O MIE ŞI UNA DE MORŢI (113)

April 25th, 2024

Urmează informaţii care vă pot afecta intelectual. Pe aceia dintre dumneavoastră care posedă intelect.

*

Arde clădirea istorică a Bursei din Copenhaga. Fix ca Notre Dame de la Paris. Amândouă, cu ocazia unor reparații, executate, mi se pare, și de muncitori musulmani. Amândouă, cu niște mândre fleșe, după care văd că se dau în vânt civilizațiile răsăritene.

*

În sfârşit, am văzut şi eu Libertate, filmul lui Tudor Giurgiu. Prima surpriză, Iulian Postelnicu, şeful de post comunal de poliţie din Oameni de treabă al lui Paul Negoescu, un film splendid. Ei bine, aici Postelnicu nu mai e un grad inferior din Poliţie (şi un interpret formidabil), ci ditamai locotenent-colonel din Ministerul Forţelor Armate, cum se numea acesta în RSR. Avansează flăcăul cu paşi repezi, ce mai încoa şi-ncolo. Sau mai degrabă, abilităţile regizorale ale creatorilor noştri sunt cam sărăcuţe. Iar filmul e o reconstituire, după toate aparenţele, fidelă a celor petrecute la Sibiu în decembrie 1989, când armata, miliţia şi Securitatea au tras unele în altele ca proastele. Ca proastele criminale. Nici mai puţin, dar nici mai mult.

Şi ca să mă reîntorc la oile noastre cu epoleţi, bag mâna-n foc că următorul rol al lui Postelnicu într-un film autohton va fi unul de general. Eventual, cu un picior în ghips. Repetitio mater studiorum est.

Altul căzut victimă sărăciei cu duhul a regizorilor, Willem Dafoe. După rolul de încrâncenat şi zbuciumat din Antichrist al lui Von Trier, nimic diferit n-a mai jucat. Iar machiajul recentei lui apariţii, în Poor Things cel premiat ieri cu un Oscaruleţ, supralicitează în paupertatea de care pomeneam mai sus. N-o fi W.D. vreun Clark Gable ori Robert Redford, dar moaca crestată din filmul ăsta n-are vreo legătură nici cu personajul, nici cu scenariul.

Cât despre ideea de a copia vechiul Frankenstein „pe invers”, respectiv cu un monstruleţ de sex femelin, pot spune doar că e de prost gust. La fel de prost gust şi de imbecilă ca şi operaţiile de schimbare de sex.

Tot o reconstituire e şi Oppenheimer, cel distins cu şapte Oscari. Corect, reţinut, fidel. Performanţa, atâta câtă e, ţine de latura Musée Grévin. Cillian Murphy seamănă foarte bine cu Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice. Tot e mai bine decât un Frankenstein transgender.

*

Mă invită unii, nu ştiu de ce, să achiesez la ideea lor de a-şi schimba denumirea în “Contrafort”. Îi anunţ pe această cale că de mult voiam şi eu să mă redenumesc. De azi înainte mă voi numi DISCONFORT.

*

ET MAINTENANT

QUE VAIS-JE FAIRE?

Dacă Uniunea Scriitorilor şi România literară ar şti franţuzeşte – chestie de care tare mă îndoiesc, dat fiind vigurosul patriotism al literatului român – aşa ar cânta acum.

Ce au să se facă fără el şi fără la fel de regretatul Alex aceste tinere mlădiţe ale deşteptăciunii naţionale? unde au să se ducă şăfii de cămine culturale săteşti ajunşi “critici literari” la RL?

Iată întrebările care macină întreaga populaţie gânditoare a ţării.

*

O chestie nostimă de pe aeroportul Băneasa. În mileniul trecut, cu puțin timp înainte de a mă angaja eu acolo, într-o zi ploioasă, un Caravelle a aterizat cam aiurea, mult după capătul pistei. Adică folosind cam 800-900 m din cei 1200 ai pistei, care acum mai era și lunecoasă. Cu toate eforturile pilotului, la capătul pistei, cel dinspre șosea, avionul mai avea destulă viteză. Iar atunci, în disperare de cauză, fiindcă la stânga se afla aerogara, iar în față șoseaua București-Ploiești plină de mașini, pilotul a virat la dreapta, spre ”zebră”. Aceea fiind stația meteo cap-de-pistă, unde am lucrat eu cam un an de zile. E numită impropriu zebră, fiindcă n-are dungi albe și negre, ci pătrate albe și roșii.

Clădirea aceea, care și acum se află tot acolo, e înaltă de 4 metri. Iar aripile lui Caravelle se aflau la înălțimea de aproape 4 metri. Așa că avionul ieșit de pe pistă a ajuns cu capătul aripii drepte fix în colțul terasei Zebrei noastre. De atunci, stația a rămas cu o crăpătură mare pe tavan, care nu fusese reparat nici în perioada cât m-am aflat eu acolo. Dar norocul a fost mare: dacă ar fi nimerit cu vreo doi metri mai la dreapta, Caravelle și-ar fi izbit un motor de stația noastră. Iar bubuitura s-ar fi auzit, probabil, până la Universitate.

*

Mă aflam la Timişoara, unde-mi ispăşeam pedeapsa de 3 ani în “producţie”, ca profesor de actorie la SPA (Şcoala Populară de Artă, nu ce credeţi dv.) şi începusem să public în gazeta literară locală. Eram unul din cei 2 oameni din oraş cu diplomă de Teatrologie-Filmologie. Celălalt fiind o doamnă care avea în plus şi diploma de la faimoasa Universitate Ştefan Gheorghiu şi era angajată ca redactor la Orizont. Nu ştiu cu ce gând mi-a dat să fac un interviu cu Dinu Cernescu, un regizor de loc “bine văzut” de stăpânire, chestie care chiar îmi plăcea, cunoscând eu destui indivizi bine văzuţi, după care nu mă omoram nici ca cât. În plus, văzusem Viziuni flamande şi Hamlet-ul lui, două spectacole la cel mai înalt nivel din România acelor ani. Şi în plus, mă amuza gândul că strecor într-o publicaţie “pe linie”, conformistă, o vorbă despre Living Theatre, despre care nu era voie să vorbeşti. Dar despre care mult regretata doamnă profesoară Berlogea nu s-a sfiit să vorbească în cursul său de Teatru Universal de la noi de la facultate. Aşa că am avut ocazia să consemnez acest interviu fiindcă doamna tovarăşă de la Timişoara n-a vrut să-şi pună cariera în pericol. Mi-am pus-o eu, dar nici nu-mi pare rău.

Iar pe marele regizor Dinu Cernescu Dumnezeu să-l odihnească în pace. Şi în neuitare.

Bibliografie: https://biblioteca-digitala.ro/?tip-publicatie=periodic&volum=3824-aur-si-aurolac-insemnari-din-teatru-si-lume–2001

*

Poliţaii nemţi, lipsiţi de empatie şi de solidaritate proletară, au zădărnicit eforturile autorităţilor române de a-l face scăpat pe Cherecheş. Tradiţii româneşti: Omar Hayssam, Puiu Popoviciu, Oprescu, Mario Iorgulescu, Ionel Arsene… şi uite că vine la rând tânărul Pascu.

*

Întrebare:

Persoanele de care e vorba cele două relatări gazetăreşti mai jos menţionate sunt şi acum angajate ale Ministerului Învăţământului?

https://www.euronews.ro/articole/aparat-de-citit-in-palma-viitorul-elevilor-inspectoratul-scolar-cluj-a-platit-2-5?fbclid=IwAR3yeRo4ZhB-R88YvTmEeuxCxq9kEKez7aCV2TU6B5_sNtC3T7pJ09NMPto

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/curs-de-numerologie-pentru-profesori-ministerul-educatiei-inspectorii-scolari-sa-trateze-cu-atentie-ceea-ce-transmit-in-teritoriu-1430684

*

Nu le pretind celor din preajmă să fie sfinți. Ci doar să se prefacă a fi. Aşa-i că sunt rezonabil?

*

FOLCLOR

“Stăi lupe nu mă mânca”

(https://sv.wikipedia.org/wiki/Lupe_V%C3%A9lez)

*

Pe pisicuţa nepoţilor mei o persecută, mai nou, mierlele. Nu mai poate ieşi din casă că sar pe ea şi o bat cu ciocul în cap. Dar asta, nu degeaba: le-a omorât nişte pui.

Sunt dezolat, o ştiam domnişoară educată.

*

CLIP PUBLICITAR

Tanc tanchist constipat disperare Ciocolax tanchist coboară în şanţ şi îşi dă jos pantalonii dronă nimiceşte tancul morală: CIOCOLAX SALVEAZĂ VIEŢI !

*



MORŢIŞORI

March 1st, 2024

SUB PREŞ

.22.01.2024
*
22.01.2024

*

Se poate citi, la adresa https://biblioteca-digitala.ro/?volum=3824-aur-si-aurolac-insemnari-din-teatru-si-lume–2001, cronica mea la OPERA DE TREI PARALE, publicată în revista Teatrul, nr. 1/1980. Montarea de la teatrul Bacovia din Bacău a regizorului tunisian Sassy Brahim avea exact aceleași deplorabile particularități de care vorbește acum dl Ornea. Însă, după ce articolul meu predat redacției Teatrul le-a semnalat, ele au fost înlăturate chiar de la reprezentația numărul doi. Desigur, asta nu Sassy Brahim, fostul meu coleg de facultate, a făcut-o, ci, mai mult ca sigur, vreun securist din redacție, care a dat un telefon la ”foruri”. Care n-aveau nevoie de încă un subiect furnizat Europei libere. Așa că articolul meu a apărut fără pasajul în care vorbeam despre antisemitismul spectacolului băcăuan. (Probabil, însă, că antisemitismul din spectacolul Teatrului Național București, de care vorbește dl Ornea acum, nu va fi înlăturat, fiindcă n-are, nu-i așa, cine s-o facă. Iar spectacolul dlui Colceag va fi comentat entuziast în România literară).

*

E unul pe Facebook care mănâncă şi el o pâine înjurând morţii. Pe Sartre, în speţă, că a refuzat Nobel-ul fiind comunist. Ce bine le prinde telectualilor dâmbovițeni ”corectitudinea politică”, sau cum s-o mai fi numind noua dogmă ”anticomunistă”, de fapt antieuropeană. Ce bine camuflează aceasta antisemitismul lor atavic!

*

Oana Stoica l-a făcut comestibil pe Arthur Schnitzler

*

Niculae Ceaşcă a desfiinţat facultăţile de Psihologie şi Sociologie în principal din cauză că un abia înfiinţat Institut de expertizare a forţei de muncă şi de alte ticăloşii de genul ăsta constatase că foarte mulţi miliţieni, pe lângă că erau tâmpiţi conform fişei postului, mai erau şi anxioşi, bipolari ş.a.m.d. (vezi https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10954). În compensaţie, după 1989, au apărut grămezi de facultăţi şi de secţii cu cele două profiluri susmenţionate, dătătoare de diplome. În ultimii ani, toţi tinerii poliţai şi jandarmi care şi-au tras câte un glonţ în cap cu arma din dotare erau certificaţi din pâdevî psihologic de nişte posesori de asemenea diplome.

*

Le văd meclele, ale ăstora de la Ferma Dacilor, vii şi morţi, hoţi şi vardişti, interlopi şi autorităţi protectoare – şi-mi fuge gândul la Lombroso. Îl văd pe câte unul dând interviu la televizor şi mă gândesc că mutra aia e scoasă din vreun tratat de criminologie. La urma urmei, nici Lavater ăla n-o fi fost nebun. Iar faptul că Masculul Alfa al unei colectivităţi – oraş, sat, sau ce-o fi ea – are profil clar de individ violent şi complet insensibil la orice considerent de natură morală arată că acolo şăf e ăl care dă mai tare cu pumnul. Civilizaţie, deh.

*

În 2005, Sergiu Nicolaescu a pus pe piaţă filmul său intitulat simplu “15″. Co-scenarist i-a fost celebrul scriitor Dumitru Radu Popescu. În acest film despre revoluţia din decembrie 1989 de la Timişoara, cei doi au arătat că revoluţionarii fugăriţi de trupele de represiune ceauşiste şi-au găsit scăparea înăuntrul Catedralei Ortodoxe, cei dinăuntru deschizându-le porţile acesteia. În realitate, s-a întâmplat invers, cei dinăuntru (la ordinul, se pare, al actualului socru monorhic al lui Victor Ponta, unul Sârbu) închizându-le poarta în nas – astfel că vreo 10-15 dintre aceştia au murit pe treptele catedralei, mitraliaţi de nişte militari neidentificaţi ulterior. Cât despre ţaţa de pe Facebook, care zice că-l iubeşte pe S.N., n-are decât. Dar e bine să ştie şi aceste amănunte.

*

A început digitalizarea ANAF

*

Cu începere de la 01.03.2024, în România viteza luminii va fi redusă la 50% din cea actuală.

Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Transporturilor, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Economiei, Ministerul pentru Societatea Informaţională, Serviciul Român de Informaţii vor lua măsuri pentru implementarea etc.

*

PREFERINŢĂ

Prefer câinii şi pisicile. Necuvântătoarele în locul prostcuvântătoarelor.

*

Când ”palestinienii” atacă Israelul, un val de ”demonstrații”-aproape-războaie-civile și alte felurite scandaluri zguduie țările occidentale. Când Rusia se pregătește de război cu lumea civilizată, iar niște ”rebeli Houthi” de care nici dracu’ n-a auzit până acum sunt pe cale să blocheze tot comerțul mondial, Pakistanul-nuclear atacă Iranul-aproape-nuclear. Iar Alibaba, concurentul chinez al lui Amazon, a scos la vânzare contoare Geiger-Müller. La preț avantajos.

*

Câteodată, Netflix nu e nici tâmpit, nici soporific. Tocmai am văzut un film biografic. Biografia lui Richard Burton – şi a Lizicăi, tot pe-acolo. Mi-a plăcut Liz, cum s-a dat ea cu gheruţele şi cu colţii la un ziarist obraznic, care a îndrăznit să zică ceva de Richard al ei. Dar şi el…

La un moment dat, povesteşte o fază nostimă. Hamlet, la Londra, cu el în rolul titular. În prima lojă, lângă scenă, cine? Chiar Winston Churchill! În timp ce declama de zor, Burton a sesizat un murmur din loja aceea, care parcă îl îngâna. Churchill rostea şi el, în şoaptă, versurile, ştia piesa pe dinafară. După reprezentaţie, cineva bate la uşa cabinei lui Burton. Cine era? Chiar Churchill: “Milord Hamlet, îmi dai voie să folosesc toaleta dumitale?”

*

Azi, nepoțica mea de aproape zece ani s-a dus la teatru. Cu maică-sa. Frățiorul ei, de cinci anișori jumate, nici n-a vrut să audă de teatru. Așa că a rămas acasă, cu taică-su. Ce mai, bărbații este bărbați.

*



free website counter html code

Laura Mihaela. UNDE E MERLIN GINECOLOGU?

February 29th, 2024

Înainte de Crăciun, am văzut o pereche de jeanși foarte mișto la o colegă. Genul ăla de blug cu croiul care-ți face fundu’ mai atrăgător decât e. Apropo, știați că femeile, când își aleg o pereche de pantaloni, prima dată se întorc și se privesc în oglindă de la spate? Dacă le dă cu plus, o cumpără.

Ei bine, blugii colegei mele erau prea mișto ca să nu-mi iau și eu o pereche: ușor elastici, subțirei, culoare frumoasă, crac conic, nu burlane d-alea cum avea Bobby Ewing când era tânăr.

Și mă bag pe Emag să caut blugi boyfriend. Boom, îi găsesc, inima îmi bate mai tare până mi se oprește. Aveau numai mărimea 26. Ca să înțeleagă și cititorii mei bărbați despre ce vorbesc, mărimea 26 asta e o utopie pentru majoritatea, e XS, e pentru sirenele din calendar. 28 e următoarea mărime, în care intrăm și noi, chitarele. Dar cum sunt foarte încăpățânată, desi n-am purtat mărimea 26 de la 26 de ani, îmi amintesc de o vorbă celebră, “fac o aroganță” si-i comand. Când îi primesc, sunt ușor dezamagită: ăștia nu erau deloc elastici, și nici așa subțirei ca ai colegei, păreau făcuți dintr-o sfoară mai tare și aveau un aspect rufos. Dublu ghinion: după ce că erau 26, le lipsea cu desăvârșire și elasticitatea. După un scurt calcul matematic, două integrale și o problemă de fizică despre urcarea unui corp pe plan înclinat, după 50 de pilates la perete și tinut respirația până în prag de comă, întinsă pe spate în pat am reușit să-i îmbrac. Țipau și ei, țipam și eu și-am hotărât să mă ridic. M-am ridicat din pat ca o mumie egipteană, pansată pe la toate încheieturile și-am încercat să merg. Ba chiar am și reușit, doar că mergeam lasciv, în sensul în care piciorul drept, care pășea înainte, acționa și umărul drept și-l tragea după el, astfel că deplasarea părea cumva nelalocul ei. Privită din afară, probabil mergeam ca un pacient proaspăt gipsat la ortopedie. N-am încercat să mă așez de frică să nu-i rup, așa că tot ce puteam să fac în ei era să merg sau să stau întinsă în pat, un fel de Hopa-Mitică.

I-am returnat și-am comandat altă pereche, alt model de data asta, dar cu talie joasă, tot din material rigid. Dar ăștia, fiind altă croială, îmi veneau altfel și nu-mi plăcea. Iar retur. Dacă ați observat ceva fluctuații pe piața NASDAQ, crah și bule imobiliare, prăbușirea cursului valutar sau altele, să știți că e din cauză că majoritatea băncilor au fost ocupate în ultimul timp să vireze 199 RON din contul meu în contul Emag ca în două zile să vireze aceeași sumă înapoi, din contul Emag în contul meu. Atâtea perechi de blugi am probat, atâtea retururi am făcut. După mai multe încercări nereușite, am ajuns de am comandat tot prima pereche. I-am întins cât am putut, au renunțat la a-mi opune rezistență și chiar mă puteam mișca în ei. Oarecum.

Problema e că între timp a fost Crăciunul, a răcit maică-mea și nu mai avea gust și miros. Așa că am fost nevoită să gust cu forța câteva chiftele, sărățele, prăjiturele și alte “ele”, sub pretextul că nu poate să facă mâncare și să n-o potrivească de sare, piper și altele.

Și ne întoarcem în prezent, după spectacolul din parcare. Ajung acasa, las cumpărăturile, fac un duș și îmbracă-te să pleci. Ori că pielea udă, ori că prajiturelele, ori că amândouă deodată, blugii refuzau să intre cum trebuie. Baga, trage, sucește, împinge, scutură, rotește, am reușit de i-am încheiat și de data asta.

Erau așa ficși, așa strâmb îmbrăcați cum erau, c-am somatizat degrabă două poezii “de ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos” și “zidul rău mă strânge, trupușoru-mi frânge” Problema a fost că, după atâta zbucium literar, eram frântă. Și am zis să stau puțin întinsă să-mi revin. Și, în loc să plec, am adormit acolo, așa cum eram îmbrăcată, în cea mai strâmtă pijama din lume.

*

Sociologii au avut vreo două secole și jumătate la dispoziție să facă niște studii serioase în privința patronimelor, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând cu Sobornicescul Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat și trecând prin reformele lui Cuza, până la apariția Facebook-ului.

Dacă înainte vreme, numele de familie era atribuit de recenzori, pe baza apartenenței, etniei, clasei sociale etc., acum, când indivizii sunt liberi să-și aleagă aliasul sau patronimul fără constrângere, ei aleg să se numească după aceleași principii și, tot ca atunci, par să facă cele mai proaste alegeri.

Nu pot să nu remarc, cel puțin pe Facebook, că femeile par să-și aleagă patronimul în funcție de ocupație; și așa ne izbim, pe de o parte, de Maria Inghinal, Dana Sprâncene, Ioana Unghii, Frusina Axile, Ileana Epilat Scurt și Marcela IPL. Pe de alta, de Oana Motivațional, Andreea Horoscop și Miruna Psiholog.

La bărbați, lucrurile par să se îndrepte mai puțin spre estetic și ocupațional și mai mult spre natural și supranatural - autodescriptive, orișicât; apar astfel nume ca Minune, Vijelie, Uraganu, Salam, De Aur, Biju, Talent, Blondu’, Regele, Cocoș, Bengosu’, Grandiosu’, Regulatu’, Valorosu’ și Fantastik.

N-am întâlnit încă Merlin Ginecologu’, dar nici n-am căutat foarte mult.

*

Mi-am dat seama că n-am cum să câștig războiul cu femeia din mine ceva mai devreme, când căutam bezmetică, aproape în miez de noapte, un loc de parcare în apropierea unui Easybox necunoscut, pentru a ridica un colet cu o altă pereche de cizme. A mia, probabil.

Tot încerc să o domolesc; au încercat și alții în zadar. Așa vrea ea. Eu îi spun ca sunt lucruri mărunte, ea-mi răspunde că detaliile fac întregul.

Câteodată reușesc să mă detașez și petrec minute bune privind-o purtând rujul acela roșu aprins, culoarea plămânului spart. Uneori chiar îi stă bine și zâmbesc în sinea mea când o văd așa sigură pe ea, veselă și dezinvoltă, glumind și flirtând. Îi mai spun să se potolească când mi se pare că exagerează, dar ea îmi face cu ochiul și-mi spune că îi place să se joace și că asta ar trebui să rămână între noi.

Bine, femeie, de ce nu te joci cu cartea aia groasă de fizică a lu’ Presură? Ai făcut atâta scandal că vrei s-o cumperi și să înțelegi mai multe. De ce zace pe raftul de sus al bibliotecii? Dar ea îmi răspunde cu nerușinare că va veni o vreme și pentru fizică, când fizicul va deveni mai puțin important.

O aștept. O aștept prin parfumerii, prin pantofării, prin poșetării. O aștept prin lenjerii, prin bijuterii și prin tutungerii. Stau și aștept ca proasta să termine cu superficialul, dar ea îmi oprește protestele apăsându-mi buzele cu un deget, mă ia de mână și mă trage după ea. Și eu mă las convinsă și o urmez, de cele mai multe ori, pentru că adevărul e că…că fără ea aș fi doar un alt software, plictisitor.

*



free counter

Julia Kakucs. FOAIE

February 29th, 2024

.

.

.

.

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine …

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema mea.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii ‘50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub conducerea lui, un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatăl meu deţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă sau … altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi negru … culorile timpului … În septembrie 1944, tatăl meu era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani … Sportiv, tânăr, mi-l imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani … Tot răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici, uscate de vreme şi de lipsa memoriei.

Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta. Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de înţeles.

Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează, lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru bicicletă… Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise? Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21 iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns şi la această întrebare.

Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca „N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari, toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice. Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? „Die Gedanken sind frei“ ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea … Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi 1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză …

https://www.youtube.com/watch?v=5cdYH5aa_B4
*



website counter

Radu Băieșu. INUNDAȚIA

January 20th, 2024

.

.

.

.

P E R S O N A J E:

.

DORU – 28 de ani, păr lung, alură de hippie întârziat, poartă ochelari rotunzi, stil John Lennon.

INGRID – 25 de ani, înaltă, slabă, cu părul vopsit strident, dar nu lipsită de oarecare farmec feminin.

MADAM GICA – 86 de ani, mică, dolofană, dar plină de vitalitate.

DAN – 53 de ani, are o barbă hirsută și părul neîngrijit. E îmbrăcat cu niște pantaloni de treining care atârnă și un tricou pătat.

A C T U L I

Scena 1

(Scena e cufundată în întuneric. Se aud obsesiv picaturi de apă care se întețesc. Din culise intră intempestiv o siluetă, adică DORU.)

DORU : Futu-i!… E apă peste tot!… (Urlă.) E inundație! Mișcă-ți curul, Ingrid, că ne-a inundat baba de sus! Ingrid, trezește-te, ce mama naibii! E plin de apă în sufragerie!… (Apasă un comutator. Se aprinde pentru scurt timp o lumină. Urmează un scurt circuit, pocnește un bec, iar DORU zvacnește spasmotic, apoi se prăbușește.)

(Se vede lumina unei lanterne, care se mișcă fără noimă. Intră INGRID.)

INGRID (În cele din urmă, fixează lumina pe chipul lui DORU, care zace nemișcat) : Aoleu, a murit Doru… S-a electrocutat… (Se apropie de el și îngenunchiază.) Săracu de tine. Să-ți facă mama un masaj cardiac… (Ezită.) Poate mă electrocutez și eu, Doamne ferește… Mai bine chem pompierii… (Dă să se ridice.)

DORU (o strânge în brațe) : Ai vrea tu să mă curăț, ticăloaso…

INGRID (îl îmbrâncește) : Ce ai, mă?! Ești un porc!… Animalule, ție-ți arde de prostii și nouă ne plouă în cap! Mișcă-ți hoitul și fă lumină, să vedem ce s-a întâmplat!

(Cei doi încep să se miște care încotro, aducând ligheane, crătiți și ibrice pentru a capta apa care se presupune că ar curge de sus. Se aude zgomotul enervant al apei care se prelinge. DORU trage un cablu din culise și spânzură un bec de sus. Se aprinde lumina. Descoperim o cameră relativ goală, cu pereți tapetați cu afișe ale unor vedete rock. În mijloc se află o masă acoperită cu resturile cinei unor tineri care nu se tem de colesterol, diabet și cancer : maldăre de ambalaje de pizza, nenumărate cutii goale de bere, sticle de cola și chiar de tărie. Din loc în loc sunt presărate instrumente muzicale – chitări, tobe, eventual o orgă. În dreptul mesei se află și câteva scaune.)

DORU (evaluează situația) : Futu-i!… Ne-a distrus sufrageria! (Trage o dușcă dintr-o cutie de bere desfăcută, găsită pe masă.)

INGRID : Du-te, fă ceva, că ești bărbat, ce naiba!

DORU (bea ultima picătură de bere și strivește cutia, aruncând-o pe jos) : Așa am să fac! O sparg pe babă! (Iese din scenă.)

INGRID (stoarce o cârpă într-un lighean și șterge pe jos) : Ce caut eu aici, în blocul ăsta dărăpănat, cu dementul, când mi-era așa de bine cu mama, la Copșa Mică?! Eram profesoară suplinitoare de muzică la școala de ambliopi, făceam solfegii cu puradeii, primeam ulei și zahăr de la Uniunea Europeană, plus multă compasiune de la oengeuri, n-aveam bani, dar nici probleme. N-aveam griji, ce mai încolo și-ncoace! Dracu m-a pus să mă mut la București cu ratatul ăsta… Dacă n-aveam ghinionul să mă nasc într-un oraș de bețivi impotenți și canceroși ce bine mi-ar fi fost. (Trântește cârpa în găleată.) De ce nu m-ai făcut, mamă, cetățean american?! N-aș fi râvnit la California sau New York, era bună și Nebraska, sau Alaska, că tot mai bine era decât aici!

(Intră DORU, destul de morcovit.)

DORU : Ce ziceai?

Scena 2

INGRID : Eu?… Nimic. Mai bine zi tu, Rambo. Ai spart-o pe babă?

DORU : Nu.

INGRID : Păi de ce? Păreai destul de hotărât când ai plecat.

DORU : Eu eram hotărât, dar dacă ea n-a vrut să deschidă ușa?!

INGRID : Poate dormea.

DORU : Nu dormea, am auzit-o cum fleoșcăia pe-acolo, prin apă. Am sunat la sonerie, ca un om civilizat, apoi am bătut cu pumnii în ușă, ca un mitocan și apoi cu picioarele, ca o bestie din filmele horror. Iar ea stătea lipită de ușă și mă asculta.

INGRID (continuând să șteargă pe jos) : Și?!

DORU : Și am urlat la ea că-mi curge apă în casă și că-i sparg ușa dacă nu deschide.

INGRID : Și?

DORU : Și ce?! Tipa face mișto de noi! Mi-a spus că la ea nu curge nici un strop de apă și că nu pot să-i sparg ușa pentru că e de fier.

INGRID : Doar atât?

DORU : Nu. Mi-a mai spus că suntem niște drogați nenorociți și că din cauza asta avem halucinații și vedem inundații unde nu există.

INGRID (îi trântește cârpa în brațe lui DORU și se ridică, nervoasă) : Cretinule! Lasă-mă pe mine să rezolv problema, că numai o femeie știe să lupte cu o altă femeie!

DORU : Aia nu e o femeie, e o fostă femeie, devenită pensionară, apoi fiară!

INGRID: Și eu sunt o fiară!

(INGRID dă să iasă din scenă, dar dă nas în nas cu MADAM GICA, care intră impetuos. E îmbrăcată cu o cămasă de noapte, peste care a pus un halat de molton. Poartă cizme de cauciuc. Moment de stupoare. Cei doi sunt luați prin surprindere.)

Scena 3

DORU (stoarce cârpa în mâini, intimidat) : Ce ne-ați făcut doamna Gica?! (arată în sus.) Ne-ați făcut varză sufrageria.

GICA (se uită în jur) : Ce vreți de la mine? V-ați îmbătat și ați aruncat cu bere pe covor, iar acum mă luați la rost!

INGRID : Doamnă, dar chiar nu vedeți că e totul fleașcă aici?

DORU (îi pune cârpa sub nas) : Asta-i apă, nu bere!

GICA (calmă) : Și ce-i cu asta? Poate mai beți și voi apă din când în când…

INGRID : Uite care e treaba, doamna Gica: ne-ați inundat și vrem să știm ce se poate face ca să oprim inundația.

DORU (umil) : Lăsați-mă să vin la dumneavoastră, ca să văd despre ce este vorba… Poate rezolvăm cumva… Măcar să oprim apa!

GICA : Ce apă, dragă?!… Tu nu înțelegi că apa asta nu vine de la mine?

DORU : Dar de unde vine, madam Gica?!

GICA : De la voi! Și mie să nu-mi spui ”madam”, fii respectuos, că ești mai tânăr ca mine!

INGRID : Doamnă, legea gravitației spune clar că apa nu poate curge în sus, ci doar în jos.

GICA : Eu nu cunosc această lege! E scrisă în constituție? În Codul Penal?…

INGRID : E legea lui Newton!

GICA : Și ce dacă?! Acuma, că am intrat în NATO, suntem obligați să respectăm toate obiceiurile americane? Avem și noi tradițiile noastre. Legile și obiceiurile românești, care ni se potrivesc nouă, că de-aia s-a spurcat tineretul, că nu mai respectă legile strămoșești!

INGRID : Legea gravitației este o lege universală. Este o lege a fizicii.

GICA : A cui zici că e legea asta?

INGRID : A tuturor! Nimic nu poate să cadă în sus, ci doar în jos. Asta e legea gravitației și de aceea apa curge de la dumneata la noi și nu invers.

GICA : Ești sigură cu nu curge de la voi?

DORU : Suntem absolut siguri. Apa vine din tavan.

GICA (se așează pe un scaun) : Ce chestie!…

DORU : În concluzie, cum procedăm?…

GICA : Eu zic să așteptați până se scurge apa.

DORU : Ce apă?

GICA : Apa din centrala termică. (Învinsă.) A înghețat apa în țevi și a pocnit pe undeva. Nu e multă apă… cam ce era prin calorifere.

INGRID : Cum adică a înghețat apa în instalație?! Adică dumneata nu folosești centrala?

GICA : Nu.

DORU : Și cu ce te încălzești?

GICA : Cu reșoul, că mi-a pus Dan de la parter o priză falsă și trag curent de la contor.

INGRID : Și centrala?!

GICA : Centrala mi-a pus-o fi-miu, când a venit acum doi ani din Italia, dar eu n-am bani de gaze, așa că o pornesc doar vara, două ore, ca să nu se strice rulmenții.

DORU : Ce rulmenți, doamna Gica?… Centrala nu are rulmenți!

GICA : Păi, eu de unde să știu dacă are sau n-are rulmenți? Pe vremea mea, puține lucruri nu aveau rulmenți. Bunăoară, soțul meu, Dumnezeu să-l ierte (face câteva cruci), Doamne ajută… care era mecanic auto emerit, nu pleca de-acasă fără borcanul de vaselină. ”Gico, fără vaselină se gripează și împărăteasa Bizanțului, dar-mi-te o amărâtă de garnitură de chiulasă!”

DORU : Foarte bine, dacă nu știi cum se folosește centrala termică, va trebui să plătești.

GICA (cu falsă candoare) : Pentru ce să plătesc?!

DORU și INGRID (urlă) : Pentru INUNDAȚIE!!!

GICA : Păi ce vină am eu că au înghețat țevile? Am vrut eu să vină frigul?… Nu! Asta e situația, vă privește!… (Se ridică să plece.)

DORU (îi taie calea) : Uite care-i treaba: apa se scurge în tavanul nostru de la centrala dumitale și trebuie să răspunzi pentru pagubă!

GICA (evaluează din priviri situația) : Nu-i nici o pagubă! (Se îndreaptă spre ieșire.)

INGRID (ușor isterică, îi taie calea) : Ba da! Trebuie să ne plătești zugrăveala, instalația electrică, covoarele, mobila și ce-o mai fi!

GICA : Fetițo, ai grijă cum vorbești, că eu am văzut multe la viața mea și nu mă sperii ușor.

INGRID (către DORU) : Zi ceva, idiotule!

DORU (către GICA) : O să te dăm în judecată!… Și o să câștigăm!…

INGRID : O să-ți cerem despăgubiri de… (se gândește) zece mii de euro!

GICA (ieșind din scenă) : Foarte bine, dați-mă în judecată și după aia nu aveți decât să vă recuperați cheltuielile de avocați și ce mai vreți voi din pensia mea de patru sute de lei. Conform legii, aveți dreptul să popriți un sfert din ea, așa că într-o sută de ani vă scoateți și voi ăia zece mii de euro. La revedere!… Și să nu mă mai deranjați dacă n-aveți motive serioase.

(MADAM GICA iese din scenă, demnă.)

Scena 4

(INGRID și DORU se așează unul lângă altul, pe masă. DORU aprinde o țigară.)

INGRID (după o tăcere lungă) : Ce facem?

DORU : Cum adică?

INGRID (îi ia țigara și trage un fum) : Ce ești așa de dobitoc?! Avem sufrageria varză… apă pe tavan, pe pereți, pe jos, apă în instalația electrică și baba care ne-a inundat ne sfidează.

DORU (își recuperează țigara și trage un fum) : Exact.

INGRID (furioasă) : Exact ce? Vreau să știu ce reacție ai tu, ca bărbat, ca mascul caruia i s-a pângărit domiciliul conjugal…

DORU : Stai dragă, că nu suntem încă…

INGRID : Nu mă întrerupe!… Ce dacă nu suntem căsătoriți?! Mie să-mi spui ce ai de gând să faci. Cum rezolvi problema?

DORU : Păi, cum s-o rezolv?! Scoatem apa, lăsăm să se usuce și după aia zugrăvim, ce vrei să facem mai mult? Asta e!

INGRID (tot mai furioasă) : Și onoarea ta, unde e? Baba asta te umilește de când te știu! Ții minte când a chemat poliția de ziua ta și am plătit o amendă pentru tulburarea liniștii publice de ne-am căcat pe noi?! A fost dublu de cât ne-a costat toată petrecerea! Dar când ți-a aruncat motanul pe geam mai ții minte?

DORU : Da. Îl găsisem pe Pișcot în parc și-mi plăcea de el, că era negru și mieuna de fiecare dată când mă vedea. Era prietenul meu… Dar se căca în ghivecele ei de flori de pe scară.

INGRID : Da! Și în loc să-ți spună să-i iei motanului ladă cu nisip, l-a aruncat pe geam! Ce bestie!

DORU (montat) : Ai dreptate! Ce bestie!… Am s-o omor!…

(Pauză. Cei doi sunt în pauză de idei.)

INGRID (după o lungă tăcere) : Cum?

DORU : Cum ce?!…

INGRID : Cum o lichidezi pe babă?

DORU : O să văd eu…

INGRID : Cum?

DORU (pus în încurcătură) : Poate-i pun săpun pe scări și când coboară cu gunoiul…

INGRID : După ce că ești o cârpă, mai ești și dobitoc! Baba coboară cu liftul, că de-aia suntem în Secolul XXI! Strânge-o de gât… tai-o cu briciul… împușc-o… calc-o cu mașina…

DORU : Știi bine că nu am carnet de conducere… nici mașină și nici pistol…

INGRID (începe să plângă) : Nu mai suport umilința! De când m-am mutat în blocul ăsta alături de tine, baba asta n-a scăpat o ocazie să te facă de căcat. Am crezut în tine. Când te-am văzut atunci, la Festivalul ciupercilor de pădure de la Călan, pe scenă, atât de mândru, atât de sigur, cu chitara atârnată de piept ca o mitralieră, mi-am zis că ești un nou Jimi Hendrix, un revoluționar, un Che Guevara al rock-ului și…

DORU (îi place ce aude) : Și?… Și?…

INGRID : Și m-am îndrăgostit de tine. De imaginea ta de dur. Când m-ai cățărat după concert pe motoreta aia nenorocita, mă gândeam că sunt călare pe Harley Davidson-ul lui Bruce Springsteen și până să mă regulezi tu în tufișuri, eu deja avusesem zece orgasme. Am crezut că ești un bărbat adevărat!

DORU : Și ce, nu sunt? Te-am adus la București, uite, stăm într-un apartament în centrul capitalei, ai ce mânca, ai ce bea, ai ce fuma, intri pe gratis în toate cluburile…

INGRID : Nu ești bărbat, ești o cârpă! (Îi aruncă în față cârpa plină de apă, din găleată.) M-ai adus într-un oraș care nu îmi place, murdar, zgomotos, urât, plin de javre și de nesimțiți. E drept, stau în centru, dar într-un bloc părăginit, care va pica la primul cutremur, unde se strică hidroforul din două-n două săptămâni, care pute a igrasie și, bașca, e plin de gândaci.

DORU : Asta-i situația, dragă. Dacă tata avea o propietate la Miami, mi-o lăsa pe aia moștenire. Și știi ceva, dacă nu-ți convine, du-te înapoi la mă-ta, la Copșa Mică și fă foamea acolo, cu demnitate.

INGRID : Am să plec și acolo, n-ai frică! Mai bine iau de bărbat un miner analfabet, care să mă bată cu șlogul în fiecare seară, dar să fie om dintr-o bucată, nu o caricatură ca tine …

DORU : Scuză-mă că te întrerup… dar ce-i aia ”șlog”?

INGRID : Un soi de furtun! (Urlă.) Și nu mă mai întrerupe, că-ți trag una de-ți zboară mucii din creier!… Apropo, bagă-ți mințile-n cap! Să știi că eu nu vreau să plec de aici învinsă! Vreau să te văd cum faci dreptate! Cum îmi răzbuni onoarea… După aia plec și faci ce vrei.

DORU (pus în dificultate) : Dragă, eu nu vreau să pleci, Doamne ferește. Știi cât de bine ne înțelegem noi, adică ne iubim, vorba aia, dar chestia asta nu e chiar așa de simplă…

INGRID : Ba e foarte simplă: ești bărbat sau nu ești bărbat! Alege!

DORU (nesigur) : Păi, cum să-ți explic eu… Baba asta ne sfidează de mult… plus că are o vârstă indecentă… e sărită de optzeci de ani… ce bine era dacă murea de moarte bună, așa cum se cuvine, la vârsta asta…

INGRID : Lasă gargara! Zi cum vrei s-o omori!

DORU (cuprins de inspirație) : O prind pe stradă, când vine de la cumpărături și îi sparg capul.

INGRID : Cu ce?

DORU (se uită împrejur și găsește un stativ de microfon) : Uite, cu ăsta!

INGRID : E clar! Ești idiot. Cum s-o omori cu stativul, când toată lumea știe că e al tău? De ce nu-i dai în cap cu chitara, că tot ți-ai scrijelit inițialele pe ea?!… (Ironică.) Tu n-ai auzit de Winnetou? Tipul avea o flintă amărâtă, vai mama ei, nu ca tine, ditamai chitara Fender Stratocaster, dar o folosea cu pricepere. Trăgea numai la diblă și cioplea pe ea doar numele ălora pe care i-a lichidat, nu autografe. (Oftează.) Ăla bărbat!

DORU : Începi să mă enervezi. Am să îmi cumpăr un topor din Obor…

INGRID (îl îngână, ironică) : …Timpul să-mi omor. (Pauză.) E clar, nu ai stofă de killer. Trebuie să apelăm la cineva priceput.

DORU : La cine? Cunoști tu vreun mafiot sicilian, sau un rackett din Moldova?

INGRID : Nu. Ăia nu sunt buni pentru ce ne trebuie nouă. Avem nevoie de cineva care o cunoaște, care îi știe tabieturile și care n-are scrupule.

DORU : E clar! Hai să-l chemăm pe Dan de la parter. E perfect. Știe tot ce mișcă prin cartier, e prieten la cataramă cu baba și n-are scrupule.

INGRID : Ce mai stai? Cheamă-l!

(DORU iese în fugă din scenă.)

Scena 5

(INGRID stă tolănită pe canapea și zăngăne o melodie la chitară, în timp ce fumează, evident, un joint. Intră DORU, urmat de DAN. Acesta pare un dobitoc, dar nu este deloc. Are o viclenie nativă și o oarecare cunoaștere a oamenilor și a vieții, în general.)

DAN : Bună, Ingrid. (Se hlizește în jur și râde cretin.) Hă, hă, hă… V-a aranjat bine coana Gica.

INGRID : Așa se pare. (Către DORU.) Ia zi, ai vorbit cu Dan despre ce e vorba?

DORU : Da… i-am explicat așa… în mare…

DAN (se așează confortabil) : Dă-mi și mie o țigară… (DORU îi întinde pachetul lui.) Nu de-asta, ci de-aia de care fumează gagica.

INGRID : Nu mai am, fă-ți singur. (Îi întinde pachetul de tutun și foițele. DAN începe să-și răsucească o țigară. Toată lumea tace, în timp ce el își pregătește țigara.)

DAN (trage cu sete din țigară, suflând fumul în cerculețe) : Și zi așa, păpușă, vă enervează baba de sus.

INGRID și DORU : Da.

DAN (trage din țigară) : Bună marfă! Păi dacă așa e situația, vă rezolvă unchiul Dan. Nici mie nu-mi place de ea. E zgârcită. (Dur.) Ce vreți să-i facem? O speriem?… Sau îi rup o mână?… O sparg la bot, sau… vreți mai mult?…

(INGRID îi trage un ghiont lui DORU.)

DORU (jenat) : Dane… cum să-ți explic eu… femeia asta a depășit de mult pragul decent al senectuții, așa că poate ar fi momentul să… se repauzeze… să se odihnească și ea…

DAN : … alături de strămoșii ei, aleluia! Adică… hârști! (Face un semn elocvent.)

DORU : Cam așa ceva.

DAN : Excelent. Ceva de băut n-aveți, că m-am emoționat? (Râde din nou, foarte mândru de glumă.)

(DORU îi aduce o cutie de bere.)

DAN (desface berea și bea, cu sete) : Bine, am priceput care-i treaba. Măi copiii, eu o omor, că mi-e drag de voi, dar mie ce-mi iese? Adică mai concret, câți bani îmi dați pe chestia asta?

INGRID : Bine, dar nu spuneai că te enervează și că …

DORU : E zgârcită!

DAN : Exact! Dar bag seama că și voi sunteți. Cât dați ca să vă scap de babă?

DORU (se uită, disperat, spre INGRID, care zdrăngăne la chitară) : Păi… cât să dăm?!…

INGRID : Dăm oricât!

DAN : Mai concret, dragă. Voi vreți să mă puneți pe mine să vă fac toate treburile murdare, dar când vine vorba de parale, vă dați loviți.

INGRID : Ce treburi murdare?

DAN : Ai uitat că ți-am schimbat flotorul de la veceu săptămâna trecută? Și când ai rămas blocată în lift, cine te-a scos? Dar când v-ați îmbătat și ați pierdut cheia de la casă, cine a spart broasca?! Nici nu mai vorbesc de altele, că-s prea multe.(Plin de el.) În cartierul ăsta toată lumea s-a obișnuit să apeleze la SuperDan. Mă știu toți și dau năvală pe capul meu zi și noapte. (Maimuțărește diverse voci.) ”Dane, mi s-a descărcat bateria, vin-o să-mi dai curent, că te cinstesc… Domnu’ Dan, îmi cumperi și mie un sac de cartofi de la Obor?Ai de la mine o damigeană de vin care s-a acrit… Dane, n-ai să-mi dai și mie o bormașină? … Vreau varză murată, că a ta e mai bună… Schimbă-mi și mie bateria de la cadă, că-ți dau o vișinată de casă… (Furios.) Gata, nu mai ține așa! Păi eu mi-am sacrificat cariera mea înfloritoare de inginer agronom ca să vă servesc pe voi și să-mi distrug ficatul?

DORU : Las-o baltă cu agronomia! Știi bine că ai făcut facultatea aia doar pentru că taică-tu voia să te vadă om cu studii și pentru că se intra cu nota cinci la toate probele. Și în altă ordine de idei, te-ai lăsat de agronomie, după ce te-au prins, când erai angajat la C.A.P.-ul din comuna Ghergani că jucai pocher zi și noapte în timp ce îți mureau vacile pe capete.

DAN : Jucam șaizeci și șase, nu pocher.

DORU : Da! Ți-ai ratat cariera de agronom în momentul în care nevastă-ta s-a săturat să plătească animalele care mureau din cauza ta, nu că te asaltau vecinii cu rugămințile!

DAN : Bine, bine… Lasă gargara și zi cât dați ca să vă rezolv problema.

INGRID : Uite care-i treaba: îți dăm motocicleta lui Doru…

DORU : Ceeee!… Cum să-i dai motocicleta mea?… (Către DAN.) Știi ceva? Du-te, nene, acasă și lasă-ne-n pace, că baba aia o să moară pe cale naturală, doar n-o să-mi dau eu Kawasaki-ul așa, de florile mărului.

INGRID (către DAN) : Nu-l băga în seamă, că e idiot. Când îi văd ferparul în ziar, ai motocicleta.

DAN : Cam puțin… dar mă mai gândesc.

(Iese din scenă.)

Scena 6

DORU (furios) : Cum să-i dai boului ăsta motocicleta?! Ești dementă?

INGRID : Da! Vreau s-o văd crăpând pe babă!

DORU : Dacă o urăști așa de mult, de ce n-o lichidezi tu? Ar fi și mai ieftin.

INGRID : Pentru că nu pot. Eu nici un pui de găină nu pot să omor, iar când tăia tata porcul, mă ascundeam sub pat, să n-aud cum guiță. Și, la urma urmelor, sunt femeie, sunt sensibilă.

DORU : Tare sensibilă, din moment ce i-ai pus gând rău unei amărâte de babă…

INGRID : Știi ceva? Te rog să alegi: ori eu, ori motocicleta!

DORU (cântărește situația) : Păi, știu și eu…

(Se aude soneria de la intrare. Cineva sună insistent.)

DORU (strigă) : Intră, e deschis.

(În scenă intră MADAM GICA. Cei doi sunt surprinși.)

GICA : Știți ceva? Deși v-ați purtat foarte urât cu mine, eu vreau să vă ajut, că sunteți tineri și n-a avut cine să vă educe. (Scoate un șomoiog de bancnote, pe care le întinde spre DORU.) Uite, aveți aici două sute de lei, să vă zugrăviți camera.

INGRID : Două sute?! Păi zugrăveala și instalația electrică o să ne coste pe puțin opt mii!

GICA : Duduie, uite care-i treaba: eu n-am nici o vină în inundația voastră, dar am zis să vă ajut așa, că mi-e drag de voi. Dar dacă mă iei așa, să știi că nu vă mai dau nimic.

INGRID : Ce tupeu!

GICA : Ascultă dragă, eu m-am descurcat o viață întreagă fără să cer nimic de la nimeni. Voi v-ați învățat să primiți totul de la alții și să faceți gălăgie când nu vi se dă ce vreți. Dar n-a fost tot timpul așa! Ce știți voi cum e viața? Eu, la vârsta de opt ani am venit refugiată din Basarabia, în timpul războiului. Mama, care a fost o femeie puternică, așa ca mine, când au intrat rușii în Chișinău, a pus un vecin să taie un porc și cu copiii de mână și un sac de slănină în spinare, a trecut linia frontului în plină ofensivă sovietică! O soră de-a mea a ieșit din groapa de obuz în care ne ascunsesem și de atunci n-am mai văzut-o! Dar noi, ceilalți, am scăpat cu viață. Dar nici aici nu ne-a fost ușor. Am trăit cu spaima să nu ne trimită înapoi în U.R.S.S., că ne căutau prin ’48 securiștii să ne urce în trenurile către Siberia. Ne-am ascuns ca șobolanii și am supraviețuit pe tăcute. Găsisem un loc într-un subsol. Stăteam toți, claie peste grămadă, într-o cămăruță, dar nu ne-am lăsat. Eu m-am dus pe șantier, ca să-mi pierd urma. Căram cărămizi cu roaba, găteam, spălam haine, spălam veceuri, mai turnam la securitate, ca să am bine cu ei și uite-așa, m-am descurcat când alții l-au văzut pe dracu. Pe bietul Lucică, bărbatu-miu, l-am cunoscut în arest, când a venit Nixon în România și ne-au săltat la circa de miliție pe toți ăia cu probleme. Eu că aveam origine dubioasă și el că era beat. N-a contat că era bețiv, urât, păros și puțea a transpirație, l-am luat pentru că avea domiciliu stabil. Așa am ajuns eu în blocul ăsta: pe muncă, nu ca voi, din întâmplare!

DORU : Madam Gica, m-ai năucit cu toată povestea asta și tot nu înțeleg ce vrei de la noi.

GICA : Vreau să pricepeți că că eu fac legea în bloc și dacă vreți să luați banii ăștia bine (îi bagă în mână lui DORU cu forța șomoiogul de bani.), dacă nu, să știți că n-o să aveți viață bună cu mine aici.

INGRID : Adică ne ameninți, madam Gica?

GICA : Nu, duduie! Vreau să-ți spun doar că au mai fost pe aici, prin bloc, locatari care n-au corespuns și am avut eu grijă de ei.

INGRID : Nu mai spune! Și ce le-ai făcut, dragă?

GICA : Eu?!… Eu nu le-am făcut nimic, dar organele au avut grijă de fiecare în parte. (Accentuând.) Duduie, am experiență și când simt că ceva nu e în regulă, e clar, anunț miliția.

DORU : Madam Gica, nu mai este miliție de mult. Acum e poliție, suntem în democrație!

GICA : Asta s-o crezi tu – miliția-i tot miliție, indiferent dacă e democrație sau dictatură. (Dă să iasă.) Și să mă mai lăsați cu ”Madam Gica”, pentru că pe mine mă cheamă Genoveva! Să vă fie clar, dacă nu vreți să mă enervez…

(MADAM GICA iese mândră.)

Scena 7

DORU (pune pe masă șomoiogul de bani) : Ce chestie…

INGRID (spumegând) : Individa asta ne amenință pe față. A venit momentul să-i răspundem cu aceeași monedă…

DORU (se așează) : Lasă-mă-n pace. Mă bântuie un gând…

INGRID : Serios?! Acum te-a lovit melancolia, în loc să acționezi!

DORU : Ingrid, tu știi de ce e femeia asta atât de rea?

INGRID (nedumerită) : Cum de ce? De răutatea care dospește în ea.

DORU : Adică?

INGRID : Adică așa e ea… E o răutate nativă. Așa cum unii oameni se nasc buni, alții se nasc răi. Păi Hitler de ce a fost așa de rău?

DORU : Hai să nu ne băgăm în istorie, că ne complicăm existența. Dar totuși… Tu știai că Hitler a suferit un atac cu gaze de luptă în Primul Război Mondial și a orbit temporar? Că a suferit nenumărate dezamăgiri în tinerețea lui? Că l-au respins la admitere la Institutul de Arte de la Viena?

INGRID : Ce vrei să spui?

DORU : Că dacă avea un picuț de talent în plus și era admis, poate ar fi devenit un pictor onorabil. Plus că dacă ar fi fost student nu l-ar fi incorporat și n-ar fi dat cu nasul de război și nu i s-ar fi trezit instinctele militare. Îți dai seama că lumea ar fi arătat altfel astăzi dacă nenorocita aia de comisie îl lăsa și pe amărâtul ăla să smângălească tablouri alta ar fi fost istoria?

INGRID : Așa o fi, dar eu tot nu înțeleg unde bați.

DORU : Vreau să spun că femeia asta n-a fost așa de la început. Oamenii, viața ei grea, singurătatea, frica, au transformat-o în… ce vedem noi astăzi.

INGRID (se așează și își aprinde o țigară) : M-am prins, te-ai îndrăgostit de babă.

DORU : Nu e vorba de asta, știi bine că mi-e scârbă de ea, dar cred că mai are ceva omenesc în ea.

INGRID : Și ce propui?

DORU (o ia în brațe) : Eu zic să-i mai dăm o șansă. Poate-i vine mintea la cap.

INGRID : La vârsta ei?

DORU (începe să o sărute) : Niciodată nu e prea târziu, dacă există bunăvoință.

(Lumina începe să scadă, ea chicotește. Încep să zboare hainele celor doi.)

INGRID : Și dacă o lichidează Dan până se căiește?

DORU : Ăla e un bou. O viață întreagă n-a făcut nimic, crezi că se apucă acum, la 50 de ani, să facă pe Rambo?

INGRID : Mai știi?…

(Întuneric.)

ACTUL II

Scena 1

(Același decor. A mai trecut o oră, sau două… o zi, o lună… cine știe? DORU cântă, acompaniat de INGRID, o melodie veche a cuplului Sonny & Cher – ”I got you baby”. La un moment dat se opresc.)

DORU (se străduie să desfacă o sticlă de șampanie) : La mulți ani, Baby!

INGRID (vine cu paharele și îl sărută) : Mulțumesc, baby!

(Cei doi ciocnesc paharele și dau să bea. Din culise se aud zgomote, bușituri, țipete, apoi în scenă se năpustește GICA.)

GICA : Ajutoooor!… (Se aruncă în brațele lui DORU, care scapă sticla de șampanie pe jos.)

DORU : Ce faci bre, la mine-n brațe?

GICA : Ajutor!… A vrut să mă omoare! Scapă-mă… îți dau orice…

DORU : Ce să-mi dai?! Du-te, mamaie, acasă și lasă-ne în pace, că avem treabă.

INGRID : Doru, arunc-o naibii afară, că a devenit tot mai enervantă. Într-o bună zi o să ne trezim cu ea în pat, peste noi.

GICA (cade în genunchi în fața celor doi) : Nu mă dați afară din casă. Mă așteaptă pe scări, ca să mă omoare.

DORU : Cine vrea să te omoare?

INGRID (aparte) : Mai bine zis, cine nu vrea să o omoare!

GICA : Dan de la parter! M-a așteptat pe scară, când mă duceam cu gunoiul și a sărit să mă sugrume. M-a strâns de gât. (Arată.) Uite-așa.

DORU : Ești sigură, madam Gica?

GICA : Sigur că sunt sigură. Avea el un ciorap pe față, dar l-am recunoscut după damful de țuică. Nu există țuică mai puturoasă ca aia pe care o face el.

INGRID : Păi, dacă te-a strâns de gât, cum de-ai scăpat nevătămată, că e ditamai dihania?!

GICA (cade epuizată pe un fotoliu) : I-am turnat găleata de gunoi în cap și după aia i-am dat brânci pe scări și am fugit la voi.

(Cei doi se uită unul la altul.)

INGRID : Și zici că a vrut să te omoare?

DORU (către INGRID) : Ăsta chiar că nu e sănătos la cap! A luat de bună chestia cu motocicleta. (Decis.) E clar. Mă duc să văd despre ce este vorba. (Dă să iasă, dar se întoarce.) Madam Gica, ești sigură că era Dan? Nu cumva era vreun boschetar de pe stradă?

GICA (intimidată) : Mie așa mi s-a părut.

DORU (s-a liniștit) : Da, e clar. Nu poate să fie el. Mă duc să văd despre ce e vorba.

(DORU dă să iasă din scenă, când e trântit la pământ de DAN, care intră vijelios. Deși nu are un ciorap pe față, este acoperit cu gunoaie pe cap și umeri. MADAM GICA s-a ascuns sub masă, ocazie cu care toată lumea uită de ea.)

Scena 2

DAN (urlă, furibund) : Unde-i baba? Știu că se ascunde la voi!

DORU : Dane, calmează-te.

INGRID (îi întinde un pahar) : Bea ceva, să le liniștești.

DAN : Ce să mă liniștesc? Moanstra aia a încercat să mă omoare!

DORU : Fii serios, cum să vrea să te omoare o amărâtă de babă de optzeci de ani? Tu nu te uiți la tine, câtamai omul ești?

DAN : Dacă-ți spun! Eram pe scară și încercam să schimb becul de la etajul trei, că era beznă ca-n curul unui negru și nu-ți spun că mă trezesc cu baba aia nebună că-mi dă cu găleata de lături drept în cap, așa, din senin și mă împinge pe scară ca dementa! M-am dus până la parter de-a berbeleacul și stau și mă mir cum de-am scăpat cu viață. Auzi, nenorocita! Să mă atace pe mine…

INGRID : Păi, parcă altfel ne înțelesesem. Nu era vorba să fie vice-versa?

DAN : Doar nu credeați că-mi bag eu pielea la saramură pentru hârbul ăla de motocicletă? Adică mie nu mi-e bine aici? Mai pun un bec, mai repar un fier de călcat, mai schimb o butelie, am din ce trăi. Și nu mă doare capul!

DORU : Atunci de ce ai promis că… ne rezolvi problema?

DAN : Ca să fac mișto de voi. Ca să văd cât sunteți de proști! Dar acum s-a schimbat treaba: chestiunea a devenit personală. Mie nu-mi aruncă nimeni gunoi în cap și nici nu-mi dă brânci pe scări, că nu sunt adunat de pe gârlă. Eu sunt om serios, cu facultate, nu o vacă analfabetă!… Pân-aici i-a fost! Îi iau gâtul!

GICA (țâșnește de sub masă) : Ați auzit? Sunteți martori. A recunoscut de bună voie!

DAN (răcnește) : Aici erai, moanstro? (Se repede spre ea, dar e prins de INGRID și DORU.)

INGRID : Calmează-te.

DORU : Nu la noi în casă… Dane, te rog eu frumos, fi rezonabil.

INGRID : Să știi că ai binecuvântarea noastră, dar nu aici. Ia-o și fă-i felul cum vrei tu, dar pe scară, sau și mai bine, pe stradă, ca să nu ne bagi și pe noi în rahatul acesta.

GICA : Lăsați-l, dați-i drumul. (Vitează.) Hai să vedem de ce ești în stare, ucigasule! Nu mi-a fost mie frică de armata sovietică și de securitate, doar n-o să mă sperii de un boschetar căcăcios ca tine. Nu mai trăiește săracu bărbatu-miu, că ce toc de bătaie îți trăgea!

DAN (se smulge din mâinile lui DORU și INGRID) : Fir-ai a naibii de javră! Vino încoace, să te eutanasiez…

(Cei doi se învârt în jurul mesei, DAN încercând să o prindă pe MADAM GICA. Ea dovedește o sprinteneală remarcabilă, în timp ce DORU și INGRID privesc scena de pe margine.)

GICA : Șobolan lepros ce ești, mai ții minte când te-au prins ăia doi băieți și te băteau cu rândul în spatele blocului? Ai uitat cum te-am salvat atunci, hm? Nu mai ții minte nici când le-am dat eu cu poșeta în cap și te-am scos din încurcătură?

DAN (nedumerit) : Când m-ai salvat mata, madam Gica? Halucinezi?

GICA : Nu, dragă! Încă mai am ținere de minte. Asta a fost când abia te mutaseși în bloc și erai în clasa a II-a, prin ’70 sau ’71.

DAN : Nu-mi aduc aminte. (Se apropie amenințător de ea.) Eu trăiesc în prezent, iar tu în trecut!

GICA (se apleacă și ia de jos sticla de șampanie și îl lovește pe DAN drept între picioare, cu sete) : Trecut ești tu și neamul tău!

DAN (se prăbușește, ghemuit de durere) : Aoleu, m-a otânjit la sfintele moaște!…

Scena 3

GICA (războinică, îi mai dă câteva șuturi, ca să-și cimenteze victoria) : Na! Ia-o și pe-asta! (Victorioasă, către DORU și INGRID.) Cine se pune cu mine o belește, să fie clar!

INGRID : Aoleu, cum vorbești, madam Gica…

GICA : Așa m-a învățat viața, că eu n-am fost crescută-n puf, ca tine. Eu am stat printre șantieriști, caloriferiști, securiști… (are o pauză de inspirație.)

DORU : Pupincuriști…

INGRID : Ariviști…

GICA : Ce, mă îngânați? (Rotește sticla de șampanie amenințător.) Faceți bășcălie de mine?!… Voi nu știți câți oameni am văzut eu aici, în blocul ăsta! Și nu mi-a fost frică de niciunul!

DAN (dă să se ridice) : Fir-ai tu să fii de babă…

(GICA îl lovește cu sticla în cap. DAN pică din nou lat.)

GICA : Voi știați că la etajul unu a stat un ucigaș în serie? (Cei doi dau din umeri.) Da, era prin anii ’80. Mai precis în 1983. Eu l-am prins. Adică nu eu l-am prins, că l-a prins miliția, dar eu l-am denunțat. Știți ce făcea? Omora femei, le tranșa și apoi le fierbea, iar din oase făcea mărțișoare… că mi-a dat și mie unul. Dar eu l-am mirosit că face ceva dubios, că de unde avea el atâta carne să facă atâta supă și cine să o mănânce, că el era trecut la întreținere singur și nici nu o vindea, că aș fi știut.

(Cei doi sunt oripilați, dar și fascinați.)

INGRID : Adică ăla omora femei și le tăia în bucăți aici?

GICA : Nu tot timpul. Cam una la doi ani… Așa zicea dom’ colonel Georgescu, care a anchetat cazul. Că mă și împrietenisem cu dânsul. O dată mi-a și zis: ”Măi Geni… că știa cum mă cheamă, nu ca voi, care-mi spuneți Gica… ce ficus frumos aveți pe hol, cum îl îngrijiți, că am și eu unul acasă care e ofilit rău de tot.” Eu i-am spus că nu știu, dar mă informez. Ei bine, nu vă spun că am găsit în ghiveci o căpățână de om! Ăla, nea Florică, ucigașul, nu mai avea loc în casă și o ascunsese în ghiveci.

INGRID : Aoleu! (Leșină.)

DORU : Mai termină, naibii, cu poveștile astea, madam Gica! Nu vezi că ai speriat-o pe Ingrid? Vrei s-o ai pe conștiință? Tu știi că ea nu suportă nici la televizor să vadă sau să audă orori?

GICA : Lasă, dragă, să nu mai fie așa sensibilă, că astea-s lucruri care fac parte din viață. Așa a fost situația în blocul ăsta. Nu ne-a fost niciodată ușor. De exemplu, tu știi că ăla de-a construit blocul a murit la Canal?

DORU : Cum așa?

GICA : Păi foarte simplu, Caragioglu ăsta era mare afacerist, croit pe import de trufandale din Orient. Era putred de bogat. Tot ce însemna marfă de lux în București trecea prin mâinile lui. Ei bine, într-o zi ce crezi că i-a trecut prin cap? În loc să-și bage banii într-o bancă americană și s-o șteargă de-aici, că se terminase războiul și era clar cine câștigase și ce-o să se întâmple aici, dobitocul s-a gândit să construiască un bloc, să-l închirieze. N-a apucat el bine să-l termine, că au venit comuniștii la putere și au naționalizat blocul. Atunci m-am mutat și eu aici, locuiam pe vremea aia la subsol.

DORU : Și ce-are naționalizarea cu canalul?

GICA : Păi cum să nu aibă?! Că atunci când au venit soldații ca să-i ia mobila și să i-o urce în camion, nevastă-sa, madam Caliopi, sare-n sus că să i-o pună cu grijă, că e mobilă de la Paris, sau de la Viena… nu mai țiu minte… Dar ăia special bușeau mobilele, ba de camion, ba de trotuar. Caragioglu făcea fețe-fețe, iar Caliopi își frângea mâinile și ofta, că știau ei ce știau. Ei, și nu-ți spun că la un moment dat unul dintre malaci ia un biedermeyer de-ăla și dă cu el de caldarâm! (Mimează.) Buf!

DORU : Și?

GICA : Cum și?! Era plin cu mahmudele! Se-ngălbenise trotuarul de atâta aur. Atunci i-au săltat și nimeni nu i-a mai văzut vii.

DORU : Ce soartă crâncenă…

GICA : Acuma, fie vorba între noi, mie-mi pare rău de ei, că nu erau oameni răi. Mai mult ea era ticăloasă, dar el era pâinea lui Dumnezeu. Dar și pe ăștia tot prostia i-a pierdut. Cine i-a pus să descleieze scaunele în casă și să bată o noapte întreagă la ținte în tapițerie? Mie mi-a fost limpede de când l-am văzut că a luat ciocanul din garaj. Caragioglu nu bătuse un cui în viața lui, că avea servitori. Așa că mi-a atras atenția imediat. Mi-am și zis în sinea mea: ia să stăm noi cu urechea ciulită, că aici nu e lucru curat. Și i-am pândit toată noaptea. Am tras cu urechea la ușă până m-am lămurit ce aveau de gând să facă și…

DORU : Adică tot mata i-ai denunțat, madam Gica?…

GICA : N-aveam încotro. Dacă nu-i turnam eu, îi turna altul și, Doamne ferește, dacă mă luau și pe mine, că de ce nu i-am denunțat și crăpam și eu la Canal?

INGRID (și-a revenit) : Doru, ajută-mă!

(DORU sare și o ajută să se ridice de jos. O așează pe fotoliu și îi dă o gură de bere.)

DORU : Cum te simți?

INGRID (încă amețită) : Bine. (Dă cu ochii de MADAM GICA și scoate un răcnet.) Aaaaa! (Leșină din nou, în brațele lui DORU.)

GICA : Măi, dar sensibilă e fata asta. (Către DORU.) Ai dus-o la doctor?

DORU : Nu, dar te-aș ruga să te duci acasă la dumneata și să ne lași în pace.

GICA : Adică vrei să mă dai afară din casă, după ce ai vrut să mă omori?

DORU : Cum adică?!

GICA : Tu crezi că nu mi-am dat seama că voi l-ați năimit pe dobitoc să mă strângă de gât? Credeți că sunteți singurii care au încercat? Stau în blocul ăsta din o… mie… nouă… sute… patruzeci… și … șase! Am fost bătută cu lanțul, înjunghiată, asfixiată, otrăvită cu mercur și clor… dar am scăpat întotdeauna cu viață. Și așa va fi mereu, pentru că eu sunt mai deșteaptă ca voi toți. Eu nu sunt dinozaur, să mor călare pe niște principii de căcat! Eu mă adaptez la vremuri și voi

fi mereu înaintea voastră.

INGRID (furibundă) : Ești odioasă! Ai trăit optzeci de ani numai că să faci rău altor oameni!

GICA : Pardon! Am optzeci și șase și mă simt foarte bine.

INGRID : Să te ia dracul de ticăloasă!

GICA : Nu te mai ambala, duduie, că abia ai intrat în blocul ăsta, mai ai de învățat multe. Eu n-am făcut rău la nimeni, niciodată. Eu doar am încercat să trăiesc. Modest, fără pretenții. Doar să supraviețuiesc… Și dacă s-a înâmplat vreodată să nedreptățesc pe cineva, sau să greșesc, a fost doar pentru că mi s-a amenințat existența. Eu sunt un om bun, nu ca voi, care ați încercat să mă omorâți! (Amenințătoare.) Oricum, o să vă pară rău, că așa scrie în Codul Penal: tentativa se pedepsește ca și fapta săvârșită. O să putreziți în pușcărie… luzărilor!

Scena 4

(Dă să iasă demnă, din scenă, dar DAN o prinde viclean de picior și o trântește jos.)

DAN : Unde pleci, iubirea vieții mele? (MADAM GICA se zbate, în timp ce DAN încearcă să o strângă de gât.)

INGRID : Bine-i face!

DORU (o trage de-o parte) : Nu te băga. E problema lor, să și-o rezolve.

INGRID : La noi în sufragerie?!

DORU : Oriunde, numai s-o termine odată! M-am săturat de madam Gica.

(Între timp, GICA și DAN se luptă din greu.)

GICA (gâfâind) : Te-am crescut ca pe copilul meu…

DAN : Nu ai copii…

GICA (începe să plângă în hohote, lucru care îl descumpănește pe DAN) : Nu am avut copii, dar mi-am dorit atât de tare… Nimeni nu m-a iubit așa de mult ca să vrea să-mi facă un copil, iar răposatul era impotent deja, când l-am luat… din cauza alcoolului, știți cum e situația la noi în țară… (Către DAN, care încă o ține de mâini.) Dintre toți copiii din bloc, tu mi-ai fost cel mai drag… poate pentru că semănai cu mine. Erai urât și nătâng, dar aveai ochi frumoși.

(Cei doi au rămas cumva într-o poziție ambiguă, unul peste altul.)

DORU : Ce-i porcăria asta? Vă bateți joc de noi?

INGRID (zăngăne cheile motocicletei) : Dane, te-ai lăudat că faci ceva… Mai ales că e vorba de… o răzbunare personală!

GICA : Am să fac denunț la poliție! O să vă pară rău!

(MADAM GICA se smulge din brațele lui DAN și încearcă să iasă în fugă, dar e prinsă de acesta.)

DAN : Nu mai faci tu nici un denunț, javră!

GICA : Asta s-o crezi tu! (Scoate de undeva un pistol, cu care îl împușcă pe DAN, care se prăbușește.)

(DORU și INGRID sunt în șoc, în timp ce MADAM GICA dă un picior în cadavrul lui DAN, apoi mai trage un foc, pentru a fi sigură că e mort.)

Scena 5

(DORU și INGRID sunt în stare de șoc.)

GICA (ușor dezamăgită) : Pistol T.T., rusesc. Foarte prost. Îl am de la Revoluție, mi l-a vândut un băiat care l-a găsit pe stradă. Era plin de ele pe vremea aia… Am zis să-l cumpăr așa, să-l am în casă, că nu știi când prinde bine.

INGRID (se repede spre DAN, constată că e mort) : E mort! (Spre GICA, total debusolat.) L-ai omorât, bestie!

GICA (ascunde pistolul sub capot) : Mi se pare normal, din moment ce el m-a strâns de gât primul.

DORU : Și noi ce facem acum?

INGRID : Ce facem?

GICA (energică) : Hai să facem!

INGRID & DORU : Ce să facem?

GICA : Hai să ne gândim, că vorba aia, poate ne dă Dumnezeu o soluție, dacă nu, măcar o idee, ceva…

INGRID : Ce mai tura vura, chemăm poliția și asta e.

DORU : Madam Gica, te predai și având în vedere etatea dumitale și cazierul impecabil, probabil că justiția o să fie clementă și o să-ți dea cam…

INGRID : Și dacă-i dau cu suspendare?! Sau, Doamne ferește, cu arest la domiciliu?!

GICA : Dragii mei, eu sunt de mai demult în blocul ăsta și știu mai multe ca voi.

DORU : Cum adică?

GICA : Blocul ăsta are multe secrete și nici măcar marele cutremur pe care îl tot anunță ăștia n-o să le dezvăluie pe toate. Așa că nu trebuie să vă grăbiți cu poliția. Dacă e cazul să chemăm poliția, eu o chem, că pe mine mă știe lumea, nu pe voi, veneticilor!

INGRID (pune mâna pe telefonul mobil) : Eu nu mai aștept. Baba asta dementă e înarmată, este un cetățean mort aici, în sufrageria mea, așa că treaba e încheiată.

GICA (către DORU) : Nu e încheiată! Văd că ai aici o chitară. Nu vrei să cânți la ea prin insulele alea însorite din America?

DORU : Adică? (pune o mână pe telefonul pe care tocmai în butonează INGRID.)

GICA : Ți-am spus că madam Caliopi Caragioglu avea obiceiul de ascundea lucruri prin mobile?

DORU : Da.

GICA : Ei bine, scaunul ăla în care și-a ascuns diamantele, nu l-au găsit comuniștii. A rămas la mine, că nu degeaba am tras cu urechea atunci, când a fost nevoie. Știam tot.

DORU : Și câte diamante sunt?

GICA : Multe!… Cât să cumpărați toate blocurile de pe strada asta, plus o vilă în Bahamas.

INGRID : Doru, cum poți să stai de vorbă cu ucigașa asta?

DORU (îi rade două palme, INGRID se prăbușește) : Uite-așa! (Către MADAM GICA.) Ce facem cu mortul?

GICA (sigură pe ea) : Îl ducem jos cu liftul, apoi îl îngropăm în pivniță, mai am vreo doi, nici o problemă.

DORU (către INGRID) : Mișcă, fi-ți-ar capu’ al naibii de intelectuală care ai văzut prea multe filme și ai vrut să faci pe marea manipulatoare. Ți-a trebuit ție să te pui cu madam Gica. Ce dacă ne-a inundat? Tot nu zugrăvisem de cincșpe ani. Hai, nu te mai holba la mine și pune cârca să-l cărăm pe fostul nostru asociat, poate vedem și noi cum o fi prin Caraibe.

INGRID (se ridică) : Asta s-o crezi tu! De aici nu mai scăpăm!

(Lumina începe să scadă, în timp ce DORU, INGRID și GICA târăsc trupul lui DAN.)

S F Â R Ș I T


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (112)

November 23rd, 2023

NICI EU N-AŞ RENUNŢA LA CASH

Chestia-i că a cam renunţat el la mine.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/ciuca-limitarea-platilor-cash-trebuie-revizuita-rapid-o-varianta-ar-fi-revenirea-la-plafonul-de-10-000-de-lei-2568851

*

Am cumpărat cu reducere de 20% niște chestii cu prețul majorat cu 150%. Blec Fraieru să trăiască!

*

ZVONURI, BÂRFE, COMENTARII NEPOLITICE

Am auzit că au să-mi dea un grad mare în Marină: contraanimal.

*

Partidul Mumă & Ciumă (de la caz la caz)

*

ADEVĂRATUL MOTIV PENTRU CARE VEDETA N-A MAI TRĂIT: a murit.

(Muget liber – cotidian săptămânal)

*

Zdamăsi, zeitate locală des invocată la Bucureşti.

*

Slurp! Toată ziua bună ziua dau de vorba asta englezească peste tot, în ziare, pe Facebook, unde vrei şi unde nu vrei. Nu ştiu ce-nseamnă, o fi vreo onomatopee care se referă la înghiţitul pe nemestecate, un soi de “gogîlţ” à la Ion Creangă? Şi dacă da, atunci antonimul, termenul englezesc referitor la Sfânta Băşină, care-o fi?

*

Rușii anunță că o rachetă a căzut lângă centrala nucleară de la Zaporojie. Asta înseamnă că vor s-o arunce în aer. Simultan cu dezlănțuirea noului război mondial. Acum, când toată lumea e cu ochii numai pe Gaza.

27.10.2023

*

Cică 72 de fecioare pe Lumea Ailaltă, dacă crăpi vitejește. Modest ideal, meschin proiect. Păi Warren Beatty, poate-ați auzit de el, s-ar fi culcat cu 3000 de mai mult sau mai puțin fecioare de la Hollywood și din împrejurimi. Pe lumea asta, nu în URSS.

*

Viitorul a trecut.

*

România a trimis 240 de tone de ajutoare în Gaza, zic televiziunile noastre de ştiri. Dar la Crevedia a trimis ceva? întreb eu.

https://www.youtube.com/watch?v=xDK4liFoMK4

*

Lasconi trebuie neapărat să opteze pentru familia “tradițională”, fiindcă altfel n-o mai votează nici de-al dracului municipiul ei țuicifer. Din păcate, Europa nu știe de Tzuika.

https://adevarul.ro/politica/lasconi-criticata-fiica-dezgustata-homofoba-2313711.html

*

Linişteşte-te, bre popeur! Alea două n-au făcut sex în public!

*

Cum trec anii vedetelor: Doamne, în ce hal au putut îmbătrâni zânele de pe ecranele tinereţii mele!

*

În limbajul tuturor prezentatoarelor TV, regăsim în permanență expresiile “săltat de poliție” și “a dat cu subsemnatul”. Acestea provin, evident, din argou, adica din limbajul răufăcătorilor din mahalale și închisori. Academia Română le adoptă, fiindcă ele fac parte din, vezi Doamne, limbajul colocvial. Din limbajul colocvial de la pușcărie. Adică unde s-a familiarizat Academia Română cu el.

*

Televiziunile noastre parcă n-ar avea regizori de emisie.

- Când în studio sunt 4, 5, 6 papagali care fac teoria chibritului (ei îi zic talkshow), operatorul nici de-al dracului n-ar viza mutra vorbitorului, aşa că habar n-are telespectatorul dacă, de exemplu, Putin ameninţă America, sau, dimpotrivă, Erdogan latră la Lună.

- Când vorbeşte în direct un străin, vocea translatorului se aude mai slab ca a străinului. Ba uneori, mai intervine şi toanta de prezentatoare, care ştie ea mai bine – şi vorbeşte peste amândoi.

- Când pe ecran se derulează imagini împrumutate de la CNN sau Euronews, respectiv reportaje din lumea largă, nici de frică n-ar spune ai noştri unde anume se întâmplă lucrurile de pe ecran.

- La fel, numele celor intervievaţi. Le afişăm pe ecran numai dacă ne sunt simpatici. Dacă nu, dă-i în mă-sa.

*

Cu Oul dogmatic n-am avut de-a face. Dar cu Boul Dogmatic, adesea.

*

În viața mea, am avut parte de două soiuri de profesori și de șefi: unii care s-au bucurat sincer de rarele mele succese și chiar m-au încurajat – și alții, care nici măcar nu s-au străduit să-și ascundă oftica atunci când au luat cunoștință de ele. Din prima categorie, marele profesor Ov. S. Crohmălniceanu, care mi-a dat opt la un examen (oral) de admitere la care n-am vorbit decât despre primul subiect de pe bilet. Acesta fiind poezia lui Macedonski, despre care am sporovăit cu plăcere vreo zece minute. Al doilea subiect fiind Sadoveanu, care nu mi-a plăcut de când mă știu, așa că am tăcut mâlc, efectiv mă simțeam blocat. Croh a zâmbit și mi-a dat opt. Inutil, fiindcă mi-ar fi trebuit un zece ca să iau admiterea aceea.

Cealaltă persoană de care-mi aduc aminte cu recunoștință (deși vederile noastre social-politice s-au dovedit divergente după 1989) e regretata mea profesoară Mihaela Tonitza, care tot un opt mi-a dat la un examen, prin anul patru, când n-am scos o vorbă. Asta, fiindcă, recunosc cu toată jena de care mai sunt capabil, eram mache și nu mai puteam să scot o vorbă. Băusem toată noaptea dinaintea examenului. Doamna Tonitza m-a privit uimită, a pufnit în râs și mi-a zis ”dă carnetul încoa și du-te de te culcă”.

Dumnezeu să-i odihnească în pace pe amândoi.

*

Un roman scris la persoana întâi e ca un motor în doi timpi. Unul, scris la persoana a treia, balzacian, seamănă a motor în patru timpi. Deci, Houellebecq/Kawasaki. Însă: Thomas Mann/Mercedes-Maybach S650, Marcel Proust/Bugatti-Veyron, James Joyce/Ferrari, David Herbert Lawrence/Jaguar, Elias Canetti/Bentley, Aldous Huxley/Mini, George Orwell/Range Rover, Graham Greene/Rolls Royce, Salman Rushdie/M3 Half Track etc.

*

De câteva zile, de când am postat aici o corespondenţă din Israel, pe lista Facebook a persoanelor care accesează postările mele au apărut nişte indivizi de ambe sexe pe care i-am detestat şi evitat în ultimele trei decenii. În special, unul clocit în celebrul cuib U.A.I.C. Iaşi – şi apoi, dăruit cu o diplomă de U.N.A.T.C. Şi ulterior, cu o indemnizaţie de merit de către UNITER. L-am avut coleg de birou vreo doi ani, până ce şi-a dat demisia, supărat că şefii noştri nu i-au luat în seamă gradul şi funcţia şi nu i-au dat în plus cele cinşpe procente din leafă, care i s-ar fi cuvenit după lege. Fiind el doctor în Arte – mult aş da să pot citi lucrarea lui de felcerat. Când am făcut cunoştinţă cu el, primele lucruri pe care mi le-a povestit au fost:

- Că taică-su, ieşean, pensionar MApN (sau MAI?), fost plutonier la grăniceri, avea o pensie cât leafa mea. Eu fiind consilier superior clasa I gradaţia I în instituţia aia cu rang de minister. O anumită timiditate, numită discreţie, m-a oprit să-l întreb câţi o fi împuşcat tac’su pe Dunăre.

- Că evreii sunt învăţaţi de mici să-i înşele şi să-i fure pe creştini, ei trebuind să fie loiali şi cinstiţi numai cu ai lor.

*



free hit counter

Adrian Grauenfels. RĂZBOI CU GAZA

October 31st, 2023

Ne cunoaştem de mai bine de 50 de ani, eu cu Ady. De când eu tocmai intrasem la facultate, în Bucureşti, iar el se pregătea să plece în Israel. Unde, la fel ca mine, nici el n-are astâmpăr - şi publică o mulţime de revistuţe literare, pe româneşte.

Am preluat aici, cum se poate vedea mai jos, cel mai recent număr al uneia dintre acestea.

MOZAIC CU AMICI DE CONDEI

Istoria este crudă și nemiloasă. Poporul evreu a suferit mult și niciodată nu a fost răsplătit de Istorie. Tragedia Shoah-ului este banalizarea supremă a răului, citez aici pe Hannah Arendt.

Întrebările privind Holocaustul sunt multiple… tomuri de hârtie scrise nu pot descrie tragedia imensă prin care a trecut poporul evreu. O lacrimă mare pe cerul Istoriei este Shoah-ul, de fapt o furtună în liniștita trecere a timpului.

Am văzut recent un film extrem de interesant despre negarea Holocaustului. Negaționiștii sunt vinovați de dorința de șterge din Istorie această uriașă populație de evrei sacrificată în numele unei idei aberante de către niște conducători ce au urât însuși omul. Nu îmi pot explica, după atâtea cărți și studii citite, de ce s-a întâmplat… poate pentru că Istoria decide în locul nostru. Explicațiile teologice nu mi se par relevante pentru că Dumnezeu Tatăl Nostru nu dorește decât învierea și îndumnezeirea omului. Diavolul să fi dorit aceasta? Sau nişte simpli oameni mânați de un uriaș egoism și o lipsă de umanitate crasă.

Moartea a fost prezentă mereu în istorie. Totuși, sfârșitul crunt al celor 6 milioane de suflete nu mai ține de hazard, ci de o creație a unor oameni fără suflet, o creație denumită “purificarea etnică și a rasei”. Ura față de evrei este veche și imposibil de explicat în câteva rânduri. Ea a fost dusă spre perfecțiune în timpul Holocaustului, o mașinărie care din punctul ei de vedere nu făcea nimic greșit.

Întrebările apasă și acum conștiința oamenilor, marea vinovăție ce cufundă lumea Occidentală într-o beznă morală, semne evidente ale unui declin civilizațional. Unii istorici și filosofi au explicat Holocaustul ca pe un conflict civilizațional. O explicație aparent logică, o logică istorică, totuși rămâne o explicație puerilă. Dimensiunea a ceea ce s-a întâmplat va putea fi judecată peste câteva secole.

Rănile sunt prea adânci, nu s-au închis, iar cauzele care au dus la această tragedie sunt încă prezente: ură, disensiune, antisemitism, xenofobie, intoleranță.

Are poporul evreu are vocația suferinței?

O întrebare adresată Istoriei…

Alexandru Cristian

***

Jurnalista evreică Bari Weiss a părăsit redacţia New York Times din cauza antisemitismului. Ea scrie:

“În calitate de democrat care a rămas fără adăpost, care acum se află cu siguranță în centru, dar care probabil înclină din ce în ce mai mult spre dreapta, am rămas încă o dată cu o apreciere, în ciuda mesagerului, a mesajului administrației Trump, deoarece, privind retrospectiv, ceea ce a făcut ea era destul de incredibil.

Atât de mult din ceea ce s-a întâmplat în acea administrație [Trump] se dovedește a fi fost corect. Și asta este cel mai frustrant pentru mine. Lucrările la zidul de la graniță? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am ucis mesajul. S-a dovedit că a fost corect.

Emiterea de datorii pe termen lung pentru refinanțare când ratele erau la zero? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.

O pace structurală în Orientul Mijlociu? Nu ne-a plăcut mesagerul, așa că am omorât mesajul.

Când vom înceta să ne mai împușcăm singuri în picior? Și când vom vedea și ne vom lua timp să trecem dincolo de persoana vorbitorului și să le ascultăm cuvânt cu cuvânt?

Dacă este clar că ultimele două săptămâni u fost un semnal de alarmă, următoare întrebare este: De ce?

O parte a răspunsului constă în depravarea pură a terorismului Hamas. Aceasta a făcut ca justificarea și sărbătorirea actelor lor să fie cu atât mai clară.

Contradicțiile și falimentul moral al unei viziuni a lumii care își petrece ani de zile îngrijorându-se de microagresiuni și de poliție a tonului, dar care nu se poate decide de ce parte se află după decapitarea unor copii, nu sunt tocmai greu de observat.

Altfel spus: atunci când organizațiile Black Lives Matter îi slăvesc pe teroriștii islamiști prin postarea unui logo de parapantă, ai fi un prost să nu reevaluezi lucrurile. Evenimentele din ultima săptămână au spulberat iluzia că Wokeness înseamnă protejarea victimelor și apărarea minorităților persecutate. Această ideologie este și a fost întotdeauna despre singurul lucru despre care mulți dintre noi v-am spus că este vorba de ani de zile: puterea. Iar după ultimele două săptămâni, nu mai poate exista îndoială cu privire la modul în care acești oameni vor folosi orice putere pe care o vor lua: vor căuta să îi distrugă, în orice mod posibil, pe cei care nu sunt de acord cu ei.”

***

“Să nu credeți că antisemiții sunt complet inconștienți de absurditatea replicilor lor. Ei știu că remarcile lor sunt găunoase, că pot fi contestate. Dar se amuză singuri, pentru că adversarul lor este cel obligat să folosească cuvintele în mod responsabil, deoarece el crede în cuvinte. Antisemiții au dreptul să se joace.

Le place chiar să se joace cu discursul pentru că, invocând motive ridicole, discreditează seriozitatea interlocutorilor lor. Ei se bucură să acționeze cu rea credință, deoarece nu caută să convingă prin argumente solide, ci să intimideze și să deconcerteze. Dacă îi presați prea tare, vor tăcea brusc, indicând cu superioritate, printr-o frază oarecare, că a trecut timpul pentru argumente.”

Jean-Paul Sartre

***

Nedumerire (e-mail)

Dragă Adrian,

Sper ca sunteți întregi tu și familia, si prietenii, greu de închipuit sălbăticia acestor hamas…. Suntem absolut șocați, cum de au putut să atace ei Israelul?? Ce făcea Bibi când s-a întâmplat asaltul? Când demisionează? Cum se explică catastrofala cădere a Mossad-ului? Cea mai brează armată ce făcea, dormea??? Cum de nu au știut nimic despre ce se pregătea? Ma ierți de întrebările astea, dar suntem uluiți de grozăviile întâmplate în contextul lipsei totale de reacţie a celor aleși să vă păzească viețile. Suntem cu gândul la voi toți cu speranța că sunteți neatinși de o asemenea violență…

Sa auzim de bine. Cu inima strânsă,

Miki

(bunul meu amic din facultate – A.G.)

***

O discuție cu pictorul MAX TZINMAN

Max:

- Între timp, vorbind de ce e aici, în USA: violență fizica eu încă nu am văzut personal, dar ai citit cum se striga Jews to gas… distanţa pîna la fapte nu e așa mare. Și ce vad: destul de multe afișe cu ostaticii, rupte. Se pare că unii din cei care o fac, dacă spui ceva îți răspund ca … e ilegal să pui postere, si că nu vor murdărie! Am văzut și o discuție despre niște copii/tineri (probabil de la liceu, încă nici măcar de la colegiu!) care rupeau… și nu-ti imaginezi câți trecători spuneau ca sunt doar copii, ce să faci…

Problema, aici, este că totdeauna criminalii au mai multe drepturi decât victimele… mai degrabă mă arestează pe mine dacă-i fac ceva vreunui asemenea derbedeu…

Unii au publicat fotografii cu huligani care făceau asta, și au fost rezultate: identificați și concediați !

A.G.:

- Te rog liniștește-te. Este și un război cultural de dus. Războiul acesta în Orient va dura şi va avea efecte profunde. E ca un tsunami mondial, vei vedea. Nu avem altă ieșire decât să lichidăm teroriștii care de mici sunt educați pentru ucidere. Israelul are rolul de a expune adevărata ideologie a islamului. Ambiția lor de a trece civilizația prin foc și sabie a fost amplificată de ISIS.

Dacă noi nu îi oprim acum, Europa va ajunge un califat.

***

anonim:

Of! Adrian! Trăim vremuri cumplite. Bunica mea avea o mare frică de război. Se ruga tot timpul să fie pace.

Noi, românii, mă refer la generațiile mai tinere, nu știm să prețuim ce avem.

Cât mai avem. Singurul ajutor care ne rămâne este Dumnezeu. Sunt aproape cu inima,cu gândul , de tine, de toți ai tăi.

Trebuie să fii tare!

***

A.G.:

Nu pot fi tare, nu particip la lupta fizică. Cel mult, îmi descarc emoțiile și frustarea înjurând actualul guvern.

Infinitele discuții stupide, dreapta, stânga, religioși, fanatici, democrație, presa care e scindată, vorbe … vorbe…

Nimic despre Israel, probleme, educație, spitale , corupția de dimensiuni monstruoase, incapabilii penibili aduși de Bibi ca să-i poată manipula comod.

Cât de orb poate fi un popor așa zis inteligent?

***

revista ALTERNANȚE

Dragă Adrian,

Este tulburător ceea ce scrii, dureros, incredibil, e însă realitatea din ziua de azi. Sunt siderat de tot ce aud, văd și citesc. Oamenii suferă, e deja prea mult, nu pot să cred că Addonai vrea acest calvar, nu-mi pot

închipui așa ceva. În numărul din ianuarie al revistei am să includ textul tău, dar și pe celelalte două. E prea trist ca să rămână tăcere! Firește, dacă îmi permiți. Te rog mult să aveți grijă de voi!

Cu cele mai calde gânduri de prietenie,

Eugen Popin

***

Ca să mai uit de politică și copiii prizonieri în GAZA, am inițiat o colecție numită Arte în timp de război. Poezii, proză, desene, discuții legate de conflict. La arme, cetățeni ai scrisului și al vizualului!

Spre bucuria mea, zeci de scriitori și câțiva artiști plastici au răspuns chemării mele.

În numai trei săptămâni, am reușit o cărticică ilustrată (ebook) cu aproximativ 50 de participanți. Poate fi accesată în Jurnalul Israelian:

www.jurnalisraelian.com/_files/ugd/62b9aa_ca00b68d96b049a7a0cb3b17f438c169.pdf

***

A.G.:

Devii filosof când un perete sau o scară decide viața sau moartea. Cad rachete zilnic. E ca un loto ceresc. Miza e viața cuiva.

Unii pierd.

***

“Ieri seară alarmă la noi și explozii undeva foarte aproape, trei răniți – am aflat mai târziu… blocul avariat și declarat nelocuibil.

Când e alarmă, coboară la noi tot felul de locatari de la etajele de sus, care nu au unde să se adăpostească, pe unii nici nu-i cunosc… vin și intră la noi ca la ei acasă.

Lăsăm ușa deschisă ca să nu bată isteric.

Nici noi nu avem adăpost… dar ei se simt mai în siguranță la parter. Dau buzna și se așază într-un colț, în cele 3-4 minute până se oprește alarma. Toți stau cu nasul în telefon, căutând informații. Apoi pleacă fără un cuvânt.

Scena s-a repetat acum câteva zile de patru ori la rând, seara. Nu putem discuta cu ei, vorbesc gibberish, probabil sunt din Uzbekistan, nimeni nu știe limba lor.

Ce situație… ce popor are astfel de revelații? Și nu, nu ne este frică, suntem doar în depresie, NU EXISTĂ viitor aici.”

Delia

***

Acum, când evreii sunt ciopârțiți și decapitați în țara lor, înțeleg că un al doilea Holocaust are data de 7 Octombrie 2023. Acum exact 50 de ani, eram soldat și făceam armata la aviație. Ziua, avioanele de luptă decolau în misiuni periculoase, dar seara piloții erau răsfățați la petreceri cu muzică și gustări aduse de catering.

Ce s-a schimbat? Nimic, doar tehnologia e mai eficientă. Ura e aceiași. Suntem un popor care trăieşte în orele dintre războaie.

Maria Sava

***

A.G.:

Netanyahu nu vrea să recunoască greșeli, nu are nicio responsabilitate, ne zice. Înainte de război a venit la el un grup de ofițeri rezerviști cu un palpabil semnal de alarmă, nu a vrut să-i primească. Ani de zile a permis ca valize cu dolari trimise de Qatar să fie livrate Hamasului. Care a folosit banii pentru înarmare, salariile teroriștilor, a săpat tuneluri tactice și ofensive. Sub ochii celor de la graniță care vedeau antrenamentele, luptele simulate, pregătirile iminente de război. Ei și? King Bibi face pace cu Saudia, merge la Elon Musk să discute afaceri, se plimbă țanțoș prin Londra… Familia locuiește la hotel de 5 stele, pe banii statului, stil Ceaușescu. Hamasul vrea pace, ne zice guvernul, noi trebuie să oprim Iranul…

A.G.:

Am lansat eBook-ul Artele în timp de război. Prietena Julia Kakucs scrie imediat: Undeva în paginile revistei, printre oameni zdrențuiți sunt și cuvintele mele alături de fotografia lui GeoN si sculptura lui Bruno Catalano. Duminica o așteptați și voi pașnică…

Eu aștept mereu o minune… ar fi așa de simplu dacă Omul ar fi Om sau poate este mai corect să spun, dacă nu ar fi Om?

Viktor Frankl a spus: Auschwitz a arătat de ce este omul capabil, Hiroshima a arătat consecințele…

***


O MIE ŞI UNA DE MORŢI (111)

October 23rd, 2023

PREAMBUL

Arde tot Pământul. Adică nu chiar tot. SUA, Canada, Spania, sudul Franţei, sudul Italiei, Grecia… Nici de-al dracului nu iau foc Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală - nu că în Siria n-ar avea ce să ardă, dar acolo bombardează ruşii cu termobarice. Despre Siberia nu mai discutăm – în două cuvinte, ie sclus. Toate astea se întâmplă când ruşii se grăbesc spre gurile Dunării (că până la Gibraltar şi Suez mai e un pic). În acest timp, Lampedusa, o insuliţă italiană cu câteva mii de locuitori, este invadată, în cca 24 de ore, de un număr de imigranţi africani un pic mai mare decât al băştinaşilor de acolo. Ei sunt, toţi, de sex bărbătesc, tineri, voinici şi deloc subnutriţi. În plus, massmedia zice (ori insinuează, încă nu m-am lămurit) că îmbarcarea şi transportul lor ar fi fost organizate de oarece autorităţi din porturile de îmbarcare. Ceea ce-i face pe unii să se teamă că ruşii vin de la est, în timp ce nişte neidentificaţi vin de la sud. În acest timp, doamna Meloni ţipă că Italia s-a săturat de atâţia africani veniţi la muncă, iar doamna Von Der Leyen suspină implorând Europa occidentală să-i absoarbă. Tot în acest timp, în Libia, ţară nordafricană din care, foarte probabil, provin şi unii dintre actualii debarcaţi pe insuliţa Lampedusa, o inundaţie catastrofală omoară câteva zeci de mii de localnici, distrugând complet un oraş şi alte câteva mici localităţi. Va mai dura până ruinele vor fi înlăturate şi cadavrele, găsite. În aceste condiţii, există unii, ca subsemnatul, care se întreabă dacă n-ar fi mai bine dacă sinistraţii africani de pe insuliţa italiană s-ar duce fuguţa la Derna, să contribuie la înlăturarea urmărilor dezastrului. Iar Uniunea Europeană, dacă ţine morţiş, ar putea să le dea lefuri pentru asta. Şi chiar să le construiască locuinţe la Derna. Unde ar putea, în fine, să-şi găsească şi ei un rost pe lume, reconstruind economia unei ţări africane, altminteri, bogate.

18.09.2023

…Şi n-au trecut nici trei săptămâni până ce Hamas-ul s-a pus pus pe reconstruit - după toate aparenţele, istoria lumii.

*

“Vreau să găsim o formulă prin care să existe o autoritate la nivel naţional care să verifice modul în care se desfăşoară, se acordă serviciile medicale.”
Auzi de ce-l persecută grija, ca pe Dabija, pe domnul ministru Rafila. Să facem o comisie care să îngroape problema.
Una care să-i scutească pe domnii doctori de grija comportamenului “defensiv”. Adică de obiceiul de a-i prescrie cancerosului muribund o aspirină în loc de morfină ca să nu, Doamne fereşte, dezvolte dependenţă.

Sau, mai exact, să-i apere pe domnii doctori de despăgubirile cu care-i ameninţă societăţile de asigurări. Să păşească dumnealor cu fruntea sus şi atunci când le moare bolnava în salon, nici un cadru medical nevrând, o noapte întreagă, să se uite la ea – şi atunci când ea naşte pe trotuarul din faţa spitalului fiindcă nouă nu ne plac minorităţile etnice. Ba chiar şi atunci când îi uită omului în picior mânerul frânei de la bicicletă.

Cu justiţia e-n regulă, nu-l condamnă pe don doctor că i-a murit un amărât. N-a avut zile, ce vreţi? Dar cu bestiile astea de la asigurări e mai complicat. E groasă la popoul nostru.

02.10.2023

*

Cine oare o mai fi având înregistrarea audio a “reportajului oficial” de la deschiderea Celui De al Coisprezecelea Congres Internaţional de Sexologie, în interpretarea lui Toma Caragiu? Care a avut loc, cum altfel, în localitatea iugoslavă Pula. Preşedinte al congresului a fost italianul Giuseppe De Cur M’apucci, iar pe delegata cehoslovacă o chema Helena Pizdacikova. Etc etc. Am ascultat-o în vara lui 1979, la Costineşti, la casetofonul din maşina unui flăcău.

Caragiu imita perfect tonul solemn al crainicilor de la Radio Bucureşti, când aceştia transmiteau de pe la congrese şi plenare. Un deliciu! Mult aş da să-l mai aud o dată!

PS. Am fost la Pula, în Croatia. Aproape de Brioni, insula lui Tito. Printre altele, acolo există un Colosseum ceva mai mic, făcut de împăratul Diocletian. Unde, astăzi, se mai întâmplă concerte rock.

https://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2017/09/0-8084.jpg

*

Pe vremea când eram producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, personajul a venit acolo să facă un film despre Radu Gyr, comandant legionar şi director general al teatrelor din România în 1940-1941. Care-i era bunic, sau unchi, nu mai țin minte. Scenariul lui era encomiastic, hagiografic, păi cum. L-am refuzat, spunându-i “noi știm și sfârșitul poveștii”. N-aveam poftă să mă trec pe genericul unui asemenea film.

Nu mai știu ce s-a ales de proiectul lui, fiindcă mi-am dat demisia. Motivul n-a fost el, ci că am semnalat faptul că un film produs de noi era, de fapt, un furt.

https://clujulcultural.ro/polemici-pe-marginea-filmului-despre-arsenie-boca-regizorul-nicolae-margineanu-scrisoare-deschisa-catre-alexandru-solomon-cum-ai-putut-pata-asa-imaginea-sfantului/

*

Există două soiuri de opozanţi ai ceauşismului – şi anume, din motive diametral opuse: unii, pentru că au fost democraţi (sau măcar un pic mai democraţi decât oamenii acestuia) şi alţii pentru că au fost mai legionari decât el. Cam toată telectualitatea provenind de la o universitate din nordul ţării, îmi pare rău că trebuie s-o spun, face parte din a doua categorie. Şi în plus, de un tupeu şi de-o agresivitate mai ceva ca Eugen Barbu, Lăncrănjan şi Cristoiu. Dacă n-ai ştiut cum arată mârlanul cu carte, uită-te la Sorin Lavric.

*

PROTIPENDEA

Cuconiță locală (n-are a face că mă-sa era croitoreasă la Focșani ori vânzătoare la un aprozar din Roșiori, ea e dân protipendeaua dă la București).

*

Apropo de asta, mi-am adus aminte de o chestie nostimă de acum vreo 25 de ani. Luam parte, ca ziarist, la o manifestare artistică de mare calibru, unde erau prezente și niște somități de la noi. La un moment dat, am asistat pe culoar, pe hol, unde ieșisem la o țigare, la discuția dintre un universitar bucureștean, persoană foarte cunoscută, și un invitat. Omul nostru l-a abordat pe occidental, care era ceva factor responsabil la o organizație profesională internațională, într-un mod cam prea insistent. Voia să obțină mărirea substanțială a subvenției pe care zisa organizație o acorda universității lui. Iar occidentalul l-a refuzat scurt și a plecat. Iar distinsul domn rector, decan, sau ce-o fi fost, uitând de prezența mea, i-a tras un “în pizza mă-tii”.

Și s-a dus.

*

Buzatu & Tribul

Singura mea nedumerire: ce-o fi avut de gând să facă cu toți banii ăia? Înțeleg că o parte (jumate?) o dădea șăfilor bandei, dar și restul era enorm. Ăsta și neamul lui stăpâneau mai mult din Moldova decât Ștefan cel Mare!

https://www.digi24.ro/stiri/dumitru-buzatu-ramane-in-arest-preventiv-tribunalul-vaslui-a-decis-sa-prelungeasca-masura-2546907

*

Un indiciu cam 90% sigur privind gradul de idioţenie al unui film este că devine un mare succes financiar în foarte scurt timp de la punerea pe piaţă. În ce priveşte felul cum restul de 10% contrazice afirmaţia precedentă, respectiv cazurile când un film cu mare succes de public chiar este un film şi nu o gumă de mestecat audiovizuală, numai Dumnezeu ne-ar putea lămuri.

*

Counter instalat la 23.10.2023

hit counter



free counter

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (6)

September 26th, 2023

6

Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.

.

Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.

- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.

Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.

- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.

Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.

Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.

- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.

- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?

- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.

Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.

- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.

Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.

Pentru Năstase.

Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.

Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.

Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.

Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.

- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.

Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.

Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.

Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.

I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.

După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.

Era Africa.

Counter instalat la 26.09.2023



hit counter



hit counter

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap.2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149
Cap. 5: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27543

Dan Predescu. O GÂNDIRE DE FIER

September 11th, 2023

.

lui Cornel Secu, care, în 1983, mi-a publicat povestirea

de mai jos (aici, uşor modificată) în revista timişoreană Helion

.

Pentru mine, totul a început cu o tăietură, în timp ce mă rădeam. Ducând mâna la rana destul de serioasă, am simţit că ceva nu e-n regulă. Mi-am pus ochelarii, am examinat ceea ce aveam în mână şi apoi lama – nouă – din aparatul de ras: se rupsese în pielea mea. În obrazul meu! Îmi scosesem din rană un ciob din tăişul lamei!

Am auzit o bufnitură în camera de alături şi m-am dus să văd ce s-a-ntâmplat: biblioteca ce acoperea un perete era pe jos. Rafturile metalice zăceau printre cărţi, rupte. Am fluierat a pagubă şi i-am pomenit pe cei ce-mi vânduseră porcăria asta de plastic metalizat susţinând că e din oţel inoxidabil. Ce puteam face? Am lăsat totul aşa cum se afla, mă grăbeam să ajung la spital. M-am îmbrăcat în goană, am distrus fermoarul unui pantalon, am luat altul, ghinioanele se ţineau lanţ. Bineînţeles, trântind uşa, am rămas cu clanţa în mână.

Trebuia să iau rezultatul unor analize. La spital, doctorul mi-a spus că sunt anemic, că, în ciuda aerului meu rubicond, am abia vreo trei milioane şi jumătate de hematii, în vreme ce numărul normal e, după carte, de cinci milioane, dar că asta nu trebuie să mă deranjeze, fiindcă aşa ceva nu mi se întâmplă doar mie, majoritatea oamenilor sunt în această situaţie, din cauza alimentaţiei proaste, a sedentarismului, a băuturii şi a fumatului.

La întoarcere, autobuzul în care mă aflam s-a rupt în două. Am reuşit să ies nevătămat, tocmai la timp ca să văd cum, vis à vis, hotelul Banat se clatină şi se prăbuşeşte încet, parcă filmat cu încetinitorul. Înainte ca norul de praf să acopere totul, am apucat să văd mulţimea adunată în faţa hotelului: oameni aproape dezbrăcaţi, feţe desfigurate de groază, guri căscate  într-un urlet acoperit doar de sutele de clacsoane şi sirene. Când praful s-a mai risipit, am văzut un individ în vârstă, cu un sacou pus peste un halat de baie, cocoţat pe capota unei maşini, îndoită sub greutatea lui. Explica lumii că, din ce ştia el, nu sunt victime: semnele de cutremur au apărut cu o jumătate de oră mai înainte şi toţi cei dinăuntru au avut timp să părăsească hotelul.

M-am întors răvăşit acasă. Pe jos. Ciudat cutremur: am numărat vreo douăzeci de clădiri dărâmate. Construcţii solide, din beton cât se poate de armat. Trei dintre ele, un mare magazin şi două blocuri de locuinţe, sunt chiar foarte recente, n-au mai mult de cinci ani.

Am trecut pe lângă muzeul orăşenesc, o hardughie veche de două sute de ani. L-am întrebat pe portar, care se afla, înfricoşat, afară, pe peluza de la intrare, cum se face că şandramalei ăsteia făcute din cărămidă şi bârne cutremurul nu i-a clintit nici măcar o ţiglă.

- Care cutremur? eu eram aici, pe peron şi n-am simţit nimic. M-am dus să deschid  la intrare, că veniseră cu o maşină să ia candelabrul ăl mare din hol. A căzut ieri după masă. E şi vechi, ce vreţi… Eu de mult le-am spus s-o schimbe dracului de rugină, dar cică era monument istoric, c-a fost al prinţului nu ştiu care.

Mi-am continuat drumul. Străzile erau pline de lume. Mulţi îşi scoseseră lucrurile din case. Trotuarele erau ticsite de mobilă. Mi-am zis că oamenii aceştia sunt nebuni. Am intrat în vorbă cu unul care ducea în braţe un pat de copil. I-am explicat că n-are sens să-şi care lucrurile de colo-colo, cutremurul a trecut.

- Care cutremur? N-a fost nici un cutremur! Şandramalele astea cad singure! Cad de la sine, pricepi?

În clipa aceea, blocul din faţa noastră s-a prăbuşit cu un zgomot îngrozitor. Ne-a acoperit norul de praf. Abia atunci m-a cuprins cu adevărat panica. Am rupt-o la fugă. Şi nici nu ştiu cum m-am trezit la mine, printre cărţi.

Cred că reacţiile mele din momentele acelea erau cam ilogice. Mi-am spus că, deocamdată, blocul meu rezistă. Eram hotărât să nu mă mai gândesc la nimic; trebuia să pun ordine în bibliotecă. Aşezasem câteva volume când am auzit, din stradă, zgomotul unei explozii, iar fereastra a căzut pe podea, cu rama ei metalică cu tot. M-am repezit la geam şi am văzut un camion în flăcări.

Nu mai suportam să rămân în casă.

Pe stradă, am văzut trecând în fugă o coloană de soldaţi. Arătau cel puţin bizar: fără arme, fără centuri, ţineau în mâini simple ciomege sau stinghii parcă rupte din nişte garduri.

- Nu mai au arme, comentă unul de lângă mine. N-aveţi cumva o ţigare?

I-am întins una şi am încercat să-i ofer şi un foc; apăsând, am sfărâmat rotiţa brichetei.

- Nu faceţi nimic cu ea. Vă trebuie chibrituri. Sau o brichetă electrică, din alea făcute numai din plastic. Fierul s-a dus.

Am luat-o la fugă în direcţia spre care se îndreptau soldaţii. În piaţă, cocoţat pe soclul statuii unui politician din secolul nouăşpe (statuia zace sfărâmată în iarbă, cioburile de fontă arată de parcă ar fi fost ţinute luni întregi în acid sulfuric), unul ce pare o persoană oficială, înarmat cu un megafon din plastic, vorbeşte mulţimii:

- Nu ştim ce este. Centrul de Seismologie anunţă că n-a fost nici un cutremur în ultimele săptămâni. Din rapoartele noastre, rezultă cu n-au avut de suferit decât obiectele făcute din fier şi din oţel. Credem că e vorba de o boală a fierului. Înştiinţăm pe toţi cei care locuiesc în clădiri din beton armat să le părăsească de urgenţă. Pentru nopţile următoare se vor distribui corturi. Mijloacele de transport auto nu mai pot fi utilizate, ele reprezintă acum pericol de explozie. Goliţi imediat rezervoarele de carburant şi depozitaţi separat acumulatorii. Aprovizionarea se va face deocamdată cu bărci pneumatice, pe râu. Cine are bărci e orice tip trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor. Păstraţi-vă calmul. Cei ce vor fi prinşi jefuind în actualele împrejurări vor fi judecaţi conform procedurii de urgenţă şi executaţi prin spânzurare pe loc. Vom fi aprovizionaţi. Raţionalizaţi-vă consumul de alimente. Beţi apă numai de la sursele indicate de autorităţi. Veţi primi pastile dezinfectante pentru ea. Păstraţi cu grijă obiectele din lemn, pânză şi plastic! Păstraţi cu grijă obiectele din metale neferoase! Toate obiectele din materiale feroase au devenit inutilizabile. Nu ştim despre ce e vorba. Păstraţi-vă calmul! E Stare Excepţională!

- Din cauza poluării, precis – am auzit vocea joasă a unui bărbat de lângă mine.

- Fabrica de dicloretan, a murmurat o femeie.

- La atâta vă pricepeţi, la spânzurat, fir-ar mama voastră… am mai auzit.

Am plecat de acolo luând-o spre casa unui vechi prieten al meu, un inginer electronist, pe care şi aşa nu-l mai văzusem de mult. Voiam să văd dacă mai trăieşte. Şi apoi, presupunând că da, voiam să-l iau cu mine ca să-mi repună în funcţiune aparatul de radio, defect de vreo lună. Simţeam nevoia să aud ceva mai serios decât cele spuse de omul de pe soclu; pe el pur şi simplu nu-mi venea să-l cred.

L-am găsit pe prietenul meu aşezat turceşte la gura unui cort aşezat chiar la intrarea în casă. Am grăbit pasul.

- Ai grijă, a ţipat, îmi calci trandafirii!

- De asta-ţi arde? am urlat îmbrăţişându-l.

- Uite ce-am făcut, mi-a arătat un soi de mic aparat de radio. De azi dimineaţă mă muncesc cu el. E cât se poate de primitiv, cu cristal.

- Şi funcţionează?

- Da. Dar nu prind nimic. Evident, postul nostru nu mai emite, dar nu le prind nici pe cele din străinătate.

- Tu eşti sigur că funcţionează?

- Ce Dumnezeu… a dat el din umeri. Doar sunt de meserie… Rabla funcţionează, dar nu are ce recepţiona. Nimeni nu mai emite. Cel puţin, nu aici, în jurul nostru.

Am pălit. Nu mă gândisem la asta. Însemna că părinţii mei…

- Plec. Trebuie să văd ce-i cu ai mei.

- Da’ cum dracu’ ai de gând să ajungi?

- Pe jos. În zece ore pot fi acolo, dacă nu mă opresc pe drum.

- Stai puţin. Ia barim ăsta – şi s-a întors cu un rucsac. Să-ţi pun şi ceva de mâncare. În frigiderul tău precis că nu-i decât băutură.

A trebuit totuşi să trec pe acasă. Nu puteam să plec aşa, fără nici un ban la mine. Dar oare mai foloseau banii le ceva?

…La mine, printre cărţi, l-am găsit pe tata. Se muncea să le stivuiască. Ne-am îmbrăţişat îndelung. Tatei îi tremura vocea.

- Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. Dar am văzut pe plită ibricul cu apă călduţă. Mi-am închipuit că n-ai ieşit de mult. Un hoţ care ar fi intrat în lipsa ta nu s-ar fi apucat de făcut cafea… şi cred că nici vreo iubită de-a ta.

L-am strâns încă o dată în braţe:

- Eşti nemaipomenit! nu te-ai schimbat de loc! Spune-mi cum ai ajuns?

- Jumătate din drum l-am făcut cu o căruţă, altfel n-ajungeam nici acum. Avea roţile întărite cu nişte scânduri.

- Ce face mama?

- Bine. E foarte îngrijorată din cauza ta, voia să vină cu mine.

- La voi nu s-a dărâmat nimic?

- Au căzut tablourile de pe pereţi. Ce să se dărâme? s-a enervat el. Casa aia e făcută sub supravegherea mea, rezistă la orice cutremur!

- Ei lasă, nu te mai lăuda. N-ar rezista ea la cine ştie ce zgâlţâială, dar de data asta aţi avut noroc că e din cărămidă. Betonul armat s-a dus.

- Ştiu. De asta am şi venit, ca să te iau de aici. O să stăm împreună. De mult n-ai mai stat cu noi.

- Nu prea cred că o să pot. Probabil, o să fim mobilizaţi să reconstruim întreprinderea. Şi mai e şi Ela.

- Care din ele?

- Uite, asta din poză.

- Mda. Frumuşică. Vino cu ea.

- Nu cred că o să pot.

- Mda. Ne-am gândit noi şi la asta. Uite ce ţi-am adus.

M-a tras după el în bucătărie. Pe podea se afla o colivie improvizată din nişte stinghii legate cu sfoară, în care se zbăteau doi porumbei.

- Hai să le dăm drumul în baie. Ţi-aduci aminte de Bejan, vecinul nostru? El e cu porumbeii, mi-a vândut ăştia doi voiajori. O să ţinem legătura prin ei. Uite şi două kilograme de grăunţe . Le dai câte o lingură pe zi.

- Eşti formidabil! la toate te-ai gândit!

- Da ce, credeai că nu? Fii atent, cel târziu poimâine trebuie să ne scrii. Maică-ta, ştii… dar ar fi mai bine să vii la noi.

Sistemul acesta, al porumbeilor, s-a generalizat în zilele următoare. S-au mai putut vedea şi alte lucruri ciudate: erau la modă nişte cărucioare cu roţi luate de la fostele automobile, în care tot ce fusese din oţel era întărit cu bucăţi de lemn, adesea luate de la mobile distruse. Se mai puteau vedea biciclete cu lanţul înlocuit printr-un fel de surogat făcut din nişte zale primitive de cupru – şi alte asemenea minuni. Începuseră să fie fabricate schelete de roţi din aluminiu şi plastic. Pentru toate astea, se foloseau materiile prime existente, producerea altora, noi, fiind de-acuma o utopie. Transportul era problema numărul unu. Eram cu desăvârşire rupţi de restul lumii. Se anunţase că se lucrează la reconstrucţia tuturor instalaţiilor de telecomunicaţii, în care tot ce era fier urma să fie înlocuit prin cupru, zinc, plasic şi altele.

În ce mă priveşte, scăpasem destul de ieftin. Nici unul din cei apropiaţi mie nu murise. Ela şi ai mei erau în regulă. Mă puteam considera un privilegiat. (Ştiu că pare monstruos egoismul acesta. Dar vreau să consemnez aici cu sinceritate simţămintele mele de atunci. Ele nu m-au oprit, altminteri, să particip – uneori, până aproape de prăbuşirea fizică – la salvarea a ce mai rămăsese de salvat. Cred că majoritatea oamenilor au simţit şi acţionat la fel.)

Treceam tot mai des pe la prietenul meu, inginerul. El era singura mea sursă de informaţii. Şi nu numai a mea: în faţa casei sale, din fericire pentru el, una veche, modestă, se aflau întotdeauna cel puţin treizeci-patruzeci de persoane care comentau ultimele ştiri auzite la galena aparatului de radio fabricat de prietenul meu. Graţie acestuia, aflasem încă de a doua zi că nenorocirea era generală, planetară. Primul post de radio pe care izbutise să-l recepţioneze fusese atunci, în tăcerea de-a dreptul sinistră din eter, unul aparţinând NASA, care emitea pe medii.

Cei de acolo „mirosiseră” primii caracterul planetar al istoriei acesteia demenţiale, căreia nimeni nu reuşea să-i găsească o explicaţie. Peste câteva săptămâni, când au început să reapară ziarele – în tiraje confidenţiale, din cauza hârtiei ce trebuia economisită – s-au publicat o grămadă de explicaţii ştiinţifice, care, după cum se ştie, s-au dovedit mai apoi de o nostimă incoerenţă. Nimeni nu s-a mai hazardat, după aceste câteva săptămâni, să explice originea „bolii” fierului. Ipoteza „senilităţii elementului feros” de la suprafaţă nu părea să ajute înţelegerea faptului incredibil că ceea ce fuseseră până mai ieri marile zăcăminte de minereuri feroase ale planetei era acum un spaţiu plin, probabil, cu rugină, peste care s-au prăbuşit, mai apoi, porţiunile de teren de deasupra, zone întregi, zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi înghiţiţi de adâncul pământului, bazine ale unor viitoare lacuri şi mări.

Paradoxal (sau nu tocmai), ceea ce părea tot mai mult să se transforme în catastrofa finală, primită cu o satisfacţie caracteristică de popi, babe bisericoase şi sectanţi de toate nuanţele (aţi văzut? v-am spus noi că aşa o să se întâmple!), nu era una de natură nucleară-chimică-bacteriologică. Ba chiar ne putem gândi şi la urmările ei, paradoxal! pozitive: orice arsenal, clasic sau nuclear, fusese desfiinţat de la sine. Cine voia să tragă, chiar şi cu un simplu revolver, putea fi sigur că arma îi va exploda în mână.

De rachete nu mai era cazul să ne temem. În schimb, nu se putea spune că înarmările ar fi încetat. Se fabricau noi tipuri de arme. „Ultimul răcnet” îl reprezenta un fel de catapultă făcută în întregime din plastic, care arunca butoaie de plastic sau nişte damigene de sticlă pline cu trotil la aproape un kilometru depărtare – într-un mod cam imprecis, dar cu o eficacitate simţitor sporită, ziceau producătorii, faţă de modelele lor romane. La nişte manevre militare, a făcut senzaţie desantarea din dirijabile a câtorva companii de paraşutişti înarmaţi cu grenade din plastic şi cu săbii din acelaşi material („mai tăioase ca spadele de Toledo!”). Se vorbea tot mai adesea despre realizarea iminentă a unui plastic extradur, din care s-ar fi putut fabrica până şi motoare de avion.

„A început cu adevărat Era Plasticului!” scriau puţinele ziare rămase. Ele evitau însă să spună că zilele şi nopţile deveniseră mai scurte; se micşorase şi distanţa până la Soare. La un an după catastrofă, în realitate, la zece luni după aceea dacă ne luăm după alternarea zilelor şi nopţilor, ziua terestră mai avea doar douăzeci de ore din cele vechi. Iar forţa de gravitaţie ajunsese la patru cincimi din cea iniţială.

Îndrăznesc să afirm că toate acestea sunt, însă, fleacuri faţă de ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare dintre noi în parte. Dispariţia fierului din corpul omului şi al celorlalte făpturi cu sânge cald a dus la o mortalitate nemaiîntâlnită, datorată unei mulţimi de boli la care nimeni nu se gândise, sau nu şi le imaginase până atunci. Se anunţase că toate marile laboratoare medicale ale lumii lucrează intens la crearea unui remediu, fără ca din acest efort să fi ieşit, până una alta, ceva. Exista – şi există! – pericolul ca speţa însăşi să dispară în câţiva ani, sau, în orice caz, să degenereze ireversibil.

Ce se întâmplase cu tot fierul de pe planeta noastră? În ce se transformase el? Expediţiile ştiinţifice care au cercetat în profunzime faliile imense apărute pe locul fostelor zăcăminte de fier au constatat că în locul acestora nu se afla rugină, sau vreun alt compus al fierului – ci pur şi simplu, nimic. Fierul dispăruse cu desăvârşire. De altfel, asta o putem vedea la tot pasul şi cu ochiul liber, examinând orice obiect care avusese în alcătuirea lui vreo piesă de fier, oţel, fontă. Locul unde s-a aflat aceasta e gol. În dărâmăturile de beton armat, sfărâmate spre convingere cu ciocanul de bronz, locul fostelor bare şi plase din oţel era frumos încrustat, precum cochiliile de melci fosili în straturile de rocă. Nu rămăsese nici măcar o umbră de rugină, locurile erau curate, acolo nu mai era decât amprenta, amintirea fierului.

La puţin timp după catastrofă, doi sateliţi plasaţi pe orbite geostaţionare şi un telescop spaţial învârtindu-se la doar două mii de kilometri de Pământ, care, după toate aparenţele, nu fuseseră afectaţi de „boala fierului”, au transmis nişte imagini uluitoare.

Analizându-le, astronomii observatorului de pe muntele Palomar, care avuseseră de îndată ideea oportună de a înlocui tot ce era oţel în aparatura lor optică, au sesizat, primii, că planeta se afla în centrul unui nor, un fel de Centură Van Allen, alcătuită, însă, din particule de fier (asta explica, desigur, şi faptul că primele zile după catastrofă au fost extrem de întunecoase, chiar şi acolo unde nu erau nori pe cer).

Ceea ce ne-a arătat telescopul spaţial în zilele următoare era incredibil şi, zic eu, înspăimântător: Pământul părea o cometă cu miezul acoperit de o emanaţie de fier şi cu un fel de trenă care, în loc să se disperseze urmând miezul, se subţia focalizându-se într-un fascicul de plasmă care părăsea planeta cu o viteză abia puţin mai mică decât a luminii. Părea că însuşi Pământul emite acest fascicul în direcţia uneia din planetele sistemului Proxima Centauri.

La puţin timp după ce ţinta razei de fier a fost stabilită cu precizie – cu atâta precizie câtă mai permitea aparatura rămasă întreagă la ora aceea – am ascultat la radio lunga conferinţă (sau mai bine zis, spovedanie) a profesorului Albert Hughes.

Profesorul afirma – iar eu n-am nici un motiv să nu-l iau în serios câtă vreme de altă ipoteză, necum explicaţie, n-a pomenit nimeni – că planeta aceea, pe care el o studia de treizeci de ani, dă semne ale unei prezenţe raţionale.

- Avem pentru întâia oară confirmarea bănuielii, confirmarea speranţei noastre că nu suntem singuri în Univers. Dar în ce împrejurări! suspină profesorul. Nu ştiu ce fel de fiinţe sunt acelea, nu ştiu nici dacă planeta nu este cumva, ea însăşi, o fiinţă – s-au mai formulat, până acum, doar în tâmpeniile ştiinţifico-fantastice, pe care eu nici nu le citesc, asemenea fantasmagorii – dar iată, chiar eu, un om cu gândire extrem de pozitivă, sunt nevoit să presupun că această planetă trebuie să fie dotată cu raţiune şi personalitate proprie, cu GÂNDIRE! Dar cât de diferită de a noastră! Eu presupun că pe această planetă, în acest creier alcătuit din fier, fluxul gândirii îl constituie fierul în stare plasmatică. Şi tocmai fierul l-a extras ea de pe Pământ, crezând, probabil, că el este gândirea noastră pe care noi nu putem, nu ştim să o transmitem şi altora în spaţiu, în Univers! Volatilizându-ne uneltele, maşinile, armele, ea a crezut că intră în contact cu însăşi fiinţa noastră, cu gândirea noastră. Ea voia să se informeze, să comunice cu noi – şi nu va avea decât imaginea unei lumi de obiecte. De şuruburi, de rachete şi de cuţite! Aşa apărem noi în faţa Universului la prima întâlnire cu altcineva! Când te gândeşti că această planetă nu va auzi niciodată de Shakespeare, Chaucer şi Dante! Şi nici de mine!

Aici, profesorul a izbucnit în plâns.

- Am fost întotdeauna ateu, dar acum zic: să ne apere Dumnezeu de ziua când ea va dori să ne vorbească, să ne transmită ceva!

Se pare că teama profesorului Hughes era întemeiată: adineaori s-a anunţat la radio că un fascicul plasmatic se îndreaptă spre noi. Din direcţia Proxima Centauri.

.



page counter