Ciocu-mic.Ro

Am postat chestiuţa de mai jos pe pagina de Facebook a lui Radu Aldulescu, care, acum, e într-o situaţie gravă. A fost dat afară din cămăruţa pe care o ocupa în casa de pe strada Nicolae Golescu, din spatele magazinului Eva de pe bulevardul Magheru, aparţinând Primăriei Capitalei – însă pe care Uniunea Scriitorilor o avea în folosinţă din, vorba aia, moşi strămoşi, contra unei chirii modice.
Din motive pe care prefer să le ignor, stăpânii Uniunii Scriitorilor din România, care până mai ieri îl ridicau în slăvi, s-au hotărît să se descotorosească de el. Şi pentru asta, au fost în stare chiar să renunţe la un bun pe care USR, în fapt, îl poseda de 50 de ani – şi fără să fi existat vreun indiciu că Primăria ar fi intenţionat să schimbe, cumva, această situaţie.

Adică, au renunţat fără motiv avuabil la un bun al USR, ca şi  cum  ei  l-ar fi moştenit de la mămicile lor. Şi după cum se vede, membrii USR n-au nimic de zis cu privire la asta.

În ce-l priveşte, primarul Capitalei a declarat presei că intenţionează să nu-l evacueze pe Aldulescu. Nu mai ştiu dacă s-a ţinut ori ba de cuvânt, dar nimic nu garantează că el va intenţiona acelaşi lucru la anul, pe vremea asta. (Mai exact, la anul, Bucureştiul va avea un alt primar.)

- - - - - - - - - - - - -

Ce mai faci, Radule?
< Viaţa bate într-adevăr ficţiunea, uneori pînă într-atît încît s-a întîmplat să cunosc fapte de viaţă pe care practic nu le-am putut integra în romane, fie şi serios ajustate ficţional, din pricina neverosimilului lor. >
Adevăr grăit-ai: chestie mai neverosimilă ca asta pe care ţi-au făcut-o alde Daniel Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu-SLAST, în prag de iarnă, chiar că n-am mai văzut. Nu ei ţi-au dat un premiu mai deunăzi? ori nu mi-aduc eu bine aminte?

Auzi: cică romanele tale le-a scris un salvamar.
Dezamăgire şi adâncă întristare printre prieteni şi cunoştinţe, cari te ştiau de Salvamont…

- - - - - - - - - - - - -

Post scriptum

Se tot întreabă lumea întreagă, de la telespectator cu cinşpe grame de creier la ditamai savanţii, ce-o fi în mintea nebunilor care se aruncă în aer, a jihadiştilor sinucigaşi.

Eu zic că, în principiu şi păstrând proporţiile, e cam acelaşi lucru ca şi în mintea oamenilor de bine care renunţă la un bun aflat în folosinţa lor perpetuă (şi practic, gratuită) numai pentru a se răzbuna pe cineva. În cazul de faţă, pe un scriitor de mare succes, ale cărui cărţi îi îmbogăţesc doar pe editori (POLIROM / CARTEA ROMÂNEASCĂ) – şi ştiind bine că acela n-are unde se duce dacă ei îl lasă pe drumuri.

Apropo: oare cum or fi arătând contractele editoriale încheiate cu Radu Aldulescu ? M-ar amuza să arunc o privire în direcţia aceea.

NOTĂ: editura Cartea românească aparţine Uniunii Scriitorilor din România.

CRONICILE GENOCIDULUI, lansare la librăria Cărtureşti, 18 ianuarie 2013

vezi şi

http://-www.managerexpress.ro/timp-liber/lectura/cronicile-genocidului-de-radu-aldulescu-desemnat-romanul-anului-2012.html

&

http://www.romlit.ro/ochiul_magic11111111111111111117

TU TE-NTREABĂ ŞI SOCOATE

N-ai decât să te întrebi până ţi s-o înfierbânta întrebătorul şi ţi-o scoate fum socotitorul, măi dragă poPulime - literar-cultural-artistică, în cazul de faţă.

Că chestia timbrului literar (sau cultural, mai nou) e cam tot în halul în care am lăsat-o eu în 1998, când am publicat ancheta de mai jos:

După cum veţi constata citind cele două pagini reproduse mai sus, pe atunci, problema era că legii gândite (vorba vine) la repezeală i se rupea-n paişpe de propria-i aplicabilitate, lăsând sarcina plăţii ACELUIAŞI timbru literar cu care ne batem gura în prezent pe seama vânzătorului de la tarabă şi tonetă, adică, de multe ori, a unui simplu ambulant. Care, pe atunci, în foarte numeroase cazuri, dispărea şi cu marfa ce-i fusese încredinţată spre vânzare, nu numai cu banii, chipurile, destinaţi Uniunii Scriitorilor.

Acea lege 35/1994 era una făcută-n duşmănie şi aplicată în bătaie de joc de către nişte autorităţi care se omorau să pună taxe vamale pe cărţi, în vreme ce maşinile tout-terrain rămâneau nevămuite atunci când erau aduse de unele fundaţii.

Problema, atunci ca şi astăzi, nu consta - doar - în existenţa aceastei contribuţii obligatorii destinate creatorilor (şi administrate, ca în vremurile de anţărţ, de reprezentanţii lor), ci şi în desemnarea plătitorului ei.

Despre un procentaj oarecare reţinut chiar de către organele fiscale din profitul librăriilor şi redistribuit către beneficiarii legali a pomenit cineva? Dar despre un alt asemenea procentaj reţinut de Ministerul Culturii din fondurile de achiziţii ale bibliotecilor subordonate şi redistribuit beneficiarilor legali, adică TUTUROR uniunilor de creatori din domeniul de activitate cu pricina?

Oare când o să ne intre în cap că o problemă nu se rezolvă doar dând o lege? că e nevoie s-o şi aplicăm - şi anume, ca nişte oameni raţionali şi de bună credinţă, nu ca nişte roboţi corciţi cu hoţi de buzunare?

www.easy-hit-counter.com

Acum câteva zile, am descoperit cu stupoare că scriitorul Tudor Vasiliu, vechiul meu prieten, e mort de aproape un an. Cu stupoare, pentru că de mult nu mai ştiam nimic despre el, iar ştirea n-a apărut, într-un târziu, decât în Luceafărul de la Botoşani şi în Tricolorul. Adică în nişte publicaţii dintre cele cu care el a avut cel mai puţin de-a face.

Ce pot spune despre el? Că a fost altfel. În oborul ăsta literar de coprofagi, de turnători talentaţi, de gălăgioase nulităţi Copy-Paste pline de tupeu, ba chiar şi de securişti propriu-zişi, el a fost el - şi nimeni altcineva. După ce, la douăzeci de ani, adică pe la începutul anilor 70, avea rubrică în România literară, în compania unora ca Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ivasiuc, Doinaş, Simion, Manolescu (şi era secretarul UTC al Uniunii Scriitorilor – funcţie în care i-a urmat Mircea Dinescu) – în deceniul următor, s-a retras, abandonând net viaţa publică.

El nu era „acomodant”, cum numeşte domnul Pleşu categoria în chestie. Era dintre acei dezintegraţi social care se clătesc cu spirt după ce dau mâna cu alde oamenii aceştia de succes, acomodanţi. Şi aşa a rămas chiar şi după 1989, un simplu particular care-şi ducea zilele departe de o viaţă literară plină de „rezistenţi prin cultură”, care mai de care. Cine să ştie că în intervalul ăsta el a publicat vreo câteva cărţi ?

N-aveau poftă „rezistenţii” de ciudaţi din aceştia. (Există, într-o piesă de Vaclav Havel, un pasaj care ne lămureşte perfect de ce anume se întâmplă aşa. În textul foarte autobiografic al lui Havel, e vorba de un dizident dintr-o ţară comunistă. Cei din jur, prieteni, colegi etc., sunt departe de a-l simpatiza, deşi omul nu i-a supărat, aparent, cu nimic. De fapt, însă, îi supără însăşi atitudinea lui, care le arată că se poate, că te poţi opune sistemului dacă ai un pic de coloană vertebrală, totul e să nu fii laş. Cu alte cuvinte, el e factorul de contrast, oglinda care le arată propria lor nimicnicie.)

Dumnezeu să-l odihnească pe scriitorul acesta incomod.

PS. A existat şi un ferpar al Uniunii Scriitorilor. În care se spune că Tudor Vasiliu a publicat în Urzica. Nimic despre faptul că a avut, ani de zile, un colţ de pagină săptămânal în principala revistă a Uniunii Scriitorilor. Pentru cine nu ştie: imensa majoritate a membrilor Uniunii Scriitorilor au tânjit degeaba, timp de vieţi întregi, să le publice România literară ceva.

http://www.tudorvasiliu.ro

http://www.crispedia.ro/Tudor_Vasiliu

[ "Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire !"

"Eh, trebuie să ţineţi seama

De faptul că sînt mort."

"Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire."

(Lumină la ciorap sau altundeva, în vol. ÎN GENERAL, TRIUMFUL PĂDURILOR, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pag.30)

Voilà pourquoi ils l'ont aimé. Vorba românului.  ]