Posts Tagged ‘Vladimir Putin’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (76)

Wednesday, October 3rd, 2018

Cu toţii, sau, în orice caz, mulţi dintre noi am asistat la câte-o scenă în autobuz, cam aşa: pe nepusă masă, din senin, doi indivizi încep să se înjure, ba chiar să se păruiască, par că se omoară, iar la un moment dat, coboară şi continuă pe trotuar, până pleacă autobuzul din staţie. Imediat după aceea, unul dintre privitorii din autobuz constată că i-a dispărut portofelul.

Iar eu v-am descris aici, dragi prieteni, descoperirea pe care o veţi face foarte curând după referendumul din acest weekend. Pentru că, în realitate, chestiunea căsătoriei dintre o femeie şi un bărbat este cel mai neînsemnat lucru la care se va referi votul acesta.

Şi nu uitaţi: Hitler a ajuns Führer în modul cel mai democratic cu putinţă, prin vot popular.

*

O tânără româncă din Spania are o mică afacere, un fel de snackbar foarte profitabil. Clou-ul afacerii, care i-a dat cu roţile-n sus pe localnici, precum şi pe mulţii olandezi şi scandinavi stabiliţi în orăşelul acela, sunt roşiile umplute cu zacuscă de vinete, specialitate de la ea de-acasă, de prin Ialomiţa. Clienţii sunt leşinaţi după ele.

Iar noi, nevastă-mea şi cu mine, acum câţiva ani, în Turcia, i-am cerut patronului micului restaurant la care-am nimerit să ne dea ceva specific turcesc, 100% turcesc. Ne-a dat ardei umpluţi. Mai zi ceva, dacă poţi.

Despre globalizare.

*

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

Cum, nu ştiţi ce-i ăla “patriot profesionist”? E unul care-şi iubeşte patria pe bani.

https://adevarul.ro/cultura/arte/regizoarea-adina-pintilie-touch-me-not-inseamna-democratiemaxima-planurile-1_5a8e9e8fdf52022f75d92627/index.html

*

Preşedintele Iohannis prezintă unele asemănări cu filmul românesc actual: ambii au succes în străinătate, nu acasă. Pentru cine nu ştie, filmele noastre actuale, care obţin premii peste premii la mai toate festivalurile internaţionale, în general nu rulează în ţară, iar atunci când rulează, au parte de incredibil de puţini spectatori. Asta, în timp ce televiziunile difuzează cu încăpăţânare filmele româneşti din anii comunismului, adică cele mai nenorocite mostre de coprofagie naţional-comunistă. Pe care publicul, în special, cel de vârsta pensiei, le prizează cu nesaţ – nu de altceva, ci fiindcă sunt interpretate de marii actori pe care i-a tot admirat încă din tinereţe.

E vorba de efectul Stalin - „ce bine era pe vremea lui Stalin, că eram în stare să fac amor de trei ori pe zi”.

https://cititordeproza.wordpress.com/category/film/page/7/

*

Flora & Fauna: Violeta Lupu, Hortensia Cocoş, Ghiocel Ursu etc.

*

Rebel. Al naibii ce mai rimează cu “tembel”.

*

Publicaţia bilunară DUHUL ŞI DUHOAREA

*

În această poză poate fi admirată o consecinţă directă şi imediată a momentului astral al lui Ceauşescu, când a hămăit el contra ruşilor, în 1968: ceea ce se vede aici este al dumneavoastră Dan Predescu la pupitrul staţiei Hawker Sideley de recepţie a imaginilor transmise de sateliţii meteo americani ESSA8 şi NOAA2, în 1971. Staţia aceea, care era considerată echipament militar, am primit-o noi pe gratis din Anglia prin intermediul Organizaţiei Meteorologice Mondiale, unul din departamentele ONU, la puţin timp după faimosul discurs al lui Ceauşescu din august 1968.

Aveau şi ruşii una dintr-asta, producţie proprie, care furniza imagini cam de 1000 de ori mai proaste. Ale ruşilor erau pur şi simplu nişte umbre, în vreme ce ale noastre erau fotografii artistice ale Terrei, făcute de la 1400-1700 km înălţime, pe care se vedeau cu perfectă claritate şi relieful şi norii de deasupra lui. Am văzut, mulţi dintre noi, la telejurnal pozele alea, în fiecare seară, cel puţin până în 1989. În vreme ce sateliții rusești, meteo sau de alt soi, erau obligați să orbiteze la altitudini nu mai mari de 200-300 km din cauza imperfecțiunii aparaturii optice și electronice de la bordul lor - ceea ce explică împrejurarea că, până la începutul anilor 90, lansaseră cam 2000 de sateliți în seria Kosmos. Asta, deoarece înălțimea la care evoluau aceștia fiind mică, ei reintrau foarte repede în atmosferă, dezintegrându-se, ceea ce îi obliga să tot lanseze la sateliții ăștia ai lor de slabă performanță. Iar ESSA8, satelitul din anii 60 cu care am lucrat eu, încă mai funcționa normal prin 1988, când am stat de vorbă cu unul dintre foștii mei colegi de la Meteo - deși nu mai era nevoie de pozele lui, fiind lansați între timp alți sateliți, mai avansați.

Să nu uit: pe pozele recepționate de mine și de colegii mei se vedeau inclusiv norii și temperaturile de deasupra URSS-ului. Era singura modalitate de a afla ceva despre situaţia meteo din zona aceea, fiindcă ruşii nu furnizau nici unei ţări străine informaţii meteo, pe care le considerau secrete militare – deşi le primeau, din 3 în 3 ore, pe ale tuturor celorlalte ţări membre ale Organizației Meteorologice Mondiale, din care ziceau că fac și ei parte.

Înţelegeţi, ei se aflau în război cu restul lumii. Dar restul lumii cu ei, nu.

Counter instalat la 14.02.2023



website hit counter

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (40)

Tuesday, January 27th, 2015

.

VIAŢĂ LITERARĂ INTENSĂ RĂU

Vezi

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-numaratoarea-voturilor/ ,

http://revistacultura.ro/blog/2015/01/scandalul-premiului-eminescu-e-prea-mult/

… etc.
…Precum şi (în aceeaşi ordine de idei) :

- Uite cum stau lucrurile cu voi, persoanele publice, care mai apăreţi pe la televizor: un individ mediocru e atacat de către un alt individ mediocru care vrea să-i ocupe locul, pentru a putea fi el pe deplin mediocru – şi nu celălalt. Mediocritatea mea e cu totul altceva decât mediocritatea ta. Un cur obscur ca al tău nu merită să se afle pe un fotoliu strălucit, numai curul meu strălucit ar avea dreptul să se odihnească pe acela. Am să-ţi iau gâtul, ratatule, impostorule, căzătură. Vă mâncaţi ca câinii, măi persoanelor publice, pentru câte-un post de director al vreunui inexistent Institut bugetar, plătit cu leafă de secretor de stat. Nu există nimic mai caracteristic, pentru voi, decât scena aia din Rubliov cu cei doi cnezi, fraţi, călcându-se, pe furiş, pe picioare atunci când mitropolitul îi pune să se îmbrăţişeze în semn de împăcare.

(în vol. Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente, de Dan Predescu, ed. Niculescu Bucureşti, 2013, pag. 94)

URMA SCAPĂ TURMA

Să dăm toată vina pe dementul care-a crăpat. Adică pe Hitler, după al 2-lea război mondial.

Ăsta a fost principiul care a guvernat politica mondială în ultima jumătate a secolului XX. Şi chiar pe la sfârşitul lui (de exemplu, la noi, când cu Ceauşescu şi cu Revoluţia).

S-a pus pe seama (exclusiv a) Germaniei uciderea evreilor. Asta suportă câteva completări.

De exemplu, că, înainte de războiul al doilea, nici o ţară occidentală n-a vrut să permită accesul evreilor izgoniţi din Germania, de care Hitler voia, momentan, doar să scape – nu să-i extermine.

Sau că armata sovietică privea liniştită de vizavi, de la câţiva kilometri, cum germanii îi măcelăresc pe insurgenţii din ghetoul Varşoviei (în ‘44, mi se pare).

Sau că, la marginea Europei (în ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ukraina, Basarabia, România), populaţia băştinaşă îi omora cu entuziasm pe evrei, în masacre de proporţii, iniţiate sau măcar sprijinite, pe şest, chiar de autorităţi (v. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pogromul_de_la_Ia%C8%99i).

Sau că, posedând destule informaţii despre lagărele de exterminare nemţeşti, Aliaţii n-au aruncat măcar o bombă asupra liniilor ferate care duceau la ele, tot în 1944, când ei stăpâneau tot cerul Europei.

Sau că aurul din lingourile tranzacţionate, chiar în prezent, de băncile elveţiene are urme de mercur (mercurul aflându-se numai în acel aliaj de aur folosit pentru protezele dentare, pe vremea lui Hitler).

PS - Astăzi 27 ianuarie 2015, cu ocazia Zilei mondiale a Holocaustului, Vladimir Putin a zis vreo două vorbe cam adevărate: că Occidentul face, acum, atâta caz de Holocaust tocmai  pentru a face să se mai uite care a fost partea lui de vină în efectuarea susnumitei operaţiuni. Nu că mi-ar fi drag băiatul ăsta, dar aici a nimerit-o.

*

Talentul, la noi, e ceva precum hormonii: de la o vârstă oarecare, producţia lui încetează. În cazul câtorva scriitori contemporani domiciliaţi prin manualele şcolare, chiar de după debut.

Nu-i nevoie de cine ştie ce erudiţie, orice absolvent de liceu, dacă n-a fost corijent la română, poate înşira o listă de menopauzişti dintr-aştia.

*

Ca la noi în tramvai: ajunge să fie unul nesimţit – şi toţi îi ştiu de frică. Cum a ajuns sfertodoctul acela din provincie redactor şef în Capitală? Exact aşa, cu obrăznicie şi agresivitate, răţoindu-se la toţi (pe paralele boss-ului aflat actualmente la Mititica). De parcă el ar fi fost Persoana din scaunul Judecăţii de Apoi.

*

Cum scrie românu’ istoria: vezi emisiunea UN TIMP SĂRIT DIN CALENDAR, realizată de televiziunea oficială, de stat, cu ocazia împlinirii unui sfert de secol de la Revoluţia din decembrie 1989

(https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=L3BuuA0fYZU).

Pe la sfârşitul ei, se află inserată o listă a celor care ar fi semnat în acel decembrie o scrisoare de protest adresată lui Ceauşescu. În ea s-a strecurat cel puţin un nume de turnător binecunoscut, aghiotantul lui C. V. Tudor la revista Săptămîna, oficiosul Securităţii.

*

ACTE DE SĂRĂCIE

28.12.2014, h 12:56 AM, ora locală. Chiar acum, pe Naşul TV, o emisiune drăguţ intitulată EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ MOARTE (n-am reţinut dacă asta are la urmă vreun semn de întrebare), cu participarea celebrului doctor Mencinikovski, aflat momentan la pârnaie. Desigur, fără vreo semnalare de genul “reluare”, sau “arhivă” etc. Sau i-or fi dat drumul pentru vreo oră-două, de dragul lui Naşul TV?

*

“Ați avut de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și veți avea război”. Cam aşa vorbea Churchill cu compatrioţii săi, în 1938. Parcă s-ar potrivi şi astăzi.

*

Am văzut nu de mult un filmuleţ documentar despre rechinul de la Sharm El Sheikh, din Egipt, care a omorât şi schilodit câţiva turişti ce se scăldau, neştiutori, în marea superbă de acolo. Urmele de colţi fiind identice în toate cazurile, s-a ajuns firesc la concluzia că era vorba de unul şi acelaşi atacator. Curios era faptul că cele mai multe muşcături vizaseră zona feselor. Asta, la prima vedere, ar fi oarecum ilariant – dar, de fapt, e ceva cu urmări cumplite, bestia smulgând hălci de câteva kilograme din trupul victimei, a cărei supravieţuire devine astfel problematică.

Nimeni nu-şi putea explica acest comportament al rechinului, ştiut fiind că specia din partea locului nu ataca oameni. Şi că, în general, rechinii nu te muşcă de fund. Cineva, însă, a avut o intuiţie bizară: s-a gândit la un scafandru, sau instructor de scufundări local, care-şi făcuse reclamă filmându-se în timp ce hrănea rechinii în mediul lor natural. Dintr-o pungă prinsă la centură, în spate, el scotea câte-o bucată de carne, iar rechinii care roiau în jur o luau frumuşel din mâna lui – şi totul era numai pace şi bună învoire. Ceea ce i-a adus un pic de faimă locală.

Ei bine, concluzia a fost că agresorul de la Sharm El Sheikh era tocmai unul dintre cei hrăniţi de neînfricatul scafandru. Dintre cei dresaţi, ar fi mai corect să spunem. Fiindcă e justificat să considerăm că rudimentul de creier al monstrului a făcut automat legătura între om şi hrană. Mai precis, între acea parte a corpului omenesc pe care dresorul părea că o atinge înainte de a-i da rechinului să mănânce – şi hrana ce părea că vine de acolo.

Reflexul creat astfel a funcţionat mecanic şi implacabil…

…Iar mie mi se pare că mica poveste de mai sus figurează cu o precizie sinistră faptele care se tot petrec în Occident de la 11 septembrie 2001 încoace. Precum şi mediul de cultură care le-a făcut posibile – respectiv, civilizaţia sinucigaşă, respectiv Occidentul muribund, care a primit prădătorii la el în casă şi nu încetează să-i hrănească nici măcar când e sfâşiat de ei.

E periculos să le arăţi unor oameni care, de mii de ani, nu ştiu decât de frica bâtei că tu ai interzis bătaia.

Şi e absolut necesar să ţii minte că ei se folosesc exclusiv de Dublu Gând şi de Newspeak în relaţia cu tine, idiotul european.

*

Counter instalat la 11 iulie 2022


LES FILMS DE CANNES À BUCAREST

Friday, October 24th, 2014

FOXCATCHER

Filmul semnat de americanul Bennett Miller, care a luat premiul pentru regie la ediţia 2014 a festivalului de la Cannes, prezintă interes din motive ce n-au prea mult de-a face cu arta ori meşteşugul regizoral.

El este relatarea/reconstituirea fidelă a unui fapt divers care, la vremea lui, a ţinut mult timp pagina întâi a ziarelor: în ziua de 26 ianuarie 1996, John Éleuthère Du Pont, co-proprietar al giganticului concern cu acelaşi nume (armament, industrie chimică etc. etc.), l-a împuşcat mortal pe Dave Schultz, campion olimpic şi mondial la lupte libere, găzduit pe proprietatea sa de 3,2 kmp din Delaware, USA.

Cel care părea doar un excentric bogătaş homosexual s-a dovedit în cele din urmă a fi fost un psihopat periculos. Diagnosticul de schizofrenie paranoidă care i s-a pus după arestare l-a scăpat, probabil, de pedeapsa capitală.

Adevăratul J. E. Du Pont, mort în detenţie, la 72 de ani, în 2010, este reînviat în acest film cu o fidelitate mecanică gen Musée Grévin. Punctul forte al prezentei montări este meticulozitatea reconstituirii, începând de la mască, de la aspectul fizic al interpreţilor (Steve Carell, Channing Tatum, Mark Ruffalo), care seamănă incredibil cu modelele lor din realitate.

Restul, adică interioritatea personajelor, resorturile psihice care le fac să se manifeste aşa cum vedem pe ecran, e de o perfectă banalitate şi previzibilitate. Ai senzaţia că vei afla mai multe despre multimiliardarul condamnat pe viaţă şi despre sportivii sponsorizaţi şi antrenaţi de el (căci omul avea şi ambiţia de a se împăuna cu medalii olimpice, dacă nu ca titular, atunci măcar ca antrenor) din manualul de psihiatrie. Sau că personajele sunt simple portrete-robot realizate conştiincios din dispoziţia unui procuror.

La fel ca în cazul celei mai comune, mai banale ştiri de presă, nucleul faptic în sine prezintă un mai mare interes, e mai relevant decât ipostazierea lui, zis artistică, de aici.

După cum se vede, mai nou, Cannes-ul premiază producţii gen Discovery, Animal Planet ori National Geographic TV. Aşa aş fi zis dacă nu mi-ar fi trecut prin minte, în ultima clipă, că, de fapt, regizorul acesta poate a vrut să transmită un mesaj prin intermediul reconstituirii sale anoste. Poate a vrut să ne spună că o ţară unde un grangure de mărimea asta poate intra în puşcărie şi rămâne acolo pe veci nu e o ţară oarecare – ci una cu adevărate, serioase principii morale.

Mai ştii?


http://en.wikipedia.org/wiki/Du_Pont_family
http://murderpedia.org/male.D/d/dupont-john-photos.htm

http://freestampmagazine.com/2014/04/24/auction-classic-british-guiana-collection/

http://www.dupont.ro/

LEVIATAN

Încercările de decriptare a acestui film lung şi trist au fost interesante. Pe mine aş zice chiar că m-au făcut să zâmbesc. De pildă, o conaţională a regizorului amintea de pasajele din Vechiul Testament unde se întâlneşte numele Leviatan; în vreme ce un comentator anglosaxon se referea la Leviathan de Thomas Hobbes, titlu obligatoriu în memoria culturală a oricărui om educat (a oricărui absolvent de liceu umanist, era să zic, dar a fost aproape să-mi muşc limba, gândindu-mă la starea învăţământului actual, de la noi – şi nu numai de la noi…) Mde, fiecare cu ce-a avut la îndemână, în bagajul său, fiecare cu ce-a citit şi a învăţat la şcoală…

Cât or fi ruşii de bisericoşi, dar în filmul lui Andrei Zviaghinţev e vorba în primul şi în primul rând despre Leviathanul filosofiei politice iluministe, adică despre Stat. Despre statul autoritarist al lui Putin, contemplat de la nivelul a ceea ce se cheamă „administraţie publică locală”, adică al Mafiei, cu uneltele sale seculare (gorilele, trupele de şoc) şi spirituale (clerul).

Contrar aparenţelor, faptele – descrise de-a dreptul gazetăreşte aici – nu se petrec la Bacău şi nici la Focşani, ci undeva în nordul Rusiei, într-o pustietate pitorescă de pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, cu balene trecând agale în larg şi cu un impresionant schelet de balenă pe plajă.

Baronul local, primarul beţiv şi brutal din îndepărtata localitate arctică (Roman Madianov), a pus ochii pe casa şi gospodăria unui oarecare Kolea (Aleksei Serebreakov), amplasate cum nu se poate mai convenabil pentru o investiţie turistică. S-ar putea face ceva absolut profitabil în locul acela dăruit cu o vedere superbă asupra mării, îşi zice el – şi procedează în consecinţă. Cu ajutorul unor tertipuri legale dintre cele mai simple şi uzitate (nu numai în Rusia), cel vizat rămâne fără casă şi cu datorii la Fisc de câteva milioane de ruble.

Odată ajunşi aici, dăm, în fine, şi de celălalt Leviathan, cel din Cartea lui Iov. În scurt timp, peste Kolea, victima mânăriilor, un mecanic auto tânăr, prezentabil, căruia s-ar zice că nimic nu-i lipseşte, se abat toate nenorocirile: îşi pierde tot avutul, îşi pierde nevasta (Elena Liadova), care-l înşeală cu avocatul (Vladimir Vdovicenkov) venit de la Moscova să-l apere, de altfel, fost coleg de armată cu el. Apoi, ea se sinucide, Kolea e acuzat de uciderea ei – şi în cele din urmă, condamnat. Toate astea, pe fond profund alcoolic, ca să zic aşa – incredibil câtă votcă se bea în acest film.

Intriga aceasta stufoasă (ziceţi-i „complexă” dacă aşa vă sună mai bine) a luat, acum câteva luni, premiul pentru scenariu la Cannes. Asta, fiindcă, fără îndoială, vădeşte calităţi prozastice. Întrepătrunderea celor două poveşti, a celor două planuri narative, a familiei lui Kolea şi a Puterii, respectiv a primarului corupt până-n măduva oaselor, şantajabil şi şantajat, dar indestructibil, cu toţi colaboratorii şi supuşii săi, şeful poliţiei, preşedinta tribunalului local, mardeiaşii, preoţii, este, însă, asezonată cu vreo trei discursuri interminabile, care lungesc filmul cu câteva minute bune, să nu zic un sfert de oră. Ce-i drept, ele rimează într-un mod nostim: cele două sentinţe citite în pas alergător de judecătoare în sala tribunalului şi predica rostită la slujba duminicală de duhovnicul suspus al primarului mafiot în faţa unor enoriaşi care pleacă, apoi, in corpore de la biserică, într-o lungă coloană de 4×4 scumpe. Privite în simpla lor înşiruire, necomentată, ele au oarece haz, unul cam deprimant, ce-i drept. Dar, pe de altă parte, eu zic că am fi priceput despre ce-i vorba chiar dacă n-ar fi fost atât de lungi.

Ceea ce mai frapează, încă, este castingul. Maniheismul distribuţiei este absolut. Cele trei personaje din tabăra perdantă, cele care sunt chinuite, suferă şi mor, sunt extrem de prezentabile, iar celelalte, împilatorii lor, de o urâţenie fizică frapantă. De parcă pe unii i-a pictat Rafael, iar pe ceilalţi, Hieronymus Bosch.

În rest, un personaj deloc neglijabil e aici peisajul, splendid în austeritatea sa nepământeană.

http://www.palacefilms.com.au/leviathan/

THE SEARCH

Filmul lui Hazanavicius spune povestea unui băiat cecen de nouă ani care, în 1999, şi-a văzut părinţii omorâţi de armata rusă şi, de teamă că el şi fratele său în vârstă de câteva luni vor avea aceeaşi soartă, pleacă în pribegie. După ce îşi abandonează frăţiorul pe pragul unei case de ţară în care aude vorbindu-se în limba cecenă, el bate drumurile ţării sale distruse, împreună cu mulţimile de refugiaţi, în căutarea unui adăpost. Sau, mai degrabă, oriunde, dar cât mai departe de uniformele ruseşti. Când le vede, o rupe instinctiv la fugă. El nu mai ştie nimic de sora lor mai mare, dispărută şi ea, în haosul şi nebunia generală a războiului.

În cele din urmă, copiii sunt recuperaţi de către oamenii misiunilor umanitare ale Uniunii Europene. Una dintre aceştia este tânăra Carole (Bérénice Bejo), care îl îndrăgeşte pe micul orfan rătăcitor, îl adăposteşte în apartamentul ei şi e hotărâtă să îl adopte. Printr-o fericită întorsătură a sorţii, din categoria celor care sunt incredibile, neverosimile, dar se mai întâmplă, în final, sora mai mare (Zukhra Duishvili) dă de urma fraţilor ei şi astfel, familia, câtă mai e, se vede reunită.

Filmat, în mare parte, în Georgia, actualul The Search preia fidel trama filmului cu exact acelaşi titlu al lui Fred Zinemann, din 1948, în care era vorba despre un copil ceh supravieţuitor al Auschwitz-ului (detalii, la http://www.cinemarx.ro/filme/The-Search-The-Search-38285.html).

Pilonii de rezistenţă ai peliculei sunt interpreţii – şi de partea cealaltă, în contrast şocant cu aceştia, atmosfera, mediul, peisajul, respectiv imaginile care par a proveni din înregistrări autentice de pe front. (Nu-mi pot închipui cum a ajuns Hazanavicius să filmeze din imediata apropiere, de la doi-trei metri, coloanele de tancuri şi blindate ruseşti.)

Cât despre interpreţi, cel mai ataşant, desigur, este Abdul-Khalim Mamutsiev, băieţelul despre care nu ştim dacă nu cumva reproduce un fragment din propria-i biografie. Prezenţa şi interpretarea lui se află, aici, la nivelul lui Jackie Coogan în Puştiul, celebrul film al lui Chaplin (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Chaplin_The_Kid_edit.jpg).

Ceea ce bănuiesc că ar fi în plus faţă de filmul din 1948, pe care regret că nu l-am văzut, este vizavi-ul: povestea spusă din partea cealaltă a oglinzii. Adică, văzută prin ochii şi prin intermdiul lui Kolea (Maksim Emelianov), soldatul rus care a luat parte la uciderea părinţilor celor trei copii şi a filmat-o cu o videocameră Hi8. Kolea, liceanul de 19 ani săltat de miliţie de pe stradă fiindcă e găsit cu marijuana în buzunar, înrolat drept pedeapsă în armată şi trimis pe frontul din Cecenia, se „căleşte” cu ajutorul bătăilor crunte încasate de la superiori şi colegi cu vechime, al drogurilor şi băuturii, transformându-se într-un soldat model. Adică unul care omoară civili şi, dacă simte vreo nelinişte cu ocazia asta, e îmbărbătat de colegii săi, care-i spun că toţi cecenii sunt terorişti.

Filmul lui Michel Hazanavicius (a cărui familie provine din spaţiul ex-sovietic) este, s-ar zice, un remake în răspăr, o imitaţie polemică. El ne spune, într-un mod cât se poate de transparent, că lucrurile care se întâmplau, în Germania nazistă şi la care se referea Zinemann, se întâmplă şi astăzi, când nu mai există nazism. Dar ceva, de existat, există. Asta-i clar.

http://www.zimbio.com/pictures/YyxY77JO7YS/Search+Photo+Call+Cannes/t_E0PubQxHN/Berenice+Bejo

http://www.agerpres.ro/cultura/2014/10/25/festivalul-les-films-de-cannes-a-bucarest-deschis-cu-proiectia-filmului-the-search-in-prezenta-regizorului-11-37-15

http://www.filmedefestival.ro/2014/program-2/

&

UN ECOU:

Stimate domnule Predescu,

.   .   .   .   .   .   .

Vă citesc cu mare plăcere articolele, de fapt eseurile, chiar dacă nu am postat niciun comentariu. Acum, însă, m-a impresionat similitudinea faptelor descrise în comentariile asupra filmelor prezentate la Cannes şi subiectul, ca să zic aşa, “halucinant”, în trend cu titlurile unor ziare de scandal, al unei cărţi pe care am descoperit-o şi pe care o lecturez, aş zice, cu mare atenţie, că plăcere n-aş putea spune.

Cartea se numeşte RUSIA LUI PUTIN de Anna Politkovskaia, apărută la editura Meditaţii, Bucureşti, în 2008. Vremurile nu se schimbă…

În aşteptarea noutăţilor de la Ciocu’mic,

Să auzim numai de bine,

Olga Badea

6 noiembrie 2014

&

EPILOG :

http://touch.latimes.com/#section/-1/article/p2p-82514476/ ,

http://www.reuters.com/article/2015/01/16/us-russia-leviathan-idUSKBN0KP1JC20150116

Counter instalat la 01.05.2023