Ciocu-mic.Ro

Acum câteva zile, am descoperit cu stupoare că scriitorul Tudor Vasiliu, vechiul meu prieten, e mort de aproape un an. Cu stupoare, pentru că de mult nu mai ştiam nimic despre el, iar ştirea n-a apărut, într-un târziu, decât în Luceafărul de la Botoşani şi în Tricolorul. Adică în nişte publicaţii dintre cele cu care el a avut cel mai puţin de-a face.

Ce pot spune despre el? Că a fost altfel. În oborul ăsta literar de coprofagi, de turnători talentaţi, de gălăgioase nulităţi Copy-Paste pline de tupeu, ba chiar şi de securişti propriu-zişi, el a fost el - şi nimeni altcineva. După ce, la douăzeci de ani, adică pe la începutul anilor 70, avea rubrică în România literară, în compania unora ca Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ivasiuc, Doinaş, Simion, Manolescu (şi era secretarul UTC al Uniunii Scriitorilor – funcţie în care i-a urmat Mircea Dinescu) – în deceniul următor, s-a retras, abandonând net viaţa publică.

El nu era „acomodant”, cum numeşte domnul Pleşu categoria în chestie. Era dintre acei dezintegraţi social care se clătesc cu spirt după ce dau mâna cu alde oamenii aceştia de succes, acomodanţi. Şi aşa a rămas chiar şi după 1989, un simplu particular care-şi ducea zilele departe de o viaţă literară plină de „rezistenţi prin cultură”, care mai de care. Cine să ştie că în intervalul ăsta el a publicat vreo câteva cărţi ?

N-aveau poftă „rezistenţii” de ciudaţi din aceştia. (Există, într-o piesă de Vaclav Havel, un pasaj care ne lămureşte perfect de ce anume se întâmplă aşa. În textul foarte autobiografic al lui Havel, e vorba de un dizident dintr-o ţară comunistă. Cei din jur, prieteni, colegi etc., sunt departe de a-l simpatiza, deşi omul nu i-a supărat, aparent, cu nimic. De fapt, însă, îi supără însăşi atitudinea lui, care le arată că se poate, că te poţi opune sistemului dacă ai un pic de coloană vertebrală, totul e să nu fii laş. Cu alte cuvinte, el e factorul de contrast, oglinda care le arată propria lor nimicnicie.)

Dumnezeu să-l odihnească pe scriitorul acesta incomod.

PS. A existat şi un ferpar al Uniunii Scriitorilor. În care se spune că Tudor Vasiliu a publicat în Urzica. Nimic despre faptul că a avut, ani de zile, un colţ de pagină săptămânal în principala revistă a Uniunii Scriitorilor. Pentru cine nu ştie: imensa majoritate a membrilor Uniunii Scriitorilor au tânjit degeaba, timp de vieţi întregi, să le publice România literară ceva.

http://www.tudorvasiliu.ro

http://www.crispedia.ro/Tudor_Vasiliu

[ "Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire !"

"Eh, trebuie să ţineţi seama

De faptul că sînt mort."

"Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire."

(Lumină la ciorap sau altundeva, în vol. ÎN GENERAL, TRIUMFUL PĂDURILOR, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pag.30)

Voilà pourquoi ils l'ont aimé. Vorba românului.  ]

În 1969, terminasem armata de vreun an jumate, mă holbam toată ziua-bunăziua la norii de pe cer (eram «observator meteo» la staţia cap-de-pistă a aeroportului Băneasa), scriam versuri – şi citeam cu aviditate proaspăt botezata Românie literară, fosta Gazetă literară.

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

Aveam un coleg de armată, un tractorist, care ne-a părăsit într-o zi când făcea de santinelă la depozitul de muniţii, adică la postul cel mai îndepărtat, aflat la vreo şase kilometri de cazarmă.

Eram caporal de schimb – şi aşa se face că, la ora schimbului, am fost primul care a dat de cadavru. Pe geanta măştii lui de gaze, aruncată pe pământ, se afla o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scria: “Anunţaţi vă rog Patria că să nu mai conteze pe supsemnatul şi că îmi bag p… în voi toţi”. Şi semnătura.

Ce l-o fi apucat? am stat şi m-am tot gândit după aceea. Părea un băiat vesel, mereu bine dispus, mereu trecând cu câte-o glumă peste mizeriile de zi cu zi.

De obicei, ne distra cu canţonete. Seara, la spălător, dădea drumul câte unei O sole mio, cântată nu prea rău, căci avea ureche muzicală şi timbru plăcut, dar, în lipsa cunoştinţelor de italiană, cu un text propriu, un ghiveci care suna a toate limbile cunoscute, plus japoneza.

Şi după ce se oprea din cântat, îi trântea un “ce p… măsi” triumfător şi concluziv.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prin înjurătura finală bietul meu coleg de armată nu voia altceva decât să clameze faimosul “anch’io sono pittore” al lui Michelangelo…

Talent prin voia Organelor.

Una e să fii cineva fiindcă eşti – şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

Categoric, Voltaire nu avea dreptate când spunea că religia este o minciună folositoare disciplinării maselor.

Oamenii sunt piesele unui puzzle imposibil de recompus. Misticismul – o forma mentis aparţinând de drept celor mai evoluaţi dintre ei – este apanajul, de fapt, al categoriilor umane înapoiate şi manipulate, care fac din el o poveste stupidă şi adesea abjectă, fără a deveni prin aceasta mai disciplinate.

Întristătoare e mai ales împrejurarea că prin religiozitate se înţelege aproape întotdeauna mentalitatea lipsită de demnitate şi de idealism a celui care cere ceva în schimb, salvarea (a spiritului, cumva? mă îndoiesc, mai degrabă îi cerem lui Dumnezeu să ne ferească de cancer şi de şomaj) sau pur şi simplu, un câştig la loto.

De dorit ar fi fost alternativa idealistă – a acelora care, necrezând, vor să dea ceva lumii, calea sfinţeniei fără Dumnezeu, cum o numea odată Marguerite Yourcenar.

Un Duce de Orania a zis odată o vorbă monumentală : “nu e nevoie să speri pentru a înfăptui”.