Posts Tagged ‘Luminita Gheorghiu’

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

Counter instalat la 22.11.2022



free website counter

Grid Modorcea. ÎNCREMENIREA ÎN PROIECT

Thursday, August 29th, 2013

Citisem de la New York despre filmul Sunt o babă comunistă (2013), prezentat cu mare tam-tam ca o comedie, în stilul deşănţat al producătorului MediaPro, care, cu ProTv în frunte, îşi bat joc de 23 de ani fără ruşine de un popor prea răbdător, creând o nouă Românie, o Românie de fraieri, de patibulari manipulabili. De aceea, cum am revenit în ţară, am căutat să văd acest film, dar fără prea mare entuziasm, aşteptându-mă să fie în stilul manelist cunoscut, aşa cum îl prezintă şi titlul, în băşcălie deterministă.

Dar realitatea m-a contrazis. În primul rând că am văzut filmul cu doar încă trei spectatori în sală. La Patria, o sală cu peste o mie de locuri. Publicul format de ProTv nu gustă aşa ceva, adică o dramă, cu accente tragice. Românii nu vor să se vadă într-o oglindă fidelă, ei preferă să fie aburiţi, minţiţi.

Un astfel de film îi deziluzionează. Fiindcă este un film despre deziluzii, despre lipsă de ideal, despre încremenire. Luminiţa Gheorghiu, care joacă personajul principal, “baba comunistă”, numită Emilia, este filmată cu figura împietrită, este surprinsă adesea privind în gol, mută. Ca Fefeleaga.

Regizorul filmului, Stere Gulea, ar fi putut să facă racorduri cu această stare eternă a românilor, ba chiar cu teoria fatalismului lui Conta. O fatalitate de neînţeles bântuie asupra istoriei noastre, surprinsă perfect de marii scriitori, de la Eminescu la Sadoveanu.

O lume încremenită, o lume în aşteptare, aşa cum aflăm la un moment dat din dialogul dintre Emilia şi Ţucu (Marian Râlea), soţul babei. Ea îl întreabă pe stradă, privind la un grup de oameni: “Ce fac ăştia aici?”. Şi el îi răspunde: “Aşteaptă. Ce dracu’ aşteaptă?”

Au aşteptat să cadă Ceauşescu. Acum aşteaptă să cadă Băsescu. Ieri Iliescu… şi tot aşa.

Din aşteptare în aşteptare. În acest fel, însăşi revoluţia este anulată, e fără sens. De altfel, românii manipulabili au demonstrat că se pricep minunat de bine să compromită orice. Au compromis comunismul, apoi neocomunismul, zis şi capitalismul în zdrenţe, de ce nu ar compromite şi revoluţia?

De fapt, totul este compromis aici. În primul rând omul. Un om manevrabil, needucat, patibular, nu are nici o şansă să fie om.

.   .   .   .   .   .   .

Era şi timpul să vină un regizor din vechea gardă şi să reabiliteze ideea de intelectual.

Stere Gulea a făcut filmul ca un intelectual care nu comite un hiatus istoric, care priveşte istoria cu seriozitate, ca pe un proces. Tinerii cineaşti s-au tot străduit să facă “procesul comunismului”; nu au reuşit, fiindcă l-au privit în băşcălie, iată că a venit acum timpul să li se facă lor un proces. În Sunt o babă comunistă există o echipă de filmare tânără care face un film despre Ceauşescu, despre epoca lui. Şi se caută “actori” (martori).

Este găsită baba, renumită că a fost comunistă. I se spune chiar să vină şi cu carnetul de partid, pe care ea îl păstrase. Şi unde? În spatele unei icoane a Maicii Domnului. Pentru ea, carnetul de partid este tot atât de sfânt ca şi o icoană. Şi Stere Gulea nu tratează nici o clipă în băşcălie condiţia personajului său. Fiindcă în România există încă milioane de oameni ca Emilia. Nu poţi să-ţi baţi joc de ei, aşa cum fac alde Mungiu et co. băşcălie de părinţii lor!

Noii cineaşti se inspiră din Epoca de Aur, dar o tratează patibular. Nu o privesc cu luciditate.

Singura greşeală a lui Gulea este că momentele retro, flash-back-urile eroinei, le tratează alb-negru, când pentru ea au fost color. Dimpotrivă, ceea ce se întâmplă cu fata ei, Alice (Ana Ularu), este alb-negru. Ea e căsătorită cu un canadian, cu care a venit acasă, în România, la părinţii ei. E însărcinată. Dar din dialogul cu soţul ei reiese că o duc foarte prost, că el e campion în materie de proiecte ratate. Bătrânii îşi dau seama de adevăr. Şi ei vor face un efort suprem, îşi vând apartamentul, ca să-i ajute pe copii, iar ei se mută la ţară, unde aveau o casă, pe care antreprenorul, cu o figură de chinez, refuză să o cumpere, preferă apartamentul din oraş (Călăraşi). Acţiunea filmului nu se petrece la ţară, cum fals îl prezintă producătorii pe Internet. Atmosfera din apartament poate părea ca la ţară, cu mese pline de produse ţărăneşti, dar orăşenizarea se vede pe chipul personajelor. Luminţa Gheorghiu şi Marian Râlea dau o notă de demnitate lumii lor, României, aşa cum a făurit-o generaţia lor de comunişti. Există şi o dispută între mamă şi fiica ei, care nu înţelege “ce a făcut comunismul pentru tine?” Mama îi răspunde foarte serios: “Fabrici şi uzine”. Pe care capitalismul de azi nu le-a construit. Iar leit-motiv este fabrica în care ea a lucrat, acum în paragină, ca în pânzele lui Leonardo Silaghi, dar pe care partea introspectivă o aduce în prim-plan. O transformă în “nostalghia” în care trăiesc mulţi români. Aceasta e partea colorată a filmului, pe care însă regizorul o prezintă în secvenţe alb-negru. Ele însă nu pot fi alăturate scandărilor şi parăzilor ceauşiste, tot în alb-negru, cu adevărat odioase.

Tratarea este în cheie realistă. Rezultă o carte de vizită a românilor deloc roză, desfigurată, cu personaje aşijderea. Parcă vezi un documentar despre Burkina Faso. O realitate ca o ruină, ca o dărâmătură. Aşa cum arată strada de azi a României, cu gropi, veşnic desfundată. Singurul element simbolic ar fi privirea de Fefeleagă, împietrită, a Luminiţei Gheorghiu.

Abordarea acestui subiect de către regizorii tineri ar fi dus la parodie. Cred că e o performanţă în filmul românesc post-decembrist când realitatea de ieri şi de azi a României nu este parodiată, poate cu excepţia secvenţei când Ţucu îi prezintă ginerelui său statuile eroilor români, de la Mihai Viteazul la Ferdinand şi Carol al II-lea. Nu există în România nici un oraş, nici un loc unde aceste statui să fie împreună.

E un film trist, fără şansa de a fi văzut aşa cum merită, de cât mai mulţi spectatori, e un film moromeţian, în sensul creat de Stere Gulea, care, în ecranizarea sa, a văzut în cenuşiu lumea atât de vie, de colorată, a satului lui Preda. Şi aici e la fel, o lume în alb-negru, plată, moartă, încremenită, fără sens. Nu cunoaştem romanul lui Dan Lungu, după care s-a inspirat Gulea, dar e sigur că el a făcut modificări de sens.

“Încotro mergem noi, Niculae?”, era întrebarea din finalul filmului Moromeţii (1988), care rămâne şi aici, numai că ea sună astfel: “Da’ eu ce rol joc?” E singura dată acum, la sfârşit, când cele două personaje, moşul şi baba, care merg şi ele în niciunde, în ceaţă, râd. E replica lui Ţucu, care îi întrebase astfel pe tinerii cineaşti, de mai multe ori, dar ei nu ştiu ce rol joacă el. Îi dau să îmbrace un costum ţărănesc, stilizat, şi-l trimit să aştepte în maşină. Acesta este procesul Noului Val, despre care spuneam. Cei ce mungesc la noul film românesc nu ştiu ce rol joacă oameni atât de serioşi şi profunzi ca Emilia. Tinerii cineaşti îşi îmbracă personajele în ţărani şi fac băşcălie de ei. Şi zic: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”

Nu există, cred, nici o speranţă ca acest film să fie o lecţie pentru noii cineaşti. Nu se va întâmpla nimic. Aici e locul unde nu se întâmplă nimic, ca în romanul lui Sadoveanu. Aceasta este şi natura împietririi. Vorba lui Călinescu, românii sunt împietriţi în proiect.

Şi recenta premieră, Sunt o babă comunistă, constituie excepţia care demonstrează că majoritatea cineaştilor români, de ieri şi de azi, sunt împietriţi, adică nu au avut şi nu au nici un vis, nici un mare proiect, nici o obsesie adevărată, să realizeze filme după mari idei, după cărţi sau fapte istorice însemnate. Nici un film post-decembrist nu are o asemenea ambiţie, cineaştii dovedind că sunt un fel de cociobari, fac ce apucă, nu sunt intelectuali adevăraţi, care ar trebui să fie pătrunşi de idealuri, să aibă nelinişti creatoare de anvergură. De aceea, şi filmul românesc nu are un ţel, o unitate, este făcut la întâmplare.

Majoritatea cineaştilor sunt tributari Epocii de Aur. Ei se inspiră nesăţios din realitatea comunistă, când realitatea actuală, neocomunistă, este mult mai tragică şi comică decât a fost vreodată România. Nu-i inspiră înălţarea proştilor şi degradarea economică şi spirituală a românilor, realitatea patibulară, decât în măsura în care pot să producă reacţii comandate, anti-româneşti.

Sunt o babă comunistă nu este un film anti-românesc, deşi este puţin anacronic pentru mintea noilor făcători de filme, fiindcă are ca mesaj vechea vorbă “Era mai bine când era mai rău”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com