Posts Tagged ‘Florian Potra’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (79)

Saturday, April 13th, 2019

*

La drum şi în vizite să iei cu tine rechizite! – aşa scria în vitrina librăriei de pe Dorobanți colț cu Ştefan cel Mare, vizavi de Perla. Asta, mai demult, înainte de 89.

*

CUJETARE ZOOLOGICĂ DE WEEKEND

La barza chioară îi face UE cuib, aşa zice o vorbă dân popeur. Dar numai dacă barza nu e vreo scroafă.

https://www.realitatea.net/mesaj-dur-al-ambasadelor-ue-i-sua-nu-da-i-ordonan-e-ce-ar-slabi-statul-de-drept_2186304.html


*

CUJETARE LA MOMENT

(istoric)

Argumentele raționale sunt pentru oamenii liberi, civilizați şi evoluați. Sclavilor/salariaților li se dau ordine.

Primitivii sunt dirijați prin stimuli şi reflexe condiționate. De asta se ocupă televiziunea.

*

- Tată, am  să-ţi dau două veşti, zice Bulă. Una bună şi una rea.
- Care-i aia rea, nenorocitule?
- Am fost la balul homosexualilor, tată.
- Şi aia bună?
- M-au ales Regina Balului, zice Bulă.
Cam aşa şi cu noi. E prima dată în istoria ei când Patria noastră este pomenită, într-un glas, în aceeaşi clipă, de vreo douăşpe din cele mai ţapene ţări ale lumii: America, Germania, Franţa, Canada… Care o huiduie la unison. Ne-am dat dracului, am ajuns departe. Suntem Regina Balului. Hai să trăiţi, măi Livache, Orlando Ivanovici, Oliguţo, Veorico şi toată gaşca.

*

Încă o amintire de când eram student – şi tot cu domnul profesor Florian Potra.
Italian după mamă, el a fost în tinereţe, după cum ne-a povestit odată, ataşat cultural la Roma. Asta era în 1948, imediat după instaurarea Republicii Populare Române. Şi la un moment dat, ambasada noastră la Roma s-a trezit cu Mihail Sadoveanu pe cap – sosit într-o vizită oficială, probabil, căci el era pe atunci preşedintele Marii Adunări Naţionale. Iar el, Potra, l-a însoţit, într-o seară, pe importantul oaspete la operă, la Scala. În pauză, rotindu-şi privirea asupra foaierului plin de fracuri, decolteuri şi briliante veritabile, Ceahlăul prozei româneşti i-a spus tânărului diplomat comunist:

- Vezi, asta vom face şi la noi. În câţiva ani, şi muncitorii români vor merge la operă în frac  şi cu papion la gât.

*

Ce simple erau lucrurile înainte de ‘89! Şamponul era chinezesc, la pliculeţe – şi mirosea frumos, a trandafir. Nu mai ştiu ce alt rahat chinezesc, poate tot din gama cosmeticelor, dar nu-mi mai amintesc precis, vă spun eu când mi-oi aduce aminte – mirosea tot aşa frumos, adică tot a trandafir. Iar când a ieşit pe piaţă coniacul made in China, atunci a fost culmea, Everestul gustului şi mirosului!

Coniacul chinezesc mirosea trăznitor a trandafir!

*

APROPONT DE BUCUREŞTI

şi de ce anume mai vrem să demolăm din el

Prin 1991 sau 1992, când lucram la Min. Culturii, am fost trimis la Uniunea Arhitecţilor (cu care, de altfel, n-aveam mare lucru în comun, eu fiind de la Direcţia Teatrelor), ca să particip, chipurile, la pregătirea unui eveniment important al arhitecţilor, o mare expoziţie cu ceva invitaţi străini etc. Am zis “chipurile” fiindcă, din câte ştiu, ministerul n-a participat cu nici un bănuţ. Şi de altfel, nici nu sunt sigur că evenimentul a mai avut loc.

Despre ce era vorba? Despre arhitectura interbelică, “newyorkeză”, din centrul Bucureştiului – în special, fiind în cauză bulevardul Magheru. Domnii din conducerea UA spuneau, din câte mi-aduc aminte, că acest bulevard este ansamblul cel mai “Frank Lloyd Wright” din afara Americii.

*

M-am aflat aici şi la 4 martie 1977, la cam o jumătate de oră după cutremur. Venisem în fugă de la teatrul Bulandra, de la sala Izvor, unde mă prinsese cutremurul. Nu rețin nimic din ce-am văzut pe drum, respiram praf și era întuneric, singurele lumini erau cele ale farurilor de mașini, de care trebuia să te ferești tot timpul. Acestea goneau bezmetic, mare lucru dacă n-or fi fost ceva morți și după seism, călcați de mașini chiar și pe trotuare.

Am ajuns la ceea ce fusese blocul Casata în drum spre ai mei, care locuiau la vreo trei sute de metri de Piața Romană. În prima clipă, n-am înțeles: în fața mea se afla un morman de praf și de moloz înalt de vreo zece-cincisprezece metri. Din vârful grămezii a coborât un tip cu ceva în mână. Când a ajuns jos, au răsărit nu știu de unde doi tipi care l-au luat la bătaie. N-am văzut în viața mea asemenea lovituri, nu cred că individul a ieșit viu din mâinile lor. Era vorba de un jefuitor, am înțeles după aceea, iar cei doi fuseseră ceva securiști, probabil.

Și abia după aceea, am realizat că mormanul de sfărâmături era blocul Casata. Fostul.

*

Cică vrem să cumpărăm arme de asalt Beretta, pe motiv că AKM-urile noastre tradiționale sunt ruseşti şi demodate. Părerea mea e că vrem să facem afaceri cu ei fiindcă sunt geantă latină, băieți de-ai noştri, obişnuiți cu tradiționala şpagă. Adică, înțeleg de vorbă, mă-nțelegi.

Pe vremea mea, umbla vorba că AKM-ul Cugir costa cam 100$ în Africa. Aşa că m-aş întreba cât costă actuala Beretta. De dragul comparației, nu de altceva.

*

Să mai și citim:

”Când intelectualii chinezi mi-au vorbit despre avantajele ce au decurs din masacrul din piața Tienanmen, când femeile pakistaneze mi-au vorbit despre mândria cu care poartă vălul islamic, când cubanezii au lăudat autocrația din țara lor, a trebuit să-mi reconsider entuziasmul pentru autodeterminare. Într-o societate liberă, ai șansa să-ți îndeplinești propriile ambiții; într-una în care nu ești liber, nu ai această alegere, iar asta îți permite adesea ambiții mai mărețe.”

(UNDEVA, DEPARTE de Andrew Solomon, trad. Miruna Fulgeanu, ed. Humanitas, București, 2018, pag. 36)

*

În piața Valter Mărăcineanu, la intrarea în Cişmigiu, se află o clădire mare, veche de vreo sută şi ceva de ani, care a fost, inițial, Ministerul de Război. Şi unde, acum, îşi au sediul ANOFM plus o grămadă de instituții-fantomă, tot soiul de Agenții si O(ri)ficii de Stat de care nici dracu n-a auzit, dar care dau lefuri bunicele la o grămadă de nepoți, fini şi alte borfeturi. Clădirea asta enormă, pe lângă care am trecut aproape zilnic în ultimii 15 ani, a fost tot timpul pavoazată, până anul trecut, cu o mulțime de anunțuri “Atenție cade tencuiala”. Anul trecut, însă, au început reparațiile. S-au montat schele şi peste ele, pânze, cârpe. Iar de atunci, nimic n-a mai mişcat. Nici un om în salopetă n-a mai fost văzut pe schelele acelea.

NIMIC NU DUREAZĂ CÂT PROVIZORATUL, LA PRIMĂRIA CAPITALEI.

*

RICĂ VENTURIANO REDIVIVUS

Aflu un cuvânt nou (sau, cine ştie, poate-i nou doar pentru mine – iar dacă aşa e, rog să fiu anunțat urgent). Cuvântul în chestie e “pretențiozitate”. L-am descoperit în Dilema veche nr. 784/ 28.02.2019, pag. VIII şi cică i-ar aparține lui Christian Dior. Sau, mai probabil, traducătorului, a cărui identitate nu e menționată. În orice caz, citatul e inserat într-o pagină semnată Vera Ularu.

N-aş vrea să supăr pe cineva, dar parcă n-am mai auzit vorba asta. În orice caz, la noi la țară se folosea termenul “prezumțiozitate”.

*

A AVEA SUCCES

Nu comuniem decât la nivelul cel mai de jos al vieții noastre psihice. Singurele manifestări psihice pe care le au în comun toți oamenii sunt cele instinctuale. Așa că un succes planetar (în muzica de divertisment la fel de bine ca în oricare alt domeniu) este acea creație care place tuturor idioților, aceștia constituind majoritatea locuitorilor Terrei. Adică o „creație” foarte rudimentară.

În covârşitoarea majoritate a cazurilor, “Hit” este sinonim cu “Prostie care place”.

*

DILEMĂ STRĂVECHE

Pe Facebook, ai a te feri de:
1. Jigodii răuvoitoare
2. Idioți bine intenționați.

*

Pe arma de asalt a teroristului neozeelandez sunt inscripţionate numele câtorva mari luptători europeni anti-islamici, printre care Ștefan cel Mare. Omul e, probabil, deranjat la mansardă, dar trebuie recunoscut că e un maniac studios: a făcut voiaje în Bulgaria, România și Ungaria ca să se documenteze cu privire la lupta antiotomană a sud-est europenilor din sec. XV-XVII.
Oricum, e mai întreg la cap ca Breivik, care, mânat tot de sentimente anti-islamice, a măcelărit
norvegieni de-ai lui.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/video-momentul-atacului-din-noua-zeelanda-transmis-pe-facebook-chiar-de-unul-dintre-atacatori-1098140

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS

despre subiecte de mare importanță politică și socială

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Eterna şi fascinanta Românie

*

O chestie senzaţională, care mă face şi acum să râd, deşi am mai citit-o de câteva ori: da, domle, e adevărat, există o legătură între fundul cailor şi naveta spaţială! Iar azi am mai descoperit una cel puţin la fel de simpatică, într-un articol de Mircea Mihăieş, din ultima Românie literară (”Brexit sau Liliput”, pag. 5), apropo de specificitatea, de unicitatea, de tipicul englezesc:

“…deplasarea pe partea stângă a carosabilului continuă tradiţia legiunilor romane. Mărşăluind pe drumuri necunoscute şi neprietenoase ale planetei, soldatul roman avea pregătit scutul în mâna stângă şi sabia în dreapta. Asta impunea în mod logic alegerea părţii mai lesne de apărat a şoselelor. Astfel de lucruri definesc anglicitatea…”

Habar n-aveam de ce circulă englezii pe stânga, muream şi pe asta n-o ştiam! dar zău că-i bună! (chestia cu caii şi naveta am găsit-o în blogul zamfirpop/wordpress, cu care văd că alde romFB are ceva de împărţit, de nu mă lasă să-l citez în mod civilizat).

*

Uite o vorbă care mi-a plăcut:

“…spirite sărace, care nu se bucură prea tare şi nici nu suferă prea tare

(Teddy Roosevelt, preşedinte al SUA)

*

Câteva fotografii făcute de mine la Bucureşti, în zilele de 13 şi 14 iunie 1990, ale faimoasei Mineriade, au fost “naţionalizate” de două ziare, în anul 2005. Cele două au fost Adevărul, care, însă, după o discuţie pe care am purtat-o cu un redactor al său (există înregistrarea audio), a catadicsit să-şi ceară un fel de scuze, într-un număr al său din zilele următoare – şi România liberă.

Cu aceasta din urmă a fost ceva mai complicat. A fost nevoie de o serie de procese pentru ca, într-un târziu, instanţa să repună lucrurile pe făgaşul lor firesc, stabilind fără echivoc că România liberă a furat o fotografie a mea, folosind-o inclusiv ulterior, timp de cca 14 ani, în varianta sa online, pentru a-şi consolida reputaţia de publicaţie anticomunistă şi pentru a atrage contracte de publicitate – precum şi pentru a se da drept ziar prezent la “locul faptei”. În realitate, singura imagine din 14 iunie 1990 pe care a publicat-o vreodată RL şi în care se disting figurile celor implicaţi este această fotografie a mea, care, la ora aceea, nu eram angajatul său. Partea finală a sentinţei este reprodusă în suplimentul României libere intitulat WEEKEND PLUS nr. 8348 din 29.03.2019, pag. 6. Voi reproduce în curând şi restul sentinţei, care are vreo 10 pagini printate cu Times New Roman 12.
Trebuie să adaug neapărat că avocata mea se numeşte Irina Stancu-Predescu şi e fiica mea.
(De văzut şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=295)


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (78)

Saturday, March 23rd, 2019

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

21.03.2019:

https://yorick.ro/de-ce-nu-vine-publicul-la-filmele-romanesti-sau-artificialul-ca-scop-in-sine/?fbclid=IwAR1PCMkGKlW7zytQlyd4xUDDIqiHtnLWqubNYR9t5YC_FY3I-YEYuKlKZvU

Senzaţional în acest comentariu de la Yorick.ro este un singur lucru: că el reproduce, cu toată seriozitatea, spusele şi mai ales, atitudinea personajului din filmul lui Radu Jude premiat acum două zile. Pentru cei care n-au văzut “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”: personajul interpretat cu surprinzătoare vervă comică de regizorul Alexandru Dabija este un funcţionar de la Primărie (a Capitalei, căci acţiunea se petrece în Bucureşti), care încearcă s-o convingă cu binişorul pe o tânără regizoare că el, respectiv autoritatea finanţatoare pe care o reprezintă, n-ar avea nimic împotriva unei evocări a Holocaustului, dar ar fi mai bine dacă ea ar fi realizată în alt mod, mai discret, într-o carte, într-o revistă, de pildă – şi nu sub formă de reenactment, de spectacol de stradă, cu public, într-o piaţă ultracentrală din Bucureşti… Adică, o facem noi, că aşa trebuie, dar ar fi mai bine să nu ştie electoratul de ea…

Constatăm, cu ocazia asta, că atitudinea crunt ironizată de Alexandru Dabija, câştigătorul unui premiu de interpretare la recenta ediţie a premiilor Gopo, este reprodusă întocmai la Yorick.ro, de către dna Monica Andronescu. Dar fără ironie, căci negaţionismul nu-i o chestiune care trebuie condamnată.

https://www.hotnews.ro/stiri-film-23040869-morometii-2-marele-castigator-premiile-gopo-2019-lista-castigatorilor.htm

*

15.10.2018

Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.

*

Am participat odată la un turneu de șah cu premii, care m-a făcut să-mi schimb definitiv părerea despre nobilul sport și nobilii săi practicanți. Mai întâi, m-am dus acolo fiind trimis de instituția unde lucram, care primise o invitație pe numele șefului ei, ministrul. A cărui șefă de cabinet o pasase la secretarul de stat, a cărui secretară o dăduse mai jos… și tot așa, până m-au trimis pe mine, chestia asta fiind într-o duminică. Așadar, era sarcină de serviciu, că eu cu șahul nu prea aveam relații. Am fost avertizat să mă duc cu bani la mine, fiindcă participarea nu era gratuită. Buuun. Lăsând deoparte faptul că un puștiulică de gimnaziu m-a bătut în mai puțin de zece mutări, tot ce pot spune e că n-am văzut la alte sporturi atâtea șmecherii ca acolo, de la manipularea ceasului la mutări frauduloase.

Din ziua aceea, Maradona nu mi-a mai părut așa de condamnabil.

*

DESPRE ME TOO

Nu că m-aș băga în discuția asta – dar trebuie să remarc că, într-adevăr, Dumnezeu nu bate cu parul. Vreo doi băieți dintr-ăștia celebri și talentați, iar în rest, jigodii cât cuprinde, și-au luat-o de nu s-au văzut. De la neveste. Pe unul, nevasta est europeană cu vreun secol mai tânără ca el l-a lăsat, după o foarte scurtă căsnicie, fără jumătate din avere, iar pe celălalt, nevestica oriental-mijlocie îl arde chiar zilele astea în același mod. Mai exact, după o conviețuire care a durat fix până ce doamna a devenit mămică. Cum vă spuneam, Dumnezeu…

*

05.02.2019

Ăştia de la tv ne anunță că “esteticianul” de la clinica Monza e, de fapt, un parcagiu din Italia. Oricum, e mai mult decât Hegel, Nietzsche sau Benedetto Cruce, care n-au făcut în viața lor vreo operație de mărire de țâțe.

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/spitalul-monza-despre-medicul-fals-a-realizat-o-interventie-in-decembrie-2018.html

*

07.02.2019

La Digi TV, lui Cristian Tudor Popescu a început să-i placă Setea, filmul din 1961 pe scenariu de Titus Popovici, una dintre cele mai deșănțate coprofagii ale regimului politic de atunci. Pentru cine nu știe: nici măcar Mircea Drăgan, regizorul filmului, nu prea se mai omora să-și aducă aminte de el prin anii 1976-1977, când am avut eu de a face cu el (MD era, pe atunci, șeful catedrei de Regie Film la IATC și în această calitate, mi-a dat zece pe un scenariu ce urma să fie regizat de un student de la clasa lui). Cât despre partea curată a căcatului, adică despre scuza că ne uităm cu of și dor la ăsta și la celelalte filme de atunci fiindcă în ele îi vedem pe actorii noștri îndrăgiți, asta nu e decât bancul amărât despre ce bine era pe vremea lui Stalin. Bine, fiindcă eram tineri și făceam amor de trei ori pe zi. Dar el, CTP săracul, nici măcar nu era în situația asta, fiindcă, la ora când s-a lansat Setea, avea cinci ani.

Și atunci, mă întreb, ce-i veni? Ce-i asta? Necrofilie?

*

19.03.2019

La UE, reprezentantul Chinei tună şi fulgeră împotriva practicilor comerciale “imorale” ale europenilor. E, categoric, cel mai bun banc din ultima mie de ani.

*

Dl. acad. Eugen Simion tocmai ce primi un premiu Nobel. Mă rog, nu chiar unul mare, ci unul mai micuț, fabricat de un Ostap Bender dintr-un orășel franțuzesc de provincie. Mândru și el că e franțuz, alonzanfan.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

*

17.01.2019

Prin anii 60, mi-aduc aminte că Fidel Castro și-a scos toți tâlharii și criminalii din pușcării și a făcut în așa fel încât aceștia să ajungă imediat în SUA, iar americanii să aibă de muncit ani de zile pentru a-i priponi. Era modul lui de a pune umărul la edificarea Societății Imperialiste Multilateral Dezvoltate. Tare  mi-e teamă ca nu cumva să se întâmple și acum același lucru, cu pârnăiașii noștri eliberați prin marea milă a lui Tudorellapătrat. Adică, să nu fie cumva același gând și în spatele milostiveniei pesediste. Care, din câte știu, nu e însoțită de interdicția de părăsire a țării de către beneficiarii ei.

*

*

”Și-a ucis iubita cu sânge rece”, zic ăștia la telejurnal. Înțelegi, iubita lui era reptilă.

*

Mămăligă pripită = fast mămăligă.

Că tot suntem noi în UE. Și în NATO.

*

08.02.2019

Guvernul ne-a prezentat studiul de fezandabilitate a bugetului.

Vorbind despre cele 5,5% ale ipoteticului nostru buget pe 2019, celebrul domn platinat și înțolit în costume cambrate umflă binișor cele 3 sau 4% cu care ne creditează alde ăia din UE. Asta, în vreme ce cu vorbele procedează exact invers: dacă un cuvânt are, să zicem, patru silabe, el pronunță cel mult trei. Și alea, printre dinți, să n-audă dujmanii. Hai că ne mai făcurăm cu un Peltikle.

*

23.01.2019

CUM MAI STĂM CU CĂDEREA LEULUI

”Speculatorii speculează!” scheaună și chelălăie Stăpânirea. Sigur că da, iar sunt alții de vină. Ca de obicei. Păi mă băieți, dacă vine ploaia și te inundă, nu ploaia e de vină. Fiindcă nu ea te-a oprit să sapi șanțuri de scurgere.

*

În lumea Răsăritului invocată, azi, de savantul acesta plin de caracter, prin ”democrație” se înțelege ”să nu mă halești tu pe mine, ci să te halesc eu pe tine”.
Idealiștii de la 1848 au încercat să scoată România din cloaca răsăriteană pomenită de dl acad. R. Theodorescu (întâmplător, acea persoană care, din postura de director general al televiziunii de stat, unice pe atunci, a refuzat să transmită imaginile demonstrației populare anticomuniste din ianuarie 1990). Același lucru încearcă să-l facă, astăzi, mulțimile care cer ca România să intre, odată, în rândul lumii - adică, în UE. Iar fatalistul domn RT zice, oftând pe rusește, că n-o să țină. Dacă chestia asta ar fi spus-o vreun academician nepalez, sau unul irakian, mai că i-aș fi dat dreptate. Dar lui RT nu-i pot da.

Din simplul motiv că nu locuiesc nici în Nepal, nici în Irak.

https://www.euractiv.ro/social/razvan-theodorescu-romania-e-o-lume-a-rasaritului-un-rasarit-foarte-putin-iubitor-de-democratie-13614

*

https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-3-martie-1925/?fbclid=IwAR3eiW4Saevx9PsiQU_XEPZnIWAMuWGjWnpuH4TvsScIebBeTYDS_5IybpY

Descopăr abia acum această știre despre unul dintre profesorii de la care am avut cel mai mult de învățat în Institut, între 1973 și 1977, cât m-am aflat acolo. Sunt oameni, pe lumea asta, de care nu-ți dai seama cât îi admiri și respecți decât după mulți ani. Mie mi se întâmplă asta, în ce-l privește pe domnul Potra, mai ales de vreo douăzeci de ani încoace – și anume, în toate ocaziile când citesc cronici de teatru și de film și când, vrând-nevrând, mă duce mintea la tot felul de comparații. …E greu să nu devii nostalgic și paseist în atari condiții. Dar nu despre asta aș vrea să vorbesc, ci despre o întâmplare nostimă din vremea studenției.
Domnul Potra și domnul Gigi Littera, alt profesor (deși, atunci, nu era decât asistent!) adulat de noi toți câți eram pe acolo, au avut ideea de a înființa cursurile de cultură teatrală și cinematografică pentru licee. În 1976, după înverșunate târguieli cu autoritățile care au durat câțiva ani buni, ei au reușit să-și vadă inițiativa aprobată măcar pe jumătate. Ministerul Învățământului și celelalte foruri de cenzură (că nu era doar unul) și-au dat acordul ca studenții unei grupe de Teatrologie-Filmologie să predea cu titlu experimental, timp de un an, aceste cursuri la trei licee bucureștene, câte o oră săptămânal, prezența elevilor fiind facultativă. Din câte mi-aduc aminte, era vorba de liceele Ion Creangă, Mihai Viteazu și Tonitza.

Eu, de exemplu, îmi amintesc că am predat la Creangă și Tonitza. Cursurile ținute de grupa noastră au avut parte de un succes incredibil – iar asta o pot confirma colegii mei, care sunt sigur că-și aduc și ei aminte de împrejurările acelea. Sălile în care s-au ținut ele erau arhipline, se stătea și pe jos, nu numai elevii venind să ne asculte, ci și profesorii lor. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre adunarea inaugurală, despre lansarea lor. Aceasta s-a petrecut într-un amfiteatru măricel, de câteva sute de locuri, cred că de cel al liceului Creangă e vorba, dacă nu-mi joacă memoria vreo festă. După inevitabilele discursuri oficiale ținute de niște activiști de la minister și de la CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pentru cine nu știe), a venit rândul domnului Potra. Iar el a început spunând, în linii mari, următoarele: ”Omul nou al Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate este o persoană nu numai competentă sub aspect științific și tehnologic, ci instruită în general, cu un vast orizont de cultură… În țările occidentale, cursurile acestea de cultură teatrală și cinematografică nu sunt considerate un lux, ci fac parte din programa de învățământ liceal… Iată, în Ungaria, ele există de mai bine de două decenii…” Pe toate le-au înghițit tovarășii cu munci de răspundere aflați acolo, chiar și chestia cu Occidentul, dar la faza cu Ungaria, am văzut cum le-au căzut ochii-n gură. Singurul epitet ce i-ar putea descrie cu exactitate este ”șobolani opăriți”.
…Iar cursurile noastre au rămas în stadiul de experiment. Ne-au lăsat să le ținem până la sfârșitul anului acela școlar, dar atât a fost. Și cred că întâmplarea asta e motivul pentru care mi-amintesc cu drag de domnul profesor Potra. Prea mulți ca el, care să-și dea drumul la gură, nu găseai pe vremea aia. Și nici azi.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com