Impact.ro, o prăvălioară gazetărească de care (rușine să-mi fie) nu auzisem până ieri, ne furnizează toate detaliile înmormântării lui Gorbaciov. Mihnea Tălău, așa îl cheamă pe doctul autor, ne și instruiește cu privire la antecedentele cazului. Aflăm, astfel, că N.S. Hrușciov, un predecesor al lui Gorby, a fost înmormântat ”în semi-secreție”. Nu se precizează, bucală, nazală, ori… să mă scuze doamnele.
*
Zău că încep să-mi pun întrebări cu privire la Măria Sa Regele Angliei.
*
DEFINIȚIILE ZILEI
TRADIȚIE = Să faci fix aceleași tâmpenii ca tac’tu mare.
DREGĂTORI = persoane mai mult sau mai puţin oficiale însărcinate (lăsate gravide) cu dregerea busuiocului. Respectiv, cu ștergerea rahatului de pe clanță.
*
ISTORIE / GEOGRAFIE, vrac
Imperiul Gogoman, Războiul De Treizeci De Bani, Sultanul Marafet Al Doilea, Cacarezzo Magnifico, Insulele Maladive, Coccixland, Pulidava, Hypopotamia. Hashimoto Automoto, Mârlanus Gloriosus
*
CE ÎNSEAMNĂ ”INTERACTIV”
Pe vremuri, adică pe vremea presei tipărite, cititorii erau cei care-și puteau da seama cât de tâmpiți sunt ziariștii. De când cu Facebook, însă, e valabilă și reciproca. Asta da, democrație.
*
SIMULAREA
”Simularea înseamnă stimulare”, și-a zis în gând Mița Biciclista, gemând sonor sub un client de 80 de ani.
*
DIN VOIAJELE MELE
Iutlanda (Jylland) este o peninsulă din nordul Danemarcei unde, ca resurse naturale, în afară de vânt, nisip şi scrumbii, nu se mai găsea nimic. Asta, vreau să zic, în Evul Mediu – că azi, lucrurile se prezintă un pic mai altfel. Aşadar, era un loc nisipos şi complet lipsit de piatră, de stânci. Piatra necesară în construcţii şi alte diferite scopuri se aducea pe mare, din Norvegia. Un alt scop era cel funerar. Mormintele persoanelor cât de cât importante trebuiau marcate prin câte un pietroi. Cu cât răposatul fusese un viking mai bogat, cu atât era bolovanul de granit mai mare.
PS. La muzeul din Lindholm, am aflat că vikingii au fost un popor de paşnici agricultori şi pescari.
”Când subiectul multiplu este exprimat prin substantive sau/și pronume personale la persoana a III-a sau demonstrative coordonate copulativ, predicatul se află la persoana a III-a plural.” Adică, în cazul de față, ”care o însoțiseră au rămas ceea ce au fost”.
Câteva observaţii ale subsemnatului, care a circulat şi a tras cu 2 modele de tancuri sovietice, T34 şi T55:
1. Orice explozie a muniţiei din tanc aruncă în aer turela (care, la T55, de exemplu, are greutatea de 11 tone). Asta, fiindcă toate tancurile mijlocii transportă 40-50 de proiectile de tun, respectiv cam 400-600 kg de exploziv. Şi pe de altă parte, fiindcă aproape toate modelele ulterioare ruseşti, T64, T72 şi care-or mai fi, sunt, din pdv constructiv, cam acelaşi vehicul, cu mici variaţiuni. Aşa încât cred că turela lui T72, de exemplu, este identică cu cea a lui T55, puţin probabil ca pereții ei să aibă o grosime mai mare - 20,8 cm, frontală. Diferă, desigur, numai conținutul și aranjamentul interior – armament, aparatură etc. Iar faptul că muniţia e plasată în partea inferioară a cutiei blindate nu are nici o importanţă, ea sărind în aer la fel de bine şi când e pusă sus, în nişa din spatele turelei, cum era cazul la unele modele occidentale mai vechi.
Și chiar dacă muniția ar fi plasată într-un compartiment separat (într-unul din partea din spate a tancului?), asta tot n-ar ajuta la ceva – decât dacă acel compartiment ar fi despărțit de restul vehiculului printr-un perete gros de oțel, ceea ce e cam imposibil, din motiv de putere limitată a motorului. Și chiar dacă ar fi posibil, ar mai rămâne problema celor 500-1000 litri de motorină de la bord, care pot exploda cu o forță comparabilă cu cea a muniției. Unde mai pui că modelele rusești mai recente au motor pe benzină, adică și mai vulnerabil, și mai inflamabil ca diesel-ul. Așa că…
O paranteză: T55, pe care l-am birjărit în perioada 1966-1968, avea un sistem antiincendiu foarte sofisticat – și nu știu cât de eficient, fiindcă, din fericire, n-am avut ocazia să-l probez. În momentul când turela ar fi fost găurită de un proiectil și s-ar fi declanșat un incendiu, echipajul, dacă mai era în stare, trebuia să-și pună masca de oxigen. Toți purtând pe piept câte o cutiuță conținând niște chimicale care, la o apăsare pe buton, intrau în reacție, producând oxigen, timp de 5 minute (am impresia că era vorba de același gen de cutiuță din costumele astronauților sovietici). Simultan, o instalație din turelă intra în funcțiune declanșând o reacție chimică de consumare a aerului din interior, ceea ce ar fi trebuit să ducă la stingerea instantanee a oricărui incendiu. În cele cinci minute de oxigen furnizat de mască, echipajul ar fi trebuit să iasă din tanc. N-am încercat chestia asta niciodată și nu știu cine din armata română o fi încercat-o în condiții de incendiu la bord (si nu știu cine din armatele rusești o fi testat-o și o fi supraviețuit, ca să ne spună cum a fost). Dar am testat masca de oxigen în vara extrem de tensionată a lui 1967, când am trecut, în rând cu toate T55-urile Armatei a Treia, pe sub Mureș, la adâncimea de 5 metri, permisă de tubul Snorkel de la bord. La Ocna Mureș, treaba asta. Și din câte știu, atunci nu s-a întâmplat nici un accident, nici un incident, toate mașinile au ieșit cu bine pe malul de vizavi. Mi-e greu să-mi închipui că performanța asta s-ar putea repeta astăzi.
2. Despre blindajul reactiv, adică învelitoarea formată din cutiile cu exploziv puse pe partea superioară şi pe lateralele tancului: deşi, acum, în Ucraina, turelele rușilor au sărit în aer, învelitorile lor explozive sunt intacte. Ceea ce ne spune că ele nu oferă nici o protecţie, nici măcar şocul străpungerii blindajului propriu zis al tancului de către racheta antitanc nereuşind să le declanşeze explozia. După cum se vede, blindajul reactiv (cel puțin, cel rusesc) e un fiasco total.
*
AUD CĂ
Aud că responsabilului cu stilourile regale britanice i se vor reține 10% din leafă, timp de 3 luni. Vax albina, la Kremlin l-ar fi călcat de 3 ori limuzina blindată prezidențială.
Dacă vreun “factor responsabil” de prin judeţele în prezent calamitate de zăpezi se va lamenta că n-are cu ce deszăpezi drumurile blocate, vă rog daţi-i să citească chestia de mai jos. Precizez că fostul tractor de artilerie pe care-l vedeţi în poză se află pe un şasiu de tanc T55, prevăzut cu motor de aproape 600 cai-putere - şi că, potrivit relatărilor din presă, mai multe asemenea tractoare extrem de puternice şi de fiabile au fost dăruite acum câţiva ani, prin HG sau OG, judeţelor cu risc de înzăpezire Buzău, Vrancea, Galaţi, Ialomiţa… Şi dacă ăla zice că n-are bani de motorină, ca acum câţiva ani, propun să facem chetă.
PS1 – Postarea cu pricina de pe acest blog datează din ianuarie 2012. Văd că subiectul e iarăşi de actualitate. Şi am vaga presimţire că va fi şi la anul pe vremea asta.
PS2 - Au mai murit vreo doi în “zonele calamitate”. Faină ţară, ce ziceţi?
Cele zece cărți de căpătâi? Păi ar trebui să încep cu Colecția de Povestiri Ştiințifico-Fantastice, cam de pe la numărul 30 (cred că era vorba de Sfârșitul orașului subteran, roman de un autor sovietic al cărui nume l-am uitat, propagandistic, desigur, însă bine scris - rușii sunt povestitori perfecți oricum i-ai întoarce). Şi aș începe cu el fiindcă asta se întâmpla când eram în clasa a III-a primară, adică aveam 9 ani. Învățătoarea, doamna Magdalena Guran, a rămas mască și l-a chemat pe tata la școală, ca să-l întrebe dacă e normal ca un băiat de vârsta asta să citească așa ceva. Cred că tata a ridicat din umeri, n-avea ce-mi face, și el și mama erau la serviciile lor până la patru după amiaza, așa că eu mă descurcam singur, cum știam mai bine (de altfel, tata n-a încercat niciodată să-mi impună ceva, și i-am fost recunoscător pentru asta). Sigur, nu pricepeam mare lucru din broșurelele acelea de 32 de pagini, cu coperți colorate, care apăreau o dată la două săptămâni și costau un leu. Dar cu ceva tot cred că m-am ales de pe urma lor: cu senzația că pot conviețui cu ambianța tehnologică a epocii în care s-a nimerit să-mi duc zilele. Şi o spun anume pentru a sublinia că mulți dintre contemporanii mei sunt realmente înfricoșați de această ambianță - altfel de ce s-ar holba ca idioții la mizeriile de emisiuni “esoterice” de la televizor?
Cele mai multe apariții erau niște simple romane de aventuri à la Submarinul Dox (l-am citit și pe acela, un vecin de-al nostru avea toată colecția într-un lădoi, în pod), dar de nuanță, în majoritatea cazurilor, sovietic-propagandistică.
Printre ele, însă, grație domnului Adrian Rogoz, editorul colecției, se mai strecura câte un Jules Verne, Wells, Rosny Aîné, Ray Bradbury, ba chiar, mai la urmă, Asimov și Arthur C. Clarke, ceea ce era mare lucru pentru vremea aia.
Asta mi se întâmpla, vaszică, pe la nouă-zece ani. Buuun… facem un salt în timp și ajungem în ultima mea clasă de liceu, în 1966, când s-a publicat traducerea Procesului de Kafka. Aceea a fost o revelație, sau mai degrabă un cutremur adevărat, în ceea ce mă privește. Singurul asemenea fenomen din viața subsemnatului, de altfel. Şocul a constat în înțelegerea faptului că alegoria aceea aridă și aparent abstractă, cu aer vag vetero-testamentar, se referă în modul cel mai direct la societatea zis socialistă în care trăiam. Şi în care eu eram - și urma să fiu, în veci – vinovat. Nu de altceva, ci doar fiindcă eu eram eu și purtam numele pe care-l purtam.
Ar însemna, însă, să mint prin omisiune dacă n-aș aminti de câteva filme englezești (asta, fiindcă am apucat să iau cunoștință de ele prin intermediul ecranului de cinema, ele fiind, la origine, cărți foarte en vogue, pe care le-am citit la câțiva ani după aceea): Drumul spre înalta societateși Singurătatea alergătorului de cursă lungă, în primul rând. “Tinerii furioși” din Anglia reprezentau ceva foarte pe gustul nostru, aveam impresia (nu numai eu) că revolta, înverșunarea lor împotriva estabishment-ului s-ar potrivi de minune și aici. Categoric, pe mine și pe mulți alții de vârsta mea ele ne-au format, ele ne-au modelat. Asta, chiar dacă citisem și Așa s-a călit oțelul.Cenzorii comuniști care au dat ok filmelor și cărților acelea englezești erau curat imbecili, când își imaginau că ele atacă doar “societatea burgheză”…
21 august 1968
În ziua aceea, m-am dus în goană la servici. Asta, fiindcă întârziasem vreo jumătate de oră, mă trezisem târziu şi fără chef.
Iar când am ajuns - am uitat să vă spun, lucram pe şantierul aerogării Otopeni - am găsit pista, noua pistă de trei kilometri şi jumătate (făcută, cică, pentru supersonicul Concorde, care n-a călcat în viaţa lui prin această parte a lumii, dar de fapt, aptă să permită - în caz de - aterizarea şi decolarea simultană a două MIG-uri), am aflat pista, deci, plină de mitraliere antiaeriene de calibru 20 mm FLAK, germane, precum şi de alte multe drăcii antiaeriene cu ţevile îndreptate în sus. Am întrebat, ca prostu’, ce-i cu alea acolo şi cu ocazia asta, am aflat de intrarea ruşilor în Cehoslovacia.
Asta se întâmpla la exact şase luni după ce terminasem armata, făcusem un soi de şcoală militară - de rang inferior, dar, totuşi, şcoală de comandanţi de tanc. Şi v-aţi mira să aflaţi câte gadget-uri putea să conţină vechiul T55 (unele dintre ele ruşii le-au folosit şi în industria lor spaţială). Aşa că eram oarecum în măsură să-mi dau seama care ar fi fost eficacitatea multelor mitraliere de pe pistă contra unor MIG-uri ceva mai proaspete decât cele pe care ni le livraseră nouă ruşii: nulă.
(La câtva timp după aceea, mi-am reîntâlnit un coleg de liceu, pe care ziua de 21 august 1968 l-a prins ca militar în termen la o unitate de antiaerienă de prin preajma Bucureştiului. El mi-a povestit că rachetele lor stăteau cu ciocul îndreptat spre cer, cu radarele învârtindu-se alături - numai că degeaba: rachetele nu aveau focoase. Acelea urmau să vină din URSS, în caz de război…)
În concluzie: bine că nu le-a dat prin cap să vină şi peste noi. Bine că s-au jenat de partenerii lor de poker din Vest.
*
Cât despre sentimentele mele în împrejurarea cu pricina (de vor fi având ele vreo importanţă), pot spune doar că am scris o poezie. Pe care, desigur, am publicat-o mult mai tărziu (în vol. PLACENTA DE GHEAŢĂ, ed. THEKA, Bucureşti, 2003). Mă îndoiesc că vreo editură din anii 70, când am scris-o, s-ar fi grăbit s-o publice.
exegeză shakespeareană
nu mai fusese de mult la dentist
tatăl lui hamlet
vorbesc de claudius tatăl său adoptiv
astfel că în cariile sale dentare putu să ia naştere
Păi au descoperit exact acelaşi lucru ca şi armata lui Hitler, când a năvălit ea în măreaţa Uniune Sovietică bazându-se pe hărţile militare sovietice: acolo unde pe hartă figura o autostradă cu 4 benzi, în realitate era o potecă pentru capre, iar acolo unde era indicat un pod sau tunel, se aflau o roabă şi 2 lopeţi.
Nemţii ăştia… cum nu se mai învaţă ei minte odată …
*
Curzio Malaparte şi al 2-lea război mondial
N-o fi avut el prea mult caracter (şi nu e singurul în situaţia asta, mai ales de pe vremea aia, a WWII), dar e printre cei mai imperisabili scriitori ai vremii sale. Nu ştiu dac-a fost un mare scriitor - şi nici nu mă prea persecută grija de asta, dar că va fi citit încă mult timp de acum încolo, asta e cert.
Cât despre caracter, recte despre adevărul celor spuse de el… uite o întâmplare nostimă: în Kaput, romanul lui reportericesc despre războiul germano-sovietic, povesteşte despre câinii dresaţi ai ruşilor, cărora li se punea în spinare o mină magnetică, iar ei se băgau cu ea sub tancurile inamice, aruncându-le în aer. La apariţie, toată lumea a zis că ăsta-i un basm de-al autorului, că Malaparte e un mincinos patologic etc. Anul ăsta, sau anul trecut, am văzut pe Discovery sau pe History, nu mai ţin bine minte, un material filmat (din arhivele sovietice, cred), care arăta exact chestia asta.
E la fel ca şi cu Suvorov, celebrul dezertor din spionajul sovietic. Când a apărut cartea sa Spărgătorul de gheaţă, toţi oamenii de bine (unii dintre ei, români!) s-au repezit să ne convingă că autorul comite basme. De vreo doi ani încoace, toate canalele TV specializate (Discovery etc.) ne prezintă filme care adeveresc punct cu punct cele scrise de Suvorov.
*
În tot timpul tinereţii mele, cuvântul „ministru” era sinonim cu capul răutăţilor. (Regina Maria)
…câtă dreptate avea biata regină – de fapt, nu ea, ci Carol I, care-i tot băga în cap chestii de-astea…
*
NEBUNIE, GAFE ŞI IMITAŢII ARTISTICE LA COSTINEŞTI
Multe dintre filmele competiţiei trimit cu gândul la anecdota cu tânărul african neşcolit, dintr-un sat izolat în junglă, care a născocit o cutie făcătoare de zgomot. Fără să fi auzit deMarconi, el a reinventat aparatul de radio, spune povestea. Ceva asemănător se întâmplă mai multor filme prezentate la Costineşti în aceste zile. De exemplu, filmului Laura de Sergiu Prodan din Republica Moldova. . . . . . . . Într-o situaţie cu totul diferită se află Neînvinsă-i dragostea, filmul tânărului regizor Mihnea Columbeanu. Chiar dacă posedă acelaşi gen de sarcasm încrâncenat ca şi filmele lui Pintilie şi Daneliuc, el este o creaţie absolut coerentă şi personală. Filmat şi vorbit nebuneşte, el descrie nebunia lumii derizorii în care trăim – şi o face cu un umor negru specific, argotic, dezlănţuit. (Nu cred că s-a mai văzut vreodată pe un ecran de cinema imaginea unui ginecolog privit “din interiorul” acelei părţi a trupului femeiesc la care lucrează!) Este portretul golănesc al unei societăţi aşijderea. . . . . . . .
(relatare a subsemnatului de la festivalul cinematografic cu pricina, în cotidianul INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 15 iulie 1994, pag. 6)
Doar de două ori în toată cariera mea gazetărească am fost pedepsit să-mi fie ruşine de ce-am scris. Mai exact, de cât de fraier am putut fi. Cea de mai sus, din 1994, este una dintre aceste ocazii. (Nota bene, în împrejurările de care vorbesc am fost un papagal din cauza entuziasmului meu nejustificat, nu din a răutăţii excesive cu care să fi tratat subiecţii în cestiune. În general, atunci când eşti rău, al dracului, ai toate şansele s-o nimereşti, să dai un verdict confirmat de posteritate, ori de gustul public. Invers, e mult mai puţin probabil.)
Ca să revenim la oile noatre: cum am fost eu papagal? Simplu, zicând de bine despre scena mai sus pomenită, cea cu ginecologul văzut …dinlăuntrul domnişoarei de care tocmai se ocupă… Abia mai târziu am descoperit că aceea era o scenă din filmul unui foarte celebru regizor german, “împrumutată” fără jenă şi pe şest de talentatul nostru debutant de atunci. Şi m-am consolat doar cu gândul că lângă mine se afla un confrate mult mai vârstnic şi mai rutinat, care, după proiecţie, a murmurat şi el admirativ că aşa ceva nu-i mai fusese dat să vadă pe un ecran de cinema… Tot era ceva că n-am fost singurul fazan de acolo…
*
Naţional-comunismul lui Ceauşescu şi Pleşiţă a fost, zic eu, o combinaţie stupefiantă de mafie, legionarism şi Idei Ciuce. Atâta originalitate bănuiesc că i-a lăsat cu gura căscată şi pe ruşi. Iar dacă, aşa cum zic unii, anumite cărţi cu sau despre Pleşiţă se vând acum ca pâinea caldă, asta nu înseamnă decât un singur lucru: că lumea îl apreciază. Are Lenin vreo legătură cu chestia asta? Mai curând scriitorul Nicolae Breban… cică el avea lungi conversaţii cu gheneralul… ce dracu’ să-i faci, gura lumii slobodă…
Iar faptul că lumea se dă în vânt după generalul acela şi alţii ca el - e altă discuţie… lumea e profascistă sau, în general, tâmpită? that is the question, după cum bine zicea frizerul meu, săptămâna trecută.
*
Pagini alese din folclorul dâmboviţean: Nătânga din Şotânga(à propos de „mătărânga”).
observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune
Ziarul Cotidianul a fost făcut din banii unui român democrat, Ion Raţiu. (Democraţi sunt numai românii care au reuşit în Vest; ceilalţi plâng, pe bloguri, de dorul legionarilor, SS-iştilor, sau al miliţienilor, care erau, cu toţii, băieţi buni, dar au fost greşit înţeleşi de posteritate, fiindcăşi-au băgat coada jidanii, masonii etc.) Ironia sorţii face ca tocmai pe forumurile de la ziarul Cotidianul, din toată jegoasa şi analfabeta presă românească, să se fi adunat cei mai înverşunaţi apărători ai lui Codreanu, Antonescu şi ai Securităţii de mai târziu. Judecând după insistenţa şi frecvenţa cu care postează, ei o fac în cadrul programului şi atribuţiunilor lor de serviciu. Nu ştiu cum le zice acum - pe vremuri, ar fi fost colonei, acum poate că se numesc consilieri – dar fac aceeaşi treabă ca şi înainte de 1989. Şi tot de la bugetul de stat iau leafă – una mare, fiţi siguri. Aceştia sunt românii adevăraţi, cei cu leafă mare de la buget. Tu, române-ceva-mai-puţin-adevărat, care n-o să iei în veci de veci o asemenea leafă, eşti liber s-o ştergi în Spania, Italia, sau unde vezi cu ochii. Şi de acolo, să trimiţi euroi acasă, pentru ca prăpădita ta de familie să aibă din ce-şi plăti dările. Din care să ia leafă coloneii. Ai vrut democraţie, na democraţie.
*
Cele o mie de tancuri T34 din remiza de pe deal, care n-ar fi putut fi, în nici un caz, folosite în vreun război, fiind mult prea debile pentru armele antitanc din anii 1966-68, când am făcut eu armata la unul dintre cele două regimente de T55 din orăşelul acela ardelenesc cu douăzeci-treizeci de mii de locuitori, dar care erau păstrate acolo, în conservare, adică gata de a fi puse în mişcare într-o oră sau două – ghici pentru ce ? (ca să le uşurez viaţa cititorilor mei candizi, reamintesc că asta se întâmpla la zece ani după contrarevoluţia de la Budapesta…)
*
Dintre lucrurile care m-au oripilat în ‘91, la São Paulo – şi nu m-au mai surprins după aceea, când le-am văzut şi la noi :
- rucsăceii purtaţi de fete invers, peste piept şi nu pe spate, de frica tâlharilor ;
- adolescentul omorât pentru adidaşii din picioare (o pereche de Puma costa, pe atunci, 200 de dolari în Brazilia), treabă repetată, la câţiva ani după aceea, în Ferentari ;
- homeless-ii dormind pe trotuarele din faţa vitrinelor opulente, pe care-i întâlnesc, azi, tot timpul, în faţa blocului unde locuiesc .
*
Şi totuşi, nu acolo am înţeles de ce s-a sinucis Stefan Zweig, în timpul războiului, tocmai când reuşise să scape din Europa ocupată de Hitler. Abia debarcat la São Paulo, a dat nas în nas tocmai cu cultura germană, respectiv cu o grămadă de svastici purtate-n piept şi de Sieg Heil urlate pe străzi. Bietul ‘telectual, evreu şi nevropat, n-a mai rezistat, s-a sinucis cu nevastă cu tot. Şi cam acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Paul Celan, la scurt timp după ce s-a întâlnit cu Heidegger, prin anii ‘70, adică mult după război. Poetul, căruia i se părea insuportabil să mai scrie în limba celor care i-au omorât toată familia, n-a putut scoate o vorbă în prezenţa filozofului (uşor hitlerist cu câteva decenii mai ‘nainte), iar la scurt timp după aceea s-a şi sinucis. Evreul, desigur. Aşa sunt ei: nevropaţi, complexaţi…
*
Spania, cel mai dobitoc imperiu colonial din istoria omenirii, care a distrus un continent întreg, cu oamenii şi culturile sale, fără ca din asta să rezulte vreun câştig durabil pentru ea însăşi, pentru Spania, rămasă la fel de săracă. Tot argintul Indiilor s-a transformat în guleraşele de dantelă apretată purtate de nobili cu nume kilometrice, în timp ce cusătoresele rubiconde şi zâmbăreţe au creat, cu tenacitate şi fără fasoane, zestrea Ţărilor de Jos.
*
Regizorul Marii Bulibăşeli Naţionale din decembrie 1989 care face un film despre cum au intrat tinerii în catedrala din Timişoara, fiindcă preoţii le-au deschis porţile ei ca să adăpostească înăuntru – şi nu că, de fapt, aceia i-au lăsat să fie măcelăriţi pe trepte, cum s-a întâmplat în realitate. Tot el, în calitate de expert nr. 1, spune, în 2004,adevărul despre teroriştii de la revoluţie – şi anume, că armele lor foarte performante, cu lunete şi sisteme de vedere şi ochire în întuneric, cu infraroşii, sau cu amplificatoare de lumină, erau de fapt carabine de vânătoare. E adevărat, unele scumpe. Şi că, pentru a afla pe loc cine erau teroriştii, ar fi fost suficient să fie luate la puricat evidenţele Asociaţiei Generale a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. Marele regizor, portavocea fostei (?) Securităţi. Din motive care îl privesc.
*
Teatru sărac? Teatru sărăntoc, mai degrabă. Teatru mitocan, teatru nătâng, teatru «de fiţe», teatru analfabet, teatru – neam prost. Un teatru al sărăciei cu duhul zgomotoase. Omul medieval, care gândea exclusiv cu creierul colectiv al religiei, ideologia oficială şi unică, vedea în sărăcie, inclusiv în aceea spirituală, o mare virtute. Protestantismul, însă, în zorii erei moderne, o considera unpăcat.
*
Delamort S.R.L., magazin de îmbrăcăminte second hand.
*
Occidentul are înclinaţia asta cam zoofilă, de a se lăsa stăpânit de animale, aşa că degeaba daţi vina pe comunişti pentru asta… cum o chema pe aia cu taurul? Nu Europa?
*
Care e diferenţa între oameni şi animale? Animalele sunt frumoase.
*
România: ce se face nu se spune, ce se spune nu se face.
*
E o mare diferenţă între mine şi el. El radiază de satisfacţie când dă de unul mai prost ca el şi poate, în linişte, să-l bălăcărească în emisiunea lui televizată. Eu mă bucur mai ales atunci când dau de unul mai deştept ca mine. Poate e o tâmpenie, dar apariţia câte unuia dintr-ăsta mie-mi pare un semn că lumea devine locuibilă. De către oameni, vreau să spun. Poate că e o copilărie, un idealism imatur, dar aş vrea cu disperare ca lucrul ăsta să fie adevărat. Şi dacă nici asta nu se numeşte credinţă…
*
În armată, ne aflam la un loc băieţi de toate soiurile - şi studenţi daţi afară din anul doi sau trei, dar şi ciobani. Cei care făceau cele mai multe fiţe erau totdeauna ăştia din urmă, ba că mâncarea nu-i bună, ba că bocancii nu-s noi. La liberare, când ne-am îmbrăcat în hainele noastre aduse de-acasă, i-am văzut pe cei mai mofturoşi dintre noi : erau – fără exagerare – în zdrenţe.
*
Faza cu M. B., din 1991, de la premiera cu Ospăţul lui Balthazar, montat de Dabija la Nottara : în foaier, sunt puse nişte afişe mari cu citate din Vechiul Testament.
- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.
- O fi, zice colega mea cronicăreasă de teatru (fostă, printre altele, politrucă la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), că dumneavoastră, ăştia mai tineri, aţi citit mai multe…
*
Sufleu de caracatiţă, apud Sanda Marin: luaţi o caracatiţă apetisantă şi suflaţi-i în fund.
*
Opinie publică: atunci când e aceeaşi cu a mea.
Prejudecăţi şi superstiţii de-ale mulţimii tâmpe: atunci când nu e.
*
H., secretar de stat la Cultură, explicând, prin 2003, de ce i-a mutat pe toţi funcţionarii într-o singură hală, în noua clădire a ministerului: din cauza problemelor de comunicare.
“Dom’le, păi ăştia lucrau de douăzeci de ani în birouri vecine - şi nu-şi dădeau bunăziua când se întâlneau pe holuri, sau în lift!”
*
E şi el un fel de rege Midas: transformă în căcat tot ce atinge.
*
Decembrie 1976: tabăra studenţească de la Sângiorz-Băi şi cantina ei, unde tacâmurile, din argint veritabil, cu monogramă, sunt cele care au aparţinut, pe vremuri, grofului nu-ştiu-care de prin partea locului. Acum, sunt date pe mâna studenţilor veniţi în tabără, care le mai şi strică, pierd, fură etc. Pentru asta, nu există decât două explicaţii posibile : ori şefuţii locali sunt nişte troglodiţi care habar n-au de valoarea reală a acestora, ori, hoţi obişnuiţi, care au trecut mobilierul şi vesela contelui pe inventar şi acum aşteaptă răbdători termenul de casare ca să le poată lua acasă, fără ca asta să se cheme, legalmente, furt. De altfel, ei, şefuţii aceştia, sunt chiar cei care au organizat tombola de revelion, al cărei unic premiu este un purcel de lapte, premiul fiind câştigat - neagră fatalitate! - de nevasta directorului taberei.
Pentru viitorii istorici naivi ai secolelor următoare (de va mai exista aşa ceva) : cam aşa au ajuns averile “burghezo-moşierimii” pe mâna “oamenilor muncii”. Şi cam tot aşa a fost privatizată şi averea ţării, după ‘89.
*
Adrian Marino a fost, probabil, singurul adevărat –şi original – specialist român în morfologia culturii. “Dicţionarul” său“de idei literare” e una dintre puţinele lucrări cu care am putea defila noi prin lume. Într-o cultură de imitaţii şi de plagiate, el a fost autentic şi original. Într-o epocăîn care lumea înţelege prin “estetică” scoaterea punctelor negre de pe ten şi operaţiile de mărire a ţâţelor, el era un estetician. Nu-i de mirare că le-a parut bizar şi că l-au urât. Prea era mare diferenţa între el şi mediul ambiant. Iar ce spune el despre unii sau alţii e teribil de adevărat –şi asta v-o confirmă unul care i-a cunoscut mai îndeaproape pe vreo câţiva dintre ei. Nu ştiu cine ar putea dărâma judecăţile lui despre ditamai monştrii sacri de ieri şi de azi. Corul lor de chelălăieli, la apariţia acestei cărţi, nu face decât s-o confirme.
*
Pe la începutul anilor ‘90, prin toate birourile de mahări mai mari sau mai mici (şi nu neapărat din domeniul culturii), dădeai de cele 6 sau 8 volume groase, albăstrii cu auriu, din Enciclopedia dello spettacolo – erau ajutoare din Italia, că aşa era pe atunci, eram ajutaţi, dragii de noi, dar Enciclopedia asta mirosea inconfundabil a mucegai, stătuse mult şi bine prin nişte pivniţe înainte să ne ajute pe noi, asta e sigur. Calul de dar nu se caută la dinţi. E numa’ de decor.
*
CORECTITUDINE POLITICĂ
Să le purtăm de grijă persoanelor cu dizabilităţi : locurile la Facultatea de Belle Arte vor fi rezervate în proporţie de 10% candidaţilor nevăzători.
*
Tică Păun, regizorul, fostul meu coleg de facultate, îmi readuce în amintire întâmplarea de la un colocviu studenţesc de teoria artei, desfăşurat la Sibiu, la care am luat parte amândoi, în 1975.
Un individ de la U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist, pentru cine nu ştie) se arătă nemulţumit de faptul că, în comunicarea mea, se întâlneşte de mai multe ori termenul Weltanschauung. Ce, n-avem nici o expresie pe româneşte care să exprime acelaşi lucru ?
I-am răspuns ţâfnos că, de trei generaţii critice încoace, în limba română, Weltanschauung se traduce prin Weltanschauung.
…Şi mă mai miram, pe urmă, că toate-mi merg de-andoaselea … şi că am ajuns muncitor necalificat la uzina Vulcan, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar…
*
Revista literară Ficţiunea & Micţiunea
*
Revista săptămânală Boul şucărit – organ de opinie & atitudine
*
Revista Enuresis
*
Site-ul Urocultura
*
Experienţele şi copiii se fac personal.
*
Promisiunile făcute unui copil şi unui duşman trebuie neapărat ţinute, aşa m-a învăţat o veche prietenă, acum vreo patruzeci de ani. Ce pot să zic ? În orice caz, mi-am dat osteneala…
*
Tartori, jupâni, vătafi, trepăduşi, argaţi – societatea românească din mileniul III…
*
Numai boii sunt consecvenţi, zise porcul.
*
Miştocăreala tipic bucureşteană ajunge la suprarealism în momentele-i de graţie.
*
În 1985, într-un tramvai, pe undeva, între Militari şi Crângaşi. Un boschetar beat sparge, cu o cărămidă, parbrizul unei Dacii oprite în dreptul staţiei de tramvai. Pasagerii asistă, fără reacţie. În clipa când individul din Dacie se dă jos şi-l înşfacă pe beţiv, lumea din tramvai începe să-l huiduie, luând apărarea bietului boschetar, om amărât şi el, care n-are Dacie.
*
Comunismul românesc, suprapus (exact ca şi capitalismul, de altfel) pe cutume : slugărnicie abjectă în sus / ciocoism sălbatic în jos. Aici, „subaltern” înseamnă întotdeauna „slugă”. Pe de altă parte, aici, ideea de împărăţie totalitară este veche şi adâncă, datând încă de la Bizanţ. Iar individul se află întotdeauna în raport de adversitate cu structura statală, Moromete versus fonciirea. Aici, în general, cam tot ce i-ar prii individului este interzis. Nimic nu este permis, totul este tolerat (asta însemnând „cu şpaga corespunzătoare”).
*
Cuvântul “experienţă” este un alt nume dat “învăţăturii de minte”.
*
Dezbateri pe tema hârtiei igienice folosite de împăratul Nero
*
Seninătatea care domneşte într-o locuinţă prevăzută cu două grupuri sanitare.
*
Matracuci de la Tecuci. Şi gealaţi din Afumaţi.
*
În 1980, public în revista Teatrul cronica unui spectacol jucat la teatrul din Arad. Fiind vorba de o traducere, spun două vorbe şi despre calitatea ei, care nu mi se pare grozavă. Ceea ce declanşează “ura şi mânia oamenilor muncii”, după cum bine zicea jurământul militar, în armată (ce-oi fi având astăzi, de-mi tot aduc aminte de militărie?)
Mai exact, traducătorul trimite la redacţie o scrisoare în care mă, vorba aia, înfierează. Şi încheie apoteotic, spunând că mârşavul meu gest “nu trebuie să rămână incognit“.
*
Un ziar publică un articol cu tematică religioasă, dacă-mi mai aduc bine aminte. Incredibil, pe forumul ziarului, se încinge o discuţie interminabilă pe tema asta. E un pic ridicol să porţi, în anul 2007, discuţii care au mai avut loc prin secolul al XVIII-lea, iar problema părea, dracului, clasată. Asta mă trimite cu gândul la un personaj inventat de un scriitor libertin francez. Pentru acela, zice autorul, toate femeile erau fecioare – asta, apropo de calibrul de obuzier greu al băiatului. Pentru noi, toate ideile par virgine, dar din motivul contrar, de calibru (telectual) gen puşcoace cu aer comprimat, à la Bouvard & Pecuchet. Nu mai descoperiţi America, fraţi români, mafioţii ruşi au făcut-o înaintea voastră – şi încă aşa de bine, că le e frică băştinoşilor să mai iasă din casă.
*
Patriot profesionist : îşi iubeşte patria pe bani.
*
AMINTIRI DESPRE CEAUŞESCU :
Pentru mine, animăluţ mic şi prost, viaţa e grea fără Jupânu’. Viaţa pe cont propriu înseamnă răspunderi şi riscuri, iar asta cere creier. Eu n-am alt creier decât pe al turmei din care fac parte.
