Ciocu-mic.Ro

PREAMBUL

Arde tot Pământul. Adică nu chiar tot. SUA, Canada, Spania, sudul Franţei, sudul Italiei, Grecia… Nici de-al dracului nu iau foc Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală - nu că în Siria n-ar avea ce să ardă, dar acolo bombardează ruşii cu termobarice. Despre Siberia nu mai discutăm – în două cuvinte, ie sclus. Toate astea se întâmplă când ruşii se grăbesc spre gurile Dunării (că până la Gibraltar şi Suez mai e un pic). În acest timp, Lampedusa, o insuliţă italiană cu câteva mii de locuitori, este invadată, în cca 24 de ore, de un număr de imigranţi africani un pic mai mare decât al băştinaşilor de acolo. Ei sunt, toţi, de sex bărbătesc, tineri, voinici şi deloc subnutriţi. În plus, massmedia zice (ori insinuează, încă nu m-am lămurit) că îmbarcarea şi transportul lor ar fi fost organizate de oarece autorităţi din porturile de îmbarcare. Ceea ce-i face pe unii să se teamă că ruşii vin de la est, în timp ce nişte neidentificaţi vin de la sud. În acest timp, doamna Meloni ţipă că Italia s-a săturat de atâţia africani veniţi la muncă, iar doamna Von Der Leyen suspină implorând Europa occidentală să-i absoarbă. Tot în acest timp, în Libia, ţară nordafricană din care, foarte probabil, provin şi unii dintre actualii debarcaţi pe insuliţa Lampedusa, o inundaţie catastrofală omoară câteva zeci de mii de localnici, distrugând complet un oraş şi alte câteva mici localităţi. Va mai dura până ruinele vor fi înlăturate şi cadavrele, găsite. În aceste condiţii, există unii, ca subsemnatul, care se întreabă dacă n-ar fi mai bine dacă sinistraţii africani de pe insuliţa italiană s-ar duce fuguţa la Derna, să contribuie la înlăturarea urmărilor dezastrului. Iar Uniunea Europeană, dacă ţine morţiş, ar putea să le dea lefuri pentru asta. Şi chiar să le construiască locuinţe la Derna. Unde ar putea, în fine, să-şi găsească şi ei un rost pe lume, reconstruind economia unei ţări africane, altminteri, bogate.

18.09.2023

…Şi n-au trecut nici trei săptămâni până ce Hamas-ul s-a pus pus pe reconstruit - după toate aparenţele, istoria lumii.

*

“Vreau să găsim o formulă prin care să existe o autoritate la nivel naţional care să verifice modul în care se desfăşoară, se acordă serviciile medicale.”
Auzi de ce-l persecută grija, ca pe Dabija, pe domnul ministru Rafila. Să facem o comisie care să îngroape problema.
Una care să-i scutească pe domnii doctori de grija comportamenului “defensiv”. Adică de obiceiul de a-i prescrie cancerosului muribund o aspirină în loc de morfină ca să nu, Doamne fereşte, dezvolte dependenţă.

Sau, mai exact, să-i apere pe domnii doctori de despăgubirile cu care-i ameninţă societăţile de asigurări. Să păşească dumnealor cu fruntea sus şi atunci când le moare bolnava în salon, nici un cadru medical nevrând, o noapte întreagă, să se uite la ea – şi atunci când ea naşte pe trotuarul din faţa spitalului fiindcă nouă nu ne plac minorităţile etnice. Ba chiar şi atunci când îi uită omului în picior mânerul frânei de la bicicletă.

Cu justiţia e-n regulă, nu-l condamnă pe don doctor că i-a murit un amărât. N-a avut zile, ce vreţi? Dar cu bestiile astea de la asigurări e mai complicat. E groasă la popoul nostru.

02.10.2023

*

Cine oare o mai fi având înregistrarea audio a “reportajului oficial” de la deschiderea Celui De al Coisprezecelea Congres Internaţional de Sexologie, în interpretarea lui Toma Caragiu? Care a avut loc, cum altfel, în localitatea iugoslavă Pula. Preşedinte al congresului a fost italianul Giuseppe De Cur M’apucci, iar pe delegata cehoslovacă o chema Helena Pizdacikova. Etc etc. Am ascultat-o în vara lui 1979, la Costineşti, la casetofonul din maşina unui flăcău.

Caragiu imita perfect tonul solemn al crainicilor de la Radio Bucureşti, când aceştia transmiteau de pe la congrese şi plenare. Un deliciu! Mult aş da să-l mai aud o dată!

PS. Am fost la Pula, în Croatia. Aproape de Brioni, insula lui Tito. Printre altele, acolo există un Colosseum ceva mai mic, făcut de împăratul Diocletian. Unde, astăzi, se mai întâmplă concerte rock.

https://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/09/0-8084.jpg

*

Pe vremea când eram producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, personajul a venit acolo să facă un film despre Radu Gyr, comandant legionar şi director general al teatrelor din România în 1940-1941. Care-i era bunic, sau unchi, nu mai țin minte. Scenariul lui era encomiastic, hagiografic, păi cum. L-am refuzat, spunându-i “noi știm și sfârșitul poveștii”. N-aveam poftă să mă trec pe genericul unui asemenea film.

Nu mai știu ce s-a ales de proiectul lui, fiindcă mi-am dat demisia. Motivul n-a fost el, ci că am semnalat faptul că un film produs de noi era, de fapt, un furt.

https://clujulcultural.ro/polemici-pe-marginea-filmului-despre-arsenie-boca-regizorul-nicolae-margineanu-scrisoare-deschisa-catre-alexandru-solomon-cum-ai-putut-pata-asa-imaginea-sfantului/

*

Există două soiuri de opozanţi ai ceauşismului – şi anume, din motive diametral opuse: unii, pentru că au fost democraţi (sau măcar un pic mai democraţi decât oamenii acestuia) şi alţii pentru că au fost mai legionari decât el. Cam toată telectualitatea provenind de la o universitate din nordul ţării, îmi pare rău că trebuie s-o spun, face parte din a doua categorie. Şi în plus, de un tupeu şi de-o agresivitate mai ceva ca Eugen Barbu, Lăncrănjan şi Cristoiu. Dacă n-ai ştiut cum arată mârlanul cu carte, uită-te la Sorin Lavric.

*

PROTIPENDEA

Cuconiță locală (n-are a face că mă-sa era croitoreasă la Focșani ori vânzătoare la un aprozar din Roșiori, ea e dân protipendeaua dă la București).

*

Apropo de asta, mi-am adus aminte de o chestie nostimă de acum vreo 25 de ani. Luam parte, ca ziarist, la o manifestare artistică de mare calibru, unde erau prezente și niște somități de la noi. La un moment dat, am asistat pe culoar, pe hol, unde ieșisem la o țigare, la discuția dintre un universitar bucureștean, persoană foarte cunoscută, și un invitat. Omul nostru l-a abordat pe occidental, care era ceva factor responsabil la o organizație profesională internațională, într-un mod cam prea insistent. Voia să obțină mărirea substanțială a subvenției pe care zisa organizație o acorda universității lui. Iar occidentalul l-a refuzat scurt și a plecat. Iar distinsul domn rector, decan, sau ce-o fi fost, uitând de prezența mea, i-a tras un “în pizza mă-tii”.

Și s-a dus.

*

Buzatu & Tribul

Singura mea nedumerire: ce-o fi avut de gând să facă cu toți banii ăia? Înțeleg că o parte (jumate?) o dădea șăfilor bandei, dar și restul era enorm. Ăsta și neamul lui stăpâneau mai mult din Moldova decât Ștefan cel Mare!

https://www.digi24.ro/stiri/dumitru-buzatu-ramane-in-arest-preventiv-tribunalul-vaslui-a-decis-sa-prelungeasca-masura-2546907

*

Un indiciu cam 90% sigur privind gradul de idioţenie al unui film este că devine un mare succes financiar în foarte scurt timp de la punerea pe piaţă. În ce priveşte felul cum restul de 10% contrazice afirmaţia precedentă, respectiv cazurile când un film cu mare succes de public chiar este un film şi nu o gumă de mestecat audiovizuală, numai Dumnezeu ne-ar putea lămuri.

*

Counter instalat la 23.10.2023

hit counter

free counter

Cică toate limbile neolatine de azi nu sunt altceva decât variantele de latină stricată vorbite de barbarii needucaţi de la periferia imperiului, cu toate greşelile lor de care râdea, de pildă, Ovidiu, la Tomis, acum vreo două mii de ani.

Aşa ne consolează lingviştii: că dezacordurile gramaticale, barbarismele şi anacoluturile de azi, din ce în ce mai răspândite graţie radioului, televiziunii şi Internetului, fac limba de mâine.

Ei, dacă-i aşa, atunci uită-te, dragul meu cititor, la aceste câteva capturi de ecran. Le vezi?

Nu te cruci; şăzi blând şi bagă la cap: asta e limba română pe care au s-o înveţe la şcoală copiii şi nepoţii tăi.

(Cum era şi firesc, prima imagine de mai jos reproduce un text semnat de un membru serios ai Uniunii Scriitorilor, publicat în ROMÂNIA LITERARĂ, ditamai organu’…)

, ,

, ,

, .

www.easy-hit-counter.com

Dacă e să facem abstracţie de toate porcăriile zilnice, viaţa e frumoasă, tovarăşi, zice nea Gogioiu, secretar de partid pe secţie – şi-i dă şoferului Ciacîru, zis Regina Nopţii, încă douăşcinci de lei, ca să mai aducă patru beri.

Românul este o specie cu conformaţie anatomică bizară: el e singurul biped ale cărui membre superioare sunt prevăzute cu câte un singur deget. Astfel, mâinile sale se prezintă, practic, ca nişte cârlige, cam aşa cum sunt zugrăviţi piraţii ciungi în benzile desenate – având, adică, un braţ terminat printr-un cârlig de fier.

Însă degetul românului nu este un asemenea apendice rigid, inert şi nesimţitor, el putându-se prezenta Universului în două ipostaze: uneori, cârlig, atunci când e vorba de apucat, de înhăţat ceva, dar cel mai adesea, întins ţapăn înainte.

Metamorfoza cu pricina a avut loc de-a lungul unui întreg Ev Mediu, care nu s-a isprăvit  încă – şi nu se va isprăvi decât atunci când vor crede de cuviinţă Elena Udrea, Videanu, Hrebenciuc, Dinu Patriciu, Sile Cămătaru, Gigi şi văr’su Giovanni. Ea s-a produs ca urmare a întrebuinţării date degetului arătător, care, pân’ la urmă, şi-a exterminat fraţii, rămânând singurul pe post de deget (cam ca la licitaţiile public-secrete ale RAAPPS-ului, cu un singur licitator).

Şi de la scobitul în nas, încet-încet, de-a lungul erelor (Era socialistă etc.), s-a ajuns la utilizarea dictatorială, cezarică, ceauşistă. Cu arătătorul erect, românul a început să dea ordine conaţionalilor săi ne-erecţi: “tu faci” asta”, “tu faci aialaltă”, “tu te duci la Crâmpoaia”, “tu te-ntorci de la Belciugatele” etc. etc.

Astfel că, nu de-a lungul unor “iepoci social-istorice”, ci repede, cât ai clipi, el s-a trezit că mâinile nu-i mai servesc la altceva.

…Mă gândeam la toate astea à propos de Ministerul Învăţământului şi de grămada de miniştri pe care i-a avut el în cap, în ultimii douăzeci de ani.

Toţi aceştia au făcut legi (noi de fiecare dată şi bătându-se cap în cap cu cele deja făcute) – nici unul dintre ei nefiind capabil să aplice legea moştenită de la antecesorul său.

Exact ca rromul cu copilul murdar de rahat, din bancul acela arhicunoscut: “Pirando, îl spălăm p-ăsta, sau facem altu’ ?”

Alde miniştrii noştri n-au fost, nici unul, în stare să-l spele pe copil, respectiv să aplice o lege, să o respecte, eventual să o perfecţioneze. Ei, aceşti exponenţi de frunte ai pupincurismului biruitor, le-au nimicit, înlocuindu-le cu altele noi, tot mai proaste, tot mai inaplicabile…

Dragii de ei n-aveau mâini, numai ghearele ţapene cu care se zgârmau în cur şi trasau directive. Nişte Iulică Cezari, ce mai încoa’ şi-ncolo…

Aflat, acum vreo cinci-şase ani, cu nepoţelul meu la Pizza Hut de pe Dorobanţi (unde, sincer să fiu, intram pentru prima dată), am avut parte de o interesantă experienţă interculturală, sau transculturală, sau multiculturală, sau a-culturală… că nici nu mai ştiu cum să-i zic…

Menu-ul era unul 100% Western, vreau să spun, cel tipărit pe care ni l-a pus în faţă liceanca drăguţă care se ocupa de fericirea noastră. Ai fi putut jura că a fost conceput de John Wayne şi că bunul-de-tipar i l-a dat John Ford însuşi; nu ştiu dacă se afla în el vreun cârnat OK Corral sau vreo plăcintă Hadleyville, dar mi-aduc aminte că toate numele de acolo erau cam de calibrul acesta.

În cele din urmă, după ce ne-am interesat, prudenţi, ce se ascunde sub fiecare nume neaoş texan (că doar n-o să-i dăm copilului fudulii de elefant de mare la grătar, sau urechi de codobatură cu sos de pipi de miriapod verde, sau mai ştiu eu ce alte rafinamente culinare de genul ăsta), am comandat din cât mai multe câte puţin, ca să nu zicem că ne-am dus boi la Pizza Hut şi ne-am întors vaci. Iar eu, la urmă, ca să pun moţ afacerii, am comandat o chestiuţă mai ieftină, aşa, ca la vreun dolar – un dolar jumate, cu nume aducând un pic a Sierra Madre, sau a Hopalong Cassidy, nu mai ţin bine minte.

Surpriza a fost mare: chestiuţa mea ieftină era o felie de pâine prăjită în ulei şi frecată un pic cu sare şi usturoi. Adică, mâncarea amărâţilor, a celor mai săraci dintre săracii oraşului ardelenesc al copilăriei mele, prin anii ‘50, când cu foametea de după seceta din ‘46.

Numai că aceia nu o cumpărau cu un dolar felia… doar noi, multiculturalii din Capitală, dădeam atâta pe ea…

Încă un exponat de mâna-ntâi pe simezele expoziţiei

CELE MAI FRUMOASE NEROZII :

Cât priveşte acordul în gen şi număr, ne-am lămurit. Pentru aşa o formulare, Tanti Clampi, profesoara mea de română dintr-a opta, l-ar fi bătut cu creionul în cap pe contravenient până ar fi ajuns nefericitul la coşmare erotice cu Gramatica Academiei. De-ar fi ştiut, însă, iubita mea profesoară că făptuitorul, în speţă, e ditamai filozofu’ cu pagină fixă la România literară, ditamai organu’… al Uniunii Scriitorilor, vreau să zic…

Dar ca să pricep ce-i ăla “godeu”, a trebuit să pun mâna pe DEX (v. http://dexonline.ro/definitie/godeu).

Sincer să fiu, ideea că un ceva anume ar putea să lase vreun “godeu” în mintea mea a făcut să mi se cam zbârlească părul pe spinare, indiferent de care accepţiune a termenului ar fi vorba.

…Preţiozităţile de felul ăsta îmi aduc, invariabil, aminte de un moment din studenţie: multregretatul L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri de la I.A.T.C., se enervează, la un seminar, că una dintre colegele mele tace cu încăpăţânare.

(Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea şi el acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine. Mai trebuie să adaug că asemănările dintre răposatul nostru profesor şi dl. Lavric de la România literară se opresc, strictamente, aici, la modul acesta de exprimare. Nici vorbă de altceva.)

Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, izbucneşte:

- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…

Şi amuţeşte, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţăm de râs, gata să cădem sub bancă.

Counter instalat la 13 iulie 2022