Posts Tagged ‘Alexandru Ivasiuc’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (33)

Wednesday, July 9th, 2014

Acum câteva zile, am descoperit cu stupoare că scriitorul Tudor Vasiliu, vechiul meu prieten, e mort de aproape un an. Cu stupoare, pentru că de mult nu mai ştiam nimic despre el, iar ştirea n-a apărut, într-un târziu, decât în Luceafărul de la Botoşani şi în Tricolorul. Adică în nişte publicaţii dintre cele cu care el a avut cel mai puţin de-a face.

Ce pot spune despre el? Că a fost altfel. În oborul ăsta literar de coprofagi, de turnători talentaţi, de gălăgioase nulităţi Copy-Paste pline de tupeu, ba chiar şi de securişti propriu-zişi, el a fost el - şi nimeni altcineva. După ce, la douăzeci de ani, adică pe la începutul anilor 70, avea rubrică în România literară, în compania unora ca Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ivasiuc, Doinaş, Simion, Manolescu (şi era secretarul UTC al Uniunii Scriitorilor – funcţie în care i-a urmat Mircea Dinescu) – în deceniul următor, s-a retras, abandonând net viaţa publică.

El nu era „acomodant”, cum numeşte domnul Pleşu categoria în chestie. Era dintre acei dezintegraţi social care se clătesc cu spirt după ce dau mâna cu alde oamenii aceştia de succes, acomodanţi. Şi aşa a rămas chiar şi după 1989, un simplu particular care-şi ducea zilele departe de o viaţă literară plină de „rezistenţi prin cultură”, care mai de care. Cine să ştie că în intervalul ăsta el a publicat vreo câteva cărţi ?

N-aveau poftă „rezistenţii” de ciudaţi din aceştia. (Există, într-o piesă de Vaclav Havel, un pasaj care ne lămureşte perfect de ce anume se întâmplă aşa. În textul foarte autobiografic al lui Havel, e vorba de un dizident dintr-o ţară comunistă. Cei din jur, prieteni, colegi etc., sunt departe de a-l simpatiza, deşi omul nu i-a supărat, aparent, cu nimic. De fapt, însă, îi supără însăşi atitudinea lui, care le arată că se poate, că te poţi opune sistemului dacă ai un pic de coloană vertebrală, totul e să nu fii laş. Cu alte cuvinte, el e factorul de contrast, oglinda care le arată propria lor nimicnicie.)

Dumnezeu să-l odihnească pe scriitorul acesta incomod.

PS. A existat şi un ferpar al Uniunii Scriitorilor. În care se spune că Tudor Vasiliu a publicat în Urzica. Nimic despre faptul că a avut, ani de zile, un colţ de pagină săptămânal în principala revistă a Uniunii Scriitorilor. Pentru cine nu ştie: imensa majoritate a membrilor Uniunii Scriitorilor au tânjit degeaba, timp de vieţi întregi, să le publice România literară ceva.

http://www.tudorvasiliu.ro

http://www.crispedia.ro/Tudor_Vasiliu

[ "Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire !"

"Eh, trebuie să ţineţi seama

De faptul că sînt mort."

"Nu se poate. Nu se poate.

Dumneata eşti apt

Pentru iubire."

(Lumină la ciorap sau altundeva, în vol. ÎN GENERAL, TRIUMFUL PĂDURILOR, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, pag.30)

Voilà pourquoi ils l'ont aimé. Vorba românului.  ]

www.easy-hit-counter.com

www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (19)

Sunday, March 10th, 2013

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

1996:

Celebrul Hugh Grant este prins într-o seară, în maşina sa parcată pe o stradă din Hollywood, cu o prostituată de culoare care tocmai îi făcea micul serviciu numit de obicei, în massmedia, “felaţie”. Poliţistul indiscret şi nedelicat care-i descoperă comite mârlănia de a-i arde un proces verbal şi are grijă să dea imediat telefon la ziar.  Chestia asta-mi aduce aminte de o întâmplare asemănătoare, pe care mi-a povestit-o un coleg, prin ‘80 sau ‘82. Omul spunea că a fost surprins în exact aceeaşi situaţie, în maşina sa, parcată într-o seară, undeva, prin pădurea Băneasa, zonă unde, pe atunci, se aflau şcoala de ofiţeri de miliţie şi sediul unei divizii de securitate, sau cam aşa ceva – oricum, nişte “obiective” păzite cu binecunoscuta  noastră vigilenţă paranoică. Numai că, spre deosebire de omologul său californian, miliţianul de la Bucureşti, după ce s-a lămurit despre ce era vorba, le-a spus celor doi, pe un ton de-a dreptul părintesc, “continuaţi” şi şi-a văzut de drum. Câteodată, Bucureştiul e mai interesant decât California, nu vi se pare?

P.S. La data când i s-a întâmplat pocinogul bietului Hugh Grant, mă aflam redactor la o agenţie de presă. Am tradus ştirea cu pricina – o adevărată trufanda pentru clienţii noştri – şi i-am dat-o operatoarei de la calculator, o cuconiţă mai în vârstă. La un moment dat, ea m-a chemat ca să mă întrebe dacă n-am greşit:

- Aţi vrut să scrieţi “relaţie”?

- Nu, doamnă, n-am vrut. E cu “f”, nu cu “r”.  Asta-i viaţa, ce să-i faci.

1998:

Ivan cel raţional şi rece, Mitea, omul simţurilor şi Alioşa, misticul – toţi trei sunt prezenţi în mine. Dar trebuie să recunosc că, în cea mai mare parte a timpului, primii doi nu fac altceva decât să-l ironizeze, să-l “ia la mişto”, în termeni bucureşteni, pe cel de al treilea.

1973:

Libertatea de gândire este obligatorie în singura şi cea mai bună dintre lumi.

1970:

Îi cerem “omului nou” să nu existe decât de la brâu în sus – şi, în acelaşi timp, să ţină tălpile ferm lipite de pământul său natal.

1970:

Să vrei de mâncare atunci când ai: libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii.

1983:

La prânz, carnea a fost reprezentată prin delegaţi.

1996:

Într-un film britanic de prin 1938, regele Henric al VIII-lea fărâmă mitocăneşte găina friptă cu pumnul, de-i sare sosul în ochi bietului Thomas More, care are cinstea de a-i sta alături, la masă. Pare-se că scena în cauză nu a stârnit valuri de sfântă indignare patriotică, ci doar un enorm hohot de râs. Asta, deşi regizor era un anume Sandor Korda (mai târziu, Sir Alexander Korda), care s-a născut şi şi-a trăit o primă parte a vieţii la Cluj (mai devreme – Kolosvár, mai târziu – Cluj-Napoca).

…Păi ia poftiţi de vă imaginaţi, boieri dumneavoastră, o scenă de-asta într-un film cu Ştefan cel Mare… Ba pe regizor să-l mai cheme şi Istvan! Ce credeţi că ar zice presa noastră – 99% din ziarele româneşti, vreau să spun –  într-un asemenea caz?

Sau, concret, ce credeţi c-a zis revista Teatrul azi despre premiera de deunăzi cu Buda de Alin Fumurescu? Titlul nu trimite la Dumnezeul hindus sau la capitala Ungariei, ci la incinta parfumată în care, după părerea autorului, s-ar fi aflat România în ultima jumătate de secol. Iar această părere a făcut-o pe autoarea cronicii să manifeste sfânta indignare de care vorbirăm mai sus, băţos exprimată.

1971:

Fata de aseară: plinuţă şi anostă ca un ceas deşteptător.

1973:

Liniştit, deci mort.

2000:

Până la vârsta pe care-o am, pot spune că am trăit printre picături.

1979:

Un mare cusur al inteligenţei: nu e niciodată destulă. O mare calitate a prostiei: se găseşte întotdeauna din abundenţă.

1970:

Spiritualmente, publicul mediu al cinematografelor arată cam cum arătau, fizic, supravieţuitorii Auschwitz-ului în ziua eliberării lagărului.

1975/2000:

Paranoia, mania persecuţiei, puteţi să-i spuneţi cum vreţi, dar am impresia că cineva învaţă să şofeze pe un drumeag plin de gropi, cioburi şi cuie, iar noi suntem pneurile.

1969:

Sunt propria-mi prăpastie.

1983:

Nici o dezamăgire nu e ultima. Excepţie face numai moartea.

1970:

Rămâi aglutinat în balega zidurilor ce au a se opune unui ipotetic, discutabil Gingis Han.

1981:

Ivasiuc, Baconsky, Mazilu, Preda… ce oameni se duc! Şi cu cine rămânem!

1977:

A nu ţine seama de instincte este soluţia cea mai puţin raţională.

1975:

“Exegi monumentum aere perennius”

(Virgilius)

“…căci o anumită banalitate e mai tare ca moartea…”

(Ion Barbu)

1971:

Rasputin este un Tolstoi convertit la acţiune, spune prietenul meu Massimo Radu Chintilă, după două halbe. La Caru‘.

1982:

“Sunt balcanic şi mă mândresc cu asta! Sâc, că voi n-aveţi erizipel!”

1969:

Arta: refugiu în sine al artistului, strict personal – şi frecventat de o întreagă lume.

1991:

O, dac-aş putea crede în vreo viaţă de după moarte… Pieirea mea mi s-ar părea un fleac, gândindu-mă că “dincolo” aş avea şansa de a-l întâlni pe nenea Iancu şi de a sta de vorbă cu el. Câte n-aş vrea să-l întreb, câte n-aş avea să-i povestesc… Ce-am mai râde…

1980:

A fost Cacania detestabilă? Tot ce se poate. Dar, dacă stau şi mă gândesc că acolo şi în acelaşi timp au trăit Kafka, Hoffmanstahl, Svevo (ce nume incredibil: Ettore Schmitz!), încep să cred că era, totuşi, ceva impunător în ea. Greu de dispreţuit un monstru care inspiră ură atâtor minţi strălucite! Uneori ajung să-mi închipui că acolo se afla Paradisul, într-o cafenea din Viena sau din Praga, înainte de primul război mondial, unde s-ar fi putut întâlni, fără să aibă habar unul de celălalt, Rilke şi cel care avea să devină bravul infanterist Švejk. Un oraş capabil să-i suporte concomitent pe amândoi, ei bine, un asemenea oraş nu poate fi găsit decât pe harta Paradisului!

1969:

Unii oameni au raţiuni de a trăi; alţii, mult mai numeroşi, pot invoca scuze pentru că există.

1969:

De scris despre pictorul oficial al lui Liquelieu, autor al unui „Atac la baionetă”, cu soldaţi surprinşi în atitudini de supremă încleştare, lovind cu patul puştii, împungând cu ţăpuşa etc. Un singur amănunt lipseşte din imagine: uniforma inamică.

1969:

Într-atât se păzeau locuitorii Liqueliei să nu se lase „antrenaţi în discuţii”, încât renunţaseră cu totul să mai emită opinii. Orice le-ai fi spus, îţi răspundeau cu citate din articolul de fond al zilei.

1986:

Numim martiri victimele ale căror chinuri au fost …omologate de către Istorie; celelalte sunt oameni obişnuiţi, de toată-ziua, oameni de rând.

1975:

Pesimismul a fost prohibit. Iată argumentaţia celor care au hotărât astfel: “e urât” zic ei “de parcă ţi-ar mirosi picioarele”. Zâmbetul stenic, optimist, e de rigoare. “Păi atunci,” zic eu “când se scufundă vaporul, ultimul pasager se duce la fund cu zâmbetul pe buze, convins că aşa ceva nu se poate?”

“Hm… Nu prea se circulă cu vaporul la noi. Ai văzut dumneata vreun autobuz înnecat?”

…Şi-a dat Dumnezeu drăguţul nişte inundaţii de-am apucat s-o văd şi pe asta…

!983:

Trebuie să observi că imensa majoritate a oamenilor sunt canalii numai atunci când au ocazia să fie; nu trebuie decât să nu le-o oferi.

1980:

Important este să înmulţeşti într-atât obligaţiile şi interdicţiile, încât simplul efort de a le memora să nu-i mai permită omului gândirea pe cont propriu.

1978:

Privite fără dragoste, toate gesturile ce compun dragostea apar drept manifestări de sclavie.

1979:

Pe plaja de la Vapor: suntem un grup de vreo zece inşi, ne însorim, ne bălăcim, râdem. Câţiva, mai leneşi, “întindem o canastă”. Ne lipseşte un al patrulea. Se oferă Piticul, unul care s-a lipit de grupul nostru în urmă cu vreo două zile. “Piticul” nu e o poreclă, aşa, de flori de măr. Omul e într-adevăr mic şi de o hidoşenie izbitoare în originalitatea-i absolută: are mai curând formă de raţă. Îl cooptăm şi începem partida.

Cineva scoate, mai apoi, o sticlă de votcă rusească – pe plajă, la unsprezece dimineaţa! Bem cu toţii din ea, n-avem pahare, nu ne încurcăm în amănunte dintr-astea, beau şi fetele, curioase de o beţie cu risc de înnec. Piticul nu îndrăzneşte să întindă mâna spre sticlă. Stânjenit, i-o ofer eu. Unul dintre băieţi îmi aruncă o privire furioasă. Dau din umeri, spăsit. Sticla rămâne pe nisip, la umbra unei sacoşe cu haine.

Prima înghiţitură n-a făcut decât să ne deschidă apetitul; băieţii ar mai vrea, dar sila pe care le-o inspiră arătarea e greu de învins, o citeşti pe feţele lor. Atunci, una dintre fete, altminteri cea mai puţin amatoare de şnapsuri, ia ostentativ sticla şi trage un gât bun. Ne spune tuturor “gaşcă de imbecili”, se îmbracă şi-o ia repede înspre Costineşti.

1970:

Weimar, oraşul lui Goethe. Lângă Buchenwald, orăşelul lui Ilse Koch.

1980:

N-ai voie să latri decât la ursul care a trecut de mult. Nu te apuca să crezi în chestia cu “implicarea scriitorului în prezentul său”. E numai pentru vitrină.

1989:

- Eu am devenit femeie la şaisprezece ani, într-un luminiş de pădure, sub lumina blândă a unui asfinţit de august, spuse visătoare doamna T., fluturându-şi graţios mâna cu unghii lungi.

- Foarte frumos, am zâmbit eu. Poetic.

- Am uitat să vă spun că ei erau cinci.