George Petrovai. CONFLICTELE

August 26th, 2023

Conflictele se înmulțesc
pe-ntreg rotundul pământesc…

Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că e cu zgaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, iar în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică doar mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei…

De reținut că, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, n-a trecut nicio zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă! Din fericire, toate aceste confruntări (în Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie, Irak, Siria, Cecenia, Georgia, mai nou în Ucraina) au fost doar regionale, chiar dacă – direct sau indirect (furnizare doar de armament, tehnicieni și bani) – în cam toate aceste războaie erau angajate marile puteri economico-financiare și militare ale lumii: de o parte Vestul (Statele Unite și aliații lor – NATO, Japonia, Australia etc.), de cealaltă parte Estul (Rusia și îndoielnicii ei aliați din fosta Uniune Sovietică, așa ca nevolnicul Belarus în clipa de față, din Europa – micuța și multdubioasa Ungarie orbaniană, din Asia – Siria, Iran, Coreea de Nord, China, din Africa subdezvoltată și din America de Sud, precum Venezuela cu marile ei probleme interne, asta deoarece ea nu poate să conteze în sensul și la nivelul dorit pe presupușii amici din BRICS, îndeosebi acuma cu prelungitul și istovitorul război pe care-l duce împotriva Ucrainei).

Căci, de la Petru cel Mare încoace și potrivit Testamentului acestuia, necontenit țarii ruși, inclusiv cei roșii (Stalin cu precădere) au urmărit ba expansiunea în Vest (spre Europa nepravoslavnică, căutând prin toate mijloacele să facă vrajbă între francezi și englezi), spre Est (Orientul Îndepărtat) și, mai ales, spre Sud (Transcaucazia, provinciile românești și Marea Neagră, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, astfel încât să o transforme într-un „lac rusesc”).

Numai că de fiecare dată (mai puțin imediat după al II-lea război mondial, când anglo-americanii i-au dat lui Stalin mână liberă în vasta sa sferă de influență), redutabilul tandem anglo-francez, „părintele” celui anglo-american din ultima sută de ani (mai exact de când Statele Unite au devenit principala putere planetară), a izbutit să reteze ghearele rușilor, ulterior ale sovieticilor: războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept consecință imediată pentru noi eliberarea principatelor de muscali, iar în anul 1859, cu sprijinul francezilor și încuviințarea otomanilor, unirea Moldovei cu Țara Românească; războiul ruso-japonez din 1904-1905, care a făcut din Japonia învingătoare (firește, cu un consistent ajutor britanic) și angajată pe calea reformelor moderne – după Restaurația Meiji din 1867 - principalul „actor” politico-economic și militar din Orientul Îndepărtat; „Miracolul de pe Vistula” din anul 1920 sau strălucita victorie a polonezilor în crâncena bătălie cu sovieticii de la porțile Varșoviei; ținerea în șah a Armatei Roșii (din decembrie 1939 și până în martie 1940) de către micuța și curajoasa armată finlandeză, de unde Hitler a tras concluzia că rușii constituie o pradă rapidă prin Operațiunea Barbarossa; destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul lungului război rece, proces istoric la care a contribuit nițel neizbânda sovieticilor în războiul din Crimeea, iar în mod decisiv a contribuit retragerea lor cu coada între picioare în 1989 din Afganistan, după aproape zece ani de lupte și mari pierderi (umane și materiale), pierderi provocate de afgani cu avansatul armament american.

Ce anume l-a determinat pe satrapul Putin să ordone armatelor sale, pe 24 februarie 2022, atacarea din mai multe părți a Ucrainei, încredințat fiind că nici de data asta ucrainenii și diplomații străini nu vor riposta, taman ca la ocuparea Crimeei în anul 2014?

Aparent (punct de vedere susținut de toți filorușii), Putin și ai lui au vrut să le dea o lecție militaro-muscălească atât oficialilor NATO, care au ignorat avertismentele kremliniste de a nu se extinde spre granițele Federației Ruse, cât și sculelor prooccidentale de la Kiev – Zelenski și ortacii acestuia (cică, susține propaganda rusă oficială, „operațiunea militară specială” are ca scop denazificarea și demilitarizarea Ucrainei).

În realitate, Hitlerul de la Kremlin a urmărit și continuă să urmărească două strategii:

1) Prima este politică: pentru ruși refacerea Uniunii Sovietice, iar pentru chinezi și ceilalți pretinși prieteni din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) și din sfera de influență, multipolaritatea lumii în construcție, după o temeinică destrucție, mai exact fragilizarea Vestului și detronarea Statelor Unite din postura de lider mondial (economic, financiar, politic, tehnic, militar, geostrategic), locul lor fiind la o adică luat de Estul marxisto-expansionist, precum și de țările emergente, suprapopulate și doldora de sărăcie lucie, din alianță.

2) A doua strategie este eminamente economică: întrucât este știut că din totdeauna rușii au transformat exportul de petrol și gaze într-o redutabilă armă politică (pentru „frații” ucraineni în mod deosebit, deși conductele rusești treceau prin țara lor), aceștia, cu ajutorul unor companii americane au descoperit pe platoul continental al Peninsulei Crimeea însemnate resurse de petrol și gaze, fapt care le-ar fi asigurat independența energetică, adică descotorosirea de muscali și năravurile lor. Numai că respectivele zăcăminte au alarmat atât de mult Moscova, încât în anul 2014, invocând diverse motive de ordin istoric și social, ea și-a trimis trupele și a ocupat peninsula…

N.B.: Tabloul luptelor politice și al conflictelor militare ar fi incomplet fără menționarea recentei lovituri de stat din Niger, lovitură nu știu dacă pregătită, dar în mod sigur dirijată de Moscova și Beijing, nicidecum cu lăudabila intenție de a veni în ajutorul enormei mase de săraci din acest stat african, că doar rușii și chinezii au hoardele lor de sărăntoci, ci cu perversul scop de a-i izgoni pe occidentali din țară (francezii importă mari cantități de uraniu pentru centralele lor nucleare) și de-a le lua ei locul. Dacă se va întâmpla asta, tot ce se poate ca, peste puțin timp, africanii antioccidentaliști să simtă pe propria piele dura justețe a spusei: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”.

*

Counter instalat la 26.08.2023



free web page counter

Grid Modorcea. RAIUL NU ARE INDICATOARE

August 14th, 2023

Cum este raiul? Nu știm. Nu l-a descris nimeni. Nici Iisus. Nici Sfântul Pavel.

Puține efulgurații mai găsim la Sfinții Părinți, la Sfântul Ioan Gură de Aur, dar insuficient ca să ne facem o imagine deplină a lui. Povești. Precum povestea că nu noi, ci sufletele noastre vor ajunge în rai dacă, în viață, respectăm preceptele bisericești. Iar dacă vom învia, vom învia nu ca oameni, ci ca duhuri. Dar după cum nici un mort nu a înviat să ne spună cum a fost dincolo, în rai, nu ne rămâne decât iluzia. Iluzia de a ni-l imagina. Oricum, dacă e bine dincolo, mai bine ca aici, nici un mort nu se mai întoarce, nu mai învie, așa cum spun bocitoarele din Țara Făgărașului. Însă după unele observații pe care le putem face în lumea în care trăim, am putea să ne facem o idee despre rai.

Zilele trecute, alungat de canicula din București, am ajuns în zona vâlceană a Băilor Olănești, unde nu mai fusesem niciodată. Și am străbătut-o cu pasul cât am putut, peste 100 de kilometri, suficient ca să spun cu certitudine că în rai nu există indicatoare, cum nu există nici aici, în această zonă. În afară de o săgeată de la margine de oraș, care spune „obiectiv turistic”, nu mai urmează nimic. Doar drumuri de țară sau de munte, poteci, văi cu pietriș, ca drumurile spre satele Șuta, Pietrișu, Comanca, Tisa, Gurguiata sau „Piatra Scrisă”, o adevărată aventură pe drumuri desfundate. Îmi imaginam și ce se întâmplă când plouă. Sau când e prăpăd ceresc, cum a fost aici nu o dată, când izvoarele miraculoase, balneare, au fost distruse, astupate. Acum însă n-am avut parte de nimic potrivnic. Nici lipsa indicatoarelor nu mă deranja, fiindcă mă imaginam în rai. Aici, oriunde privești cu ochii, natura e divină. Cred că el, cuvântul divin, a fost creat ca să-i atribuim naturii divinitate, deși ea e bestială, nu are nici un Dumnezeu.
Singura legătură cu lumea există dacă se întâmplă să apară vreun om, să-l întrebi unde te afli și încotro e mănăstirea pe care o cauți, dar se întâmplă rar acest lucru, fiindcă aici oamenii duc o viață sedentară, iar turiștii nu caută nimic, decât grătare și să stea cu burta la soare. Burta, ce indicator e burta. Eu îmi imaginam că în rai nu sunt burtoși, dar realitatea m-a contrazis.
Am participat la sărbătoarea orașului, care a marcat 496 de ani de atestare documentară. Pe o scenă de la marginea Parcului Central erau cei mai grași oameni pe care îi are acest oraș. Nu sunt oameni, sunt butoaie. Iar lauda lor pesedistă că au făcut minuni din Olănești este pe măsură, adică e umflată, fără acoperire.
Cred că nici unul dintre acei umflați nu au văzut drumurile pe care scrie în oraș „obiectiv turistic”. Eu le-am bătut pe toate, sunt abandonate, desfundate. Și cred că atunci când va ploua, vor fi impracticabile. Am cucerit per pedes toată zona. Acum stăpân este praful. Să nu treacă vreo mașină, că ieși din rai! Așa sunt drumurile care au în oraș indicatoarele Schitul Bradu, Mănăstirea Frăsinei, Tisa, Piatra Scrisă, Mănăstirea Tuturor Sfinților sau Lacul cu nuferi. Cel puțin aici, lacul e total neîngrijit, deși e cât o băltoacă, în două trepte, un lac în scară, iar nuferii uscați de anul trecut îi sufocă pe cei vii. Totul e murdar și fără nici un indicator. Ba pe un copac stă lipit, sfidător, acest afiș: „În fața hotelului Parâng există un magazin cu haine din Polonia”. Nici un consilier al primăriei nu vede această mizerie? Lacul nu are nici un administrator, și acolo, zilnic, vine trenulețul cu turiști și copii, care sunt aduși să vadă „minunea naturii”! Nu merită un panou cu câteva informații?
Cum ieși din localitate, nu mai există nici un semn. NU există decât informația de la om la om, dacă îți iese cumva vreun om în cale. Dar sunt rari, cum am spus. Oamenii au venit la tratament, adică se bălăcesc într-o piscină de mucava și stau cu burta la soare. Tratamentul înseamnă pentru ei sedentarism, nu sănătate. De aceea și sunt atât de umflați. Se ghiftuiesc și stau tolăniți. Moarte curată. De aceea am și numit Aleea Izvoarelor, Aleea Vieții și a Morții. Și ce minunată este Aleea. Unică în țară, ca o faleză montană de unde privești mersul sălbatic, șerpuitor, al râului Olănești. El curge năvalnic, ca o apă de munte, în cascadă. Dar trebuie să te uiți în jos, nu înainte, să nu dai de burtoși. Într-un om cu slănini de zeci de kilograme pe el, vezi moartea. El nici nu știe că mersul lui legănat, greoi, gâfâit, este din cauza grăsimii, care i-a strâmbat și fața. Pe o distanță de 100 de metri, numeri 200 de umflați!
Când grupul de fruntași ai urbei, după discursurile sforăitoare, blagoslovite de un popă, au coborât de pe scenă și au început să facă o baie bășinească de mulțime, m-am apropiat și eu de gigantissimul Președinte al Consiliului local, m-am prezentat și i-am spus că vreau să-i iau un inteviu. Mi-a spus grăbit că nu se poate, că e foarte ocupat. Așteaptă atâția oameni cu mâinile întinse spre el. Dar nu vreau decât să vă pun o singură întebare, i-am zis. Da, ce întrebare, spuneți repede, că mă așteaptă lumea. Câte kilograme aveți? Asta a fost întrebarea mea. S-a speriat și a fugit. Dar un consilier rotofei, ca un cartof de 100 de kile, ce se ținea după el, mi-a spus că așa sunt oamenii aici, e orașul cu cei mai mulți voinici din țară, ca să arătăm cât de bine se trăiește în România. Grașii noștri, domnule, sunt semnul prosperității! Putem câștiga și concursurile americane de greutate. Da, i-am dat dreptate. Oricum, președintele local este dublu decât Iohannis, dacă ar candida la președinție, am avea un dulap dublu.
Dar eu știu că tratamentul universal, leac la toate, nu este grăsimea, sedentarismul, medicamentele sau apa iodată, ci mișcarea. Ori timp de două săptămâni, cât m-am învârtit și eu prin zonă, nu am întâlnit pe nici unul dintre cei care se plimbau seară de seară pe Aleea Burtoșilor. Eu am o memorie a chipurilor formidabilă, citesc omul după față. Sigur, trebuie precizat că erau burtoși din toată țara. Unul și unul. Al căror mers dezechilibrat le desfigura figura. Asemenea fețe pocite n-ai să vezi nicăieri pe lume, nici în filmele dystopice. Să vedeți ce scandal făcea o burtoasă că nu poate urca scările până la „Turnul cu bar” al Aleii! De aceea, Aleea Izvoarelor mai poate fi numită și Aleea Patibularilor.
Și e atât de minunat când ieși din oraș, din aglomerația de vile și hoteluri! Abia după ce ieși din zona de clădiri și intri în pădure, începe raiul, tratamentul adevărat, mersul prin desișuri. La vila unde am locuit, Vila „Alpina”, cu un proprietar destoinic, Virgil Baicu, am avut șansa să mă întâlnesc cu doi prieteni, Rex și Lup, câini negri, de rasă ciobănească, care au fost călăuzele mele. Ei mă duceau pe munte, pe toate cărările, erau niște parteneri de călătorie ideali. Și mereu vânau tot ce mișca în pădure. Iar când le cântam, stăteau lângă mine, le plăcea cântecul. Ce le cântam? Evident, „Cântecul Neînregimentatului” din ISTORIA LITERATURII NEÎNREGMENTATE, care se potrivea de minune cu ceea ce făceam acolo:
Neînregimentatului îi place,
Sus la munte, sus la munte la izvor,
Liber și să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor!

Și chiar urcam la izvor. Pe singurul drum normal, drumul făcut de Ceaușescu din beton, care lega heliodromul de la Tisa de vila sa, dinspre Sanatoriul „1 Mai”, ridicat în anii ‘50 de staliniști, există mai multe izvoare. Și lângă fiecare izvor este ridicată o troiță. Că așa este la români, unde există un izvor de la natură, există și o troiță făcută de om. De ce? Ca după ce omul bea apă de la izvor, să se închine la troiță, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru apa pe care i-a dat-o.
Olăneștiul este ca o fântână arteziană a izvoarelor. Și a troițelor. Ca în rai. În Țara Făgărașului, locul meu de obârșie, în loc de izvoare, sunt fântâni. Și lângă orice fântână, o troiță. Care mi-au inspirat filmul eseistic Fântâna credinței. Apa și troița sunt cele două peceți sacre ale țăranului român.
Și pe drumul de beton, există troița Sf. Dumitru, apoi, la vreun kilometru, troița Sf. Maria. Ele sunt ridicate de neamul lui Baicu, gazda mea. Vă recomand acest loc, este o minune, tratament pur, absolut. De la vilă, direct în rai pe poteca de munte, protejat de câini, și la izvor, la troiță, la masa de acolo, unde am scris toate aceste gânduri. Îmi regăseam deprinderea originală a scrisului, fiindcă era tastelor, a computerelor, ne-a făcut să uităm ce înseamnă condeiul.
Și câinii au un simț colosal al potecilor. Când ei o luau prea vârtos înaintea mea, se opreau și se uitau în urmă, mă așteptau, să ajung până la ei, apoi o luau iar la deal. Ei nu merg, ei aleargă. Și ciulesc urechile. Aud orice mișcare a pădurii. Aud și ce se petrece sub frunziș. Și la rădăcina câte unui arbust, dau frunzele căzute la o parte, scormonesc pământul cu o viteză amețitoare și prind ce mișcă acolo, câte un șoricel. Altă dată, au prins și un șarpe. Sunt formidabili, cum știu să facă liniște și curățenie! Lup, cu figura lui de lup, mergea înainte și avea salturi de panteră când descoperea vreo mișcare la rădăcina unui arbust. Parcă era o vulpe de la Polul Nord, care se scufundă prin zăpada înghețată să prindă șoareci. Rex îi ținea isonul, dar era mai înțelept, nu se aventura prostește. Lup se avânta și în prăpăstii. Ba la izvorul „Sf. Dumitru” (ce coincidență cu biserica unde am fost eu botezat cu acest nume!), se scălda în bazinul de acolo. Pădurea era curtea lor. Ei erau stăpânii ei. O pădure fără câini e un loc unde domnește dezordinea. Și e o binecuvântare că nu întâlnești aici burtoși. Rar vezi câte un om, și acela e suplu.
Cine e atletul care aleargă prin rai și face fitness? Și cântă. Și câinii pe lângă el. Deodată se aude o bubuitură din cer, care anunță ploaia. Parcă era trompeta apocaliptică. Pe aici au mai fost inundații, dar nu și în rai. Raiul. Isihie. Liniște absolută. Urci scara pentru contemplarea lui Dumnezeu. Și câinii latră. A apărut Luna. Latră la Lună. Ei latră la tot ce mișcă. Și luna se mișcă, nu-i așa? În rai, indicatoarele sunt câinii care latră, lupii sau leii care urlă, greierii care greieră, veverițele care… ce fac veverițele?
Uite, au fugit de câini și s-au ascuns în troița „Sf. Dumitru”. Și ce fac acolo? Se închină. Știu și ele ce-i păcatul.

https://www.valceaturistica.ro/atractii-turistice-valcea/baile-olanesti/

Counter instalat la 14.08.2023


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (109)

July 31st, 2023

MĂSURI & GREUTĂȚI

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/inca-un-caz-revoltator-la-spitalul-din-urziceni-un-barbat-a-murit-la-cateva-ore-dupa-ce-a-fost-trimis-acasa-2447075

Zise adineaori cineva, pe Facebook, că trebuie aplicate “măsuri dure”. Dacă aplici măsuri dure, doctorii  pleacă, au mai făcut-o. Sigur, în măsura în care știu vreo limbă străină, iar ăștia de la Urziceni e clar că n-o știu nici pe-a lor.

Toată lumea urlă că ei nu manifestă empatie. Dar în țările unde ajung (cei ce ajung), putem fi siguri că dau dovadă de empatie. Empatia, la noi, e marfă de export.

P.S. Aș fi curios cine i-a dat patalama doctorașului care era de gardă și care dădu în seara asta o declarație la televizor.

*

INTERESANTĂ COINCIDENŢĂ

Piedone, fostul și actualul primar băgat în puşcărie pentru partea lui de vină în moartea celor 64 de tineri arşi la Colectiv, a găsit de cuviinţă să-şi facă publicitate la biserica din Costeşti, Argeş, ridicată pe locul unei vechi biserici în care au ars de vii 116 oameni, în 1930. Nu ştiu cum să calific gestul său.

https://ro.wikipedia.org/…/Incendiul_de_la_biserica_din…

- https://www.antena3.ro/…/pusl-vrea-sa-faca-imposibilul…

*

Aud că brava Justiţie Română, care îi achită pe călăii inginerului Ursu, îl pune pe fiul victimei să plătească cheltuielile de judecată (care, în cazurile judecării unor infractori oarecare, rămân în seama statului). Aşa procedau şi tribunalele lui Hitler: trimiteau familiei celui împuşcat nota de plată pentru gloanţele trase.
https://romania.europalibera.org/a/decizie-definitiva-gheorghe-ursu/32522421.htm

*

În fine, după 11 ani de la inaugurarea măgăoaiei numite Biblioteca Naţională - care, de altfel, a adăpostit şi adăposteşte tot felul de bairamuri şi instituţii la fel de dubioase – şi după închiderea ei pe motiv de ploşniţe şi păduchi, cineva observă că vacii noastre nu-i e bine, că uite, vine tata cu pielea ei în băţ. Şi trimite cărţile şi ziarele din subsol la iradiere cu diverse bombe atomice. La scurt timp după aceea, se va constata că se vor fi terminat banii pentru cobaltul radioactiv, iar mărunţişul rămas ajunge doar pentru o primă directorială. Nu ne vindem ţara, CPLM!

https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10677

- https://culturaladuba.ro/destructuratele-milioane-de-carti-contaminate-zac-in-depozitele-bibliotecii-nationale-a-romaniei/

*

La Antena3: CONDIMENTAREA CREATIVĂ. Probabil, vor să ne pună sare pe coadă.

*

Nume bărbătești: Marilen, Silvian, Claudian, Lilian, Feliciu, Venus. Atrag respectuos atenţia onor publicului cititor că n-am inventat nimic.

*

Actualul film Oppenheimer ne dă ocazia să reflectăm o clipă: doi oameni, el şi Alan Turing, au câştigat războiul mondial. Cu amândoi, societăţile lor democratice nevoie mare s-au şters la …nas. Cu democraţia nu te joci.

*

Într-un interviu din 1946, Einstein a spus că întrevede trei mari pericole la adresa omenirii:

- Forța nucleară, aflată la îndemâna unor politicieni imaturi (”infantili” a fost termenul folosit).

- Explozia demografică. Favorizată de progresele medicinei, dar nu numai. ”Peste 20-30 de ani, tunisienii, marocanii și algerienii vor fi de trei ori mai numeroși decât francezii get beget”, i-a spus el ziaristului (care era faimosul abbé Pierre).

- Explozia informațională (”psihică” a numit-o el) – provocată de massmedia. Atunci când cei mai săraci vor putea să vadă, la televizor, cum trăiesc cei mai bogați, omenirea va avea o problemă – cam în acest sens s-a exprimat el.

Şi băgaţi de seamă că toate astea se întâmplau într-o vreme când nu exista Internet.

*

SALVAȚI-L PE SOLDATUL KING! Unde ești, nene Spielberg?

https://www.antena3.ro/externe/travis-king-soldat-american-fugit-coreea-de-nord-pentagon-arestat-680709.html?fbclid=IwAR0EEcSkHRiwtad7bBoEWYsJW1_0VGCbG0iPe_cxKf30WvfKT_SdSEc8fK0

*

MARIUS CHICOȘ ROSTOGAN

Ce înseamnă să fii profesor la Arad!

1. “Sonete franţuzeşti”? Ce-s alea? Două catrene plus două terţine, cumva?

2. “Să revinim”. Şi ne mai mirăm de prostiile pe care le spun absolvenţii la bacalaureat…

Reviniţi, dom’ profesor!

*

Pe vremuri, îi citeam în România literară pe Şerban Cioculescu, Geo Bogza, D. I. Suchianu şi alţii de aceeaşi mărime. Şi pe domnul profesor Nicolae Manolescu, desigur. Astăzi, îl citesc cu acelaşi interes pe dl. prof. N. M., care, printre altele, ia în discuţie (şi bine face) nivelul tot mai sărăcuţ şi amărât al ştiinţei de carte în patria noastră – folosindu-se de  exemple culese din bogata producţie a câte unui Ceahlău din câmpul literaturii de răspândire comunală ori judeţeană de pe la noi. Demersul are doza sa de gratuitate, căci oricine l-ar face de râs pe veleitarul sfertodoct, acela tot pe răutatea şi invidia confraternă va da vina, sărăcia sa cu duhul fiind întotdeauna condimentată cu niţică paranoia. În ce mă priveşte, sunt de părere că dl. prof. N. M. nici n-ar fi nevoit să caute prea departe. Ar fi suficient să arunce o privire chiar în a sa Românie literară. Numărul 28 din 7 iulie 2023, pagina 20.

.

.

*

Counter instalat la 31.07.2023



free website counters

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (108)

July 3rd, 2023

LA DEZORDINEA ZILEI

03.07.2023:

În ultima săptămână, șase crime și tentative, la Craiova, Timișoara, Satu Mare, Rovinari, Turnu Măgurele, în Argeș… Văd că e boală care se ia. Încep să cred că aveau dreptate comuniștii, că nu lăsau să transpire nimic de genul ăsta în presă. Că electoratul, alegătorii se iau unii după alții. Unde mai pui că-i excită și imaginile din Franța.

Încep să mă conving tot mai temeinic că Civilizația IT (Information technology) va fi, de fapt, Planeta Maimuțelor.

21.04.2023:

I-auzi, i-auzi: elevii care dovadă de violență la școală vor putea fi exmatriculați, așa zice madam Sinistră a Să-Zicem-Educației. Pe vagabondul repetent de trei ori, deja alcoolic și drogat, care sare cu cuțitul la amărâta de profesoară – să vă spun eu unde-l doare că-l dau ăștia afară?

https://www.antena3.ro/emisiuni/news-hour-with-cnn/elev-atacat-cutit-profesoara-liceu-bucuresti-retinut-ancheta-declaratii-audieri-670710.html

https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-26218864-exmatricularea-elevilor-reintrodusa-legea-educatiei-situatii-putea-exmatriculat-elev.htm

*

Am petrecut odată câteva zile în orașul São Paulo, pe atunci, campionul criminalității și al infectării cu SIDA din America Latină. Sunt multe de spus despre atacurile zilnice de acolo și reprimarea lor, nu numai de către poliție. Infractorii de pe trotuare, care smulgeau poșetele femeilor și o rupeau la fugă cu viteză de sprinteri olimpici, aveau cam 14-16 ani, așa că nu puteau fi băgați în pușcărie. Uneori puteau fi văzuți morți, pe străzi, dimineața în zori, iar ziarele scriau atunci despre ”escadroanele morții”.

Localnicii (cu care am discutat despre asta) ziceau că escadroanele acelea sunt, de fapt, sectoriștii din cartier: ce nu puteau rezolva în timpul serviciului cu carnetul de amenzi rezolvau noaptea, când plecau de la slujbă, cu pistolul. Dacă vedeau o mogîldeață sărind, noaptea, gardul unei vile elegante, nu mai puneau întrebări.

*

“Față de RomâniaTV, OTV-ul lui Dan Diaconescu părea BBC”, zice azi Andrei, gineri-miu. Rezon.

*

Cea mai cumplită crimă împotriva umanității este să prostești gloata. Adică să dai maselor ideologie. Și să pretinzi că i-ai pus să conducă pe cei care trebuie conduși. (Ceea ce e o minciună mare cât Statuia Aviatorilor, fiindcă de fapt îi stăpânești tu, satrapul, prin tot soiul de interpuși și trepăduși.)

*

La televizor, unul neras, nepieptănat, cu ochi de crap din plachie și privire care fuge ba la dreapta, ba la stânga, dacă ar urca în autobuz după mine, sigur mi-aș feri buzunarele. E deputat, dragul de el.

*

Am terminat liceul în 1966, ultima serie cu 11 clase. Am fost o excepție. Asta, în primul rând fiindcă eram unul dintre cei 4 băieți dintr-o clasă de Uman, de 44 de elevi. Iar clasa asta era una dintr-un liceu provincial cu rezultate aproape excepționale în materie de matematică-fizică-chimie și aproape nule, în rest. Aproape toți colegii mei de la Real au intrat din prima – în general, la Politehnică – procentajul de admiși fiind efectiv impresionant, la nivelul celor mai bune licee din București. În ce mă privea, am fost o excepție fiindcă în ultimul nostru an de liceu, naiba știe de ce, nici un coleg de la Real n-a trecut de faza județeană a olimpiadelor de științe exacte (de unde, până atunci, în fiecare an ajungeau câțiva în etapa națională, ba o mai și câștigau). În schimb, am ajuns eu în faza națională a olimpiadei de Literatura Română, fiind unul din cei doi reprezentanți ai regiunii noastre acolo. Asta mi-a permis să dau Bac-ul, căci altfel, profa de Chimie mă lăsa corijent.

La întâlnirea de 30 de ani de la Bac, singura la care m-am dus, au luat parte cam o treime dintre cei 150-160 câți număra promoția. Ca de obicei în împrejurări din astea, s-au prezentat numai cei care aveau cu ce se lăuda. Trebuie să spun că aproape toți colegii mei erau de la țară, din satele sărace ale zonei, mulți dintre ei locuind tot timpul liceului la internat. Iar în 1996 stăteam de vorbă cu câțiva oameni cu cariere impresionante: diplomație, comerț exterior, administrație centrală (ministere). Adică cu niște umeri teribil de înstelați.

Da, așa era pe vremea lui Ceașcă, ajungea poporul până la stele. Iar la următoarele aniversări ale bacalaureatului nostru nu m-am mai dus.

*

https://www.libertatea.ro/stiri/pedeapsa-sebastian-vladescu-condamnare-dosar-coruptie-4557822

Cică a luat șpagă 20 de milioane de euro și Statul Cel Rău i-a confiscat 3 milioane și i-a dat niște ani de pușcărie, pe care n-o să-i prea facă, pe motiv de vârstă. Câștig net – 17 milioane, bună afacere. Dacă Statul Cel Tâmpit și Nemernic i-ar fi confiscat și pe ăi șapteșpe, ar fi avut din ce le mări lefurile la profesori. Dar nu vrea să le mărească, nu cumva să câștige telectualii cât chelnerii de la restaurantul Parlamentului.

*

Pe vremuri, existau niște răhățele, un fel de jucării cu ventuză, de lipit pe dinăuntru în ”lunetă”, adică în geamul din spate al mașinii. Una era o palmă deschisă, o pălmuță cu arc, bâțâindu-se în mersul zdruncinat al mașinii. Era cunoscută sub numele de Ceaușescu, fiindcă ăla era cel ce făcea cu mâna mulțimii, din mersul mașinii. Iar cealaltă era un cap de cățel, tot pe arc, care se clătina afirmativ, în ritm cu pălmuța. I se spunea Păunescu, fiindcă marele poet cu acest nume era cunoscut de toată suflarea drept principalul claqeur, principalul aplaudac al lui Ceaușescu, figura cea mai publică ce încuviința în delir tot ce spunea și făcea Cârmaciul.

Astăzi, deși Ceaușescu e mort, rolul acesta i-a rămas câte unui bărbat neînfricat. Și cu stomac rezistent.

*

DESPRE ARMĂSĂRIZAREA ȚÂNȚARULUI

La Digi24, care nu e, totuși, cea mai tâmpită televiziune din patria noastră, există concurenți redutabili, o ”știre” rumegată câteva minute bune: că o ființă de sex femelin care voia să intre în clădirea Parlamentului avea în poșetă 4 gloanțe. Nevinovatul de reporter, care n-a făcut armata și nici nu s-a documentat în vreun fel, le numește ”cartușe”, comițând astfel o serioasă dezinformare publică. Și o ține așa jumate de telejurnal. În realitate, acelea erau niște simple bucăți de metal ieșite din țevi de Kalașnikov și de mitralieră, cu urme de ghinturi pe ele (adică gata trase) și culese, probabil, de pe jos din vreun poligon, fiind posibil ca inteligenta care le căra în poșetă să aibă vreun ofițer ori miciman în familie.

Gloanțe cu care nu poți răni pe cineva decât dacă i le bați în cap cu ciocanul.

*

Acum câteva luni, o femeie a fost sfâșiată de niște câini fără și cu stăpân, pe malul Lacului Morii din București. După mai puțin de o lună, toate comentariile pe marginea nefericitei întâmplări au încetat. Și în massmedia și pe internet. Continuă, însă, să apară în ambele medii o imensă cantitate de poze și filmulețe cu câini, precum și nenumărate apeluri de a le face viața mai bună. Câinilor.

Morții cu morții, viii cu câinii.

*

După cum se poate vedea la adresele de mai jos, vor fi omorâți 53.000 de porci, bănuiți de o boală de-a lor. Dar în nici un caz nu pot fi omorâți câinii vagabonzi care pun în pericol lumea din sat, începând cu copiii. Suntem oare întregi la cap?

https://www.realitatea.net/stiri/actual/focar-de-pesta-porcina-la-o-ferma-din-timis-peste-53000-de-animale-vor-fi-sacrificate_648dbb1cf2d4b603f065da53

https://www.realitatea.net/stiri/actual/elevi-in-pericol-din-cauza-maidanezilor-zeci-de-caini-in-preajma-unei-scoli-din-mehedinti-masuri-doar-pe-hartie-ce-spun-autoritatile_648db875d979b7694547aed2

*

16.06.2023

Mare tămbălău oengist apropo de ordinul de ministru oarecum postum, care dă liber la ”recoltarea” unui număr de 470 de urși. Țin să precizez că hipsterii nu-mi sunt exagerat de simpatici, dar că opusul lor, auriștii, îmi sunt de zece ori mai antipatici. Așa că, ”vrei nu vrei bea Grigore aghiasmă”, până acum m-am făcut că nu observ toate tâmpeniile fițoase ale tinerilor ăștia de viitor.

Dar când l-am văzut, azi, la un telejurnal pe unul dintre ei zbierând că, cică, s-a dat liber la vânătoare, mi-a venit să-i spun că ăsta e returul. Până acum, animalele au avut liber la vânat oameni. Fix 14 în ultimii câțiva ani. Dar poate că 14 e un număr prea neînsemnat ca să-i facă vreo impresie apărătorului urșilor.

*

Umorul, singura alternativă la sinucidere.

*

IECSTERNE

Mă tot gândesc la soldații lui Putin, trimiși în Ukraina. Cică ciuvași, tuvini, ciuci și alte neamuri din fundul Siberiei, de care n-a auzit Plutarh. Și nici eu. De religie budistă – ok. Și de religie șamanică! Aici chiar că mi-au căzut plombele. Eu credeam că asemenea lideri de opinie, șamanii, nu mai există pe acolo de cel puțin juma de mileniu. Sau măcar de când țarii au făcut ordine prin părțile alea - ordine rusească, dar… mă rog… Și imediat după, m-a fulgerat un gând macabru: stai să vezi, mi-am zis, când populațiile acestea vor începe să se declare credincioși ai zeităților lor și nu membri ai Partidului Comunist-Bolșevic al Mamei Rasia! Când vor ajunge la conștiință națională! Să vezi atunci distracție pe capul Mamei Rasia!

*

Pe vremuri, am lucrat la IMH (Institutul de Meteorologie și Hidrologie, așa se numea pe atunci). Cam trei ani am fost operator APT (Automatic Picture Transmission), adică operator de recepție a fotografiilor în vizibil și în infraroșu realizate de sateliții americani ESSA8 și NOAA2. Noi, cei trei operatori ai stației APT de acolo, eram coechipierii câte unui cercetător științific din laboratorul acela numit pompos Nucleul de Meteorologie Spațială. Iar ei, pe lângă faptul că erau niște băieți foarte competenți, erau și frecvent plimbați pe la diverse reuniuni internaționale de specialitate. Așa că erau, probabil, cei mai informați oameni din țară în acest domeniu (o fi fost Securitatea plină de ”bune” intenții, dar de competență – sufletu’).

De la ei am aflat despre teledetecție. Problema e cam așa: toți membrii OMM (Organizația Meteorologică Mondială, departament al ONU), respectiv cam toate țările lumii, transmit și primesc toate informațiile meteo furnizate de stațiile lor. Noi, de exemplu, având peste 400. În treacăt fie spus, consider chestia asta drept una din marile realizări ale civilizației – pentru că, în maximum 3 ore, aveai în față informațiile meteo provenind din întreaga ta emisferă, nordică, în cazul nostru. Iar în 6 sau 12 ore, nu rețin exact, de pe întregul glob. Și toate astea, într-o vreme când nu exista Internet, ci doar emițătoare radio, legături telefonice și telex. Ei bine, din URSS nu venea nici o informație. În dreptul URSS-ului, harta sinoptică rămânea albă, goală. Adică rușii primeau informații din toată lumea, dar nu le dădeau pe ale lor, considerându-le informații strategice. Adică, ei erau în război cu restul lumii, dar restul lumii nu știa chestia asta.

Probabil că treaba asta s-a rezolvat prin punerea în funcțiune a sateliților occidentali. Care, desigur, nu erau doar meteorologici. De la șefii noștri am aflat atunci, la începutul anilor 70, de teledetecție, adică de ”pipăirea” de sus, de la sute de kilometri, a resurselor subsolului. Și ne-am zis că americanii întocmiseră deja harta resurselor naturale ale URSS-ului, mai amănunțită și mai precisă decât ar fi visat vreodată academicienii de la Moscova. Și nu cred că, între timp, s-o fi petrecut ceva care să mă facă să-mi schimb această impresie.

Counter instalat la 03.07.2023



free stat counter

Grid Modorcea. UN MOULIN ROUGE CA-N TAHITI

June 12th, 2023

Ce înseamnă forța și personalitatea unei galerii de artă? Să descopere talente și să le impună.

Asta face Galeria Kulterra, cea mai tânără galerie din România (înființată în 2021), dar care realizează evenimente ce nu pot fi concurate de nici o activitate a UAP și a altor instituții de cultură, pentru simplul fapt că acestea sunt instituții de gașcă, osificate, iar Kulttera este o galerie privată, cu o amploare și ambiție care mă face să spun că ea reprezintă speranța culturală a țării. Oricum, a devenit simbolul capitalismului românesc.

Toate evenimentele ei sunt unicate. Artiști despre care nimeni nu a auzit, pentru că au fost îngropați/marginalizați de înregimentați, devin peste noapte nume importante în cultura română și mondială. Așa a fost cazul artistei Valeria Glibinciuc, un fenomen despre care am scris anterior, iar acum voi scrie despre o nouă artistă remarcabilă, lansată de Kulterra, Miruna Cojanu, necunoscută până mai ieri. Când televiziunile publice sunt pline cu umpluturi, cu vedete de mucava, sufocându-ne cu aceleași nulități, care în afară de faptul ca își prezintă „look”-ul pe ecran, nu au creat nimic la viața lor, e greu să bagi în seamă valori autentice! Dar ce greutate au acestea în timp, în istorie, față de lumea găștilor prezentate de televiziuni!
Se profilează clar o Românie a favorizaților puterii și ai TV, superficială și obtuză, și o Românie profundă, liberă, independentă, a valorilor neînregimentate. Acestea sunt suportul României de mâine. Ele se vor remarca treptat, prin efortul unor galerii precum Kulterra, în ciuda oficialilor, care au ținut astfel de valori în umbră. Ciolacii cu ciolanul, dar vor muri cu osul în gât, iar Miruna Cojanu va supraviețui, va fi un nume pe firmamentul plasticii românești.
Edificiul galeriei Kulterra pare demn de a fi dat ca exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie arta în România, la concurență cu galeriile americane. A dovedit-o și vernisajul expoziției Mirunei Cojanu, un vernisaj cum nu am mai văzut în România, ci numai la New York, iar asta, atunci când erau evenimente de marcă. A fost o adevărată sărbătoare a minții și trupului, fiindcă frumusețea tablourilor (peste 40) se armoniza cu un party select, o abundență ca în saturnaliile romane. Totul a fost un mare fast. Lume multă, o mulțime de oaspeți aleși, care o încărcau pe Miruna cu flori și daruri. Evident, nelipsiți erau și parangheliștii, o categorie de amatori de artă inevitabilă. Parcă era ruptă din tabloul lui Bouguereau, La jeunesse de Bachus. Iar în mijlocul acestei mulțimi flămânde de… frumos, o violonistă cânta în draci muzică simfonică, strunele se încingeau pe arcuș, cânta piese speciale, un fel de cântece de lume, tipice pentru ceea ce am numit „iuțirea de sine”, cum ar fi piesele lui Sarasate, marele virtuoz spaniol, celebru pentru fantezia Carmen, dar mai ales pentru Melodii țigănești. Adică piese de mare dexteritate. Și acest delir simfonic rima cu imaginile de pe pereți, cu fenomenala serie de portrete feminine, a unor femei care se dezbracă sau gata dezbrăcate, aproape nud, ne aflam parcă la Moulin Rouge, dar unul original, în care dansatoarele nu mai erau pe scenă, ci deja deveniseră revelații plastice.
Dacă vom ști că tendința actuală a plasticii mondiale este revelarea Kitsch-ului, pe linia pop-art trasată de Andy Warhol, voi spune că expoziția Mirunei Cojanu poate avea un mare succes în galeriile din Manhattan. Și sunt tentat să vorbesc cu Pace Gallery, să-i facă acolo o chemare.
Portretele acestor femei (prostituate) sunt extrem de vii, de colorate, dar nu ca în atmosfera de salon de la Moulin Rouge a lui Toulouse Lautrec, ci șochează printr-un limbaj policrom de o adevărată sălbăticie, ca în plastica tahitiană a lui Paul Gauguin. Asemănarea ca viziune și culoare este izbitoare, fiindcă și femeile Mirunei Cojanu sunt fericite; oricum, așa cum anunță titlurile lucrărilor, ele te așteaptă, te seduc, te doresc, te incită, te îndeamnă să visezi.


Miruna și-a pus expoziția sub acest motto: „Între mâine și ieri e IUBIREA. ACUM O simt”. Lucrările sunt datate din perioada pandemiei și până azi. Și sunt generate de un optimism feroce. Criza și ceața în care se aflau atunci România și lumea, au fost învinse de artistă cu un suflu puternic de viață, precum coloritul radiant al lucrărilor. Prin arta sa, artista declară că vrea să aducă oamenilor încredere, liniște, exuberanță, pentru „a face față răului radical de lângă noi, vanității și zgomotului asurzitor de pe pereții reali și virtuali ai comunităților noastre, anxietăților care ne sunt amplificate de cei care vor să ne dezvețe libertatea. De aceea aleg să explorez mereu partea plină de frumos a vieții…”
Și această „parte plină de frumos” este amplificată în galerie de seria de covoare pictate, de o mare frumusețe plastică, o arhivă de covoare magice, purtând amprenta vechiului, a petelor care le destramă, ca într-o proză de Mircea Eliade, un adevărat experiment unicat în arta mondială, la concurență cu Monhir, artista iraniană, colecționară de artă populară tradițională, căreia am avut ocazia să-i văd o mare retrospectivă la Guggenheim Museum.
Și mi-am imaginat, ca în povestea covorului fermecat, cum femeile Mirunei Cojanu se desprind din ramă și se așează pe câte un covor pictat și plutesc prin aer ca niște întrupări din O mie și una de nopți, plutesc în măreția galeriei, apoi ies afară, pe strada Știrbei Vodă, și se duc în apropiere, adică în Cișmigiu, tot parcul fiind plin de imaginea lor plutind pe cer, ca pe apele somnului, cum spunea Blaga, ca în curțile dorului.

Grid Modorcea, dr. în Arte



free counter

Dennis Deletant. ÎN CĂUTAREA ROMÂNIEI

May 25th, 2023

Dennis Deletant s-a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London. Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s KnowHow Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

*

prefaţă

Romancierul V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit: „România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele satelit. Ca vizitator, ești obligat să ai un ghid, iar acesta te păzește la fiecare pas. Când ieși din dormitor dimineața, el te așteaptă. Te plictisește pe toată durata zilei. Rolul lui este să ofere informații, dar este lipsit de umor, tinde să fie didactic și știe tot. Nu am putut scăpa de impresia că disimularea subtilă și o mentalitate reacționară sunt larg răspândite“.1

Primul meu contact direct cu România a avut loc în iulie 1965. Totul a fost astfel organizat, încât posibilitățile de a întâlni membri ai opiniei publice au fost limitate și, ca atare, trăsăturile menționate de Pritchett nu mi‑erau familiare. O caracteristică inevitabilă a vieții în România sub regimul comunist era omniprezența Securității, cunoscută oficial, în cea mai mare parte a perioadei, ca Departamentul Securității Statului din Ministerul de Interne. Mi‑am dat seama de asta în cursul vizitei, iar impresia mi‑a fost confirmată de experiențele ulterioare. Preocupările mele profesionale și personale referitoare la România s‑au întins pe întreaga durată a regimului Ceaușescu, din 1965 până în 1989, și era de așteptat ca această familiaritate și prieteniile mele cu istorici și scriitori atragă atenția Securității, așa cum mi s‑a confirmat în 2007, când mi‑am studiat dosarul de Securitate.

Literatura care tratează istoria României de la impunerea regimului comunist, în 1945, vorbește prea puțin despre mecanismul de teroare folosit de Stalin pentru a‑și impune voința în România și despre organizarea Securității. Această omisiune a fost, la prima vedere, surprinzătoare, poate, dată fiind importanța terorii instituționalizate practicate de Securitate în consolidarea regimului comunist, mai întâi sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej (19011965), iar apoi sub succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu (19181989). Totuși, rămâneau prea puțin cunoscute structura și personalul organismului abilitat să terorizeze populația pentru a o determina să accepte introducerea legislației comuniste în România, abilitat să aresteze 80.000 de țărani care se opuneau reformei agrare din 1949, închidă și tortureze șase episcopi greco‑catolici (uniați) și șase sute de preoți care au refuzat unirea cu ortodocșii în iarna lui 1848, iar în vremea lui Ceaușescu, să deporteze zeci de mineri din Valea Jiului după revolta acestora din august 1977. Pe tot parcursul epocii Ceaușescu, organizarea Securității și activitatea acesteia au rămas strict secrete și, tocmai fiindcă era dificil să verifici informațiile, cercetătorii problemelor românești, inclusiv subsemnatul, nu s‑au ocupat de instituție.

Mai existau și alte motive pentru această omisiune. Unele dintre relatările oferite de victime despre tortură, închisori, lagăre de muncă erau atât de îngrozitoare, încât păreau de necrezut, mai ales românii erau cunoscuți pentru înclinația lor către dramatism. În al doilea rând, nu existau surse oficiale românești cu ajutorul cărora verifici aceste relatări. În fine, cercetătorii se temeau că, folosind materiale necoroborate cu mărturii independente, riscau fie acuzați nu sunt decât niște propagandiști anticomuniști. Controlul atent al vizitatorilor străini de către regim i‑a permis acestuia să restricționeze fluxul de informații care ieșea (și intra) din țară, și astfel ceea ce s‑a întâmplat în România a rămas, până târziu în anii 1960, aproape deloc cunoscut în afara granițelor.

Până în 1990, în Vest a apărut foarte puțin material, de orice tip, referitor la lagărele de muncă și la închisori, şi, în general, în publicațiile emigrației românești.

Această lacună, alături de propria‑mi experiență din România și de ocazia de a consulta unele dosare ale Securității m‑au convins ca, după 1990, îmi redirecționez activitatea de cercetare către Securitate. Totuși, cele mai importante două studii ale mele, Ceaușescu and the Securitate. Coercition and Dissent in Romania 19651989 (1995)** și Communist Terror in Romania: Gheorghiu‑Dej and the Police State, 19481965 (1999)**, ambele publicate la Hurst, nu sunt doar niște istorii ale Securității, ci încearcă să analizeze, în egală măsură, ce rol a jucat folosirea de către regimul comunist a fricii și constrângerii pentru menținerea sa la putere și cum a fost suprimată orice fel de opoziție și disidență. Au mai existat și alte strategii folosite de Ceaușescu pentru a‑și menține puterea. Acestea au constat în apelul la naționalism și dezvoltarea unei politici externe autonome. Fiindcă aceste practici au avut succes, Ceaușescu a reușit să câștige susținerea majorității elitei intelectuale și obediența restului populației. În cazurile în care disidența și‑a făcut apariția, i‑am descris evoluția și pașii făcuți pentru eliminarea ei și, procedând astfel, am testat afirmația disidentului rus Andrei Amalrik, potrivit căruia „nici o opresiune nu poate avea succes fără aceia care sunt gata să i se supună“. Ca și în cazul altor mașinării ale terorii politice, cea mai puternică armă a Securității a fost frica, iar profunzimea la care aceasta a fost inculcată în rândul populației românești reprezintă principalul motiv al succesului său. Frica induce obediență și de aceea este un extraordinar mijloc de a economisi eforturi.


* Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965–1989, Humanitas, București, 1998 (n. red.).

** Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc. 1948–1965, Polirom, Iași. 2001 (n. red.).

Ca lingvist de formație, interesele mele de cercetare mergeau inițial către istoria limbii române și către manifestările timpurii ale scrierii ei. Asta presupune operele cronicarilor din secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, a căror principală motivație de a scrie era dorința mărturisită de a‑și afirma identitatea națională. Principala mea inspirație pentru aceste amintiri au fost contactele cu românii și experiența din regimul Ceaușescu. Pentru mine, acea experiență s‑a întins pe perioade relativ scurte de timp, totuși a fost suficient pentru a aprecia presiunea sub care trăiau prietenii români și rudele mele prin alianță. Lecțiile primite prin educația mea, în sensul larg al cuvântului, în calitate de cetățean britanic, precum și conștiința faptului că lucrul cel mai rău care mi s‑ar fi putut întâmpla pentru orice ofensă adusă regimului era eventuala mea expulzare din țară mi‑au dat o anumită libertate de comportament ce le era interzisă românilor. Nu trebuie uitată îndrăzneala acelor români care au avut curajul să conteste regimul, un curaj cu atât mai demn de admirație cu cât știm că ei nu aveau siguranța unui pașaport occidental. De la această constatare ar trebui să pornească toate judecățile referitoare la comportamentul populației sub Ceaușescu.

Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice, dar consider un privilegiu faptul i‑am cunoscut. Prietenia cu ei mi‑a confirmat că nu trebuie să mă încred în generalizările despre România, generalizări care continuă să se regăsească în parte în media occidentală cu referire la România lui Ceaușescu și care, dacă sunt acceptate, conduc la judecăți false. Pe măsură ce excesele despotice ale lui Ceaușescu s‑au intensificat în anii ’80, românii erau caracterizați din ce în ce mai des ca fiind „slabi“ și „timorați“. Astfel de acuze se bazau pe ceea ce părea să fie absența contestării regimului Ceaușescu în România, prin comparație cu revoltele din Polonia și din Germania de Est la începutul anilor ’50, cu insurecția maghiară din 1956, cu Primăvara de la Praga din 1968 și cu mișcarea Solidaritatea din anii ’80. Acceptarea indiscutabilă a unor asemenea acuzații este prin ea însăși o dovadă a succesului Securității în a suprima orice informație despre rezistența față de regim. Spre exemplu, nu se știa practic nimic în Vest, nici măcar în cercurile emigrației, despre curajoasa luptă din Munții Carpați a două mici grupuri de autointitulați partizani, conduse de doi foști ofițeri, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, care au rezistat fără a fi arestați vreme de nouă ani, între 1949 și 1958.

Aceste amintiri încearcă să pună în lumină unele ambiguități și contradicții induse în comportamentul uman de statele totalitare. Recurgând la prieteni și la familie sau pur și simplu la egoism, oamenii puteau să ocolească rigorile regimului. Aceleași calități stăteau și la baza disimulării pe care o menționa anterior V.S. Pritchett, căci în societatea românească din vremea lui Ceaușescu, oamenii duceau o existență duplicitară. Erau obligați în fiecare zi să realizeze un echilibru între exigențele vieții „oficiale“ și încercarea de a avea o viață „neoficială“. Acest joc dublu practicat în relația cu regimul era evident în strategiile adoptate de mulți români pentru a supraviețui regimului. Ele făceau parte din atitudinea multor români, așa cum mi‑a fost descrisă de un tânăr regizor de teatru în 1988: ”Majoritatea oamenilor care trăiesc într‑o dictatură vor să uite de ea, să‑și vadă de viețile lor și se distreze cât de mult pot. Așa că, atunci când programul televiziunii române s‑a redus la două ore de transmisie pe zi, în 1984, mulți cetățeni din București și din orașele mari și‑au procurat aparate video și casete cu filme occidentale. Importul acestor produse nu a fost interzis, probabil fiindcă printre cei care le foloseau erau și oficiali ai partidului și ai Securității, care nu l‑au alertat pe Ceaușescu despre această modă.”2

Disimularea e postura esențială pentru înțelegerea obedienței, și cercetarea mea asupra României o ia permanent în calcul.

*

Tot persona non grata fusesem declarat și eu în anii ’80. În modul cel mai oficial, însă pe șest. Dacă angajarea mea la un teatru fusese anunțată în prestigioasa Românie literară de însuși Valentin Silvestru, concedierea mea de acolo a fost menționată numai în actele procesului civil pe care l-am pornit după aceea. Activiștii, securiștii și colaboratorii lor benevoli (în cultură, erau mulți din aceștia) răspândeau de zor zvonul că aș fi plecat din România. Voiau să-mi șteargă urma.

Asta, fiindcă făcusem și eu niște comentarii nefavorabile la adresa lui Ceaușescu și a regimului său politico-dietetic – și anume, pe hârtie tipărită (detalii, la https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223). Dar, în fine, să lăsăm morții – și mai ales, ne-morții cu pensii exorbitante – în pacea lor.


Un alt motiv pentru care domnul Deletant și cu mine ne-am trezit interesați, fiecare, de activitatea celuilalt, a fost faptul că auzisem de la defunctul meu tată de comportamentul ciudat al piloților fluviali din Orșova, acesta fiind orașul meu natal, din vremea războiului al doilea (https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17001). Și că scrisesem despre el pe blogul de față, în august 2016. Subiectul fiind tratat, pe larg și documentat din surse arhivistice, pentru prima oară într-o carte tipărită la noi, în volumul domniei sale tradus în 2019 (Activități britanice clandestine în România în timpul celui de al doilea război mondial, ed. Humanitas, pag. 126 și următoarele).


M-am bucurat, deci, că era adevărat ce scrisesem despre piloții aceia. Că da, există și istorie orală.
Iar actuala sa carte tradusă la noi, focalizată pe deceniile noastre ceaușiste, mai ales pe ultimul, dement și bestial, parcă ar fi o alinare.
Parcă îți vine să zici: uite că n-am suferit în tăcere, în întuneric, mai știa cineva de noi.
Dacă asta o fi o consolare.

(D.P.)

Counter instalat la 25.05.2023



website view counter

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (5)

May 15th, 2023

5

În cele din urmă, a venit și procesul. Nu se putea ca Organele, Miliția Economică, Inspectoratul Teritorial Financiar, Procuratura și care-or mai fi fost să se fi zbătut și agitat un an întreg fără ca din asta să iasă ceva palpabil, îndosariat. Aceasta, cu toate că șeful Judecătoriei primise deja două telefoane care-i ordonau să-l ”trântească”. Dar de avut, trebuia să aibă loc, căci Fiscul și polițaii apucaseră deja să scrie în hârțoagele lor că paguba era de fix 96192 de lei. Așa că au fost câteva ședințe de judecată.
Iar, culmea! la ultima dintre ele și-a făcut apariția în sală, nechemat de cineva, Titus, care a cerut, chiar acolo, să depună mărturie. Mica sală de judecată, unde, la început, nu se aflau decât judecătorii, grefierul, Rodolfo și avocații cu pricini în ziua aceea, gemea acum de lume.
- L-au văzut toți, s-a strâmbat avocatul. Trag la el ca muștele la căcat, tocmai de asta n-aveam nevoie, a mai spus el.
Judecătorul-șef i-a explicat cu binișorul lui Titus că n-avea cum depune mărturie așa, tamnesam, dar marele comic, nu și nu, că legea trebuie să fie și ea flexibilă în anumite cazuri. Avocatul s-a dat mai aproape de el și i-a șoptit la ureche să se abțină, că Rodolfo va fi achitat. Nu ne trebuie spectacol, tămbălău, i-a mai spus el.

Avocatul lui Rodolfo s-a dovedit un prezicător de mâna-ntâi. Clientul lui a luat doi ani și patru luni, cu suspendare. Iar în ce-l privea pe șeful lui, cointeresat de Rodolfo cu suma ridicolă de patru mii de lei, după cum dovedea o chitanță semnată cu mâna proprie a primitorului – acela a fost achitat. Așa că n-a mai fost nevoie ca Titus să se transforme în martorul sau apărătorul cuiva.

*
Timp de un an și ceva, Africa a tot scris de mână procese-verbale și tot soiul de rapoarte semnate de Nicușor Năstase. Se obișnuise să rămână peste noapte la el. Asta, după ce, în primele luni, alergase de nu știu câte ori să prindă ultimul troleu și chiar căzuse o dată, de era să ajungă sub roți.
Iar după încă un an, fusese primită în Partid. Ăsta era cadoul lui Nicușor pentru ea. Nicușor n-avea de gând s-o ia de soție, chiar dacă ea adusese vorba de vreo două ori despre asta. ”Te rog un singur lucru”, îi spusese el, ”să nu rămâi gravidă”.
Dar nici ea n-avea de gând. Și n-au mai discutat despre asta.

*
Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini. Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.
Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.
Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.
În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012. Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.
N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat curând americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).
Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.
Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.
Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.
Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.
Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice. Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!
Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi obţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune. Sau ani.
În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap. 2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149

Counter instalat la 15.05.2023


Dan Predescu. CÂT TIMP SUNT VIU

May 4th, 2023

La marginea orașului vechi începea cimitirul de mașini. Privind grămezile de table multicolore, m-am gândit că ”cimitir” nu e cea mai potrivită denumire pentru tot acest bâlci. Venisem să fac câteva fotografii ale acestui loc, orice s-ar spune, neobișnuit. Caroseriile desfigurate și piesele, câteodată enorme, de metal pot avea înfățișări bizare, o știam bine. Fotografiasem odată o albie de tablă scofâlcită care, privită din unghiul ales de mine, semăna cu Voltaire. Luasem un premiu pentru fotografia aceea.

Dar simpatia mea pentru metalul torturat era mai veche. Pop art? Tinguely? Calder? Poate, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aiurelile, fie și amuzante, ale câtorva indivizi neurastenici ori drogați m-au făcut să particip la suferința barelor contorsionate de metal ieșind din ruinele ucrainene. Mă gândeam la toate astea privind grimasele tragicomice ale fostelor automobile.

Chiar în fața mea se deschise o portieră rămasă ca prin minune intactă – și un tânăr elegant coborî dinăuntru.

Mă privea în ochi. Am simțit un fior, deși omul avea o expresie binevoitoare.

- Bine ați venit. Vreți să fotografiați?

Am dat din cap a încuviințare.

- Foarte bine. Eu sunt inginerul-șef.

Am dat mâna cu el și am schițat gestul de a-mi căuta actele.

- Lăsați, a dat el din mână de parcă ar fi știut ce vreau să fac. Aici nu-i nevoie de legitimație. Să mergem.

- După dumneavoastră, am spus.

Începeam să mă simt uluit. Treceam cu ușurință prin cotloane de metal care-mi păruseră accesibile doar șoarecilor. Dar tocmai șoarecii n-aveau ce căuta printre tablele astea. Ar fi murit de foame.

Ceea ce crezusem că e o aglomerare amorfă de resturi metalice se dovedea a fi, în ciuda vitezei cu care o înregistram, o arhitectură bine închegată. M-am temut că o să mă coc sub tablele aflate în bătaia soarelui de vară, dar, ciudat, înăuntru era răcoare. Mi-am ridicar gulerul.

Inginerul șef îmi aruncă o privire amuzată.

- Dumneavoastră nu vă e frig? l-am întrebat.

- Sunt obișnuit. De altfel, temperatura e constantă.

- Tot timpul? Iarna trebuie să fie ca la Polul Nord.

- Aici nu există iarnă.

Am zâmbit acru. Avea un umor cam negru inginerul. Și în definitiv, în ce fel de buncăr voiam să intrăm? Era clar că cimitirul de mașini nu e decât camuflaj pentru uzina asta subterană, sau ce-o fi ea, din care încă nu văzusem nimic. Iar dacă era un obiectiv atât de secret, cum de fusesem invitat înăuntru, ba încă și cu aparatul fotografic?

Începeam să mă lămuresc: inginerul ăsta simpatic n-are altceva de făcut decât să mă atragă înăuntru, unde îmi imaginam că mă așteaptă niște băieți zdraveni, hotărâți să afle cu orice preț motivele reale ale hoinărelii mele prin cimitirul de mașini.

Mergea cu un pas înaintea mea. Mi-am propus ca, de îndată ce voi găsi un pietroi sau o piesă

metalică aruncată pe jos, s-o înșfac și să-l pocnesc cu ea, apoi s-o rup la fugă îndărăt. L-am privit atent: costumul său elegant avea un aspect scorțos, cam ca salopetele pompierilor. Trecând pe lângă un perete, se lovi ușor și făcu zgomot care mi s-a părut mult prea puternic pentru galeria în care ne aflam. Își șterse mâneca și auzii din nou hârșâitul acela metalic, asemănător cu al pașilor noștri pe podeaua de tablă.

- Costumul dumneavoastră sună așa?

- Da. De ce vă mirați? E dintr-o țesătură de aluminiu.

Eram tot mai uluit, dar n-am apucat să-l mai întreb nimic, frapat acum de altceva: se auzeau voci, glasuri omenești.

- E de necrezut, am halucinații, sau ce…?

- Ce anume?

- Să nu râdeți de mine. Se aud voci prin blindajul ăsta.

- Păi aici sunt oameni, puteți să-i vedeți.

Îmi arătă cu degetul o deschizătură în perete. Prin ea se zărea un fel de grotă metalică, în mijlocul căreia se afla un televizor, iar în fața acestuia, pe o sofa, un bărbat și o femeie.

- Dar… ce fac ei acolo?

- Cum ”ce fac”? Trăiesc!

- Aici sunt oameni? vreau să spun, aici se trăiește?

- Evident. O lume fără oameni nu există. Oamenii feresc lumea de rugină. Ei o duc mai departe. Ei construiesc.

Am privit prin alte câteva deschizături, prin câteva ferestre mai bine zis (de fapt, îmi vine să le numesc ambrazuri). Oamenii munceau, mâncau, citeau, făceau dragoste, se certau și încă vreo câteva alte lucruri, nu prea multe.

- Haide, zise nerăbdător inginerul. Ați privit destul.

Coborîrăm două trepte. Apoi, drumul făcea o cotitură, iar după colț se afla un automobil vechi.

- Mai avem o bucată bună. Urcați-vă.

Inginerul conducea atent printr-un labirint de străduțe metalice pustii și întunecoase.

- Sunt multe mașini aici?

- Toți oamenii au câte una, spuse el tare. Apoi încet, aproape șoptit: dar nu prea e benzină, avem un pic de criză.

Și din nou tare:

- Și câte un televizor și câte un calculator și câte un frigider… și altele de genul ăsta. O să aveți și dumneavoastră.

- Opriți! Eu mă întorc!

Inginerul zâmbi trist.

- Credeți că mai e posibilă vreo întoarcere? Și unde vreți să vă întoarceți?

- Afară! La soare!

- Nu există soare. Căldura omenească ține locul vreunui așa numit Soare. Fără căldura asta n-ar mai exista nimic, totul ar fi rugină.

- Dar unde mă duceți?

- Într-un loc care a început  să ruginească.

- Dar ce caut eu acolo?

- Alungi rugina. Prezența ta (renunțase la ”dumneavoastră”) va face dintr-un loc sumbru unul plin de lumină. Omul e măsura tuturor lucrurilor. Fără Oameni, Lumea s-ar prăbuși – citeai majusculele în glasul inginerului.

- Dar lumea asta e un cimitir de mașini!

- Eronat. Nu există așa ceva. ”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Și de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”

L-am privit. Chiar arăta ca o grămadă de rugină. Un maldăr de fier vechi citându-l pe Donne, o cochilie uscată și sfărâmicioasă dându-se drept ființa vie, fragilă și prețioasă, care făcea odată perle!

- Bine, dar toate astea arată ca niște peșteri, am mai zis eu.

- Nu mai fiți dumneavoastră așa platonician, a revenit el la persoana a doua plural. Să nu uitați că peșterile acestea sunt legate între ele. E un lanț infinit de peșteri. În care se află oameni, nu uitați asta! Oamenii sunt mândri de a fi Cariatidele și Atlașii care susțin bolta peșterilor astea!

- Dar eu nu vreau să fiu statuie! Cel puțin, cât timp sunt viu! Nu pot, nu vreau!

- Cu toții suntem asemenea statui. Dumneavoastră veți fi plasat mai departe decât toți ceilalți. Pentru că sunteți ultimul sosit.

Și ne-am continuat drumul.

.

După ce am ieșit de acolo, mi-am developat filmele. …Erau goale. Virgine. Îmi venea să le calc în picioare, cu aparat cu tot.

Dar mi-a trecut repede – și am înțeles și am început să râd: lumea aceea, în care imobilismul trecea drept eternitate, nu reușea să lase nici cea mai palidă amintire, nu reușea să dureze – decât doar în somnul meu agitat.

Counter instalat la 04.05.2023


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (107)

April 22nd, 2023

De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.

*

Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.

*

I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.

https://adevarul.ro/stiri-externe/sua/trump-intre-cadavru-politic-si-marele-2256043.html?fbclid=IwAR3qnYqZ8pjjmxbTVYYC7ZuaTFVEllXMQZIWWW08hXpKBoiccfhN

*

Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…

Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.

Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!

Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?

*

https://dosaresecrete.ro/tragediana-sarah-bernhardt-fiica-unei-curtezane-si-a-unui-necunoscut/

Bine că e mă-ta fată de popă.

*

Numai cine n-a mers la școală poate crede că acolo se învață carte.

https://www.youtube.com/watch?v=yb2b8nSCdRY

*

PACE PE PĂMÂNT ȘI ÎNTRE OAMENI BUNĂ ÎNVOIRE

Uitați că v-am omorât. Noi am uitat deja.

*

”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?

*

O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.

*

București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir cest mourir un peu.

*

FIOR ONTOLOGIC

Există șobolani în Paradis?

*

Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.

*

Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.

*

CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ

Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.

*

PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE

Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.

Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.

Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.

Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!

Counter instalat la 22.04.2023


Irina Kavali. CRIZE DE POLEI – 5 IAN. 1998, 5 APR. 2023

April 10th, 2023

În  ianuarie ‘98 locuiam la Montreal într-un apartament cu chirie în care, din fericire, aveam gaze la bucătărie. Copacii falnici de pe strada Ouimet erau încătuşaţi în ghiaţă şi crengi uriaşe, sugrumate şi îngreunate, cedau sub greutate şi se prăvăleau pe trotuare, peste peluze şi uneori peste maşini. Când a căzut curentul, reflexele de pe vremea lui Ceaşcă au reînviat instantaneu. Înainte de somn ne înfăşuram în straturi, ca ceapa. Peste maiou puneam tricou cu mâneci lungi, peste el pijamalele, peste pijamale treningul cu glugă şi fermoarul ridicat până sub bărbie. Şosete de bumbac sub cele de lână şi fes tras pe frunte sub glugă, ca să ţină sinusurile la cald. Pături peste plapumi, iar  noi dedesupt, ca umplutura în sarma.

În dimineaţa de ianuarie canadiană, profitam de ochiurile aprinse, ne încălzeam la aragaz, ascultam ştirile la tranzistor bând un ceai fierbinte, şi ne spălam în baia rece, cu apă din abundenţă, care clocotea în oale mari pe flacără. Ce desfătare să verşi pe tine o căldare plină cu apă încropită !

Ajungeam la birou mai devreme, veseli, pentru că acolo era cald iar noi curăţei, mirosind frumos. Luam micul dejun cu colegii  montrealezi, văicăritori pentru că în marea lor majoritate nu aveau nici ei curent electric şi se minunau de tonusul nostru bun. Suntem antrenaţi, le spuneam. La noi în Bucureşti a durat frigul câţiva ani buni. A, da, ziceau ei neîncrezători. Cum aţi rezistat ? La fel ca aici, cu mici diferenţe, le spuneam. (Şi ce diferenţe ! Habar n-aveţi voi, răsfăţaţilor.)

Voiau să afle şi le povestem :

Când suna ceasul în apartamentul nostru din capitala României socialiste - istoriseam -  ne trezeam cu obrajii roşii, ca nişte tineri pocnind de sănătate. Până deschideam gura. Vorbeam răguşiţi, cu voci de buldogi supăraţi, cu nasul fonf de muci şi gâtul hârâit de mizerii. Ne dezmorţeam în baie ieşind din cele patru straturi de bulendre. Peste noapte, un mic reşou de voaiaj lăsat în priză,  încălzea o oală  pântecoasă plină de apă. Încălzea cât de cât şi baia, dar mai degrabă  bolul de porţelan, căci reşoul era strecurat în spaţiul îngust dintre WC şi perete. Măcar nu ne electrocutam derièrul la primul pipi al zilei pe capacul de lemn frigorifiat. Din apa fierbinte încropeam câte o găleată fiecare. Puneam un prosop împăturit pe fundul căzii îngheţate şi ne spălam  voios, fericiţi că putem săpuni unde trebuie.

La birou trăiam în frig, între jelanii şi glume hazoaze, făcând haz de necaz şi multe ceaiuri la fierbător. Puneam câte un fier de călcat la picioare, ascuns privirilor controlante, doar-doar ne-ar mai încălzi tălpile. De frig ne trecea des, dar ne ţineam cât puteam, evitând locurile de ezanţă, pentru că erau murdare. Geamurile înguste din cele două despărţituri strâmte erau parţial sparte, iar vântul bătea direct peste goliciunile suspendate în aer. O colegă foarte preţioasă şi antiseptică, din cele care şterg tacâmurile în restaurante înainte de a mânca (colegii mei canadieni măreau ochii a nedumerire)  s-a ţinut o zi întreagă, dar înainte de plecare nu a mai rezistat. Speriată că se va scăpa în vreun autobuz aglomerat, a tras un sprint  resemnat spre toalete. A revenit du petit coin, râzând şi plângând, pentru că, după atâta strângere din buci, când şi-a dat drumul - din aer, asa cum se proceda pe atunci - jetul cu presiune a ieşit oblic şi a udat-o pe picioare şi pe pantaloni.

Râd canadienii deşi sunt nedumeriţi.

- Nu înţeleg, a spus cineva. Aveaţi electricitate. Funcţiona, nu ?

- Păi da !

- Şi atunci ? De ce stăteaţi în frig ?

- Vrerea politică.

Nu intram în detalii, nu ar fi priceput.

5 aprilie 2023. Provincia Quebec şi mai ales Montrealul sunt lovite de verglas. A plouat cu polei trei ore. Copacii sunt îmbrăcaţi în sticlă. De toate crengile, cablurile  sau barele orizontale atârnă sute de ţurţuri mici, egali, ca dinţii pieptenului. În casă e cald, trec aspiratorul, supa fierbe la foc mic pe plita electrică. Totul pare normal, dar spre amiază becurile încep să pâlpâie. Prevăzătoare pun în cuptoraş o pizza Ristorante pentru Petre. Pe la trei, pata-bum-bum-para-bum ! Cade curentul. Pizza e gata, dar supa nu prea. La şase mă bag sub plapumă, sperând că lumina va reveni, aşa cum s-a mai întâmplat de câte ori am avut câte o pană. Nu avem încă idee de amploarea fenomenului.

Petre a făcut un foc mititel în şemineul de jos. Pentru că ventilatorul care împinge căldura spre fantele din parchetul etajului nu funcţionează fără curent, Pietruşca evită pălălaia. E totuşi destul ca să fiarbă un ibric şi bem un ceai fierbinte, Cănile ne încălzesc palmele. Tot soţul meu, priceput la toate, deşurubează de pe deck o lampă solară cu trei faze care luminează a giorno. Şi tot  el aduce un încărcător din cele care bustează bateriile decedate ale maşinilor şi branşează prin el celularul la lap ca să vadă un film.

Vorbim cu prietenii la telefoane, schimbăm ouaţapuri, poze cu crengi uriaşe sfâşiate. Internetul a căzut, telefoanele se descarcă, frigul e umed, deranjant. La unu noaptea declarăm forfet, ieşim din păturile în care ne-am culcuşit pe canapele. Punem straturile de noapte pe noi, aşa cum ne-a învăţat experienţa bucureşteană şi cea de aici din ‘98. Păturile peste plăpumi, şosetele, căciulile, tragem de mâneci ca să ne acopere palmele şi încercăm să adormim în cazemate, înţepeniţi sub greutatea cuverturilor.

Joi dimineaţa şirile sunt proaste. Peste un milion o sută de mii de locuinţe fără energie electrică în Quebec. O sută de mii alături, în Ontario, care a fost mai puţin lovit de polei. Cartiere întregi sunt lipsite de energie. Seara fusese întuneric pe străzi ca în satele ne-electrificate. Lucrătorii de la HydroQuebec sunt la lucru, ajutoarele vor sosi de peste tot, dar e evident  că nu sunt destui. Mâna de lucru e insuficientă. E aşa şi fără crize de orice fel. Lipsa angajaţilor în toate sectoarele e un mister pentru mine, acum că pandemia s-a răsuflat. Unde sunt cei erau înainte la posturi ? Muncesc totuşi undeva, nu ?

Vestea bună e că avem lanterne şi lumânări destule în casă. Avem şi noi ceva. Pot face o fondue chinoise la lumânare. Nu am, dar pot.

În ianuarie ‘98 stâlpii de înaltă tensiune s-au frânt sub presiunea şi greutatea apei îngheţate. Turtiţi la pământ, dădeau impresia unor schelete de tablă contorsionate de măinile unui uriaş. A fost un dezastru care a întârziat revenirea la normal. Cartiere sau numai străzi izolate, au rămas săptâmâni întregi fără curent. În unele sate sau comune nu a fost lumină nici în februarie, iar în câteva, de abia la finele lui martie.  Scurta perioadă de căldură care a generat criza de polei din ianuarie  s-a dus repede şi iarna şi-a revendicat drepturile.  Frigul a gonit mii de oameni din casele îngheţate în adăposturi organizate de guvern. Paturi pliante, pături, mâncare, duşuri, produse de toaletă au fost puse la dispoziţia refugiaţilor. Populaţia a dat dovadă de o solidaritate exemplară. Oameni care aveau energie electrică se duceau în centrele de ajutor şi invitau bătrâni sau tineri părinţi cu copii mici, complet necunoscuţi,  să se adăpostească la ei.

Guvernul de atunci a fost tras de toate mânecile. Se sugera, se cerea, se pretindea un proiect de îngropare a cablurilor electrice ca să se evite pe viitor rupturi, căderi periculoase peste curţi sau case, întreruperi de curent. Politicienii au dat din colţ în colţ. Cred că au găsit chiar încăperi cu cinşpe colţuri în care au dat dintr-unul într-altul încercând să înece peştele. Costurile erau prima scuză. Îngroparea cablurilor nu e o soluţie perfectă, spuneau unii. Teoria e reluată şi azi de un ministru-mistreţ, care evită detaliile cu voce gravă, imitând competenţa pentru cei de la galerie. Noi am plătitără bilete mai scumpe, nu îl credem.

Îmi aduc aminte de tuburile de ciment cu înălţimea unui stat de om de pe centrul căii Moşilor, când se lărgise vechea stradă. Se construia noua arteră, cu bloace şi magazine la parter. Prin tuburi, în care se circula leger, treceau toate cablurile, conductele, firele telefonice. Orice pană se putea localiza uşor. Era în anii 80 sub Ceaşcă. Inginerii noştri aveau tradiţia unor Saligny, erau  deştepţi, înformaţi în ciuda greutăţilor. Din păcate, mai există o tradiţie care se perpetuează şi care repetă papagaliceşte : ca la noi la nimeni ! Nu-i adevărat ! Există şi în România genii. În toate domeniile. Politicul - la noi,  la voi,  aiurea  - Oh !

Au trecut douăzeci şi cinci de ani. În Quebec s-a clădit enorm. Cartiere întregi au ieşit din pământ, bloace de condouri, orăşele chiar. Stâlpii de lemn de la faţade, cum erau pe la noi în sate, cu un bulb electric sub o pălărie de tablă,  au fost înlocuiţi cu lampadare stradale, unele foarte frumoase. Cablurile ? Tot pe sus. Zic politicienii că între 10 şi 15 % din cabluri sunt îngropate. Măcar în noile construcţii ? întreabă ziariştii. Parţial, că nu e posibil peste tot, că nu e bine, că o pană ar fi mai greu de localizat dacă e îngropată, zice ministrul-mistreţ cu emfază.

Adică, în era informaticii, o îngropi şi îi pui cruce.

6 aprilie 2023, ora 9 dimineaţa.

Minus un grad outside. 13 grade Celsius în dormitor. Obrajii nu sunt roşii, că nu mai avem treizeci de ani,  dar vocea e de buldog supărat. De doi buldogi. Mai curge apă caldă, ne spălăm ochii şi dinţii, ceva pe ici, pe colo, dar nu intrăm în cadă. Schimbăm straturile de noapte cu altele de zi şi după două ore telefonice ne suim în maşină. Cel puţin acolo suflă cald şi la picioare. Adina ne-a sugerat să cumpărăm un reşou cu butelii mici şi ne trimite poze cu al ei.

O pornim peste podul Mercier spre insula Montrealului. Soarele a mijit de sub norii denşi, apa fluviului e acoperită de ceaţă. Se circulă bine şi ajungem repede în Saint-Laurent, în fostul nostru cartier. Magazinul închis, parcarea cât două terenuri de football, pustie. O pornim spre altele, dar toate sunt închise. Băncile la fel. Lume puţină pe trotuare. Aglomeraţia s-a mutat pe macadam. Pătrundem în ambuteiaje. Străzi baricadate de conuri oranj, maşini de poliţie cu sonorul la maxim, agenţi de circulaţie în răscrucile cu semafoare nefuncţionale. Mulţi copaci răniţi, crengi peste tot, zgomote de fierăstraie pe benzină, de tocătoare de crengi care funcţionează din plin. Un iz  pre-catastrofal îmi crispează inima. În aer pluteşte un avertisment. Cum ar fi dacă ne-am întoarce la epoca dinaintea electricităţii ? Nu mai vorbesc de nebunia care ne-ar apuca fără internet şi celulare.

Petre vrea o cafea. McDonald închis, cafenele închise, restaurante cu lacăt pe uşă. Unde e deschis se plăteşte doar cash. Oameni îngheţaţi, flămânzi, cu cărţi de credit inutile între degete. N-au bani de hârtie, nu mai sunt obişnuiţi. Alţii le dau sfaturi enervante, din categoria “cum trebuie să fii precaut”.

Revenim în Chateauguay, “La noi la ţară”, cum ne ironizează cineva drag. Ciur-priză ! Tim Hortons e deschis, luminat, încălzit, cu oameni la coadă. Se plăteşte cu cartea de credit dacă vrei. Sâc-sâc ! Tinerii cu lap-toape la încărcat, cafea aburită, timbiţuri şi gogoşi glasate cu ciocolată, supe fierbinţi şi wrapuri. Un sortiment de junk food la care nu mai ridică nimeni nasul, dimpotrivă. Nu rezistăm. O cafea Petre, o supă de pui eu, o oră de calm pe banchetă, în căldură şi atmosferă veselă.

Afară a ieşit soarele, a topit gheţurile de pe ramuri şi de pe cabluri. Sunt 8 grade plus. În casă e tot frig. Facem o supă pe grătarul exterior, seara o petrecem cu ochii la focul din şemineu. Altă noapte cu patru straturi de haine şi 12 grade în dormitor.

Vineri la ora cinsprezece, Hydro Quebecul ne rebranşează. E cald în casă, e soare, e luminos, am revenit la normal. Scot două straturi de pulovere şi o iau de coadă, acolo de unde o lăsasem. Coada aspiratorului.

Veveriţele alergă pe cablurile dintre curţi, cele care trec de la un pilon de lemn la altul, pe toată lungimea dintre case, în toate cartierele. Multe cabluri groase, uşor arcuite la mijloc, negre şi argintii, de la care pleacă  fire perpendiculare spre fiecare casă în parte. Toate pe sus.

Dacă următoarea criză de polei va veni peste alţi  douăzeci şi cinci de ani, nu vom mai fi pe aici. Dar dacă va veni mai devreme ?  Şi nu în aprilie, cum avurăm norocul acum ?

Mă uit după o sapă. Să-mi îngrop cablul, să nu-l îngrop ?

*
Counter instalat la 10.04.2023

hit counter