BIFF XI (2)
Monday, April 27th, 2015DEPARTE DE OAMENI
Câştigător a trei distincţii la Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia (27 august-6 septembrie 2014) şi prezentat apoi la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto (4-14 septembrie 2014) *, Departe de oameni este un road movie extras dintr-o proză semnată Albert Camus.
Povestirea celui care, după cum el însuşi spune, era considerat arab de către francezi şi francez de către algerienii în a căror ţară s-a născut ca fiu al unor colonişti europeni (nu întâmplător, primul său roman se numeşte Străinul), se dovedeşte în prezent, în contextul politic global, de o actualitate tot mai acută.
Factologia sa lineară, simplă, quasi gazetărească, a dat acestei mari conştiinţe a contemporaneităţii care a fost filosoful şi militantul Camus încă un prilej de a chestiona şi de a se îndoi de toate adevărurile şi certitudinile sale: în cazul de faţă, de îndreptăţirea morală a prezenţei conaţionalilor săi pe pământul Africii de Nord.
În 1954, chiar în momentul izbucnirii revoltelor anticolonialiste algeriene, colonistul Daru, un învăţător de ţară devotat profesiunii şi îndrăgit de elevii săi algerieni, primeşte din partea autorităţilor locale însărcinarea de a-l duce, legat, la oraş, cale de două-trei zile de mers pe jos, pe un tânăr localnic care a comis o crimă. Aceasta, din cauza faptului că, în pustietatea de piatră din părţile locului, cu aşezări omeneşti mici şi rare, jandarmii sunt prea puţini şi au de făcut faţă unor probleme mult mai grave şi urgente.
Călătoria se dovedeşte o aventură periculoasă, pe parcursul căreia cei doi sunt la un pas de a fi ucişi, ucid la rândul lor, se relaxează în treacăt la o cârciumă-bordel ce le iese în cale, sunt luaţi ostatici de către un grup de vreo douăzeci de rebeli algerieni şi sunt apoi eliberaţi de un pluton din armata colonială, trimis să restabilească ordinea.
Care îi şi execută pe toţi rebelii, deşi aceştia s-au predat. Învăţătorul, fost combatant în războiul mondial de curând încheiat, pe frontul din Italia, în prezent, ofiţer rezervist – şi care şi-a regăsit printre rebeli doi camarazi de front, protestează: uciderea prizonierilor e crimă de război.
Ba nu e, îi răspunde calm comandantul forţei de represiune, aceştia nu sunt soldaţi. Sunt rebeli, terorişti, iar Convenţia de la Geneva nu la ei se referă, ci numai la armata regulată.
Scenaristul şi regizorul David Oelhoffen a făcut un film puternic, percutant, inteligent, lăsându-se, aparent, condus de doi factori: de deosebita rigoare narativă a povestirii camusiene (şi când spun “rigoare” mă gândesc la ce zicea Caragiale, că tot ce e peste “destul” înseamnă “prea mult”) şi de fotogenia incredibilă a peisajului. Munţii aceia din nordul Africii sunt impresionanţi şi seamănă destul de bine cu imaginile pe care ni le-au furnizat sondele lunare şi marţiene.
Cât despre interpretarea actoricească – a lui Viggo Mortensen, în primul rând, căci el ocupă ecranul în cea mai mare parte din timp – ea are austeritatea însăşi a peisajului. Ceea ce nu face din el, nicidecum, un personaj rece, glacial, ci chiar dimpotrivă.
În rolul prizonierului algerian, al tânărului dintr-un sătuc pierdut de lume şi ocolit de civilizaţie care preferă să fie dus la oraş şi condamnat la moarte de către francezi fiindcă în felul ăsta fraţii celui pe care l-a omorât (de altfel, văr bun cu el) nu vor mai avea motiv să continue vendetta răzbunându-se pe fraţii lui, Réda Kateb este o apariţie convingătoare, uneori chiar forţând simpatia spectatorului.
* Nu mai pomenesc de premiul pe care l-a obţinut ieri sau alaltăieri la al nostru BIFF 2015, fiindcă am impresia că n-a tânjit după el şi că s-ar fi simţit (el, filmul) la fel de bine şi fără acesta.
