Mai e foarte puţin până când lumea civilizată va înţelege că :
- Masele sunt cea mai teribilă armă de distrugere în masă. Dobitocul de Gaddafi, căruia unul dintre iubiţii săi conaţionali i-a băgat ţeava Kalaşnikovului în cur şi a apăsat pe trăgaci, a fost profet de-adevăratelea, fără nici o glumă. El a spus, încă de acum vreo zece-douăzeci de ani, că arăbimea n-are nevoie de arme ca să îngenuncheze Europa, emigraţia fiindu-i suficientă.
- E o crimă să invoci drepturile omului în ce priveşte fiinţele care le urăsc. Dacă nimeni n-a îndrăznit să vorbească despre acele drepturi după războiul mondial, atunci când ţările civilizate îi vânau pe ss-işti, de ce am vorbi acum, când avem de-a face cu nişte măcelari şi mai bestiali ?
Ce-a ieşit din ouăle de şarpe clocite de corectitudinea politică ? Gloate de şerpişori care dau foc incubatorului.
*
Alţi profeţi trecuţi cu vederea de către posterioritate :
- Ceauşescu, spunând „când o face plopul mere”.
- Fidel Castro, care a spus, acum vreo 50 de ani, că ţara sa va relua relaţiile diplomatice cu Statele Unite atunci când acestea vor avea un preşedinte de culoare şi când Papă va fi un sudamerican. Uite că toate astea s-au întâmplat, iar Fidel încă e în viaţă !
A şasea parte a lumii, aşa s-a numit un mare film de propagandă din 1926, făcut ca să impresioneze cu mărimea, dacă nu cu măreţia Uniunii Sovietice (studiat, astăzi, în toate şcolile de cinema din lume, de dragul perfecţiunii sale stilistice). Propaganda inamică, cea a Germaniei naziste de mai târziu şi a aliaţilor ei, numea, însă, această a 6-a parte un „colos cu picioare de lut”.
Ceva dreptate au avut, fără îndoială, propagandiştii antisovietici – numai că picioarele cu pricina s-au năruit abia în 1992.
Iar ce s-a întâmplat cu fosta Uniune Sovietică, în linii mari, la scară macro, se cam ştie. Ce s-a întâmplat, însă, cu oamenii ei crescuţi şi educaţi de către Secţia de Propagandă şi de poliţia politică, e altă poveste.
Construit ca un joc continuu de flashback-uri, Pionieri eroi pune faţă în faţă copiii sovietici ai anilor 70 şi 80 cu oamenii maturi care sunt ei astăzi, în Rusia postcomunistă. Este o viziune sumbră: copiii fanatizaţi de ieri sunt ruşii de astăzi, cu nimic mai fericiţi decât părinţii lor din vremurile eroice ale Gulag-ului şi ale foametei planificate.
Capitalismul „sălbatic” de astăzi pare mai rău ca teroarea totalitaristă, în societatea capitalistă eşti absolut liber, inclusiv liber să crăpi de foame. Tânărul IT-ist autist (Alexei Mitin), terorizat de munca sa tot mai acaparantă, care nu mai ştie, nu mai vede altceva decât tastatura calculatorului, îşi neglijează cu totul viaţa de familie, e pe punctul de a o lua razna şi în cele din urmă, se călugăreşte. Angoasele inexplicabile ale unei tinere şi frumoase actriţe nu se rezolvă, aşa cum o sfătuieşte psihanalistul ei, lăsându-se călărită de trei ori pe zi de un tractorist zdravăn (acestea sunt cuvintele personajului). O alta (Daria Moroz) moare, într-o piaţă din Moscova, în atentatul sinucigaş comis de două femei cu înfăţişare asiatică. Şi se bea mult, ca în cam toate filmele ruseşti pe care le-am văzut în ultimii ani.
Cu aerul său schiţat şi fragmentar, cu cadrul său scenografic gigantesc şi strivitor evocând apăsat arhitectura celui de al treilea Reich, povestea Nataliei Kudriaşova, regizoare şi (foarte bună) interpretă a actriţei de mai sus, îşi transportă spectatorul într-o lume întrutotul kafkiană.
Privindu-i pe pionierii sovietici dresaţi să facă totul pentru Patrie şi Partid, inclusiv să-şi toarne părinţii şi bunicii la poliţia politică, m-am întrebat, timp de doar o clipă, dacă la fel s-or fi întâmplat lucrurile şi la noi, unde presiunea ”organelor” era cam la fel de puternică – de nu cumva, încă mai puternică. Şi mi-am răspuns, uşurat, că nu; din fericire, noi toţi, urmaşi ai „duşmanilor poporului muncitor” şi fii de miliţieni deopotrivă, am fost învăţaţi ca nu cumva să scăpăm vreo vorbă, la şcoală sau altundeva, despre cele ce se discută în casă şi despre ce fac părinţii noştri acasă.
Subliniez: nu din motive identice, ci diametral opuse, însă cu toţii am avut parte de aceeaşi educaţie, cu toţii am învăţat să ne ţinem gura. (Mici fanatici de tip Komsomol ori Hitlerjugend, din fericire, nu prea s-au găsit la noi. Scepticismul nativ al poporului român s-a dovedit o bună apărare contra spălării creierelor.)
Că asta s-a tradus, în cazul celor mai mulţi dintre noi, prin îndătinarea mentalităţii detestabile a „doublethink”-ului şi a jocului la două capete, e trist, e regretabil, dar… asta-i situaţia.
De altfel, asta-i o chestie pe care n-o poţi pune doar în cârca regimului comunist, fiind ea de mult împământenită. Ajunge să ne gândim la minunata scenă din O scrisoare pierdută, dintre Caţavencu şi poliţaiul Pristanda, care l-a adus legat în faţa prefectului Tipătescu. Ce-i spune Pristanda, între patru ochi, duşmanului jurat al stăpânului său?
„eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că să nu vă uitaţi la mine… adică pentru misie… (misterios) altele am eu în sufletul meu, dar de! n-ai ce-i face: famelie mare, renumeraţie după buget mică…”
Păi… să tot ai încredere în Pristanda! să tot ai subalterni loiali ca el!
La toate astea m-a făcut să mă gândesc filmul Nataliei Kudriaşova. Un film care-şi face spectatorul să gândească nu-i un film rău, fie el cât de imperfect.
Câştigător a trei distincţii la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia (27 august-6 septembrie 2014) şi prezentat apoi la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto (4-14 septembrie 2014) *, Departe de oamenieste un road movie extras dintr-o proză semnată Albert Camus.
Povestirea celui care, după cum el însuşi spune, era considerat arab de către francezi şi francez de către algerienii în a căror ţară s-a născut ca fiu al unor colonişti europeni (nu întâmplător, primul său roman se numeşte Străinul), se dovedeşte în prezent, în contextul politic global, de o actualitate tot mai acută.
Factologia sa lineară, simplă, quasi gazetărească, a dat acestei mari conştiinţe a contemporaneităţii care a fost filosoful şi militantul Camus încă un prilej de a chestiona şi de a se îndoi de toate adevărurile şi certitudinile sale: în cazul de faţă, de îndreptăţirea morală a prezenţei conaţionalilor săi pe pământul Africii de Nord.
În 1954, chiar în momentul izbucnirii revoltelor anticolonialiste algeriene, colonistul Daru, un învăţător de ţară devotat profesiunii şi îndrăgit de elevii săi algerieni, primeşte din partea autorităţilor locale însărcinarea de a-l duce, legat, la oraş, cale de două-trei zile de mers pe jos, pe un tânăr localnic care a comis o crimă. Aceasta, din cauza faptului că, în pustietatea de piatră din părţile locului, cu aşezări omeneşti mici şi rare, jandarmii sunt prea puţini şi au de făcut faţă unor probleme mult mai grave şi urgente.
Călătoria se dovedeşte o aventură periculoasă, pe parcursul căreia cei doi sunt la un pas de a fi ucişi, ucid la rândul lor, se relaxează în treacăt la o cârciumă-bordel ce le iese în cale, sunt luaţi ostatici de către un grup de vreo douăzeci de rebeli algerieni şi sunt apoi eliberaţi de un pluton din armata colonială, trimis să restabilească ordinea.
Care îi şi execută pe toţi rebelii, deşi aceştia s-au predat. Învăţătorul, fost combatant în războiul mondial de curând încheiat, pe frontul din Italia, în prezent, ofiţer rezervist – şi care şi-a regăsit printre rebeli doi camarazi de front, protestează: uciderea prizonierilor e crimă de război.
Ba nu e, îi răspunde calm comandantul forţei de represiune, aceştia nu sunt soldaţi. Sunt rebeli, terorişti, iar Convenţia de la Geneva nu la ei se referă, ci numai la armata regulată.
Scenaristul şi regizorul David Oelhoffen a făcut un film puternic, percutant, inteligent, lăsându-se, aparent, condus de doi factori: de deosebita rigoare narativă a povestirii camusiene (şi când spun “rigoare” mă gândesc la ce zicea Caragiale, că tot ce e peste “destul” înseamnă “prea mult”) şi de fotogenia incredibilă a peisajului. Munţii aceia din nordul Africii sunt impresionanţi şi seamănă destul de bine cu imaginile pe care ni le-au furnizat sondele lunare şi marţiene.
Cât despre interpretarea actoricească – a lui Viggo Mortensen, în primul rând, căci el ocupă ecranul în cea mai mare parte din timp – ea are austeritatea însăşi a peisajului. Ceea ce nu face din el, nicidecum, un personaj rece, glacial, ci chiar dimpotrivă.
În rolul prizonierului algerian, al tânărului dintr-un sătuc pierdut de lume şi ocolit de civilizaţie care preferă să fie dus la oraş şi condamnat la moarte de către francezi fiindcă în felul ăsta fraţii celui pe care l-a omorât (de altfel, văr bun cu el) nu vor mai avea motiv să continue vendetta răzbunându-se pe fraţii lui, Réda Kateb este o apariţie convingătoare, uneori chiar forţând simpatia spectatorului.
*Nu mai pomenesc de premiul pe care l-a obţinut ieri sau alaltăieri la al nostru BIFF 2015, fiindcă am impresia că n-a tânjit după el şi că s-ar fi simţit (el, filmul) la fel de bine şi fără acesta.
Criticul este o persoană care vorbeşte mereu despre influenţa a ceva asupra cuiva, spunea odată un personaj al Virginiei Woolf.
Filmul polonezului Grzegorz Jaroszuk te obligă, de la primele cadre, să intri în pielea criticului pomenit de marea scriitoare. Cele două personaje care îi dau titlul parafrazează vizibil, dacă nu mărturisit, o povestire umoristică (şi autobiografică) de Jaroslav Hašek, cea despre redactorul de la revista Lumea Animalelor, care inventează fără jenă noi specii, care mai de care mai bizare.
Cu mica diferenţă că scribul inventiv de aici e cel care semnează cu numele Elena horoscopul într-o gazetuţă de doi bani numită Lumea secretă a animalelor. Iar individul cu care face cunoştinţă la o dugheană cu kebab e amploaiatul amărât al acesteia, care de ani de zile nu face altceva decât ce îl sfătuieşte zilnic Elena. Ultimul „ei” sfat, urmat fără ezitare de acesta, a fost să renunţe la slujba lui modestă, căci îl aşteaptă un viitor strălucit altundeva (neprecizându-se unde anume).
Scena e admirabil de absurdă şi toate peripeţiile ce mai urmează, la fel – cam până la jumătatea scenariului. Nu zic „a filmului”, pentru că cele ce se derulează pe ecran aduc mai degrabă a teatru filmat. A teatru de turneu occidental la Bucureşti, cu personaje puţine şi decor minimal.
În continuare, cei doi fluieră-vânt se recalifică, devenind „specialişti în marketing” şi băgându-se pe gâtul patronilor unui mic magazin de covoare. Nu prea duşi la biserică şi nici scoşi în lume, bieţi mahalagii intimidaţi de cuvintele-fetiş la modă, adică „trendy” (de fumisterii gen „cultură organizaţională” etc.), aceştia urmează cu sfinţenie indicaţiile preţioase ale celor doi impostori, cam la fel ca ilustrul lor înaintaş, Burghezul Gentilom al lui Molière.
Aşa cum spuneam, acest film are „benzină” cam pentru jumătate de drum: insolitarea iniţială îţi poate ţine atenţia trează cam jumătate din durata lui. După care, urmează pana binecunoscută şi singurul lucru la care mai merită să te uiţi e ceea ce se vede în poza de mai jos:
Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.
Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.
Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.
“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…
Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.
Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.
Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).
Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:
Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.
Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.
Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).
Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.
Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.
Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.
Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…
Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.
Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.
Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.
Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.
PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).
PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…
După sinistrele întâmplări din ultimele 24 de ore, tot soiul de reacţii pe Facebook.
Cele mai vehemente, ale fanilor cu nume turcesc, sau vizibil plătiţi cu parale mahomedane. Ceea ce, la urma urmei, n-are de ce să mă mire, tot ţiganu-şi laudă ciocanu, parcă aşa se zice la Brăila, nu?
Că Islamul nu e aşa, că Islamul e o religie blândă, tolerantă etc. Arăbeţi cu diplome de la Oxford sau de la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir se dau şifonaţi şi mârâie la prăpădiţii care încă mai cred că Europa lor natală e a lor, precum că da, am mai tăiat ceva capete prin Siria şi Irak, am mai măcelărit câteva sute de femei care n-au vrut să se culce cu bravii noştri luptători, dar asta nu dă dreptul nimănui să zică ceva de rău despre Civilizaţia Musulmană, care e sfântă. Şi dacă e sfântă, cum să zicem noi ceva rău de ea? De blamat trebuie blamaţi fundamentaliştii nemţi care au ieşit astăseară în stradă, în cantităţi mari, cu pancarte pe care scrie NU TERORISMULUI. Sau huliganii de la Paris, cu pancartele lor pe care scrie JE SUIS CHARLIE.
Apropo, nu sunteţi de părere că alde Charlie aceia şi-au cam căutat-o cu lumânarea?
…Şi ajuns aici, îmi muşc limba şi-mi dau una peste mână: fraza asta, de la urmă, n-a formulat-o un postac de la Bagdad ori Damasc. Ea îi aparţine lui Cristian Tudor Popescu.
“Jurnaliştii francezi au forţat nota într-un mod cu care eu ca jurnalist nu sunt de acord. … Este nevoie de autolimitări, iar în acest caz, jurnaliştii francezi au forţat nota exclusiv pentru a-şi vinde revista, pentru a mări tirajul cu orice preţ.”
Cu alte cuvinte: femeia violată şi-a căutat-o cu lumânarea. “Ea l-a provocat pe inculpat, onorată instanţă, că prea umbla în blugii ăia mulaţi pe cur”.
De ce iubim pisicile: fiindcă ele nu ling decât cururile proprii.
*
Într-o postare pe Facebook, un tânăr scriitor de curând desantat în Capitală de undeva de prin nordul ţării, strecoară uşurel ideea că n-a fost chiar aşa rău pe vremea lui Ceauşescu.
“Viața cotidiană … nu era deloc absurdă, kafkiană, coșmarescă, apocaliptică, așa cum apare ea în reprezentările artistice, jurnalistice, didactice sau legale”, zice el.
Sigur că nu era, îi răspund eu - pentru o mare parte a populaţiei, angajată în structurile de putere, ca tartori (administraţie publică, Miliţie, Securitate, Justiţie, Procuratură etc.), ori vătafi şi trepăduşi (şefuţi locali gen preşedinţi de C.A.P., turnători etc.) Ca şi, de altfel, pentru Talpa Ţării, pentru ţărănimea din moşi strămoşi atât de săracă şi oropsită încât perspectiva unui codru de pâine şi a unui acoperiş negăurit deasupra capului i se părea paradisiacă. (Am văzut cu ochii mei, într-un cămin de nefamilişti al unei întreprinderi bucureştene, o familie de moldoveni, opt suflete, trăind într-o aşazisă garsonieră de cca 10 metri pătraţi, fără baie şi bucătărie proprii. Aerul era cald şi umed ca într-o etuvă împuţită, nu se putea respira, dar ei erau fericiţi că puteau folosi pe gratis un reşou electric improvizat. Şi nu aeriseau fiindcă aveau un copil de câteva luni acolo. Singurul care aducea un ban în casă era capul familiei, muncitor necalificat la uzina aia. Mâncau mai ales pâine, iar copilului îi dădeau mult ceai.) Nu m-aş mira ca oamenii din paranteza asta, dacă mai trăiesc, să plângă acum după vremurile alea - la unison cu pensionarii M.A.I. cu pensii de cinci-zece mii de lei noi. Paradoxul lagărului de concentrare socialist, ce să-i faci…
*
Spiritualitatea orientală (cea hindusă, în primul rând) se bazează pe o cu totul altă înţelegere a sexualităţii decât a noastră, a europenilor iudeo-creştini, care l-a călcat pe nervi pe Nietzsche.
Hinduşii au fost scutiţi de influenţa stupidă a “gândirii” unor ciobani nespălaţi de prin Peninsula Arabică pentru care tot ce era mai jos de brâu venea de la Forţele Răului.
…Şi s-ar putea să existe acum, la sfârşitul Civilizaţiei, oameni cărora pasiunea obsesivă pentru o filosofie sau religie oarecare să le pară cam de aceeaşi natură (sau de aceeaşi importanţă ori îndreptăţire ontologică) cu obsesia sexuală… şi e tot mai greu să-i lămureşti pe aceşti neo-păgâni că nu-i adevărat, că n-au dreptate… vom mai vedea dacă, ulterior, ei vor deveni hitlerişti, cum s-a mai întâmplat… sau vreun alt soi de antiumanişti…
*
29 decembrie 2014: pe şoselele Patriei, vizibilitate sub 30 de metri, din cauza ninsorii abundente. Nici lupul nu te mai vede, să te halească. Potrivit tradiţiilor milenare, Râmnicu-Sărat e iarăşi izolat din cauza viscolului.
*
FACEBOOK: Să vorbească şi nea Ion, că şi el e om.
Sfat părintesc adresat lui FACEBOOK: Dacă eşti prost, stai acasă.
*
Să revenim la monarhie, pentru ca poporul să nu mai lingă cururi de activişti şi securişti, ci de prinţi şi prinţese.
*
Adevăr: totalitatea acelor lucruri care nu ne convin şi nu ne fac nici o plăcere.
*
Realitate: rahatul în care-l bagi pe pisoi cu botul, în scop educativ.
*
Dumnezeu: o persoană cu merite incontestabile. Păcat, însă, că şi-a dat cu firma-n cap fabricând speţa omenească. Mai bine se oprea la orangutani. Ăia sunt vegetarieni şi haioşi.
*
Nu-ţi mai exhiba complexele, ranchiunele şi mizeriile cotidiene. Actele de paupertate nu sunt diplome nobiliare, să te lauzi cu ele.
*
De Crăciun şi de Paşti, îmi fac datoria conjugală: dau cu aspiratorul. Asta nu-i o chestie s-o facă orice bou. Numai cei cu conştiinţă înaintată, please.
*
Omenirea, speţa omenească? Sper din tot sufletul că Dumnezeu a creat şi chestii mai de doamne-ajută decât asta. Spre binele Creaţiunii Universale.
*
Lumea, populată numai de oameni inteligenţi – iată ceva mai înspăimântător decât orice apocalipsă.
*
Curvă beţivă în tinereţe, bisericoasă şi beţivă la bătrâneţe. Măcar a fost consecventă. Întrucâtva.
21.12.2014:
PRIMELE IMPRESII
la ceremonia de înscăunare a preşedintelui Johannis,
aşa cum s-a văzut ea la televizor
*
Constatare stupefiantă (sau nu prea, pentru cine s-a mai învârtit printre ei): cei de faţă – şi aţi văzut cine au fost aceia – nu cunosc, sau nu vor a cunoaşte codul manierelor elegante. Adică: cel bătrân întinde mâna celui tânăr, superiorul – inferiorului etc. În această solemnă împrejurare, filmată cu răutăcioasă acribie de operatorii tv, se întâmplă invariabil invers. Iar prinţul Maulbeerbaum (sau Mulberry, pentru fanii din judeţul său natal) dă mâna cu toată lumea stând aşezat. Nu s-o fi găsit nimeni să-i spună “Alteţă, rămâi în picioare până se aşează toată lumea, ca să eviţi ridicatul în picioare din trei în trei secunde”?
*
‘Teligentu’ de la RomâniaTV zicând că patriarhul “i-a oferit binecuvântarea” noului preşedinte. Păi atunci - Doamne apără şi păzeşte!
*
La 13:03, ora locală, la TV Antena3, Bogdan Ficeac comentează faptul că, în faţa palatului Cotroceni, se află două grupuri de manifestanţi gălăgioşi, unii care vor să-şi ia rămas bun de la ex-preşedintele Băsescu, aclamându-l şi alţii, care-au venit să-l huiduie la plecare. Nţâţâţî, face compătimitor Ficeac, uitaţi-vă ce-a făcut Băsescu ăsta, cum a reuşit el să-i învrăjbească pe oameni unii împotriva altora…
Eu zic că asta e chiar culmea tupeului, a funiei în casa spânzuratului – ca Antena3 să aducă vorba de învrăjbirea oamenilor… bă, vouă chiar nu vă e ruşine de nimeni şi de nimic?
*
Abia aştept să-l mai aud o dată pe Ponta zicând că el nu e sluga/iobagul lui Johannis.
Filmul semnat de americanul Bennett Miller, care a luat premiul pentru regie la ediţia 2014 a festivalului de la Cannes, prezintă interes din motive ce n-au prea mult de-a face cu arta ori meşteşugul regizoral.
El este relatarea/reconstituirea fidelă a unui fapt divers care, la vremea lui, a ţinut mult timp pagina întâi a ziarelor: în ziua de 26 ianuarie 1996, John Éleuthère Du Pont, co-proprietar al giganticului concern cu acelaşi nume (armament, industrie chimică etc. etc.), l-a împuşcat mortal pe Dave Schultz, campion olimpic şi mondial la lupte libere, găzduit pe proprietatea sa de 3,2 kmp din Delaware, USA.
Cel care părea doar un excentric bogătaş homosexual s-a dovedit în cele din urmă a fi fost un psihopat periculos. Diagnosticul de schizofrenie paranoidă care i s-a pus după arestare l-a scăpat, probabil, de pedeapsa capitală.
Adevăratul J. E. Du Pont, mort în detenţie, la 72 de ani, în 2010, este reînviat în acest film cu o fidelitate mecanică gen Musée Grévin. Punctul forte al prezentei montări este meticulozitatea reconstituirii, începând de la mască, de la aspectul fizic al interpreţilor (Steve Carell, Channing Tatum, Mark Ruffalo), care seamănă incredibil cu modelele lor din realitate.
Restul, adică interioritatea personajelor, resorturile psihice care le fac să se manifeste aşa cum vedem pe ecran, e de o perfectă banalitate şi previzibilitate. Ai senzaţia că vei afla mai multe despre multimiliardarul condamnat pe viaţă şi despre sportivii sponsorizaţi şi antrenaţi de el (căci omul avea şi ambiţia de a se împăuna cu medalii olimpice, dacă nu ca titular, atunci măcar ca antrenor) din manualul de psihiatrie. Sau că personajele sunt simple portrete-robot realizate conştiincios din dispoziţia unui procuror.
La fel ca în cazul celei mai comune, mai banale ştiri de presă, nucleul faptic în sine prezintă un mai mare interes, e mai relevant decât ipostazierea lui, zis artistică, de aici.
După cum se vede, mai nou, Cannes-ul premiază producţii gen Discovery, Animal Planet ori National Geographic TV. Aşa aş fi zis dacă nu mi-ar fi trecut prin minte, în ultima clipă, că, de fapt, regizorul acesta poate a vrut să transmită un mesaj prin intermediul reconstituirii sale anoste. Poate a vrut să ne spună că o ţară unde un grangure de mărimea asta poate intra în puşcărie şi rămâne acolo pe veci nu e o ţară oarecare – ci una cu adevărate, serioase principii morale.
Încercările de decriptare a acestui film lung şi trist au fost interesante. Pe mine aş zice chiar că m-au făcut să zâmbesc. De pildă, o conaţională a regizorului amintea de pasajele din Vechiul Testament unde se întâlneşte numele Leviatan; în vreme ce un comentator anglosaxon se referea la Leviathan de Thomas Hobbes, titlu obligatoriu în memoria culturală a oricărui om educat (a oricărui absolvent de liceu umanist, era să zic, dar a fost aproape să-mi muşc limba, gândindu-mă la starea învăţământului actual, de la noi – şi nu numai de la noi…) Mde, fiecare cu ce-a avut la îndemână, în bagajul său, fiecare cu ce-a citit şi a învăţat la şcoală…
Cât or fi ruşii de bisericoşi, dar în filmul lui Andrei Zviaghinţev e vorba în primul şi în primul rând despre Leviathanul filosofiei politice iluministe, adică despre Stat. Despre statul autoritarist al lui Putin, contemplat de la nivelul a ceea ce se cheamă „administraţie publică locală”, adică al Mafiei, cu uneltele sale seculare (gorilele, trupele de şoc) şi spirituale (clerul).
Contrar aparenţelor, faptele – descrise de-a dreptul gazetăreşte aici – nu se petrec la Bacău şi nici la Focşani, ci undeva în nordul Rusiei, într-o pustietate pitorescă de pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, cu balene trecând agale în larg şi cu un impresionant schelet de balenă pe plajă.
Baronul local, primarul beţiv şi brutal din îndepărtata localitate arctică (Roman Madianov), a pus ochii pe casa şi gospodăria unui oarecare Kolea (Aleksei Serebreakov), amplasate cum nu se poate mai convenabil pentru o investiţie turistică. S-ar putea face ceva absolut profitabil în locul acela dăruit cu o vedere superbă asupra mării, îşi zice el – şi procedează în consecinţă. Cu ajutorul unor tertipuri legale dintre cele mai simple şi uzitate (nu numai în Rusia), cel vizat rămâne fără casă şi cu datorii la Fisc de câteva milioane de ruble.
Odată ajunşi aici, dăm, în fine, şi de celălalt Leviathan, cel din Cartea lui Iov. În scurt timp, peste Kolea, victima mânăriilor, un mecanic auto tânăr, prezentabil, căruia s-ar zice că nimic nu-i lipseşte, se abat toate nenorocirile: îşi pierde tot avutul, îşi pierde nevasta (Elena Liadova), care-l înşeală cu avocatul (Vladimir Vdovicenkov) venit de la Moscova să-l apere, de altfel, fost coleg de armată cu el. Apoi, ea se sinucide, Kolea e acuzat de uciderea ei – şi în cele din urmă, condamnat. Toate astea, pe fond profund alcoolic, ca să zic aşa – incredibil câtă votcă se bea în acest film.
Intriga aceasta stufoasă (ziceţi-i „complexă” dacă aşa vă sună mai bine) a luat, acum câteva luni, premiul pentru scenariu la Cannes. Asta, fiindcă, fără îndoială, vădeşte calităţi prozastice. Întrepătrunderea celor două poveşti, a celor două planuri narative, a familiei lui Kolea şi a Puterii, respectiv a primarului corupt până-n măduva oaselor, şantajabil şi şantajat, dar indestructibil, cu toţi colaboratorii şi supuşii săi, şeful poliţiei, preşedinta tribunalului local, mardeiaşii, preoţii, este, însă, asezonată cu vreo trei discursuri interminabile, care lungesc filmul cu câteva minute bune, să nu zic un sfert de oră. Ce-i drept, ele rimează într-un mod nostim: cele două sentinţe citite în pas alergător de judecătoare în sala tribunalului şi predica rostită la slujba duminicală de duhovnicul suspus al primarului mafiot în faţa unor enoriaşi care pleacă, apoi, in corpore de la biserică, într-o lungă coloană de 4×4 scumpe. Privite în simpla lor înşiruire, necomentată, ele au oarece haz, unul cam deprimant, ce-i drept. Dar, pe de altă parte, eu zic că am fi priceput despre ce-i vorba chiar dacă n-ar fi fost atât de lungi.
Ceea ce mai frapează, încă, este castingul. Maniheismul distribuţiei este absolut. Cele trei personaje din tabăra perdantă, cele care sunt chinuite, suferă şi mor, sunt extrem de prezentabile, iar celelalte, împilatorii lor, de o urâţenie fizică frapantă. De parcă pe unii i-a pictat Rafael, iar pe ceilalţi, Hieronymus Bosch.
În rest, un personaj deloc neglijabil e aici peisajul, splendid în austeritatea sa nepământeană.
Filmul lui Hazanavicius spune povestea unui băiat cecen de nouă ani care, în 1999, şi-a văzut părinţii omorâţi de armata rusă şi, de teamăcă el şi fratele său în vârstă de câteva luni vor avea aceeaşi soartă, pleacă în pribegie. După ce îşi abandonează frăţiorul pe pragul unei case de ţară în care aude vorbindu-se în limba cecenă, el bate drumurile ţării sale distruse, împreună cu mulţimile de refugiaţi, în căutarea unui adăpost. Sau, mai degrabă, oriunde, dar cât mai departe de uniformele ruseşti. Când le vede, o rupe instinctiv la fugă. El nu mai ştie nimic de sora lor mai mare, dispărută şi ea, în haosul şi nebunia generală a războiului.
În cele din urmă, copiii sunt recuperaţi de către oamenii misiunilor umanitare ale Uniunii Europene. Una dintre aceştia este tânăra Carole (Bérénice Bejo), care îl îndrăgeşte pe micul orfan rătăcitor, îl adăposteşte în apartamentul ei şi e hotărâtă să îl adopte. Printr-o fericită întorsătură a sorţii, din categoria celor care sunt incredibile, neverosimile, dar se mai întâmplă, în final, sora mai mare (Zukhra Duishvili) dă de urma fraţilor ei şi astfel, familia, câtă mai e, se vede reunită.
Filmat, în mare parte, în Georgia, actualul The Search preia fidel trama filmului cu exact acelaşi titlu al lui Fred Zinemann, din 1948, în care era vorba despre un copil ceh supravieţuitor al Auschwitz-ului (detalii, la http://www.cinemarx.ro/filme/The-Search-The-Search-38285.html).
Pilonii de rezistenţă ai peliculei sunt interpreţii – şi de partea cealaltă, în contrast şocant cu aceştia, atmosfera, mediul, peisajul, respectiv imaginile care par a proveni din înregistrări autentice de pe front. (Nu-mi pot închipui cum a ajuns Hazanavicius să filmeze din imediata apropiere, de la doi-trei metri, coloanele de tancuri şi blindate ruseşti.)
Cât despre interpreţi, cel mai ataşant, desigur, este Abdul-Khalim Mamutsiev, băieţelul despre care nu ştim dacă nu cumva reproduce un fragment din propria-i biografie. Prezenţa şi interpretarea lui se află, aici, la nivelul lui Jackie Coogan în Puştiul, celebrul film al lui Chaplin (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Chaplin_The_Kid_edit.jpg).
Ceea ce bănuiesc că ar fi în plus faţă de filmul din 1948, pe care regret că nu l-am văzut, este vizavi-ul: povestea spusă din partea cealaltă a oglinzii. Adică, văzută prin ochii şi prin intermdiul lui Kolea (Maksim Emelianov), soldatul rus care a luat parte la uciderea părinţilor celor trei copii şi a filmat-o cu o videocameră Hi8. Kolea, liceanul de 19 ani săltat de miliţie de pe stradă fiindcă e găsit cu marijuana în buzunar, înrolat drept pedeapsă în armată şi trimis pe frontul din Cecenia, se „căleşte” cu ajutorul bătăilor crunte încasate de la superiori şi colegi cu vechime, al drogurilor şi băuturii, transformându-se într-un soldat model.Adică unul care omoară civili şi, dacă simte vreo nelinişte cu ocazia asta, e îmbărbătat de colegii săi, care-i spun că toţi cecenii sunt terorişti.
Filmul lui Michel Hazanavicius (a cărui familie provine din spaţiul ex-sovietic) este, s-ar zice, un remake în răspăr, o imitaţie polemică. El ne spune, într-un mod cât se poate de transparent, că lucrurile care se întâmplau, în Germania nazistă şi la care se referea Zinemann, se întâmplă şi astăzi, când nu mai există nazism. Dar ceva, de existat, există. Asta-i clar.
Vă citesc cu mare plăcere articolele, de fapt eseurile, chiar dacă nu am postat niciun comentariu. Acum, însă, m-a impresionat similitudinea faptelor descrise în comentariile asupra filmelor prezentate la Cannes şi subiectul, ca să zic aşa, “halucinant”, în trend cu titlurile unor ziare de scandal, al unei cărţi pe care am descoperit-o şi pe care o lecturez, aş zice, cu mare atenţie, că plăcere n-aş putea spune.
Cartea se numeşte RUSIA LUI PUTIN de Anna Politkovskaia, apărută la editura Meditaţii, Bucureşti, în 2008. Vremurile nu se schimbă…
