pe ecran.
- La fel, numele celor intervievaţi. Le afişăm pe ecran numai dacă ne sunt simpatici. Dacă nu, dă-i în mă-sa.
*
Cu Oul dogmatic n-am avut de-a face. Dar cu Boul Dogmatic, adesea.
*
În viața mea, am avut parte de două soiuri de profesori și de șefi: unii care s-au bucurat sincer de rarele mele succese și chiar m-au încurajat – și alții, care nici măcar nu s-au străduit să-și ascundă oftica atunci când au luat cunoștință de ele. Din prima categorie, marele profesor Ov. S. Crohmălniceanu, care mi-a dat opt la un examen (oral) de admitere la care n-am vorbit decât despre primul subiect de pe bilet. Acesta fiind poezia lui Macedonski, despre care am sporovăit cu plăcere vreo zece minute. Al doilea subiect fiind Sadoveanu, care nu mi-a plăcut de când mă știu, așa că am tăcut mâlc, efectiv mă simțeam blocat. Croh a zâmbit și mi-a dat opt. Inutil, fiindcă mi-ar fi trebuit un zece ca să iau admiterea aceea.
Cealaltă persoană de care-mi aduc aminte cu recunoștință (deși vederile noastre social-politice s-au dovedit divergente după 1989) e regretata mea profesoară Mihaela Tonitza, care tot un opt mi-a dat la un examen, prin anul patru, când n-am scos o vorbă. Asta, fiindcă, recunosc cu toată jena de care mai sunt capabil, eram mache și nu mai puteam să scot o vorbă. Băusem toată noaptea dinaintea examenului. Doamna Tonitza m-a privit uimită, a pufnit în râs și mi-a zis ”dă carnetul încoa și du-te de te culcă”.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe amândoi.
*
Un roman scris la persoana întâi e ca un motor în doi timpi. Unul, scris la persoana a treia, balzacian, seamănă a motor în patru timpi. Deci, Houellebecq/Kawasaki. Însă: Thomas Mann/Mercedes-Maybach S650, Marcel Proust/Bugatti-Veyron, James Joyce/Ferrari, David Herbert Lawrence/Jaguar, Elias Canetti/Bentley, Aldous Huxley/Mini, George Orwell/Range Rover, Graham Greene/Rolls Royce, Salman Rushdie/M3 Half Track etc.
*
De câteva zile, de când am postat aici o corespondenţă din Israel, pe lista Facebook a persoanelor care accesează postările mele au apărut nişte indivizi de ambe sexe pe care i-am detestat şi evitat în ultimele trei decenii. În special, unul clocit în celebrul cuib U.A.I.C. Iaşi – şi apoi, dăruit cu o diplomă de U.N.A.T.C. Şi ulterior, cu o indemnizaţie de merit de către UNITER. L-am avut coleg de birou vreo doi ani, până ce şi-a dat demisia, supărat că şefii noştri nu i-au luat în seamă gradul şi funcţia şi nu i-au dat în plus cele cinşpe procente din leafă, care i s-ar fi cuvenit după lege. Fiind el doctor în Arte – mult aş da să pot citi lucrarea lui de felcerat. Când am făcut cunoştinţă cu el, primele lucruri pe care mi le-a povestit au fost:
- Că taică-su, ieşean, pensionar MApN (sau MAI?), fost plutonier la grăniceri, avea o pensie cât leafa mea. Eu fiind consilier superior clasa I gradaţia I în instituţia aia cu rang de minister. O anumită timiditate, numită discreţie, m-a oprit să-l întreb câţi o fi împuşcat tac’su pe Dunăre.
- Că evreii sunt învăţaţi de mici să-i înşele şi să-i fure pe creştini, ei trebuind să fie loiali şi cinstiţi numai cu ai lor.
Ne cunoaştem de mai bine de 50 de ani, eu cu Ady. De când eu tocmai intrasem la facultate, în Bucureşti, iar el se pregătea să plece în Israel. Unde, la fel ca mine, nici el n-are astâmpăr - şi publică o mulţime de revistuţe literare, pe româneşte.
Am preluat aici, cum se poate vedea mai jos, cel mai recent număr al uneia dintre acestea.
MOZAIC CU AMICI DE CONDEI
Istoria este crudă și nemiloasă. Poporul evreu a suferit mult și niciodată nu a fost răsplătit de Istorie. Tragedia Shoah-ului este banalizarea supremă a răului, citez aici pe Hannah Arendt.
Întrebările privind Holocaustul sunt multiple… tomuri de hârtie scrise nu pot descrie tragedia imensă prin care a trecut poporul evreu. O lacrimă mare pe cerul Istoriei este Shoah-ul, de fapt o furtună în liniștita trecere a timpului.
Am văzut recent un film extrem de interesant despre negarea Holocaustului. Negaționiștii sunt vinovați de dorința de șterge din Istorie această uriașă populație de evrei sacrificată în numele unei idei aberante de către niște conducători ce au urât însuși omul. Nu îmi pot explica, după atâtea cărți și studii citite, de ce s-a întâmplat… poate pentru că Istoria decide în locul nostru. Explicațiile teologice nu mi se par relevante pentru că Dumnezeu Tatăl Nostru nu dorește decât învierea și îndumnezeirea omului. Diavolul să fi dorit aceasta? Sau nişte simpli oameni mânați de un uriaș egoism și o lipsă de umanitate crasă.
Moartea a fost prezentă mereu în istorie. Totuși, sfârșitul crunt al celor 6 milioane de suflete nu mai ține de hazard, ci de o creație a unor oameni fără suflet, o creație denumită “purificarea etnică și a rasei”. Ura față de evrei este veche și imposibil de explicat în câteva rânduri. Ea a fost dusă spre perfecțiune în timpul Holocaustului, o mașinărie care din punctul ei de vedere nu făcea nimic greșit.
Întrebările apasă și acum conștiința oamenilor, marea vinovăție ce cufundă lumea Occidentală într-o beznă morală, semne evidente ale unui declin civilizațional. Unii istorici și filosofi au explicat Holocaustul ca pe un conflict civilizațional. O explicație aparent logică, o logică istorică, totuși rămâne o explicație puerilă. Dimensiunea a ceea ce s-a întâmplat va putea fi judecată peste câteva secole.
Rănile sunt prea adânci, nu s-au închis, iar cauzele care au dus la această tragedie sunt încă prezente: ură, disensiune, antisemitism, xenofobie, intoleranță.
Are poporul evreu are vocația suferinței?
O întrebare adresată Istoriei…
Alexandru Cristian
***
Jurnalista evreicăBari Weiss a părăsit redacţia New York Times din cauza antisemitismului. Ea scrie:
“În calitate de democrat care a rămas fără adăpost, care acum se află cu siguranță în centru, dar care probabil înclină din ce în ce mai mult spre dreapta, am rămas încă o dată cu o apreciere, în ciuda mesagerului, a mesajului administrației Trump, deoarece, privind retrospectiv, ceea ce a făcut ea era destul de incredibil.
Atât de mult din ceea ce s-a întâmplat în acea administrație [Trump] se dovedește a fi fost corect. Și asta este cel mai frustrant pentru mine. Lucrările la zidul de la graniță? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am ucis mesajul. S-a dovedit că a fost corect.
Emiterea de datorii pe termen lung pentru refinanțare când ratele erau la zero? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.
O pace structurală în Orientul Mijlociu? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.
Când vom înceta să ne mai împușcăm singuri în picior? Și când vom vedea și ne vom lua timp să trecem dincolo de persoana vorbitorului și să le ascultăm cuvânt cu cuvânt?
Dacă este clar că ultimele două săptămâni u fost un semnal de alarmă, următoare întrebare este: De ce?
O parte a răspunsului constă în depravarea pură a terorismului Hamas. Aceasta a făcut ca justificarea și sărbătorirea actelor lor să fie cu atât mai clară.
Contradicțiile și falimentul moral al unei viziuni a lumii care își petrece ani de zile îngrijorându-se de microagresiuni și de poliție a tonului, dar care nu se poate decide de ce parte se află după decapitarea unor copii, nu sunt tocmai greu de observat.
Altfel spus: atunci când organizațiile Black Lives Matter îi slăvesc pe teroriștii islamiști prin postarea unui logo de parapantă, ai fi un prost să nu reevaluezi lucrurile. Evenimentele din ultima săptămână au spulberat iluzia că Wokeness înseamnă protejarea victimelor și apărarea minorităților persecutate. Această ideologie este și a fost întotdeauna despre singurul lucru despre care mulți dintre noi v-am spus că este vorba de ani de zile: puterea. Iar după ultimele două săptămâni, nu mai poate exista îndoială cu privire la modul în care acești oameni vor folosi orice putere pe care o vor lua: vor căuta să îi distrugă, în orice mod posibil, pe cei care nu sunt de acord cu ei.”
***
“Să nu credeți că antisemiții sunt complet inconștienți de absurditatea replicilor lor. Ei știu că remarcile lor sunt găunoase, că pot fi contestate. Dar se amuză singuri, pentru că adversarul lor este cel obligat să folosească cuvintele în mod responsabil, deoarece el crede în cuvinte. Antisemiții au dreptul să se joace.
Le place chiar să se joace cu discursul pentru că, invocând motive ridicole, discreditează seriozitatea interlocutorilor lor. Ei se bucură să acționeze cu rea credință, deoarece nu caută să convingă prin argumente solide, ci să intimideze și să deconcerteze. Dacă îi presați prea tare, vor tăcea brusc, indicând cu superioritate, printr-o frază oarecare, că a trecut timpul pentru argumente.”
Jean-Paul Sartre
***
Nedumerire (e-mail)
Dragă Adrian,
Sper ca sunteți întregi tu și familia, si prietenii, greu de închipuit sălbăticia acestor hamas…. Suntem absolut șocați, cum de au putut să atace ei Israelul?? Ce făcea Bibi când s-a întâmplat asaltul? Când demisionează? Cum se explică catastrofala cădere a Mossad-ului? Cea mai brează armată ce făcea, dormea??? Cum de nu au știut nimic despre ce se pregătea? Ma ierți de întrebările astea, dar suntem uluiți de grozăviile întâmplate în contextul lipsei totale de reacţie a celor aleși să vă păzească viețile. Suntem cu gândul la voi toți cu speranța că sunteți neatinși de o asemenea violență…
Sa auzim de bine. Cu inima strânsă,
Miki
(bunul meu amic din facultate – A.G.)
***
O discuție cu pictorul MAX TZINMAN
Max:
- Între timp, vorbind de ce e aici, în USA: violență fizica eu încă nu am văzut personal, dar ai citit cum se striga Jews to gas… distanţa pîna la fapte nu e așa mare. Și ce vad: destul de multe afișe cu ostaticii, rupte. Se pare că unii din cei care o fac, dacă spui ceva îți răspund ca … e ilegal să pui postere, si că nu vor murdărie! Am văzut și o discuție despre niște copii/tineri (probabil de la liceu, încă nici măcar de la colegiu!) care rupeau… și nu-ti imaginezi câți trecători spuneau ca sunt doar copii, ce să faci…
Problema, aici, este că totdeauna criminalii au mai multe drepturi decât victimele… mai degrabă mă arestează pe mine dacă-i fac ceva vreunui asemenea derbedeu…
Unii au publicat fotografii cu huligani care făceau asta, și au fost rezultate: identificați și concediați !
A.G.:
- Te rog liniștește-te. Este și un război cultural de dus. Războiul acesta în Orient va dura şi va avea efecte profunde. E ca un tsunami mondial, vei vedea. Nu avem altă ieșire decât să lichidăm teroriștii care de mici sunt educați pentru ucidere. Israelul are rolul de a expune adevărata ideologie a islamului. Ambiția lor de a trece civilizația prin foc și sabie a fost amplificată de ISIS.
Dacă noi nu îi oprim acum, Europa va ajunge un califat.
***
anonim:
Of! Adrian! Trăim vremuri cumplite. Bunica mea avea o mare frică de război. Se ruga tot timpul să fie pace.
Noi, românii, mă refer la generațiile mai tinere, nu știm să prețuim ce avem.
Cât mai avem. Singurul ajutor care ne rămâne este Dumnezeu. Sunt aproape cu inima,cu gândul , de tine, de toți ai tăi.
Trebuie să fii tare!
***
A.G.:
Nu pot fi tare, nu particip la lupta fizică. Cel mult, îmi descarc emoțiile și frustarea înjurând actualul guvern.
Infinitele discuții stupide, dreapta, stânga, religioși, fanatici, democrație, presa care e scindată, vorbe … vorbe…
Nimic despre Israel, probleme, educație, spitale , corupția de dimensiuni monstruoase, incapabilii penibili aduși de Bibi ca să-i poată manipula comod.
Cât de orb poate fi un popor așa zis inteligent?
***
revista ALTERNANȚE
Dragă Adrian,
Este tulburător ceea ce scrii, dureros, incredibil, e însă realitatea din ziua de azi. Sunt siderat de tot ce aud, văd și citesc. Oamenii suferă, e deja prea mult, nu pot să cred că Addonai vrea acest calvar, nu-mi pot
închipui așa ceva. În numărul din ianuarie al revistei am să includ textul tău, dar și pe celelalte două. E prea trist ca să rămână tăcere! Firește, dacă îmi permiți. Te rog mult să aveți grijă de voi!
Cu cele mai calde gânduri de prietenie,
Eugen Popin
***
Ca să mai uit de politică și copiii prizonieri în GAZA, am inițiat o colecție numită Arte în timp de război. Poezii, proză, desene, discuții legate de conflict. La arme, cetățeni ai scrisului și al vizualului!
Spre bucuria mea, zeci de scriitori și câțiva artiști plastici au răspuns chemării mele.
În numai trei săptămâni, am reușit o cărticică ilustrată (ebook) cu aproximativ 50 de participanți. Poate fi accesată în Jurnalul Israelian:
Devii filosof când un perete sau o scară decide viața sau moartea. Cad rachete zilnic. E ca un loto ceresc. Miza e viața cuiva.
Unii pierd.
***
“Ieri seară alarmă la noi și explozii undeva foarte aproape, trei răniți – am aflat mai târziu… blocul avariat și declarat nelocuibil.
Când e alarmă, coboară la noi tot felul de locatari de la etajele de sus, care nu au unde să se adăpostească, pe unii nici nu-i cunosc… vin și intră la noi ca la ei acasă.
Lăsăm ușa deschisă ca să nu bată isteric.
Nici noi nu avem adăpost… dar ei se simt mai în siguranță la parter. Dau buzna și se așază într-un colț, în cele 3-4 minute până se oprește alarma. Toți stau cu nasul în telefon, căutând informații. Apoi pleacă fără un cuvânt.
Scena s-a repetat acum câteva zile de patru ori la rând, seara. Nu putem discuta cu ei, vorbesc gibberish, probabil sunt din Uzbekistan, nimeni nu știe limba lor.
Ce situație… ce popor are astfel de revelații? Și nu, nu ne este frică, suntem doar în depresie, NU EXISTĂ viitor aici.”
Delia
***
Acum, când evreii sunt ciopârțiți și decapitați în țara lor, înțeleg că un al doilea Holocaust are data de 7 Octombrie 2023. Acum exact 50 de ani, eram soldat și făceam armata la aviație. Ziua, avioanele de luptă decolau în misiuni periculoase, dar seara piloții erau răsfățați la petreceri cu muzică și gustări aduse de catering.
Ce s-a schimbat? Nimic, doar tehnologia e mai eficientă. Ura e aceiași. Suntem un popor care trăieşte în orele dintre războaie.
Maria Sava
***
A.G.:
Netanyahu nu vrea să recunoască greșeli, nu are nicio responsabilitate, ne zice. Înainte de război a venit la el un grup de ofițeri rezerviști cu un palpabil semnal de alarmă, nu a vrut să-i primească. Ani de zile a permis ca valize cu dolari trimise de Qatar să fie livrate Hamasului. Care a folosit banii pentru înarmare, salariile teroriștilor, a săpat tuneluri tactice și ofensive. Sub ochii celor de la graniță care vedeau antrenamentele, luptele simulate, pregătirile iminente de război. Ei și? King Bibi face pace cu Saudia, merge la Elon Musk să discute afaceri, se plimbă țanțoș prin Londra… Familia locuiește la hotel de 5 stele, pe banii statului, stil Ceaușescu. Hamasul vrea pace, ne zice guvernul, noi trebuie să oprim Iranul…
A.G.:
Am lansat eBook-ul Artele în timp de război. Prietena Julia Kakucs scrie imediat: Undeva în paginile revistei, printre oameni zdrențuiți sunt și cuvintele mele alături de fotografia lui GeoN si sculptura lui Bruno Catalano. Duminica o așteptați și voi pașnică…
Eu aștept mereu o minune… ar fi așa de simplu dacă Omul ar fi Om sau poate este mai corect să spun, dacă nu ar fi Om?
Viktor Frankl a spus: Auschwitz a arătat de ce este omul capabil, Hiroshima a arătat consecințele…
Arde tot Pământul. Adică nu chiar tot. SUA, Canada, Spania, sudul Franţei, sudul Italiei, Grecia… Nici de-al dracului nu iau foc Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală - nu că în Siria n-ar avea ce să ardă, dar acolo bombardează ruşii cu termobarice. Despre Siberia nu mai discutăm – în două cuvinte, ie sclus. Toate astea se întâmplă când ruşii se grăbesc spre gurile Dunării (că până la Gibraltar şi Suez mai e un pic). În acest timp, Lampedusa, o insuliţă italiană cu câteva mii de locuitori, este invadată, în cca 24 de ore, de un număr de imigranţi africani un pic mai mare decât al băştinaşilor de acolo. Ei sunt, toţi, de sex bărbătesc, tineri, voinici şi deloc subnutriţi. În plus, massmedia zice (ori insinuează, încă nu m-am lămurit) că îmbarcarea şi transportul lor ar fi fost organizate de oarece autorităţi din porturile de îmbarcare. Ceea ce-i face pe unii să se teamă că ruşii vin de la est, în timp ce nişte neidentificaţi vin de la sud. În acest timp, doamna Meloni ţipă că Italia s-a săturat de atâţia africani veniţi la muncă, iar doamna Von Der Leyen suspină implorând Europa occidentală să-i absoarbă. Tot în acest timp, în Libia, ţară nordafricană din care, foarte probabil, provin şi unii dintre actualii debarcaţi pe insuliţa Lampedusa, o inundaţie catastrofală omoară câteva zeci de mii de localnici, distrugând complet un oraş şi alte câteva mici localităţi. Va mai dura până ruinele vor fi înlăturate şi cadavrele, găsite. În aceste condiţii, există unii, ca subsemnatul, care se întreabă dacă n-ar fi mai bine dacă sinistraţii africani de pe insuliţa italiană s-ar duce fuguţa la Derna, să contribuie la înlăturarea urmărilor dezastrului. Iar Uniunea Europeană, dacă ţine morţiş, ar putea să le dea lefuri pentru asta. Şi chiar să le construiască locuinţe la Derna. Unde ar putea, în fine, să-şi găsească şi ei un rost pe lume, reconstruind economia unei ţări africane, altminteri, bogate.
18.09.2023
…Şi n-au trecut nici trei săptămâni până ce Hamas-ul s-a pus pus pe reconstruit - după toate aparenţele, istoria lumii.
*
“Vreau să găsim o formulă prin care să existe o autoritate la nivel naţional care să verifice modul în care se desfăşoară, se acordă serviciile medicale.”
Auzi de ce-l persecută grija, ca pe Dabija, pe domnul ministru Rafila. Să facem o comisie care să îngroape problema.
Una care să-i scutească pe domnii doctori de grija comportamenului “defensiv”. Adică de obiceiul de a-i prescrie cancerosului muribund o aspirină în loc de morfină ca să nu, Doamne fereşte, dezvolte dependenţă.
Sau, mai exact, să-i apere pe domnii doctori de despăgubirile cu care-i ameninţă societăţile de asigurări. Să păşească dumnealor cu fruntea sus şi atunci când le moare bolnava în salon, nici un cadru medical nevrând, o noapte întreagă, să se uite la ea – şi atunci când ea naşte pe trotuarul din faţa spitalului fiindcă nouă nu ne plac minorităţile etnice. Ba chiar şi atunci când îi uită omului în picior mânerul frânei de la bicicletă.
Cu justiţia e-n regulă, nu-l condamnă pe don doctor că i-a murit un amărât. N-a avut zile, ce vreţi? Dar cu bestiile astea de la asigurări e mai complicat. E groasă la popoul nostru.
02.10.2023
*
Cine oare o mai fi având înregistrarea audio a “reportajului oficial” de la deschiderea Celui De al Coisprezecelea Congres Internaţional de Sexologie, în interpretarea lui Toma Caragiu? Care a avut loc, cum altfel, în localitatea iugoslavă Pula. Preşedinte al congresului a fost italianul Giuseppe De Cur M’apucci, iar pe delegata cehoslovacă o chema Helena Pizdacikova. Etc etc. Am ascultat-o în vara lui 1979, la Costineşti, la casetofonul din maşina unui flăcău.
Caragiu imita perfect tonul solemn al crainicilor de la Radio Bucureşti, când aceştia transmiteau de pe la congrese şi plenare. Un deliciu! Mult aş da să-l mai aud o dată!
PS. Am fost la Pula, în Croatia. Aproape de Brioni, insula lui Tito. Printre altele, acolo există un Colosseum ceva mai mic, făcut de împăratul Diocletian. Unde, astăzi, se mai întâmplă concerte rock.
Pe vremea când eram producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, personajul a venit acolo să facă un film despre Radu Gyr, comandant legionar şi director general al teatrelor din România în 1940-1941. Care-i era bunic, sau unchi, nu mai țin minte. Scenariul lui era encomiastic, hagiografic, păi cum. L-am refuzat, spunându-i “noi știm și sfârșitul poveștii”. N-aveam poftă să mă trec pe genericul unui asemenea film.
Nu mai știu ce s-a ales de proiectul lui, fiindcă mi-am dat demisia. Motivul n-a fost el, ci că am semnalat faptul că un film produs de noi era, de fapt, un furt.
Există două soiuri de opozanţi ai ceauşismului – şi anume, din motive diametral opuse: unii, pentru că au fost democraţi (sau măcar un pic mai democraţi decât oamenii acestuia) şi alţii pentru că au fost mai legionari decât el. Cam toată telectualitatea provenind de la o universitate din nordul ţării, îmi pare rău că trebuie s-o spun, face parte din a doua categorie. Şi în plus, de un tupeu şi de-o agresivitate mai ceva ca Eugen Barbu, Lăncrănjan şi Cristoiu. Dacă n-ai ştiut cum arată mârlanul cu carte, uită-te la Sorin Lavric.
*
PROTIPENDEA
Cuconiță locală (n-are a face că mă-sa era croitoreasă la Focșani ori vânzătoare la un aprozar din Roșiori, ea e dân protipendeaua dă la București).
*
Apropo de asta, mi-am adus aminte de o chestie nostimă de acum vreo 25 de ani. Luam parte, ca ziarist, la o manifestare artistică de mare calibru, unde erau prezente și niște somități de la noi. La un moment dat, am asistat pe culoar, pe hol, unde ieșisem la o țigare, la discuția dintre un universitar bucureștean, persoană foarte cunoscută, și un invitat. Omul nostru l-a abordat pe occidental, care era ceva factor responsabil la o organizație profesională internațională, într-un mod cam prea insistent. Voia să obțină mărirea substanțială a subvenției pe care zisa organizație o acorda universității lui. Iar occidentalul l-a refuzat scurt și a plecat. Iar distinsul domn rector, decan, sau ce-o fi fost, uitând de prezența mea, i-a tras un “în pizza mă-tii”.
Și s-a dus.
*
Buzatu & Tribul
Singura mea nedumerire: ce-o fi avut de gând să facă cu toți banii ăia? Înțeleg că o parte (jumate?) o dădea șăfilor bandei, dar și restul era enorm. Ăsta și neamul lui stăpâneau mai mult din Moldova decât Ștefan cel Mare!
Un indiciu cam 90% sigur privind gradul de idioţenie al unui film este că devine un mare succes financiar în foarte scurt timp de la punerea pe piaţă. În ce priveşte felul cum restul de 10% contrazice afirmaţia precedentă, respectiv cazurile când un film cu mare succes de public chiar este un film şi nu o gumă de mestecat audiovizuală, numai Dumnezeu ne-ar putea lămuri.
Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.
.
Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.
- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.
Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.
- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.
Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.
Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.
- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.
- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?
- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.
Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.
- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.
Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.
Pentru Năstase.
Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.
Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.
Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.
Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.
- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.
Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.
Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.
Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.
I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.
După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.
lui Cornel Secu, care, în 1983, mi-a publicat povestirea
de mai jos (aici, uşor modificată) în revista timişoreană Helion
.
Pentru mine, totul a început cu o tăietură, în timp ce mă rădeam. Ducând mâna la rana destul de serioasă, am simţit că ceva nu e-n regulă. Mi-am pus ochelarii, am examinat ceea ce aveam în mână şi apoi lama – nouă – din aparatul de ras: se rupsese în pielea mea. În obrazul meu! Îmi scosesem din rană un ciob din tăişul lamei!
Am auzit o bufnitură în camera de alături şi m-am dus să văd ce s-a-ntâmplat: biblioteca ce acoperea un perete era pe jos. Rafturile metalice zăceau printre cărţi, rupte. Am fluierat a pagubă şi i-am pomenit pe cei ce-mi vânduseră porcăria asta de plastic metalizat susţinând că e din oţel inoxidabil. Ce puteam face? Am lăsat totul aşa cum se afla, mă grăbeam să ajung la spital. M-am îmbrăcat în goană, am distrus fermoarul unui pantalon, am luat altul, ghinioanele se ţineau lanţ. Bineînţeles, trântind uşa, am rămas cu clanţa în mână.
Trebuia să iau rezultatul unor analize. La spital, doctorul mi-a spus că sunt anemic, că, în ciuda aerului meu rubicond, am abia vreo trei milioane şi jumătate de hematii, în vreme ce numărul normal e, după carte, de cinci milioane, dar că asta nu trebuie să mă deranjeze, fiindcă aşa ceva nu mi se întâmplă doar mie, majoritatea oamenilor sunt în această situaţie, din cauza alimentaţiei proaste, a sedentarismului, a băuturii şi a fumatului.
La întoarcere, autobuzul în care mă aflam s-a rupt în două. Am reuşit să ies nevătămat, tocmai la timp ca să văd cum, vis à vis, hotelul Banat se clatină şi se prăbuşeşte încet, parcă filmat cu încetinitorul. Înainte ca norul de praf să acopere totul, am apucat să văd mulţimea adunată în faţa hotelului: oameni aproape dezbrăcaţi, feţe desfigurate de groază, guri căscate într-un urlet acoperit doar de sutele de clacsoane şi sirene.Când praful s-a mai risipit, am văzut un individ în vârstă, cu un sacou pus peste un halat de baie, cocoţat pe capota unei maşini, îndoită sub greutatea lui. Explica lumii că, din ce ştia el, nu sunt victime: semnele de cutremur au apărut cu o jumătate de oră mai înainte şi toţi cei dinăuntru au avut timp să părăsească hotelul.
M-am întors răvăşit acasă. Pe jos. Ciudat cutremur: am numărat vreo douăzeci de clădiri dărâmate. Construcţii solide, din beton cât se poate de armat. Trei dintre ele, un mare magazin şi două blocuri de locuinţe, sunt chiar foarte recente, n-au mai mult de cinci ani.
Am trecut pe lângă muzeul orăşenesc, o hardughie veche de două sute de ani. L-am întrebat pe portar, care se afla, înfricoşat, afară, pe peluza de la intrare, cum se face că şandramalei ăsteia făcute din cărămidă şi bârne cutremurul nu i-a clintit nici măcar o ţiglă.
- Care cutremur? eu eram aici, pe peron şi n-am simţit nimic. M-am dus să deschid la intrare, că veniseră cu o maşină să ia candelabrul ăl mare din hol. A căzut ieri după masă. E şi vechi, ce vreţi… Eu de mult le-am spus s-o schimbe dracului de rugină, dar cică era monument istoric, c-a fost al prinţului nu ştiu care.
Mi-am continuat drumul. Străzile erau pline de lume. Mulţi îşi scoseseră lucrurile din case. Trotuarele erau ticsite de mobilă. Mi-am zis că oamenii aceştia sunt nebuni. Am intrat în vorbă cu unul care ducea în braţe un pat de copil. I-am explicat că n-are sens să-şi care lucrurile de colo-colo, cutremurul a trecut.
- Care cutremur? N-a fost nici un cutremur! Şandramalele astea cad singure! Cad de la sine, pricepi?
În clipa aceea, blocul din faţa noastră s-a prăbuşit cu un zgomot îngrozitor. Ne-a acoperit norul de praf. Abia atunci m-a cuprins cu adevărat panica. Am rupt-o la fugă. Şi nici nu ştiu cum m-am trezit la mine, printre cărţi.
Cred că reacţiile mele din momentele acelea erau cam ilogice. Mi-am spus că, deocamdată, blocul meu rezistă. Eram hotărât să nu mă mai gândesc la nimic; trebuia să pun ordine în bibliotecă. Aşezasem câteva volume când am auzit, din stradă, zgomotul unei explozii, iar fereastra a căzut pe podea, cu rama ei metalică cu tot. M-am repezit la geam şi am văzut un camion în flăcări.
Nu mai suportam să rămân în casă.
Pe stradă, am văzut trecând în fugă o coloană de soldaţi. Arătau cel puţin bizar: fără arme, fără centuri, ţineau în mâini simple ciomege sau stinghii parcă rupte din nişte garduri.
- Nu mai au arme, comentă unul de lângă mine. N-aveţi cumva o ţigare?
I-am întins una şi am încercat să-i ofer şi un foc; apăsând, am sfărâmat rotiţa brichetei.
- Nu faceţi nimic cu ea. Vă trebuie chibrituri. Sau o brichetă electrică, din alea făcute numai din plastic. Fierul s-a dus.
Am luat-o la fugă în direcţia spre care se îndreptau soldaţii. În piaţă, cocoţat pe soclul statuii unui politician din secolul nouăşpe (statuia zace sfărâmată în iarbă, cioburile de fontă arată de parcă ar fi fost ţinute luni întregi în acid sulfuric), unul ce pare o persoană oficială, înarmat cu un megafon din plastic, vorbeşte mulţimii:
- Nu ştim ce este. Centrul de Seismologie anunţă că n-a fost nici un cutremur în ultimele săptămâni. Din rapoartele noastre, rezultă cu n-au avut de suferit decât obiectele făcute din fier şi din oţel. Credem că e vorba de o boală a fierului. Înştiinţăm pe toţi cei care locuiesc în clădiri din beton armat să le părăsească de urgenţă. Pentru nopţile următoare se vor distribui corturi. Mijloacele de transport auto nu mai pot fi utilizate, ele reprezintă acum pericol de explozie. Goliţi imediat rezervoarele de carburant şi depozitaţi separat acumulatorii. Aprovizionarea se va face deocamdată cu bărci pneumatice, pe râu. Cine are bărci e orice tip trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor. Păstraţi-vă calmul. Cei ce vor fi prinşi jefuind în actualele împrejurări vor fi judecaţi conform procedurii de urgenţă şi executaţi prin spânzurare pe loc. Vom fi aprovizionaţi. Raţionalizaţi-vă consumul de alimente. Beţi apă numai de la sursele indicate de autorităţi. Veţi primi pastile dezinfectante pentru ea. Păstraţi cu grijă obiectele din lemn, pânză şi plastic! Păstraţi cu grijă obiectele din metale neferoase! Toate obiectele din materiale feroase au devenit inutilizabile. Nu ştim despre ce e vorba. Păstraţi-vă calmul! E Stare Excepţională!
- Din cauza poluării, precis – am auzit vocea joasă a unui bărbat de lângă mine.
- Fabrica de dicloretan, a murmurat o femeie.
- La atâta vă pricepeţi, la spânzurat, fir-ar mama voastră… am mai auzit.
Am plecat de acolo luând-o spre casa unui vechi prieten al meu, un inginer electronist, pe care şi aşa nu-l mai văzusem de mult. Voiam să văd dacă mai trăieşte. Şi apoi, presupunând că da, voiam să-l iau cu mine ca să-mi repună în funcţiune aparatul de radio, defect de vreo lună. Simţeam nevoia să aud ceva mai serios decât cele spuse de omul de pe soclu; pe el pur şi simplu nu-mi venea să-l cred.
L-am găsit pe prietenul meu aşezat turceşte la gura unui cort aşezat chiar la intrarea în casă. Am grăbit pasul.
- Ai grijă, a ţipat, îmi calci trandafirii!
- De asta-ţi arde? am urlat îmbrăţişându-l.
- Uite ce-am făcut, mi-a arătat un soi de mic aparat de radio. De azi dimineaţă mă muncesc cu el. E cât se poate de primitiv, cu cristal.
- Şi funcţionează?
- Da. Dar nu prind nimic. Evident, postul nostru nu mai emite, dar nu le prind nici pe cele din străinătate.
- Tu eşti sigur că funcţionează?
- Ce Dumnezeu… a dat el din umeri. Doar sunt de meserie… Rabla funcţionează, dar nu are ce recepţiona. Nimeni nu mai emite. Cel puţin, nu aici, în jurul nostru.
Am pălit. Nu mă gândisem la asta. Însemna că părinţii mei…
- Plec. Trebuie să văd ce-i cu ai mei.
- Da’ cum dracu’ ai de gând să ajungi?
- Pe jos. În zece ore pot fi acolo, dacă nu mă opresc pe drum.
- Stai puţin. Ia barim ăsta – şi s-a întors cu un rucsac. Să-ţi pun şi ceva de mâncare. În frigiderul tău precis că nu-i decât băutură.
A trebuit totuşi să trec pe acasă. Nu puteam să plec aşa, fără nici un ban la mine. Dar oare mai foloseau banii le ceva?
…La mine, printre cărţi, l-am găsit pe tata. Se muncea să le stivuiască. Ne-am îmbrăţişat îndelung. Tatei îi tremura vocea.
- Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. Dar am văzut pe plită ibricul cu apă călduţă. Mi-am închipuit că n-ai ieşit de mult. Un hoţ care ar fi intrat în lipsa ta nu s-ar fi apucat de făcut cafea… şi cred că nici vreo iubită de-a ta.
L-am strâns încă o dată în braţe:
- Eşti nemaipomenit! nu te-ai schimbat de loc! Spune-mi cum ai ajuns?
- Jumătate din drum l-am făcut cu o căruţă, altfel n-ajungeam nici acum. Avea roţile întărite cu nişte scânduri.
- Ce face mama?
- Bine. E foarte îngrijorată din cauza ta, voia să vină cu mine.
- La voi nu s-a dărâmat nimic?
- Au căzut tablourile de pe pereţi. Ce să se dărâme? s-a enervat el. Casa aia e făcută sub supravegherea mea, rezistă la orice cutremur!
- Ei lasă, nu te mai lăuda. N-ar rezista ea la cine ştie ce zgâlţâială, dar de data asta aţi avut noroc că e din cărămidă. Betonul armat s-a dus.
- Ştiu. De asta am şi venit, ca să te iau de aici. O să stăm împreună. De mult n-ai mai stat cu noi.
- Nu prea cred că o să pot. Probabil, o să fim mobilizaţi să reconstruim întreprinderea. Şi mai e şi Ela.
- Care din ele?
- Uite, asta din poză.
- Mda. Frumuşică. Vino cu ea.
- Nu cred că o să pot.
- Mda. Ne-am gândit noi şi la asta. Uite ce ţi-am adus.
M-a tras după el în bucătărie. Pe podea se afla o colivie improvizată din nişte stinghii legate cu sfoară, în care se zbăteau doi porumbei.
- Hai să le dăm drumul în baie. Ţi-aduci aminte de Bejan, vecinul nostru? El e cu porumbeii, mi-a vândut ăştia doi voiajori. O să ţinem legătura prin ei. Uite şi două kilograme de grăunţe . Le dai câte o lingură pe zi.
- Eşti formidabil! la toate te-ai gândit!
- Da’ ce, credeai că nu? Fii atent, cel târziu poimâine trebuie să ne scrii. Maică-ta, ştii… dar ar fi mai bine să vii la noi.
Sistemul acesta, al porumbeilor, s-a generalizat în zilele următoare. S-au mai putut vedea şi alte lucruri ciudate: erau la modă nişte cărucioare cu roţi luate de la fostele automobile, în care tot ce fusese din oţel era întărit cu bucăţi de lemn, adesea luate de la mobile distruse. Se mai puteau vedea biciclete cu lanţul înlocuit printr-un fel de surogat făcut din nişte zale primitive de cupru – şi alte asemenea minuni. Începuseră să fie fabricate schelete de roţi din aluminiu şi plastic. Pentru toate astea, se foloseau materiile prime existente, producerea altora, noi, fiind de-acuma o utopie. Transportul era problema numărul unu. Eram cu desăvârşire rupţi de restul lumii. Se anunţase că se lucrează la reconstrucţia tuturor instalaţiilor de telecomunicaţii, în care tot ce era fier urma să fie înlocuit prin cupru, zinc, plasic şi altele.
În ce mă priveşte, scăpasem destul de ieftin. Nici unul din cei apropiaţi mie nu murise. Ela şi ai mei erau în regulă. Mă puteam considera un privilegiat. (Ştiu că pare monstruos egoismul acesta. Dar vreau să consemnez aici cu sinceritate simţămintele mele de atunci. Ele nu m-au oprit, altminteri, să particip – uneori, până aproape de prăbuşirea fizică – la salvarea a ce mai rămăsese de salvat. Cred că majoritatea oamenilor au simţit şi acţionat la fel.)
Treceam tot mai des pe la prietenul meu, inginerul. El era singura mea sursă de informaţii. Şi nu numai a mea: în faţa casei sale, din fericire pentru el, una veche, modestă, se aflau întotdeauna cel puţin treizeci-patruzeci de persoane care comentau ultimele ştiri auzite la galena aparatului de radio fabricat de prietenul meu. Graţie acestuia, aflasem încă de a doua zi că nenorocirea era generală, planetară. Primul post de radio pe care izbutise să-l recepţioneze fusese atunci, în tăcerea de-a dreptul sinistră din eter, unul aparţinând NASA, care emitea pe medii.
Cei de acolo „mirosiseră” primii caracterul planetar al istoriei acesteia demenţiale, căreia nimeni nu reuşea să-i găsească o explicaţie. Peste câteva săptămâni, când au început să reapară ziarele – în tiraje confidenţiale, din cauza hârtiei ce trebuia economisită – s-au publicat o grămadă de explicaţii ştiinţifice, care, după cum se ştie, s-au dovedit mai apoi de o nostimă incoerenţă. Nimeni nu s-a mai hazardat, după aceste câteva săptămâni, să explice originea „bolii” fierului. Ipoteza „senilităţii elementului feros” de la suprafaţă nu părea să ajute înţelegerea faptului incredibil că ceea ce fuseseră până mai ieri marile zăcăminte de minereuri feroase ale planetei era acum un spaţiu plin, probabil, cu rugină, peste care s-au prăbuşit, mai apoi, porţiunile de teren de deasupra, zone întregi, zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi înghiţiţi de adâncul pământului, bazine ale unor viitoare lacuri şi mări.
Paradoxal (sau nu tocmai), ceea ce părea tot mai mult să se transforme în catastrofa finală, primită cu o satisfacţie caracteristică de popi, babe bisericoase şi sectanţi de toate nuanţele (aţi văzut? v-am spus noi că aşa o să se întâmple!), nu era una de natură nucleară-chimică-bacteriologică. Ba chiar ne putem gândi şi la urmările ei, paradoxal! pozitive: orice arsenal, clasic sau nuclear, fusese desfiinţat de la sine. Cine voia să tragă, chiar şi cu un simplu revolver, putea fi sigur că arma îi va exploda în mână.
De rachete nu mai era cazul să ne temem. În schimb, nu se putea spune că înarmările ar fi încetat. Se fabricau noi tipuri de arme. „Ultimul răcnet” îl reprezenta un fel de catapultă făcută în întregime din plastic, care arunca butoaie de plastic sau nişte damigene de sticlă pline cu trotil la aproape un kilometru depărtare – într-un mod cam imprecis, dar cu o eficacitate simţitor sporită, ziceau producătorii, faţă de modelele lor romane. La nişte manevre militare, a făcut senzaţie desantarea din dirijabile a câtorva companii de paraşutişti înarmaţi cu grenade din plastic şi cu săbii din acelaşi material („mai tăioase ca spadele de Toledo!”). Se vorbea tot mai adesea despre realizarea iminentă a unui plastic extradur, din care s-ar fi putut fabrica până şi motoare de avion.
„A început cu adevărat Era Plasticului!” scriau puţinele ziare rămase. Ele evitau însă să spună că zilele şi nopţile deveniseră mai scurte; se micşorase şi distanţa până la Soare. La un an după catastrofă, în realitate, la zece luni după aceea dacă ne luăm după alternarea zilelor şi nopţilor, ziua terestră mai avea doar douăzeci de ore din cele vechi. Iar forţa de gravitaţie ajunsese la patru cincimi din cea iniţială.
Îndrăznesc să afirm că toate acestea sunt, însă, fleacuri faţă de ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare dintre noi în parte. Dispariţia fierului din corpul omului şi al celorlalte făpturi cu sânge cald a dus la o mortalitate nemaiîntâlnită, datorată unei mulţimi de boli la care nimeni nu se gândise, sau nu şi le imaginase până atunci. Se anunţase că toate marile laboratoare medicale ale lumii lucrează intens la crearea unui remediu, fără ca din acest efort să fi ieşit, până una alta, ceva. Exista – şi există! – pericolul ca speţa însăşi să dispară în câţiva ani, sau, în orice caz, să degenereze ireversibil.
Ce se întâmplase cu tot fierul de pe planeta noastră? În ce se transformase el? Expediţiile ştiinţifice care au cercetat în profunzime faliile imense apărute pe locul fostelor zăcăminte de fier au constatat că în locul acestora nu se afla rugină, sau vreun alt compus al fierului – ci pur şi simplu, nimic. Fierul dispăruse cu desăvârşire. De altfel, asta o putem vedea la tot pasul şi cu ochiul liber, examinând orice obiect care avusese în alcătuirea lui vreo piesă de fier, oţel, fontă. Locul unde s-a aflat aceasta e gol. În dărâmăturile de beton armat, sfărâmate spre convingere cu ciocanul de bronz, locul fostelor bare şi plase din oţel era frumos încrustat, precum cochiliile de melci fosili în straturile de rocă. Nu rămăsese nici măcar o umbră de rugină, locurile erau curate, acolo nu mai era decât amprenta, amintirea fierului.
La puţin timp după catastrofă, doi sateliţi plasaţi pe orbite geostaţionare şi un telescop spaţial învârtindu-se la doar două mii de kilometri de Pământ, care, după toate aparenţele, nu fuseseră afectaţi de „boala fierului”, au transmis nişte imagini uluitoare.
Analizându-le, astronomii observatorului de pe muntele Palomar, care avuseseră de îndată ideea oportună de a înlocui tot ce era oţel în aparatura lor optică, au sesizat, primii, că planeta se afla în centrul unui nor, un fel de Centură Van Allen, alcătuită, însă, din particule de fier (asta explica, desigur, şi faptul că primele zile după catastrofă au fost extrem de întunecoase, chiar şi acolo unde nu erau nori pe cer).
Ceea ce ne-a arătat telescopul spaţial în zilele următoare era incredibil şi, zic eu, înspăimântător: Pământul părea o cometă cu miezul acoperit de o emanaţie de fier şi cu un fel de trenă care, în loc să se disperseze urmând miezul, se subţia focalizându-se într-un fascicul de plasmă care părăsea planeta cu o viteză abia puţin mai mică decât a luminii. Părea că însuşi Pământul emite acest fascicul în direcţia uneia din planetele sistemului Proxima Centauri.
La puţin timp după ce ţinta razei de fier a fost stabilită cu precizie – cu atâta precizie câtă mai permitea aparatura rămasă întreagă la ora aceea – am ascultat la radio lunga conferinţă (sau mai bine zis, spovedanie) a profesorului Albert Hughes.
Profesorul afirma – iar eu n-am nici un motiv să nu-l iau în serios câtă vreme de altă ipoteză, necum explicaţie, n-a pomenit nimeni – că planeta aceea, pe care el o studia de treizeci de ani, dă semne ale unei prezenţe raţionale.
- Avem pentru întâia oară confirmarea bănuielii, confirmarea speranţei noastre că nu suntem singuri în Univers. Dar în ce împrejurări! suspină profesorul. Nu ştiu ce fel de fiinţe sunt acelea, nu ştiu nici dacă planeta nu este cumva, ea însăşi, o fiinţă – s-au mai formulat, până acum, doar în tâmpeniile ştiinţifico-fantastice, pe care eu nici nu le citesc, asemenea fantasmagorii – dar iată, chiar eu, un om cu gândire extrem de pozitivă, sunt nevoit să presupun că această planetă trebuie să fie dotată cu raţiune şi personalitate proprie, cu GÂNDIRE! Dar cât de diferită de a noastră! Eu presupun că pe această planetă, în acest creier alcătuit din fier, fluxul gândirii îl constituie fierul în stare plasmatică. Şi tocmai fierul l-a extras ea de pe Pământ, crezând, probabil, că el este gândirea noastră pe care noi nu putem, nu ştim să o transmitem şi altora în spaţiu, în Univers! Volatilizându-ne uneltele, maşinile, armele, ea a crezut că intră în contact cu însăşi fiinţa noastră, cu gândirea noastră. Ea voia să se informeze, să comunice cu noi – şi nu va avea decât imaginea unei lumi de obiecte. De şuruburi, de rachete şi de cuţite! Aşa apărem noi în faţa Universului la prima întâlnire cu altcineva! Când te gândeşti că această planetă nu va auzi niciodată de Shakespeare, Chaucer şi Dante! Şi nici de mine!
Aici, profesorul a izbucnit în plâns.
- Am fost întotdeauna ateu, dar acum zic: să ne apere Dumnezeu de ziua când ea va dori să ne vorbească, să ne transmită ceva!
Se pare că teama profesorului Hughes era întemeiată: adineaori s-a anunţat la radio că un fascicul plasmatic se îndreaptă spre noi. Din direcţia Proxima Centauri.
Amintirile mele de la Costineşti sunt multe şi pitoreşti. Mi-am petrecut acolo vreo douăzeci de vacanţe, dintre care, unele mai lungi de o lună. Majoritatea, în tabără, unde o zi de cazare costa 12 lei. În tabăra studenţească a UTC-ului, condusă de nişte japiţe de activişti şi populată într-o oarecare măsură de studenţi şi în rest, de secretari (de fapt, mai mult secretare) UTC din făbricile şi de pe ogoarele Patriei. Care, ca o răsplată binemeritată din partea susnumitei Patrii, aveau dreptul de a se bronza cu entuziasm pe cele două plaje nudiste de acolo, împreună cu o grămadă de turişti străini.
Ce vreau eu, însă, să spun e că, pe vremea aceea, animale precum cele care s-au bătut acum cu jandarmii nu aveau acces în tabără. Şi ca atare, nici în sat, la particulari, unde tarifele erau mult mai mari. Deci, Costineştiul era curat. Nu vedeai dintr’ăştia acolo.
Ce s-a întâmplat cu el după ’89 – am să povestesc altădată.
Am dat pe un forum, acum câtva timp, de o discuţie foarte interesantă. Era vorba despre creşterea alarmantă a numărului de avorturi la cerere. O doamnă, care se dădea drept doctoriţă, a intervenit declarând că ea n-a făcut niciodată aşa ceva şi nici n-ar face, chiar dacă femeia în chestiune ar fi să crape, deoarece convingerile ei religioase nu-i dau voie.
Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că, în SUA, primul client al scaunului electric a fost un doctor (sau, mai degrabă, felcer), care a comis ceva de genul acesta. Mai exact, a făcut o jumătate de întrerupere de sarcină unei fete amărâte, care n-a putut să-i plătească toată suma cerută de el – rămânând stabilit ca, în câteva zile, să-i aducă si restul, iar el să termine operaţia. Ea n-a mai reuşit să procure banii, iar câinele a lăsat-o să moară de septicemie.
Sigur, nu-i aceeaşi situaţie. Dar nici prea departe.
- - - - - - -
Aceste câteva rânduri de mai sus le-am scris în 2012. Acum mai am o singură curiozitate: doamna doctor de atunci n-o fi cumva cea de acum, de la Botoşani? Întreb şi eu, nu dau cu parul…
À propos de aceleaşi fapte, o doamnă a emis următoarea remarcă:
- Nu mă duce capul cum un medic în anul 2023 s-a comportat exact ca pe vremea lui Ceauşescu!
La care am simţit nevoia să-i răspund după cum urmează:
- Fiindcă ştie că el e Puterea. Că e un component important al Puterii. Mai exact, cu drept de viaţă şi de moarte asupra prostimii. Asupra masei.
A existat, puţin înainte de 1989, la Slatina sau în altă reşedinţă de judeţ din împrejurimi, o femeie numită Venerica Pătru (atenţie la accent). Ea avea funcţia de prim secretar PCR judeţean, echivalentă a funcţiei actuale de prefect. Ea a provocat un scandal răsunător, care n-a putut fi muşamalizat, ajungând chiar pe prima pagină a Scînteii, în urma unei relaţii adulterine cu alt ştab din zonă. Dar interesant e altceva: în virtutea atribuţiunilor sale de taie & spânzură pe plan judeţean, Venerica noastră a dispus construirea unui bloc de locuinţe ultracentral, cu un singur etaj şi cu apartamente spaţioase şi foarte confortabile, aşa cum nu se făceau în anii aceia la noi. În ele urmau să se mute ea însăşi, şeful tribunalului, şeful miliţiei şi directorul spitalului judeţean. Nu mai ştiu care din ăştia era amantul ei. Dar nu asta e important: ceea ce trebuie să reţinem e schema exercitării puterii din căpşorul ei. Aceşti patru erau Puterea. Ei erau Stăpânii.
Din aceeaşi schemă, organigramă, fac parte şi doctorii de la Botoşani. Mai trebuie adăugat doar că, azi, blocul acela ar trebui să aibă cinci apartamente. Nu putem lăsa Biserica deoparte, tovarăşi.
Acum câţiva ani, Ţara, adică Tovarăşu Guvernu, a constatat că nu prea se mai aflau într-însa doctori şi asistente. Căci, momiţi de lefurile neruşinate din Occidentul cel Păcătos, se cam roiseră. Atunci, în disperare de cauză, le-a mărit lefurile, că doar-doar s-or întoarce ăştia acasă. Nu le-a făcut chiar la nivelul celor din Apus, dar, oricum, la unul mult mai mare decât ale pălmaşilor de pe-aci. Aiurea, nu s-a-ntors nimeni, că tot mai dulce le era “exilaţilor” pâinea amară de prin străini. Aşa că noul fond de salarii, mărit binişor, a rămas să se împartă la mai puţini. Aşa că, normal, fiecăruia dintre cei rămaşi – mulţi cu diplome de pe la universităţi-SRL şi competenţi… de sărè cămeşa de pe dânşii – i-a revenit mai mult. La câte unul, chiar foarte mult. …Şi uite-aşa se întâmplară la Urziceni doctori prea puţini şi lefuri prea mari.
NB. Don doctor de gardă n-a putut să se uite la femeia care năştea, nefiind el obstetrician. Când o începe războiul, care nu-i de loc departe, iar lui don doctor o să-i vină, de pildă, unul împuşcat în burtă, ce-o să-i zică? “Nu te supăra, sună la 112, că eu sunt orelist şi nu mă pricep”?
Chestii pe veci nelămurite:
1. Pentru cine-şi mai aduce aminte: fata omorâtă prin exorcizare, la Tanacu, Vaslui, avea la ea vreo patru mii de mărci germane (sau de euro, nu-mi amintesc cu precizie), atunci când a ajuns la “mânăstirea” exorcistului-fost-fotbalist Corogeanu. Despre ele, ancheta Organelor privind moartea ei n-a suflat o vorbă – luând, chipurile, de bună afirmaţia că biata fată bolnavă îşi plătise cu toată suma asta scurta găzduire într-un sat din împrejurimi.
2. În prezent, presa afirmă că, în chiar noaptea crimei, asasina Loredana Atănăsoaie de la Mangalia a scos bani de la bancomat. De pe un card care, aflăm după aceea, era al victimei. Pe româneşte: crimă în scop de jaf.
Pe ce puneţi pariu că şi acest amănunt va rămâne neinvestigat, în cazul de faţă? cu scopul clar, vizibil, de a o scoate iresponsabilă pe criminală.
Aşa cum va rămâne în veci nelămurită şi – de exemplu – identitatea celui/celor care îi furnizau droguri criminalului Vlad Pascu. De reţele nici nu mai discutăm.
Cum puteţi să-i cereţi nenorocitului acela de băiat de bani gata, abia ieşit din balamuc, să nu se drogheze? A propos: cum de mai are carnet de şofer Vlăduţu Mic, abia externat dintr-un spital psihiatric? That is the question, cum obişnuieşte să zică Doamna Dăncilă.
PS. Ministrul a trimis la Vama Veche Porcul de Control. Că acolo e plajă cu topless.
PPS (7,62 mm). Părinţii monstrului – el, celebru cămătar şi ea, samsar imobiliar de mare calibru – dau un soi de comunicat de presă în care vorbesc de ceea ce le “e dat să ducă”. Păi le e dat să ducă agresivitatea şi nesimţirea pe care le-au sădit în sufletul odraslei. Nimic mai mult.
Bună idee - dar uite una și mai strălucită: să înființăm un ONG cu numele de URSULECO, care să colecteze fonduri pentru achiziționarea de prezervative pentru urși.
Poţi muri dacă bei doi litri de apă, deodată. Sau trei, sau patru.
Reţineţi că niciodată nu s-a afirmat aşa ceva despre bere.
- Bună ziua, suntem Compania Vodafone.
- Puteți să fiți și Batalionul Vodafone.
- N-ați vrea să ne acordați 5 minute?
- N-aș vrea.
- Ei, atunci vă lăsăm, o să revenim altădată.
- Într-o altă existență, cu plăcere.
Ultima oară când am dat admiterea la IATC București/ Teatrologie-Filmologie, adică în 1973, am reușit datorită unei cărți pentru copii, sunt absolut convins de asta. Una dintre probe era Istoria Culturii – adică o materie de care nici profesorii noștri de istorie din gimnaziu și liceu nu păreau să fi auzit. Pe scurt, dacă știam câte ceva în domeniul ăsta, era categoric din ce mai citisem în timpul liber. Și din Istoria omenirii de Hendrik Van Loon, într-o traducere românească de dinaintea WWII, împrumutată de la o cunoștință de familie. Examenul acela l-am luat grație – în primul și în primul rând – cărții lui Van Loon. Despre care am aflat acum câțiva ani, când a fost reeditată la noi, că e o carte pentru copii. Le-am cumpărat-o nepoților mei.
În filmele de la Hollywood, când apare o scrisorică, un bileţel, un răvaş scris de o mână oarecare, fie ea a lui Clark Gable sau a Lizicăi Taylor, sau a cui mai vreţi dvs., totdeauna, dar totdeauna! literele sunt toate majuscule, litere de tipar. Analfabeţii dracului.
Eu cred sincer că în arhivele de la Vatican se află fişa mea de cont la Banca Internaţională a Religiilor, înălţată la Domnul Faliment acum vreo 25 de ani. Şi care, decedată cum e, tot mai stă cu curul pe nişte parale de-ale subsemnatului. Că tovarăşu Statul, când i-a înregistrat decesul, i-a anunţat pe fraierii de-alde mine că-şi pot recupera banii dând BIR în judecată. Ceea ce eu n-am mai făcut, mulţumindu-mă să-i înjur de mămica lor şi pe tov Statu şi pe BIR. Detalii, la tov Dinu Săraru.
Discuţie aprinsă, pe Facebook, despre Tudor Vornicu, vedeta TVR din anii 70-80.
Că, securist cum era, a murit la timp. Nu poţi spune chestia asta decât dacă te gândești că, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi legat revista 22 de el. Dar, vă dați seama, s-ar fi legat degeaba, că el tot ar fi pus la cale vreo Antena1TV. Din economiile lui de redactor la TVR.
O amintire: prin 1980 sau 1981, revista lunară Teatrul, al cărei colaborator eram de 4-5 ori pe an, m-a trimis să fac un reportaj despre emisiunea lui Vornicu. El m-a primit destul de amabil, pot zice, m-a lăsat să mă holbez la camerele de luat vederi și la ce mai era pe acolo, iar o machioză chiar m-a întrebat dacă nu vreau să-mi scoată ochii mai expresivi. În rest, bucătăria emisiunii nu m-a dat pe spate, nu mi s-a părut că se întâmplă cine știe ce minuni pe acolo (recunosc că eram destul de snob pe vremea aia, ca urmare a faptului că eram unul din cele doar câteva sute de cetăţeni ai RSR la curent cu filmele occidentale), iar Vornicu nu mi s-a părut o personalitate fascinantă, ci doar un tip autoritar. Așa încât cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în regia de montaj, unde erau mai multe televizoare, pe care se vedeau diferite alte lucruri. Și unde se aflau două doamne arătoase și elegante (”din pachet”). Și pline de haz. La un moment dat, pe un ecran a apărut mutra lui Ceaușescu, care ținea un discurs. Iar atunci, una dintre ele i-a spus celeilalte să lase totul și să-l asculte cu atenție pe Ceașcă.
”Nu te simți, dragă, pătrunsă?” a mai întrebat-o ea. ”Nu, de loc” a răspuns aceea privind cu atenție între propriile sale picioare.
Mi s-a părut singurul moment simpatic din ziua aia.
Tot citesc la postări Facebook de genul “I-am spus lui Iohannis să”, ori “Geoană nu m-a ascultat când”… etc etc. Și mereu mi-aduc aminte de doamna Natalitza Kiritzoaya, custodele Muzeului de Artă Modernă din Pashkany. Care, conducând un grup de vizitatori, le-a spus, arătând spre un tablou, “iar așiesta este un Kicaso”. “Se zice Picasso”, a corectat-o unul din grup. “S-o fi zicând, da’ tu șini kyzda mă-ti ești?” a replicat dumneaei.
Îmi iau libertatea să-i răspund aici autorului articolului de mai sus. Aşadar:
Dragă Paulică Frânariu
Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol de la Nottara în care trei tineri actori en vogue îşi aprindeau ţigările, în timp ce în sală se răspândea mirosul inconfundabil de marijuana…
Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol prezentat la Festivalul Naţional de Teatru, în care cinci sau şase tinere şi drăguţe actriţe începeau să fumeze, iar în sală se întâmpla ca mai sus…
Poate n-ai mai fi fost atât de categoric.
De-aia zic eu: DUCEŢI-VĂ LATEATRU!
Stăpânirea iar vrea să ia bani de la Cultură. Să ia de unde n-a prea dat. Şi să pună vitregitele “instituţii” să aducă bani la bugetul Ţerii. Apucătura asta nu-i nouă, era de aşteptat din partea unora care n-au prea mers la şcoală, iar la Operă ori teatru, nici atât. De altfel, şi ăi din anii 80 au făcut exact acelaşi lucru – or fi fost babacii ăstora de acum? tot ce se poate. Dar comuniştii de atunci le-au lăsat, chipurile, o portiţă de scăpare artiştilor: să câştige câte ceva pe alte căi. De pildă, în foaierele teatrelor au fost instalate flippere, jocuri mecanice, bunicele păcănelelor de acum. Iar la şedinţa cu conducerile “instituţiilor de cultură şi artă”, unde li s-au comunicat şefilor acestora cele hotărâte de CâCî, directorul Operei din Bucureşti, am uitat cine era, s-a ridicat şi a zis: “bine, dar în cazul ăsta, o să ne permiteţi să dăm spectacole de striptease, ca să mai vină publicul la manifestările noastre artistice”. “N-o să vă permitem aşa ceva”, a răspuns tipul de la Câcî, “dar o să vă dăm voie să editaţi nişte reviste proprii, pe care să le vindeţi la chioşcuri”. Am publicat şi eu de mai multe ori, în paginile lor. De exemplu, în Cortina, Bucureşti, martie 1989, pag. 47 şi ulterior, în Jertfa, Bucureşti, mai 1990. Despre cine încasa grosul paralelor din vânzarea acestora mai vorbim mâine. Povestea e lungă.
*
O altă „oportunitate” pusă la dispoziţia teatrelor şi căminelor culturale din până şi ultimul cătun a fost înfiinţarea de aşazise videoteci. Cu plată, evident. Să ne înţelegem: n-a existat nici o hârtie, nici un act care să vorbească de asta. Dar erau tolerate. Să zicem, semi-legale. O asemenea înjghebare „culturală” consta într-un videoplayer VHS, un televizor uneori color şi câteva bănci de scândură nefinisată. Videocasetele Video Home Systems aveau rezoluţia de maximum 250 de linii (televizoarele obişnuite din casele oamenilor aveau rezoluţia, respectiv claritatea imaginii, de 625 de linii, nici aceea prea grozavă, dar, oricum, mult mai bună) – şi asta, numai dacă erau „la mâna-ntâi”, adică la prima transpunere pe suport magnetic analogic, pe bandă. Dar, cum quasitotalitatea videocasetelor care circulau la noi erau piratate, ele se aflau la a doua, a treia, sau Dumnezeu ştie la a câta copiere şi răs-copiere. Aşa că ce vedeai acolo erau mai mult nişte umbre.
Cum era, de pildă, Zbor deasupra unui cuib de cuci, pe care l-am văzut, prin 1984 sau 1985, la teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Sau Ultimul tango la Paris, la Teatrul Naţional. Asta, cu toate că aşa o pornografie n-ar fi avut loc nicicum pe vreun ecran din ţara noastră. Nici măcar la Cinematecă, unde mai scăpa, uneori, câte o peliculă „neconformă”. Ce se întâmpla, însă, cu încasările rămâne un mister. Nu ţin minte să fi căpătat bilet la vreuna din videotecile pe la care am trecut prin anii aceia.
Responsabilii, adică bişniţarii care exploatau activitatea aceasta, erau întotdeauna din rândul „cadrelor”. Mai mari sau mai mici, mai de la ţară, sau din buricul târgului Capitalei. Metodişti de pe la Casele de Cultură, băieţi cu Ştefan Gheorghiul, sau simpli şăfi de cămine culturale din Fundu Ţării. Cei mai mulţi au ajuns bine după Revoluţie. Unul, chiar director general al Televiziunii Române.
Îmi pare rău, dar nu-i mai ştiu pe ăştia tineri. Vorbesc de actorimea şi mai ales, regizorimea nouă, de la apariţia universităţilor-SRL încoace. Am ajuns ca Margareta Bărbuţă. Habar n-aveţi cine a fost. Critic de teatru, traducătoare, ba chiar activistă CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) la un moment dat. În ‘91, ne-am întâlnit la o premieră, la Nottara. E vorba de Ospăţul lui Balthazar, spectacol pe un text de Benjamin Fundoianu, de inspiraţie biblică. Punerea în scenă începea, ca să zic aşa, încă din foaier, unde pe toţi pereţii erau întinse nişte ditamai cearceafuri cu citate din Biblie.
- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.
- O fi, zice doamna Bărbuţă, că dumneavoastră, ăştia tinerii, aţi citit mai multe.
Cred că am râs măcar trei zile după aia.
Conflictele se înmulțesc
pe-ntreg rotundul pământesc…
Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că e cu zgaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, iar în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică doar mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei…
De reținut că, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, n-a trecut nicio zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă! Din fericire, toate aceste confruntări (în Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie, Irak, Siria, Cecenia, Georgia, mai nou în Ucraina) au fost doar regionale, chiar dacă – direct sau indirect (furnizare doar de armament, tehnicieni și bani) – în cam toate aceste războaie erau angajate marile puteri economico-financiare și militare ale lumii: de o parte Vestul (Statele Unite și aliații lor – NATO, Japonia, Australia etc.), de cealaltă parte Estul (Rusia și îndoielnicii ei aliați din fosta Uniune Sovietică, așa ca nevolnicul Belarus în clipa de față, din Europa – micuța și multdubioasa Ungarie orbaniană, din Asia – Siria, Iran, Coreea de Nord, China, din Africa subdezvoltată și din America de Sud, precum Venezuela cu marile ei probleme interne, asta deoarece ea nu poate să conteze în sensul și la nivelul dorit pe presupușii amici din BRICS, îndeosebi acuma cu prelungitul și istovitorul război pe care-l duce împotriva Ucrainei).
Căci, de la Petru cel Mare încoace și potrivit Testamentului acestuia, necontenit țarii ruși, inclusiv cei roșii (Stalin cu precădere) au urmărit ba expansiunea în Vest (spre Europa nepravoslavnică, căutând prin toate mijloacele să facă vrajbă între francezi și englezi), spre Est (Orientul Îndepărtat) și, mai ales, spre Sud (Transcaucazia, provinciile românești și Marea Neagră, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, astfel încât să o transforme într-un „lac rusesc”).
Numai că de fiecare dată (mai puțin imediat după al II-lea război mondial, când anglo-americanii i-au dat lui Stalin mână liberă în vasta sa sferă de influență), redutabilul tandem anglo-francez, „părintele” celui anglo-american din ultima sută de ani (mai exact de când Statele Unite au devenit principala putere planetară), a izbutit să reteze ghearele rușilor, ulterior ale sovieticilor: războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept consecință imediată pentru noi eliberarea principatelor de muscali, iar în anul 1859, cu sprijinul francezilor și încuviințarea otomanilor, unirea Moldovei cu Țara Românească; războiul ruso-japonez din 1904-1905, care a făcut din Japonia învingătoare (firește, cu un consistent ajutor britanic) și angajată pe calea reformelor moderne – după Restaurația Meiji din 1867 - principalul „actor” politico-economic și militar din Orientul Îndepărtat; „Miracolul de pe Vistula” din anul 1920 sau strălucita victorie a polonezilor în crâncena bătălie cu sovieticii de la porțile Varșoviei; ținerea în șah a Armatei Roșii (din decembrie 1939 și până în martie 1940) de către micuța și curajoasa armată finlandeză, de unde Hitler a tras concluzia că rușii constituie o pradă rapidă prin Operațiunea Barbarossa; destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul lungului război rece, proces istoric la care a contribuit nițel neizbânda sovieticilor în războiul din Crimeea, iar în mod decisiv a contribuit retragerea lor cu coada între picioare în 1989 din Afganistan, după aproape zece ani de lupte și mari pierderi (umane și materiale), pierderi provocate de afgani cu avansatul armament american.
Ce anume l-a determinat pe satrapul Putin să ordone armatelor sale, pe 24 februarie 2022, atacarea din mai multe părți a Ucrainei, încredințat fiind că nici de data asta ucrainenii și diplomații străini nu vor riposta, taman ca la ocuparea Crimeei în anul 2014?
Aparent (punct de vedere susținut de toți filorușii), Putin și ai lui au vrut să le dea o lecție militaro-muscălească atât oficialilor NATO, care au ignorat avertismentele kremliniste de a nu se extinde spre granițele Federației Ruse, cât și sculelor prooccidentale de la Kiev – Zelenski și ortacii acestuia (cică, susține propaganda rusă oficială, „operațiunea militară specială” are ca scop denazificarea și demilitarizarea Ucrainei).
În realitate, Hitlerul de la Kremlin a urmărit și continuă să urmărească două strategii:
1) Prima este politică: pentru ruși refacerea Uniunii Sovietice, iar pentru chinezi și ceilalți pretinși prieteni din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) și din sfera de influență, multipolaritatea lumii în construcție, după o temeinică destrucție, mai exact fragilizarea Vestului și detronarea Statelor Unite din postura de lider mondial (economic, financiar, politic, tehnic, militar, geostrategic), locul lor fiind la o adică luat de Estul marxisto-expansionist, precum și de țările emergente, suprapopulate și doldora de sărăcie lucie, din alianță.
2) A doua strategie este eminamente economică: întrucât este știut că din totdeauna rușii au transformat exportul de petrol și gaze într-o redutabilă armă politică (pentru „frații” ucraineni în mod deosebit, deși conductele rusești treceau prin țara lor), aceștia, cu ajutorul unor companii americane au descoperit pe platoul continental al Peninsulei Crimeea însemnate resurse de petrol și gaze, fapt care le-ar fi asigurat independența energetică, adică descotorosirea de muscali și năravurile lor. Numai că respectivele zăcăminte au alarmat atât de mult Moscova, încât în anul 2014, invocând diverse motive de ordin istoric și social, ea și-a trimis trupele și a ocupat peninsula…
N.B.: Tabloul luptelor politice și al conflictelor militare ar fi incomplet fără menționarea recentei lovituri de stat din Niger, lovitură nu știu dacă pregătită, dar în mod sigur dirijată de Moscova și Beijing, nicidecum cu lăudabila intenție de a veni în ajutorul enormei mase de săraci din acest stat african, că doar rușii și chinezii au hoardele lor de sărăntoci, ci cu perversul scop de a-i izgoni pe occidentali din țară (francezii importă mari cantități de uraniu pentru centralele lor nucleare) și de-a le lua ei locul. Dacă se va întâmpla asta, tot ce se poate ca, peste puțin timp, africanii antioccidentaliști să simtă pe propria piele dura justețe a spusei: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”.
Cum este raiul? Nu știm. Nu l-a descris nimeni. Nici Iisus. Nici Sfântul Pavel.
Puține efulgurații mai găsim la Sfinții Părinți, la Sfântul Ioan Gură de Aur, dar insuficient ca să ne facem o imagine deplină a lui. Povești. Precum povestea că nu noi, ci sufletele noastre vor ajunge în rai dacă, în viață, respectăm preceptele bisericești. Iar dacă vom învia, vom învia nu ca oameni, ci ca duhuri. Dar după cum nici un mort nu a înviat să ne spună cum a fost dincolo, în rai, nu ne rămâne decât iluzia. Iluzia de a ni-l imagina. Oricum, dacă e bine dincolo, mai bine ca aici, nici un mort nu se mai întoarce, nu mai învie, așa cum spun bocitoarele din Țara Făgărașului. Însă după unele observații pe care le putem face în lumea în care trăim, am putea să ne facem o idee despre rai.
Zilele trecute, alungat de canicula din București, am ajuns în zona vâlceană a Băilor Olănești, unde nu mai fusesem niciodată. Și am străbătut-o cu pasul cât am putut, peste 100 de kilometri, suficient ca să spun cu certitudine că în rai nu există indicatoare, cum nu există nici aici, în această zonă. În afară de o săgeată de la margine de oraș, care spune „obiectiv turistic”, nu mai urmează nimic. Doar drumuri de țară sau de munte, poteci, văi cu pietriș, ca drumurile spre satele Șuta, Pietrișu, Comanca, Tisa, Gurguiata sau „Piatra Scrisă”, o adevărată aventură pe drumuri desfundate. Îmi imaginam și ce se întâmplă când plouă. Sau când e prăpăd ceresc, cum a fost aici nu o dată, când izvoarele miraculoase, balneare, au fost distruse, astupate. Acum însă n-am avut parte de nimic potrivnic. Nici lipsa indicatoarelor nu mă deranja, fiindcă mă imaginam în rai. Aici, oriunde privești cu ochii, natura e divină. Cred că el, cuvântul divin, a fost creat ca să-i atribuim naturii divinitate, deși ea e bestială, nu are nici un Dumnezeu.
Singura legătură cu lumea există dacă se întâmplă să apară vreun om, să-l întrebi unde te afli și încotro e mănăstirea pe care o cauți, dar se întâmplă rar acest lucru, fiindcă aici oamenii duc o viață sedentară, iar turiștii nu caută nimic, decât grătare și să stea cu burta la soare. Burta, ce indicator e burta. Eu îmi imaginam că în rai nu sunt burtoși, dar realitatea m-a contrazis.
Am participat la sărbătoarea orașului, care a marcat 496 de ani de atestare documentară. Pe o scenă de la marginea Parcului Central erau cei mai grași oameni pe care îi are acest oraș. Nu sunt oameni, sunt butoaie. Iar lauda lor pesedistă că au făcut minuni din Olănești este pe măsură, adică e umflată, fără acoperire.
Cred că nici unul dintre acei umflați nu au văzut drumurile pe care scrie în oraș „obiectiv turistic”. Eu le-am bătut pe toate, sunt abandonate, desfundate. Și cred că atunci când va ploua, vor fi impracticabile. Am cucerit per pedes toată zona. Acum stăpân este praful. Să nu treacă vreo mașină, că ieși din rai! Așa sunt drumurile care au în oraș indicatoarele Schitul Bradu, Mănăstirea Frăsinei, Tisa, Piatra Scrisă, Mănăstirea Tuturor Sfinților sau Lacul cu nuferi. Cel puțin aici, lacul e total neîngrijit, deși e cât o băltoacă, în două trepte, un lac în scară, iar nuferii uscați de anul trecut îi sufocă pe cei vii. Totul e murdar și fără nici un indicator. Ba pe un copac stă lipit, sfidător, acest afiș: „În fața hotelului Parâng există un magazin cu haine din Polonia”. Nici un consilier al primăriei nu vede această mizerie? Lacul nu are nici un administrator, și acolo, zilnic, vine trenulețul cu turiști și copii, care sunt aduși să vadă „minunea naturii”! Nu merită un panou cu câteva informații?
Cum ieși din localitate, nu mai există nici un semn. NU există decât informația de la om la om, dacă îți iese cumva vreun om în cale. Dar sunt rari, cum am spus. Oamenii au venit la tratament, adică se bălăcesc într-o piscină de mucava și stau cu burta la soare. Tratamentul înseamnă pentru ei sedentarism, nu sănătate. De aceea și sunt atât de umflați. Se ghiftuiesc și stau tolăniți. Moarte curată. De aceea am și numit Aleea Izvoarelor, Aleea Vieții și a Morții. Și ce minunată este Aleea. Unică în țară, ca o faleză montană de unde privești mersul sălbatic, șerpuitor, al râului Olănești. El curge năvalnic, ca o apă de munte, în cascadă. Dar trebuie să te uiți în jos, nu înainte, să nu dai de burtoși. Într-un om cu slănini de zeci de kilograme pe el, vezi moartea. El nici nu știe că mersul lui legănat, greoi, gâfâit, este din cauza grăsimii, care i-a strâmbat și fața. Pe o distanță de 100 de metri, numeri 200 de umflați!
Când grupul de fruntași ai urbei, după discursurile sforăitoare, blagoslovite de un popă, au coborât de pe scenă și au început să facă o baie bășinească de mulțime, m-am apropiat și eu de gigantissimul Președinte al Consiliului local, m-am prezentat și i-am spus că vreau să-i iau un inteviu. Mi-a spus grăbit că nu se poate, că e foarte ocupat. Așteaptă atâția oameni cu mâinile întinse spre el. Dar nu vreau decât să vă pun o singură întebare, i-am zis. Da, ce întrebare, spuneți repede, că mă așteaptă lumea. Câte kilograme aveți? Asta a fost întrebarea mea. S-a speriat și a fugit. Dar un consilier rotofei, ca un cartof de 100 de kile, ce se ținea după el, mi-a spus că așa sunt oamenii aici, e orașul cu cei mai mulți voinici din țară, ca să arătăm cât de bine se trăiește în România. Grașii noștri, domnule, sunt semnul prosperității! Putem câștiga și concursurile americane de greutate. Da, i-am dat dreptate. Oricum, președintele local este dublu decât Iohannis, dacă ar candida la președinție, am avea un dulap dublu.
Dar eu știu că tratamentul universal, leac la toate, nu este grăsimea, sedentarismul, medicamentele sau apa iodată, ci mișcarea. Ori timp de două săptămâni, cât m-am învârtit și eu prin zonă, nu am întâlnit pe nici unul dintre cei care se plimbau seară de seară pe Aleea Burtoșilor. Eu am o memorie a chipurilor formidabilă, citesc omul după față. Sigur, trebuie precizat că erau burtoși din toată țara. Unul și unul. Al căror mers dezechilibrat le desfigura figura. Asemenea fețe pocite n-ai să vezi nicăieri pe lume, nici în filmele dystopice. Să vedeți ce scandal făcea o burtoasă că nu poate urca scările până la „Turnul cu bar” al Aleii! De aceea, Aleea Izvoarelor mai poate fi numită și Aleea Patibularilor.
Și e atât de minunat când ieși din oraș, din aglomerația de vile și hoteluri! Abia după ce ieși din zona de clădiri și intri în pădure, începe raiul, tratamentul adevărat, mersul prin desișuri. La vila unde am locuit, Vila „Alpina”, cu un proprietar destoinic, Virgil Baicu, am avut șansa să mă întâlnesc cu doi prieteni, Rex și Lup, câini negri, de rasă ciobănească, care au fost călăuzele mele. Ei mă duceau pe munte, pe toate cărările, erau niște parteneri de călătorie ideali. Și mereu vânau tot ce mișca în pădure. Iar când le cântam, stăteau lângă mine, le plăcea cântecul. Ce le cântam? Evident, „Cântecul Neînregimentatului” din ISTORIA LITERATURII NEÎNREGMENTATE, care se potrivea de minune cu ceea ce făceam acolo: Neînregimentatului îi place,
Sus la munte, sus la munte la izvor,
Liber și să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor!
Și chiar urcam la izvor. Pe singurul drum normal, drumul făcut de Ceaușescu din beton, care lega heliodromul de la Tisa de vila sa, dinspre Sanatoriul „1 Mai”, ridicat în anii ‘50 de staliniști, există mai multe izvoare. Și lângă fiecare izvor este ridicată o troiță. Că așa este la români, unde există un izvor de la natură, există și o troiță făcută de om. De ce? Ca după ce omul bea apă de la izvor, să se închine la troiță, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru apa pe care i-a dat-o.
Olăneștiul este ca o fântână arteziană a izvoarelor. Și a troițelor. Ca în rai. În Țara Făgărașului, locul meu de obârșie, în loc de izvoare, sunt fântâni. Și lângă orice fântână, o troiță. Care mi-au inspirat filmul eseistic Fântâna credinței. Apa și troița sunt cele două peceți sacre ale țăranului român.
Și pe drumul de beton, există troița Sf. Dumitru, apoi, la vreun kilometru, troița Sf. Maria. Ele sunt ridicate de neamul lui Baicu, gazda mea. Vă recomand acest loc, este o minune, tratament pur, absolut. De la vilă, direct în rai pe poteca de munte, protejat de câini, și la izvor, la troiță, la masa de acolo, unde am scris toate aceste gânduri. Îmi regăseam deprinderea originală a scrisului, fiindcă era tastelor, a computerelor, ne-a făcut să uităm ce înseamnă condeiul.
Și câinii au un simț colosal al potecilor. Când ei o luau prea vârtos înaintea mea, se opreau și se uitau în urmă, mă așteptau, să ajung până la ei, apoi o luau iar la deal. Ei nu merg, ei aleargă. Și ciulesc urechile. Aud orice mișcare a pădurii. Aud și ce se petrece sub frunziș. Și la rădăcina câte unui arbust, dau frunzele căzute la o parte, scormonesc pământul cu o viteză amețitoare și prind ce mișcă acolo, câte un șoricel. Altă dată, au prins și un șarpe. Sunt formidabili, cum știu să facă liniște și curățenie! Lup, cu figura lui de lup, mergea înainte și avea salturi de panteră când descoperea vreo mișcare la rădăcina unui arbust. Parcă era o vulpe de la Polul Nord, care se scufundă prin zăpada înghețată să prindă șoareci. Rex îi ținea isonul, dar era mai înțelept, nu se aventura prostește. Lup se avânta și în prăpăstii. Ba la izvorul „Sf. Dumitru” (ce coincidență cu biserica unde am fost eu botezat cu acest nume!), se scălda în bazinul de acolo. Pădurea era curtea lor. Ei erau stăpânii ei. O pădure fără câini e un loc unde domnește dezordinea. Și e o binecuvântare că nu întâlnești aici burtoși. Rar vezi câte un om, și acela e suplu.
Cine e atletul care aleargă prin rai și face fitness? Și cântă. Și câinii pe lângă el. Deodată se aude o bubuitură din cer, care anunță ploaia. Parcă era trompeta apocaliptică. Pe aici au mai fost inundații, dar nu și în rai. Raiul. Isihie. Liniște absolută. Urci scara pentru contemplarea lui Dumnezeu. Și câinii latră. A apărut Luna. Latră la Lună. Ei latră la tot ce mișcă. Și luna se mișcă, nu-i așa? În rai, indicatoarele sunt câinii care latră, lupii sau leii care urlă, greierii care greieră, veverițele care… ce fac veverițele?
Uite, au fugit de câini și s-au ascuns în troița „Sf. Dumitru”. Și ce fac acolo? Se închină. Știu și ele ce-i păcatul.
Zise adineaori cineva, pe Facebook, că trebuie aplicate “măsuri dure”. Dacă aplici măsuri dure, doctorii pleacă, au mai făcut-o. Sigur, în măsura în care știu vreo limbă străină, iar ăștia de la Urziceni e clar că n-o știu nici pe-a lor.
Toată lumea urlă că ei nu manifestă empatie. Dar în țările unde ajung (cei ce ajung), putem fi siguri că dau dovadă de empatie. Empatia, la noi, e marfă de export.
P.S. Aș fi curios cine i-a dat patalama doctorașului care era de gardă și care dădu în seara asta o declarație la televizor.
*
INTERESANTĂ COINCIDENŢĂ
Piedone, fostul și actualul primar băgat în puşcărie pentru partea lui de vină în moartea celor 64 de tineri arşi la Colectiv, a găsit de cuviinţă să-şi facă publicitate la biserica din Costeşti, Argeş, ridicată pe locul unei vechi biserici în care au ars de vii 116 oameni, în 1930. Nu ştiu cum să calific gestul său.
Aud că brava Justiţie Română, care îi achită pe călăii inginerului Ursu, îl pune pe fiul victimei să plătească cheltuielile de judecată (care, în cazurile judecării unor infractori oarecare, rămân în seama statului). Aşa procedau şi tribunalele lui Hitler: trimiteau familiei celui împuşcat nota de plată pentru gloanţele trase. https://romania.europalibera.org/a/decizie-definitiva-gheorghe-ursu/32522421.htm
*
În fine, după 11 ani de la inaugurarea măgăoaiei numite Biblioteca Naţională - care, de altfel, a adăpostit şi adăposteşte tot felul de bairamuri şi instituţii la fel de dubioase – şi după închiderea ei pe motiv de ploşniţe şi păduchi, cineva observă că vacii noastre nu-i e bine, că uite, vine tata cu pielea ei în băţ. Şi trimite cărţile şi ziarele din subsol la iradiere cu diverse bombe atomice. La scurt timp după aceea, se va constata că se vor fi terminat banii pentru cobaltul radioactiv, iar mărunţişul rămas ajunge doar pentru o primă directorială. Nu ne vindem ţara, CPLM!
La Antena3: CONDIMENTAREA CREATIVĂ. Probabil, vor să ne pună sare pe coadă.
*
Nume bărbătești: Marilen, Silvian, Claudian, Lilian, Feliciu, Venus. Atrag respectuos atenţia onor publicului cititor că n-am inventat nimic.
*
Actualul film Oppenheimer ne dă ocazia să reflectăm o clipă: doi oameni, el şi Alan Turing, au câştigat războiul mondial. Cu amândoi, societăţile lor democratice nevoie mare s-au şters la …nas. Cu democraţia nu te joci.
*
Într-un interviu din 1946, Einstein a spus că întrevede trei mari pericole la adresa omenirii:
- Forța nucleară, aflată la îndemâna unor politicieni imaturi (”infantili” a fost termenul folosit).
- Explozia demografică. Favorizată de progresele medicinei, dar nu numai. ”Peste 20-30 de ani, tunisienii, marocanii și algerienii vor fi de trei ori mai numeroși decât francezii get beget”, i-a spus el ziaristului (care era faimosul abbé Pierre).
- Explozia informațională (”psihică” a numit-o el) – provocată de massmedia. Atunci când cei mai săraci vor putea să vadă, la televizor, cum trăiesc cei mai bogați, omenirea va avea o problemă – cam în acest sens s-a exprimat el.
Şi băgaţi de seamă că toate astea se întâmplau într-o vreme când nu exista Internet.
*
SALVAȚI-L PE SOLDATUL KING! Unde ești, nene Spielberg?
1. “Sonete franţuzeşti”? Ce-s alea? Două catrene plus două terţine, cumva?
2. “Să revinim”. Şi ne mai mirăm de prostiile pe care le spun absolvenţii la bacalaureat…
Reviniţi, dom’ profesor!
*
Pe vremuri, îi citeam în România literară pe Şerban Cioculescu, Geo Bogza, D. I. Suchianu şi alţii de aceeaşi mărime. Şi pe domnul profesor Nicolae Manolescu, desigur. Astăzi, îl citesc cu acelaşi interes pe dl. prof. N. M., care, printre altele, ia în discuţie (şi bine face) nivelul tot mai sărăcuţ şi amărât al ştiinţei de carte în patria noastră – folosindu-se de exemple culese din bogata producţie a câte unui Ceahlău din câmpul literaturii de răspândire comunală ori judeţeană de pe la noi. Demersul are doza sa de gratuitate, căci oricine l-ar face de râs pe veleitarul sfertodoct, acela tot pe răutatea şi invidia confraternă va da vina, sărăcia sa cu duhul fiind întotdeauna condimentată cu niţică paranoia. În ce mă priveşte, sunt de părere că dl. prof. N. M. nici n-ar fi nevoit să caute prea departe. Ar fi suficient să arunce o privire chiar în a sa Românie literară. Numărul 28 din 7 iulie 2023, pagina 20.
În ultima săptămână, șase crime și tentative, la Craiova, Timișoara, Satu Mare, Rovinari, Turnu Măgurele, în Argeș… Văd că e boală care se ia. Încep să cred că aveau dreptate comuniștii, că nu lăsau să transpire nimic de genul ăsta în presă. Că electoratul, alegătorii se iau unii după alții. Unde mai pui că-i excită și imaginile din Franța.
Încep să mă conving tot mai temeinic că Civilizația IT (Information technology) va fi, de fapt, Planeta Maimuțelor.
21.04.2023:
I-auzi, i-auzi: elevii care dovadă de violență la școală vor putea fi exmatriculați, așa zice madam Sinistră a Să-Zicem-Educației. Pe vagabondul repetent de trei ori, deja alcoolic și drogat, care sare cu cuțitul la amărâta de profesoară – să vă spun eu unde-l doare că-l dau ăștia afară?
Am petrecut odată câteva zile în orașul São Paulo, pe atunci, campionul criminalității și al infectării cu SIDA din America Latină. Sunt multe de spus despre atacurile zilnice de acolo și reprimarea lor, nu numai de către poliție. Infractorii de pe trotuare, care smulgeau poșetele femeilor și o rupeau la fugă cu viteză de sprinteri olimpici, aveau cam 14-16 ani, așa că nu puteau fi băgați în pușcărie. Uneori puteau fi văzuți morți, pe străzi, dimineața în zori, iar ziarele scriau atunci despre ”escadroanele morții”.
Localnicii (cu care am discutat despre asta) ziceau că escadroanele acelea sunt, de fapt, sectoriștii din cartier: ce nu puteau rezolva în timpul serviciului cu carnetul de amenzi rezolvau noaptea, când plecau de la slujbă, cu pistolul. Dacă vedeau o mogîldeață sărind, noaptea, gardul unei vile elegante, nu mai puneau întrebări.
*
“Față de RomâniaTV, OTV-ul lui Dan Diaconescu părea BBC”, zice azi Andrei, gineri-miu. Rezon.
*
Cea mai cumplită crimă împotriva umanității este să prostești gloata. Adică să dai maselor ideologie. Și să pretinzi că i-ai pus să conducă pe cei care trebuie conduși. (Ceea ce e o minciună mare cât Statuia Aviatorilor, fiindcă de fapt îi stăpânești tu, satrapul, prin tot soiul de interpuși și trepăduși.)
*
La televizor, unul neras, nepieptănat, cu ochi de crap din plachie și privire care fuge ba la dreapta, ba la stânga, dacă ar urca în autobuz după mine, sigur mi-aș feri buzunarele. E deputat, dragul de el.
*
Am terminat liceul în 1966, ultima serie cu 11 clase. Am fost o excepție. Asta, în primul rând fiindcă eram unul dintre cei 4 băieți dintr-o clasă de Uman, de 44 de elevi. Iar clasa asta era una dintr-un liceu provincial cu rezultate aproape excepționale în materie de matematică-fizică-chimie și aproape nule, în rest. Aproape toți colegii mei de la Real au intrat din prima – în general, la Politehnică – procentajul de admiși fiind efectiv impresionant, la nivelul celor mai bune licee din București. În ce mă privea, am fost o excepție fiindcă în ultimul nostru an de liceu, naiba știe de ce, nici un coleg de la Real n-a trecut de faza județeană a olimpiadelor de științe exacte (de unde, până atunci, în fiecare an ajungeau câțiva în etapa națională, ba o mai și câștigau). În schimb, am ajuns eu în faza națională a olimpiadei de Literatura Română, fiind unul din cei doi reprezentanți ai regiunii noastre acolo. Asta mi-a permis să dau Bac-ul, căci altfel, profa de Chimie mă lăsa corijent.
La întâlnirea de 30 de ani de la Bac, singura la care m-am dus, au luat parte cam o treime dintre cei 150-160 câți număra promoția. Ca de obicei în împrejurări din astea, s-au prezentat numai cei care aveau cu ce se lăuda. Trebuie să spun că aproape toți colegii mei erau de la țară, din satele sărace ale zonei, mulți dintre ei locuind tot timpul liceului la internat. Iar în 1996 stăteam de vorbă cu câțiva oameni cu cariere impresionante: diplomație, comerț exterior, administrație centrală (ministere). Adică cu niște umeri teribil de înstelați.
Da, așa era pe vremea lui Ceașcă, ajungea poporul până la stele. Iar la următoarele aniversări ale bacalaureatului nostru nu m-am mai dus.
Cică a luat șpagă 20 de milioane de euro și Statul Cel Rău i-a confiscat 3 milioane și i-a dat niște ani de pușcărie, pe care n-o să-i prea facă, pe motiv de vârstă. Câștig net – 17 milioane, bună afacere. Dacă Statul Cel Tâmpit și Nemernic i-ar fi confiscat și pe ăi șapteșpe, ar fi avut din ce le mări lefurile la profesori. Dar nu vrea să le mărească, nu cumva să câștige telectualii cât chelnerii de la restaurantul Parlamentului.
*
Pe vremuri, existau niște răhățele, un fel de jucării cu ventuză, de lipit pe dinăuntru în ”lunetă”, adică în geamul din spate al mașinii. Una era o palmă deschisă, o pălmuță cu arc, bâțâindu-se în mersul zdruncinat al mașinii. Era cunoscută sub numele de Ceaușescu, fiindcă ăla era cel ce făcea cu mâna mulțimii, din mersul mașinii. Iar cealaltă era un cap de cățel, tot pe arc, care se clătina afirmativ, în ritm cu pălmuța. I se spunea Păunescu, fiindcă marele poet cu acest nume era cunoscut de toată suflarea drept principalul claqeur, principalul aplaudac al lui Ceaușescu, figura cea mai publică ce încuviința în delir tot ce spunea și făcea Cârmaciul.
Astăzi, deși Ceaușescu e mort, rolul acesta i-a rămas câte unui bărbat neînfricat. Și cu stomac rezistent.
*
DESPRE ARMĂSĂRIZAREA ȚÂNȚARULUI
La Digi24, care nu e, totuși, cea mai tâmpită televiziune din patria noastră, există concurenți redutabili, o ”știre” rumegată câteva minute bune: că o ființă de sex femelin care voia să intre în clădirea Parlamentului avea în poșetă 4 gloanțe. Nevinovatul de reporter, care n-a făcut armata și nici nu s-a documentat în vreun fel, le numește ”cartușe”, comițând astfel o serioasă dezinformare publică. Și o ține așa jumate de telejurnal. În realitate, acelea erau niște simple bucăți de metal ieșite din țevi de Kalașnikov și de mitralieră, cu urme de ghinturi pe ele (adică gata trase) și culese, probabil, de pe jos din vreun poligon, fiind posibil ca inteligenta care le căra în poșetă să aibă vreun ofițer ori miciman în familie.
Gloanțe cu care nu poți răni pe cineva decât dacă i le bați în cap cu ciocanul.
*
Acum câteva luni, o femeie a fost sfâșiată de niște câini fără și cu stăpân, pe malul Lacului Morii din București. După mai puțin de o lună, toate comentariile pe marginea nefericitei întâmplări au încetat. Și în massmedia și pe internet. Continuă, însă, să apară în ambele medii o imensă cantitate de poze și filmulețe cu câini, precum și nenumărate apeluri de a le face viața mai bună. Câinilor.
Morții cu morții, viii cu câinii.
*
După cum se poate vedea la adresele de mai jos, vor fi omorâți 53.000 de porci, bănuiți de o boală de-a lor. Dar în nici un caz nu pot fi omorâți câinii vagabonzi care pun în pericol lumea din sat, începând cu copiii. Suntem oare întregi la cap?
Mare tămbălău oengist apropo de ordinul de ministru oarecum postum, care dă liber la ”recoltarea” unui număr de 470 de urși. Țin să precizez că hipsterii nu-mi sunt exagerat de simpatici, dar că opusul lor, auriștii, îmi sunt de zece ori mai antipatici. Așa că, ”vrei nu vrei bea Grigore aghiasmă”, până acum m-am făcut că nu observ toate tâmpeniile fițoase ale tinerilor ăștia de viitor.
Dar când l-am văzut, azi, la un telejurnal pe unul dintre ei zbierând că, cică, s-a dat liber la vânătoare, mi-a venit să-i spun că ăsta e returul. Până acum, animalele au avut liber la vânat oameni. Fix 14 în ultimii câțiva ani. Dar poate că 14 e un număr prea neînsemnat ca să-i facă vreo impresie apărătorului urșilor.
*
Umorul, singura alternativă la sinucidere.
*
IECSTERNE
Mă tot gândesc la soldații lui Putin, trimiși în Ukraina. Cică ciuvași, tuvini, ciuci și alte neamuri din fundul Siberiei, de care n-a auzit Plutarh. Și nici eu. De religie budistă – ok. Și de religie șamanică! Aici chiar că mi-au căzut plombele. Eu credeam că asemenea lideri de opinie, șamanii, nu mai există pe acolo de cel puțin juma de mileniu. Sau măcar de când țarii au făcut ordine prin părțile alea - ordine rusească, dar… mă rog… Și imediat după, m-a fulgerat un gând macabru: stai să vezi, mi-am zis, când populațiile acestea vor începe să se declare credincioși ai zeităților lor și nu membri ai Partidului Comunist-Bolșevic al Mamei Rasia! Când vor ajunge la conștiință națională! Să vezi atunci distracție pe capul Mamei Rasia!
*
Pe vremuri, am lucrat la IMH (Institutul de Meteorologie și Hidrologie, așa se numea pe atunci). Cam trei ani am fost operator APT (Automatic Picture Transmission), adică operator de recepție a fotografiilor în vizibil și în infraroșu realizate de sateliții americani ESSA8 și NOAA2. Noi, cei trei operatori ai stației APT de acolo, eram coechipierii câte unui cercetător științific din laboratorul acela numit pompos Nucleul de Meteorologie Spațială. Iar ei, pe lângă faptul că erau niște băieți foarte competenți, erau și frecvent plimbați pe la diverse reuniuni internaționale de specialitate. Așa că erau, probabil, cei mai informați oameni din țară în acest domeniu (o fi fost Securitatea plină de ”bune” intenții, dar de competență – sufletu’).
De la ei am aflat despre teledetecție. Problema e cam așa: toți membrii OMM (Organizația Meteorologică Mondială, departament al ONU), respectiv cam toate țările lumii, transmit și primesc toate informațiile meteo furnizate de stațiile lor. Noi, de exemplu, având peste 400. În treacăt fie spus, consider chestia asta drept una din marile realizări ale civilizației – pentru că, în maximum 3 ore, aveai în față informațiile meteo provenind din întreaga ta emisferă, nordică, în cazul nostru. Iar în 6 sau 12 ore, nu rețin exact, de pe întregul glob. Și toate astea, într-o vreme când nu exista Internet, ci doar emițătoare radio, legături telefonice și telex. Ei bine, din URSS nu venea nici o informație. În dreptul URSS-ului, harta sinoptică rămânea albă, goală. Adică rușii primeau informații din toată lumea, dar nu le dădeau pe ale lor, considerându-le informații strategice. Adică, ei erau în război cu restul lumii, dar restul lumii nu știa chestia asta.
Probabil că treaba asta s-a rezolvat prin punerea în funcțiune a sateliților occidentali. Care, desigur, nu erau doar meteorologici. De la șefii noștri am aflat atunci, la începutul anilor 70, de teledetecție, adică de ”pipăirea” de sus, de la sute de kilometri, a resurselor subsolului. Și ne-am zis că americanii întocmiseră deja harta resurselor naturale ale URSS-ului, mai amănunțită și mai precisă decât ar fi visat vreodată academicienii de la Moscova. Și nu cred că, între timp, s-o fi petrecut ceva care să mă facă să-mi schimb această impresie.
