Dan Predescu. CÂT TIMP SUNT VIU

La marginea orașului vechi începea cimitirul de mașini. Privind grămezile de table multicolore, m-am gândit că ”cimitir” nu e cea mai potrivită denumire pentru tot acest bâlci. Venisem să fac câteva fotografii ale acestui loc, orice s-ar spune, neobișnuit. Caroseriile desfigurate și piesele, câteodată enorme, de metal pot avea înfățișări bizare, o știam bine. Fotografiasem odată o albie de tablă scofâlcită care, privită din unghiul ales de mine, semăna cu Voltaire. Luasem un premiu pentru fotografia aceea.

Dar simpatia mea pentru metalul torturat era mai veche. Pop art? Tinguely? Calder? Poate, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aiurelile, fie și amuzante, ale câtorva indivizi neurastenici ori drogați m-au făcut să particip la suferința barelor contorsionate de metal ieșind din ruinele ucrainene. Mă gândeam la toate astea privind grimasele tragicomice ale fostelor automobile.

Chiar în fața mea se deschise o portieră rămasă ca prin minune intactă – și un tânăr elegant coborî dinăuntru.

Mă privea în ochi. Am simțit un fior, deși omul avea o expresie binevoitoare.

- Bine ați venit. Vreți să fotografiați?

Am dat din cap a încuviințare.

- Foarte bine. Eu sunt inginerul-șef.

Am dat mâna cu el și am schițat gestul de a-mi căuta actele.

- Lăsați, a dat el din mână de parcă ar fi știut ce vreau să fac. Aici nu-i nevoie de legitimație. Să mergem.

- După dumneavoastră, am spus.

Începeam să mă simt uluit. Treceam cu ușurință prin cotloane de metal care-mi păruseră accesibile doar șoarecilor. Dar tocmai șoarecii n-aveau ce căuta printre tablele astea. Ar fi murit de foame.

Ceea ce crezusem că e o aglomerare amorfă de resturi metalice se dovedea a fi, în ciuda vitezei cu care o înregistram, o arhitectură bine închegată. M-am temut că o să mă coc sub tablele aflate în bătaia soarelui de vară, dar, ciudat, înăuntru era răcoare. Mi-am ridicar gulerul.

Inginerul șef îmi aruncă o privire amuzată.

- Dumneavoastră nu vă e frig? l-am întrebat.

- Sunt obișnuit. De altfel, temperatura e constantă.

- Tot timpul? Iarna trebuie să fie ca la Polul Nord.

- Aici nu există iarnă.

Am zâmbit acru. Avea un umor cam negru inginerul. Și în definitiv, în ce fel de buncăr voiam să intrăm? Era clar că cimitirul de mașini nu e decât camuflaj pentru uzina asta subterană, sau ce-o fi ea, din care încă nu văzusem nimic. Iar dacă era un obiectiv atât de secret, cum de fusesem invitat înăuntru, ba încă și cu aparatul fotografic?

Începeam să mă lămuresc: inginerul ăsta simpatic n-are altceva de făcut decât să mă atragă înăuntru, unde îmi imaginam că mă așteaptă niște băieți zdraveni, hotărâți să afle cu orice preț motivele reale ale hoinărelii mele prin cimitirul de mașini.

Mergea cu un pas înaintea mea. Mi-am propus ca, de îndată ce voi găsi un pietroi sau o piesă

metalică aruncată pe jos, s-o înșfac și să-l pocnesc cu ea, apoi s-o rup la fugă îndărăt. L-am privit atent: costumul său elegant avea un aspect scorțos, cam ca salopetele pompierilor. Trecând pe lângă un perete, se lovi ușor și făcu zgomot care mi s-a părut mult prea puternic pentru galeria în care ne aflam. Își șterse mâneca și auzii din nou hârșâitul acela metalic, asemănător cu al pașilor noștri pe podeaua de tablă.

- Costumul dumneavoastră sună așa?

- Da. De ce vă mirați? E dintr-o țesătură de aluminiu.

Eram tot mai uluit, dar n-am apucat să-l mai întreb nimic, frapat acum de altceva: se auzeau voci, glasuri omenești.

- E de necrezut, am halucinații, sau ce…?

- Ce anume?

- Să nu râdeți de mine. Se aud voci prin blindajul ăsta.

- Păi aici sunt oameni, puteți să-i vedeți.

Îmi arătă cu degetul o deschizătură în perete. Prin ea se zărea un fel de grotă metalică, în mijlocul căreia se afla un televizor, iar în fața acestuia, pe o sofa, un bărbat și o femeie.

- Dar… ce fac ei acolo?

- Cum ”ce fac”? Trăiesc!

- Aici sunt oameni? vreau să spun, aici se trăiește?

- Evident. O lume fără oameni nu există. Oamenii feresc lumea de rugină. Ei o duc mai departe. Ei construiesc.

Am privit prin alte câteva deschizături, prin câteva ferestre mai bine zis (de fapt, îmi vine să le numesc ambrazuri). Oamenii munceau, mâncau, citeau, făceau dragoste, se certau și încă vreo câteva alte lucruri, nu prea multe.

- Haide, zise nerăbdător inginerul. Ați privit destul.

Coborîrăm două trepte. Apoi, drumul făcea o cotitură, iar după colț se afla un automobil vechi.

- Mai avem o bucată bună. Urcați-vă.

Inginerul conducea atent printr-un labirint de străduțe metalice pustii și întunecoase.

- Sunt multe mașini aici?

- Toți oamenii au câte una, spuse el tare. Apoi încet, aproape șoptit: dar nu prea e benzină, avem un pic de criză.

Și din nou tare:

- Și câte un televizor și câte un calculator și câte un frigider… și altele de genul ăsta. O să aveți și dumneavoastră.

- Opriți! Eu mă întorc!

Inginerul zâmbi trist.

- Credeți că mai e posibilă vreo întoarcere? Și unde vreți să vă întoarceți?

- Afară! La soare!

- Nu există soare. Căldura omenească ține locul vreunui așa numit Soare. Fără căldura asta n-ar mai exista nimic, totul ar fi rugină.

- Dar unde mă duceți?

- Într-un loc care a început  să ruginească.

- Dar ce caut eu acolo?

- Alungi rugina. Prezența ta (renunțase la ”dumneavoastră”) va face dintr-un loc sumbru unul plin de lumină. Omul e măsura tuturor lucrurilor. Fără Oameni, Lumea s-ar prăbuși – citeai majusculele în glasul inginerului.

- Dar lumea asta e un cimitir de mașini!

- Eronat. Nu există așa ceva. ”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Și de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”

L-am privit. Chiar arăta ca o grămadă de rugină. Un maldăr de fier vechi citându-l pe Donne, o cochilie uscată și sfărâmicioasă dându-se drept ființa vie, fragilă și prețioasă, care făcea odată perle!

- Bine, dar toate astea arată ca niște peșteri, am mai zis eu.

- Nu mai fiți dumneavoastră așa platonician, a revenit el la persoana a doua plural. Să nu uitați că peșterile acestea sunt legate între ele. E un lanț infinit de peșteri. În care se află oameni, nu uitați asta! Oamenii sunt mândri de a fi Cariatidele și Atlașii care susțin bolta peșterilor astea!

- Dar eu nu vreau să fiu statuie! Cel puțin, cât timp sunt viu! Nu pot, nu vreau!

- Cu toții suntem asemenea statui. Dumneavoastră veți fi plasat mai departe decât toți ceilalți. Pentru că sunteți ultimul sosit.

Și ne-am continuat drumul.

.

După ce am ieșit de acolo, mi-am developat filmele. …Erau goale. Virgine. Îmi venea să le calc în picioare, cu aparat cu tot.

Dar mi-a trecut repede – și am înțeles și am început să râd: lumea aceea, în care imobilismul trecea drept eternitate, nu reușea să lase nici cea mai palidă amintire, nu reușea să dureze – decât doar în somnul meu agitat.

Counter instalat la 04.05.2023


Tags:

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.