Posts Tagged ‘Morometii’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (54)

Tuesday, July 5th, 2016

ipoteze, divagaţii, ştifturi, tiribombe

Cum mai stăm cu viitorul ?

Exact ca în poza asta.

DESPRE SOARTA LUI MOLIÈRE ÎN ROMÂNIA

Pe vremea Elenei Ceauşescu, sau, mai exact, a Coanei Leana, era periculos să pui în scenă Femeile savante. Astăzi, acelaşi lucru începe să fie valabil cu privire la Tartuffe.

Lăsată pe mâna maselor, democraţia devine în doi timpi şi trei mişcări dictatură.

Dl. ex-ministru al Culturii şi mai nou, însuşi dl. premier Cioloş ne invită, iar şi iar, să dăm câte-”un leu” pentru Brâncuşi. Cu tot respectul, îmi permit să observ că n-au început de unde trebuie. Înainte de a ni se adresa nouă, poPulimii, ar trebui să facă apel la oamenii serioşi, la cei care chiar contează în ţara asta. Dacă nu ştiu care-s aceia, vor afla accesând articolul aflat la adresa de internet de mai jos:

http://www.ziare.com/bani/avere/cei-mai-bogati-romani-cati-bani-mai-au-tiriac-si-becali-surprize-in-top-10-1390606

După ce domniile lor ne vor informa ce sume au obţinut de la persoanele menţionate în acest articol, voi fi gata să donez pensia mea pe o lună pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi.

http://m.ziare.com/constantin-brancusi/ce-n-a-spus-inca-guvernul-despre-subscriptia-pentru-cumintenia-pamantului-1422594-font3

Încep să înţeleg ce-i ăla “cur pictat”.

Cea mai drăguţă gogoaşă, primită prin mail de la un binevoitor care mă asasinează cu spam-urile: “În timpurile în care G.G. Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri”

…unde, nu-i aşa, era mai ieftin…


Poţi pătrunde în sufletul omului. Dacă nu te deranjează mirosul.

(S. F.)

CULMEA IMPOLITEŢII: să întârzii la propria-ţi înmormântare.

.

- Vă rog, o Aspirină Cardio, face moşulică.

- Pentru dumneavoastră o luaţi ? se arată curioasă tânăra farmacistă.

- Nu, o fac cadou unei amante, răspunde el.

De recitit, după Brexit:

Jalnicilor europeni le-a plăcut mai mult să se joace de-a armagnacii şi burgunzii decât să-şi asume pentru întregul pământ rolul pe care romanii au ştiut să-l joace în lumea timpului lor.

Numărul şi mijloacele lor nu erau nimic pe lângă ale noastre; dar găseau în măruntaiele păsărilor lor mai multe idei juste şi consecvente decât ar putea conţine toate ştiinţele noastre politice.

Paul Valéry, 1928

MOROMEŢII

seria a 2-a

- interbelică -

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Gândeşte, bă, cu capu’ tău, că de-aia ţi-a dat statu’ creier !

Cocoşilă (Mitică Popescu): Mi-a dat, da’ puţin !

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Păi, a dat câte puţin la fiecare, ca să se-ajungă la toţi !

Istoria, aşa cum n-o ştiţi: VIOLENŢE VERBALE ÎN CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ MOLDOVA-ŢARA ROM. (LIMBAJ COLORAT, SEC. XIV-XV), ed. Humanitas, 2016, 855 pag., 449,90 lei - fără timbru literar

Dat fiind că industria noastră capitalistă încă nu produce un talentometru fiabil, n-avem încotro, trebuie să mergem pe mâna lui Hagiculea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi să-l credem când afirmă că talentul lui Cornişteanu face 10.000 de euro, în vreme ce al mai ştiu eu cărui regizoraş proaspăt absolvent de UNATC, doar vreo 200 sau 300. Asta, chiar când talentul gigantului de la Craiova se manifestă sub formă de ciorbă reîncălzită. Ce, Andrei Şerban n-a reîncălzit şi el Troienele? Dar, având în vedere că capitalizmu n-are mamă n-are tată, ar cam fi cazul ca capodopera teleportată de la Craiova să aducă şi ceva încasări din bilete. Asta, doar aşa, ca să vedem dacă gloata teatrofilă compătimeşte, cât de cât, cu buna noastră părere despre invitat. Că în rest, văd că se pronunţă ANI, cine-o mai fi şi aia.

http://www.agerpres.ro/justitie/2016/05/30/ani-mircea-cornisteanu-fost-director-al-teatrului-din-craiova-in-conflict-de-interese-09-37-25

AUTENTIC

O discuţie la care am asistat, între o cunoştinţă a mea şi un personaj foarte cunoscut, din presă (patron, redactor şef, naiba ştie ce-o mai fi fost la vieţile lui). Din ce oraş aţi spus că sunteţi? întreabă acesta din urmă. Din C., îi răspunde cunoştinţa cu pricina.

La care, zearistul începe să râdă gâdilat: extraordinar, şi eu m-am născut în maternitatea din acest oraş! Bine că nu în closetul gării, face unul dintre cei de faţă.

Cabinetul e ocupat de mult, noroc că sunt un tip răbdător. În cele din urmă, iese grăbit un cetăţean care, cu o mână, îşi trage fermoarul, iar cu cealaltă, îşi butonează de zor smartphone-ul. Intru după el, că n-am ce face. Înăuntru pute consistent, n-a tras apa.

Ce să-i faci, astea sunt paradoxele postmodernităţii sudest-europene: ne-am apucat să călărim internetul înainte de a învăţa să tragem apa după ce ne căcăm.

Am terminat liceul acum fix 50 de ani. Şi am pretenţia că a fost unul de foarte bună calitate, deşi era dintr-un orăşel de nici 10.000 de locuitori, din judeţul Dâmboviţa. Dar rata de admişi la facultate, de la liceul ăla, era întotdeauna de peste 90%. Tot ce pot spune, spre a fi mai bine înţeles, e următorul amănunt: că, deşi eram la Uman, eu şi colegii mei am fi rămas repetenţi dacă n-am fi avut un anumit număr de probleme rezolvate în fiecare număr al Gazetei Matematice.

Şi încă o chestie nostimă. În anul când am terminat, s-a nimerit ca liceul ăsta cu mari performanţe în materie de matematică-fizică-chimie să nu aibă nici un reprezentant la Olimpiadele naţionale de aşa ceva. Dar m-a avut pe mine, unic reprezentant la faza naţională a Olimpiadei. Nu de ştiinţe exacte, însă, ci de Literatura Română. Ăsta a fost, de altfel, motivul pentru care profesoara de chimie s-a îndurat şi nu m-a lăsat corijent. Şi în felul ăsta, am putut să dau bacalaureatul.

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/iubitorii-caini-petitie-concedierea-andreei-marin-tvr-o-falsa-limbaj-suburban-instiga-ura-animalelor-1_577a30fd5ab6550cb88ad61e/index.html

Contradictio in adjecto: e total ilogic ca iubitorii de animale să n-o iubească TOCMAI pe Andreea Marin ! Cel puţin, iubitorii de rumegătoare !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

Counter instalat la 22.11.2022



free website counter