Ciocu-mic.Ro

Cine-o îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii

(folclor)

Încă n-am văzut Aferim. Deci n-o să vorbesc despre acest film al lui Radu Jude.
Dar am citit câte ceva despre el.
Din capul locului, ţin să spun că nu-mi plac telectualii (şi în special telectualii, vezi Doamne, cinematografici, cu patalamale) care scriu „cinemaul”. Fiindcă fac să ne sune-n cap ceva de genul „cinemaul mi-a luat maul”, ceea ce rimează mai degrabă cu nişte băieţi de la colţul străzii, gen Mircea Badea Frânaru, decât cu donşoarele ce-şi dau cu docta părere pe Facebook, cu privire la acest subiect.
…Dar să nu divagăm.
Aşa cum am mai spus şi altădată, ghinionul şi nenorocirea ţării ăsteia constau în rahatul prea mare coroborat cu preşul prea mic. Respectiv, în excesul de muşte pe căciulă. Una din muştele astea supraponderale este reaua conştiinţă a românului verde care i-ar vrea morţi pe toţi străinii, dar se înfurie rău când cineva îl face xenofob, rasist etc.
Vorbind despre acest film care a apucat să ia şi un premiu în străinătate, conferenţiarul universitar Doru Pop se enervează fiindcă << Populat cu întrebări retorice de genul „e ţiganii oameni?” ori descrieri jignitoare de gen „jidovii sunt dobitoace”, discursul altfel impecabil reconstruit lexical eşuează în locuri comune şi truisme neverosimile. >>
Vasăzică, domnului conf. univ. aprecierile referitoare la ţigani şi la evrei îi par neverosimile. Ba şi mai bine, “truisme neverosimile”.
E nevoie de o inocenţă cu adevărat universitară, că altfel nu ştiu s-o numesc, ca să aglomerezi în doar două cuvinte un nonsens bubuitor şi o prejudecată rasistă. Păi, domnu conf, un truism nu e niciodată neverosimil, ba e chiar culmea verosimilităţii, fiind doar adevărul pur, în toată splendoarea banalităţii sale. “Zăpada e rece” – ăsta e un truism, par egzamplu. Şi e atât de adevărat încât nimeni n-o să zică vreodată că n-ar fi aşa.
Dar, pe de altă parte, când îţi scapă porumbelul şi numeşti prejudecăţile xenofobe şi rasiste despre care e vorba în film “truisme”, adică adevărate şi anume, banal de adevărate – atunci, da, avem într-adevăr o problemă. Nu în filmul lui Jude, ci în mentalitatea domnului Pop de la Cluj, care scrie în Adevărul.
Gura păcătosului adevăr grăieşte. Până de curând, până chiar de foarte curând, comentariile antiţigăneşti şi antisemite erau frecvente pe forumurile ziarelor, inclusiv pe al ziarului Adevărul. Mulţi băieţi ingenioşi din presă îşi făcuseră o specialitate din a le provoca, din a le ridica mingea la fileu. Acum un an-doi, ele chiar erau “locuri comune”, cum pe bună dreptate le numeşte dl. conf. univ. În toate ediţiile online ale principalelor ziare româneşti.
Interesant e că ele au dispărut dintr-odată, exact în clipa când puşcăriile noastre s-au umplut cu grangurii din marea politică a ţării. De la Adrian Năstase până la ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, ministrul de finanţe Vâlcov.

Adevăr grăiesc dumneavoastră, România e ţara coincidenţelor subtile.

http://adevarul.ro/news/societate/excesul-ideologie-dauneaza-grav-cinemaului-1_55054eec448e03c0fd920e60/index.html

http://www.buciumul.ro/2015/02/07/marius-oprea-il-da-in-judecata-pe-tismaneanu-antisemit-este-o-acuzatie-prea-grea-ca-sa-o-trec-cu-vederea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-19626668-filmul-aferim-fost-lansat-oficial-cinematografele-din-romania.htm

mai vezi şi http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Un-film-palimpsest-despre-supunere-sociala*articleID_31619-articles_details.html

www.easy-hit-counter.com

Mulţime de debuturi în proză, în ultimii zece-douăzeci de ani. Cam toate, pe acelaşi tipic şi cu acelaşi subiect: cum mi-am luat-o pentru prima oară la labă. Şi ce emoţii îmi trezeşte amintirea asta.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

Acum douăzeci de ani, eram producător executiv la studioul de filme de scurt metraj al Ministerului Culturii. Printre altele, noi trebuia să realizăm, pe atunci, un fel de jurnal de actualităţi din activitatea ministerului.

Prin urmare, într-o după amiază am fost trimişi la Palatul Elisabeta, ca să filmăm deschiderea oficială a unei reuniuni a miniştrilor culturii din ţările dunărene. Şi erau de faţă vreo opt, dacă-mi aduc bine aminte.

Iar noi, echipa de filmare (singura prezentă, de altfel), eram următorii : operatorul, electricianul, sunetistul, şoferul – şi cu mine, bineînţeles.

Discursurile şi celelalte solemnităţuri au avut loc în sala mare de la intrare. În sala următoare, era pregătit bufetul, care urma să fie devorat după cele cam zece alocuţiuni (şi dacă vă închipuiţi că vreun Ministru al Culturii dintr-o ţară dunăreană e concis şi lapidar când se trezeşte cu microfonu-n braţe…)

Mă aflam, deci, lângă operator, iar discursurile de-abia ajunseseră pe la numărul trei sau patru, când m-am trezit că şoferul nostru îmi şoptea la ureche :

- Şefu’, sunt douăşpatru de tartine cu icre negre…

Nu ştiu dacă, dat fiind contextul, mă va crede cineva, dar sunt gata să-mi dau cuvântul că eu nu m-am atins de vreo tartină de protocol.

Ştiu doar că la miniştri n-a mai ajuns nici una.