Am postat chestiuţa de mai jos pe pagina de Facebook a lui Radu Aldulescu, care, acum, e într-o situaţie gravă. A fost dat afară din cămăruţa pe care o ocupa în casa de pe strada Nicolae Golescu, din spatele magazinului Eva de pe bulevardul Magheru, aparţinând Primăriei Capitalei – însă pe care Uniunea Scriitorilor o avea în folosinţă din, vorba aia, moşi strămoşi, contra unei chirii modice. Din motive pe care prefer să le ignor, stăpânii Uniunii Scriitorilor din România, care până mai ieri îl ridicau în slăvi, s-au hotărît să se descotorosească de el. Şi pentru asta, au fost în stare chiar să renunţe la un bun pe care USR, în fapt, îl poseda de 50 de ani – şi fără să fi existat vreun indiciu că Primăria ar fi intenţionat să schimbe, cumva, această situaţie.
Adică, au renunţat fără motiv avuabil la un bun al USR, ca şi cum ei l-ar fi moştenit de la mămicile lor. Şi după cum se vede, membrii USR n-au nimic de zis cu privire la asta.
În ce-l priveşte, primarul Capitalei a declarat presei că intenţionează să nu-l evacueze pe Aldulescu. Nu mai ştiu dacă s-a ţinut ori ba de cuvânt, dar nimic nu garantează că el va intenţiona acelaşi lucru la anul, pe vremea asta. (Mai exact, la anul, Bucureştiul va avea un alt primar.)
- - - - - - - - - - - - -
Ce mai faci, Radule? < Viaţa bate într-adevăr ficţiunea, uneori pînă într-atît încît s-a întîmplat să cunosc fapte de viaţă pe care practic nu le-am putut integra în romane, fie şi serios ajustate ficţional, din pricina neverosimilului lor. > Adevăr grăit-ai: chestie mai neverosimilă ca asta pe care ţi-au făcut-o alde Daniel Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu-SLAST, în prag de iarnă, chiar că n-am mai văzut. Nu ei ţi-au dat un premiu mai deunăzi? ori nu mi-aduc eu bine aminte?
Auzi: cică romanele tale le-a scris un salvamar. Dezamăgire şi adâncă întristare printre prieteni şi cunoştinţe, cari te ştiau de Salvamont…
- - - - - - - - - - - - -
Post scriptum
Se tot întreabă lumea întreagă, de la telespectator cu cinşpe grame de creier la ditamai savanţii, ce-o fi în mintea nebunilor care se aruncă în aer, a jihadiştilor sinucigaşi.
Eu zic că, în principiu şi păstrând proporţiile, e cam acelaşi lucru ca şi în mintea oamenilor de bine care renunţă la un bun aflat în folosinţa lor perpetuă (şi practic, gratuită) numai pentru a se răzbuna pe cineva. În cazul de faţă, pe un scriitor de mare succes, ale cărui cărţi îi îmbogăţesc doar pe editori (POLIROM / CARTEA ROMÂNEASCĂ) – şi ştiind bine că acela n-are unde se duce dacă ei îl lasă pe drumuri.
Apropo: oare cum or fi arătând contractele editoriale încheiate cu Radu Aldulescu ? M-ar amuza să arunc o privire în direcţia aceea.
NOTĂ: editura Cartea românească aparţine Uniunii Scriitorilor din România.
CRONICILE GENOCIDULUI, lansare la librăria Cărtureşti, 18 ianuarie 2013
O doamnă care publică într-o distinsă revistă culturală bucureşteană foloseşte/inventează vocabula “târzielnic”. Ceea ce mă trimite cu gândul – absolut involuntar, pe cuvânt – la termenul “chiloţelnic”, ce-l folosea o prietenă a mea din tinereţe, referindu-se la sertarul cu pricina al unui scrin din dormitorul său.
*
Ultima ardere pe rug a unei vrăjitoare, pe teritoriul Europei, s-a întâmplat la Târgu Mureş. Pe la 1730, dacă mi-aduc bine aminte.
*
Singurul motiv pentru care blamăm fărădelegile trecutului este că au fost comise de alţii.
*
Doctorul Căcâş despre rolul Providenţei în practica medicală: cazul individului care încasează un cuţit în burtă, la cârciumă, iar apoi, operat la Urgenţă, i se descoperă un ulcer gastric aproape perforat.
*
OMUL NOU
Fără ruşine, fără scârbă, fără frică. Şi votat cu entuziasm de Bizonul Naţional.
*
CUM NE ANUNŢĂ ĂŞTIA UŞUREL, CU BINIŞORUL, CĂ PURCEAUA-I DECEDATĂ ÎN COTEŢ : CA PE SOLDATUL T.R. BULĂ
Cam aşa ne-a fost vândut şi anunţul despre spionarea noastră electronică de către Organe : uşurel, cu binişorul. Adică, mai întâi, într-o formă absolut revoltătoare, evident provocatoare cu intenţie, iar mai apoi, într-o formă aparent atenuată, deşi tot atât de inacceptabilă, în fond. Iar noi, Bizonul Naţional, am înghiţit-o fără pic de cârâială. A, nu ştiţi cum l-au anunţat pe Bulă c-a murit tat-său ? Păi, l-a chemat căpitanul în birou, l-a poftit să stea jos şi l-a întrebat cam aşa :
- Băi soldat, tu îţi iubeşti mama ?
- Da, să trăiţi, o iubesc foarte mult.
- Îl iubeşti şi pe tatăl tău ?
- Da, să trăiţi, şi pe el. - Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, ia zi, pe mama sau pe tata? - Păi… cred că pe mama. - Ei, atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit mă-ta. A murit tac-tu !
Aşa ne-au anunţat că ne vin în vizită - eternă şi definitivă - tradiţionalele mii de prieteni musulmani şi că legea Big Brother a intrat binemersi în pâine… şi altele… şi altele…
*
20.10.2015 :
Chiar în clipa asta, pe canalul TNT se difuzează Toţi oamenii preşedintelui, filmul de acum vreo 40 de ani cu Redford şi Dustin Hofman, despre scandalul Watergate, care l-a obligat pe Nixon să-şi dea demisia. Asta, desigur, cu totul întâmplător, fără nici o legătură cu poveştile despre postacii Nuţicăi, de care sunt pline ziarele şi telejurnalele de azi. Românu’ e băiat subtil - chiar şi atunci când semnează TNT.
*
21.10.2015 :
Zmeul îşi aruncă buzduganul ca s-o prevină pe Ileana Cosânzeana că se-ntoarce de la slujbă, pentru ca să nu, Doamne fereşte, ne trezim cu vreo surpriză. După cum şi marele Alex Ştefănescu, fost dinosaur la SUPLIMENTUL LITERAR-ARTISTIC AL SCÎNTEII TINERETULUI, l-a prevenit pe Radu Aldulescu c-o să fie lăsat pe drumuri în prag de iarnă fiind brutal şi Salvamar. Vezi ROMÂNIA LITERARĂ nr. 26-27/2015:
<< CROCHIURI EXPRESIVE În ACOLADA, Alex Ştefănescu îşi continuă seria de mini-portrete literare. Reproducem din numărul 5 al revistei care apare la Baia Mare două crochiuri expresive. Al Monicăi Lovinescu: …
Şi al lui Radu Aldulescu: „Radu Aldulescu nu scrie, ci strigă, răguşit, revendicativ. El face cronica vieţii primitive a unor declasaţi şi crede că îi reprezintă pe oamenii nedreptăţiţi de soartă. Este de un stângism… stângaci. Şi totuşi… criticii s-au predat! Ca de obicei, intelectualii aplaudă în mod iresponsabil brutalitatea. Se pierd cu firea în faţa autorilor inculţi care dau sugestie de forţă, aşa cum se emoţionează domnişoarele în prezenţa bărbaţilor muşchiuloşi de la Salvamar.” >>
Asta aşa, ca să nu zică Aldulescu că n-a ştiut ce bucurie îi pregăteşte Uniunea Scriitorilor.
Lansare, la librăria Cărtureşti / str. A. Verona, 2 aprilie 2013.
Speech-uri: RADU ALDULESCU, scriitor, prof. univ. dr . ION BOGDAN LEFTER, critic literar, CLAUDIU ISTODOR, actor, VLAD RĂDESCU, actor - şi autorul.
Îl cunosc de câţiva ani pe Dan Predescu. Şi citind această carte pe care m-a rugat să i-o prezint, acest superb regal de proză scurtă, mi-am amintit de discuţiile noastre din anii aceia, mai mereu focalizate pe epoca antedecembristă – şi pe reverberaţiile ei în prezentul nostru, în actualitatea noastră. Cam la acest lucru se referă şi cartea de faţă. Mi-aduc aminte că, în conversaţiile noastre, sesizam adesea, cu surprindere sau stupefacţie, amploarea, magnitudinea schimbării. De parcă vechile vremuri ar fi fost ceva greu de conceput, ceva străin, ca de pe altă planetă. Dacă, printr-o minune, un tânăr din ziua de azi s-ar trezi transplantat în anii 70, sau 80, e puţin probabil că ar putea să se adapteze. Şi viceversa, dacă, printr-o minune, cineva care a murit în 1989 ar reînvia în zilele noastre, ar fi foarte dezorientat. Şi nu e sigur că n-ar vrea să se întoarcă de unde-a venit. Adică în mormânt.
Vreau să spun că s-a întâmplat o ruptură. A fost chiar o ruptură, politică, socială, culturală, care ne-a aruncat pe altă planetă. Totodată, iar lucrul ăsta e sesizabil în această carte, a existat şi atunci o ruptură socială, care s-a perpetuat în prezentul nostru. Ruptura între clasa culturală, ca să zic aşa, pe care Dan Predescu a cunoscut-o foarte bine şi România, ca să zic aşa, profundă, „talpa ţării”, cum i se zicea odată. Să ne aducem aminte că această „clasă culturală”, această elită socială n-a avut habar de acele mişcări sociale, ale minerilor din Valea Jiului, în 1977 şi ale muncitorilor de la Braşov, din 1987.
Dacă mi-aduc bine aminte, imediat după Revoluţie, Doina Cornea deplângea lipsa de comunicare între elita culturală şi România profundă. Această ruptură socială s-a perpetuat şi cred chiar că s-a adâncit. Avem iarăşi o elită culturală care n-are habar de cealaltă parte, de acea Românie profundă, de acea „talpă a ţării” de care vorbeam. Este posibilă, totuşi, o joncţiune, o trăsătură de unire între cele două feţe ale conştiinţei de sine a naţiunii. Prin marea literatură. Marea literatură de la noi, reprezentată de un Marin Preda, de un Eugen Barbu – sau, pe plan universal, de Dostoievski, de Tolstoi ş.a.m.d.
Şi, păstrând proporţiile, de autorul de faţă. Prin cartea sa, prin harul său prozastic, el izbuteşte să facă această legătură, această joncţiune între epoci, vorbind totodată de ruptura socială dinăuntrul lor.
Cam ăsta e meritul lui Dan Predescu – şi de aceea, am fost fericit să scriu câteva rânduri despre această carte.
RADU ALDULESCU
Este o carte veselă, de o adresabilitate directă, jovială, aceasta e impresia de ansamblu. M-am amuzat citind, de exemplu, povestirea despre altruistul ce dă de mâncare câinilor vagabonzi care, finalmente, îl vor mânca pe el – chiar dacă finalul nu-i vesel de loc.
Autorul nostru, indiferent de temele povestirilor sale, sau de epocile pe care le explorează acestea, este esenţialmente un umorist. Mediile literare specializate, academice sau de alte niveluri, tind să marginalizeze creaţiile umoristice. În cultura română, avem tandemul (nu ştiu dacă fondator, dar, în orice caz, esenţial) Eminescu-Caragiale, deci, alături de figura poetului naţional, şi un mare satiric. Dar tot atât de adevărat e că, la nivelul mentalităţii comune, al României profunde, reprezentativ, caracteristic, identitar este considerat, este simţit Eminescu. Pe Caragiale, umoristul, satiricul, îl acceptăm că-i mare, de atâtea ori s-a spus încât e greu de negat lucrul ăsta, însă nu pe el îl selectează tradiţia, mentalitatea noastră colectivă, atunci când încercăm să ne descriem identitatea. Umorismul, comicul, satira sunt forme razante, pe care tindem să le marginalizăm.
Există o bogată, interesantă şi sofisticată tradiţie a comicului în literatura română. Avem exemple de dinaintea lui Caragiale, la paşoptişti, în special în teatrul acestora, găsim exemple de umor chiar în cronicile medievale, mai ales la cronicarii munteni… dar nu e nevoie să ne întoarcem atât de mult în urmă. Avem umorişti de mare vână în perioada interbelică, Damian Stănoiu, maiorul Brătescu şi alţii… În perioada postbelică, Baranga, Mazilu, Băieşu… şi ajungând la…
Dan Predescu: La Paul Georgescu, la I. D. Sîrbu. Şi neapărat, la Puşi Dinulescu, aici de faţă.
Ion Bogdan Lefter: … la Viorel Cacoveanu, la Groşan, la Cătălin Ţîrlea. Dar acum, gândindu-mă la cartea lui Dan Predescu, realizez că, dacă nu greşesc, printre prozatorii afirmaţi în ultimul deceniu nu prea sunt umorişti. Literatura acestora e dominată de un realism cotidian destul de sumar, de crud, de priză directă, fără distanţa pe care umorul, comicul, satira o presupun.
Nu poţi crea comedie fără o anumită detaşare care să-ţi permită, prin distanţa ironiei, o percepţie a grotescului, a absurdului existenţei, a comicului implicit în multe situaţii. De multe ori, oameni serioşi, în situaţii serioase, sunt involuntar comici, ridicoli. Avem cu toţii exemplele noastre, câteodată chiar trăite pe pielea proprie.
Dan Predescu e un autor, să-i spunem, risipitor, un scriitor care nu şi-a văzut de scris, care a avansat în viaţă pe trasee zigzagate, a practicat mai multe meserii, a fost operator de televiziune prin satelit, profesor, secretar literar la un teatru, jurnalist, funcţionar la stat… La un moment dat, s-a gândit, probabil să-şi adune între coperţi productele. A scos mai întâi o carte de publicistică teatrală, apoi o carte de versuri, pe care n-o cunosc…
Pentru ca, mai de curând, să publice micul roman “Tatăl mielului” şi acum, această culegere de proze. Şi aici există două microromane, unul de vreo 70-80 de pagini, celălalt de cam 30-40. Plus încă 13 proze scurte şi foarte scurte, dintre care una are cu totul 5-6 pagini şi se numeşte “Două romane despre Obsedantul La Modă (prin anii ‘80)”…
Nota lor generală este perspectiva comico-satirică asupra existenţei. În prozele lui foarte scurte, asta presupune un anume decupaj rapid, o schiţă de situaţie şi eventual, o poantă finală. Sunt cel puţin patru-cinci texte, aici, care lucrează foarte frumos şi curat în această manieră, dezvoltând o anumită idee şi ajungând, în final, la o asemenea poantă, sau la o răsturnare de perspectivă.
Există aici chiar şi o povestire fantastică, tot în cheie comică, grotescă, despre nişte personaje aflate pe capacul unei sticle de lapte hipertrofiate, onirice…
În altă povestire, poanta e seacă : personajul, angajat ca salahor la întreprinderea Deflagraţia, are un moment când recapitulează, fulgerător, toate ghinioanele şi frustrările existenţei lui mizere de până atunci. Şi comite gestul eliberator, dând de pământ cu lada de exploziv pe care o căra, moment când se şi produce deflagraţia din denumirea uzinei. Sunt asemenea finaluri care închid frumos unele texte de aici. Umbra lui Caragiale pluteşte pe deasupra prozelor ăstora – şi poate nu întâmplător, prima bucată din volum, intitulată “Bolero. Nu de Ravel”, aduce aminte de schiţa în care un acelaşi eveniment e relatat în ziare de orientare politică diferită în moduri diferite, chiar opuse. La Dan Predescu, e vorba de un şir succesiv de ipostaze ale bărbaţilor din familia Copăceanu, între 1824 şi 1956, de la slugerul Iordache Copăcianu la Émile Copatchano şi apoi la Marcel Copăceanu, ajutor de şef de echipă la Întreprinderea de Salubritate. Fiecare dintre ei afirmă, la un moment dat, în jurnalul pe care-l ţine, că nu şi-a bătut niciodată copilul. Ceea ce copilul cu pricina, devenit om mare, infirmă, în jurnalul pe care la rândul lui îl ţine, notând „câtă bătaie am mâncat eu de la tata…”
E, deci, un aer caragialian, care vine spre zona Mazilu, Băieşu, Puşi Dinulescu…
Prozele acestea scurte sunt, după toate aparenţele, recuperate din revistele în care au fost publicate de-a lungul vremii de autorul risipitor. Unele, de exemplu, au subiecte datate în anii 80, când presupun că au şi fost scrise, iar autorul simte nevoia unor explicaţii, ca şi cum s-ar teme că unele lucruri de atunci au fost uitate de cititorii săi: astfel, într-o notă de subsol se aminteşte că 26 ianuarie era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu ş.a.m.d.
Presupun – iar dacă greşesc, asta-i viaţa – presupun, deci, că sunt proze mai vechi şi mai recente, strânse acum în volum de Dan Predescu, care etalează, toate, gama lui de tehnici umoristice, satirice. Neuitând nici o clipă că umorul, comicul glisează frecvent în satiră. E destul de greu de găsit în istoria literaturii umorişti puri, ne-satirici. Iar satira presupune, obligatoriu, observaţie realistă, socială şi comportamentală, şi critică sarcastică.
Avem de-a face, aici, cu un autor satiric, cu un bun observator al lumii din jur, chiar dacă prozele lui mai deviază spre fantastic, spre absurd, bunăoară spre dialogul antropomorf al câinilor din proza despre care am vorbit.
Cu cele două proze mai lungi de aici, ne îndreptăm spre o respiraţie amplă, spre romanesc. „Romane”, de altfel, şi-a intitulat autorul, în mod ironic sau autoironic, şi două proze foarte scurte, concentrate din acest volum. Asta, în literatura română, ne trimite obligatoriu la Urmuz, care-şi intitulase şi el roman o proză, „Pâlnia şi Stamate”, în care chiar făcuse o parodie de roman, dar şi, pe filieră urmuziană, la Caragiale. Ca o paranteză, Eugen Ionescu îi indica pe amândoi ca antecesori români ai săi, într-un text destinat publicului occidental. Tot pe filieră urmuziană, am putea pune alături prozele lui Dan Predescu de cele ale unor foarte interesanţi şi foarte speciali, mai „altfel”, umorişti, care au fost Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, doi scriitori care au făcut mai mult umor de parodie livrescă decât umor de observaţie imediată şi de radiografie ironică a realităţii înconjurătoare.
Cele două romane scurte din cartea lui Dan Predescu se află în apropierea descrierilor din „Bibliografia generală” a lui Mircea Horia Simionescu, sau din „Dicţionarul onomastic al aceluiaşi”.
În „Chix sau Lumea Acţiunii Eficiente” şi în proza care poartă un titlu scurt şi uşor de ţinut minte, „Placido – dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni în prezenţa unui cotoi abstinent care are şi el părerile lui”, se articulează mai ambiţios, pe spaţii mai largi, nişte tablouri cuprinzătoare.
În „Chix…” e vorba despre un arhitect bănăţean, din zona Aradului, nemulţumit de concesiile pe care le face comanditarilor săi, clădirile pe care le proiectează nereprezentând gustul lui, ci acela al clienţilor săi – şi de existenţa sa, din 1913 şi până după sfârşitul celui de al doilea război mondial.
Măcar că nu i-ar mai fi fost de vreun folos, de-acum ştia, îi era limpede, patroana Iuliana, balena, securista aia împuţită i-o făcuse. Îi pusese o vorbă bună, o vorbă grea, pe lîngă Feri şi Ovidiu, că le-a turnat tovarăşii şi la o adică ăştia pot s-o şi omoare. Ba de un folos tot i-ar fi, socotind că pînă la urmă şi-a făcut-o cu mîna ei, cînd se dusese la Trocadero la românii din Viena cu foamea-n gît, după slujbă şi pe urmă după locuinţă. La cine caşti gura şi pare că vrea să-ţi facă bine, vezi, pînă la urmă ţi-o coace. E bine ştiut pentru altădată, da, uite ce păţise, în ce mizerie nimerise, după ce rămăsese fără Ana Maria, draga mamei, ghemuită aicea pe parchet, căzută, bătută şi somnul năpădind-o ca un leşin, ca o cădere nesfîrşită într-un hău negru nesfîrşit.
O treziră frigul şi durerile din fălci şi din coaste. Simţi ceva cald, ca un sac înghesuindu-se în spate şi o respiraţie susurînd uşor. Nu era singură, deh, ridicîndu-se cu junghiuri şi gemete în capul oaselor, văzu ghemuit în spatele ei, ca pentru a se încălzi, un băietan ca la şaişpe ani echipat ca ea, în blugi şi canadiană. Îl zgîlţîi să-l scoale, curioasă, care o fi rostul lui pe aici. Dar poate nici să-l fi luat la palme nu s-ar fi trezit. Gemu şi el, acompaniind-o parcă, imitînd-o, acoperindu-şi faţa cu antebraţul ca să-i arate că vrea să fie lăsat în pace să doarmă.
Deschise larg fereastra, cu tot frigul care o făcu să se izbească cu palmele peste braţe şi pulpe, şi iarăşi cu gîndul cum ar putea scăpa pe fereasră. De undeva dintre acoperişurile clădirilor zvelte, cu ferestre înguste şi înalte încadrate de ghirlande şi falduri de piatră, creştea şi urca lumina curată şi rece a unui răsărit imperial, care-i plecă privirea spre traficul din stradă şi trecătorii rari de pe trotuar. Uite de ce se întorsese în Viena, ca să stea închisă aici. Era în Viena fără să fie în Viena. Ca să ajungă-n Viena i-ar fi trebuit ceva ca o frînghie, de patru-cinci metri barem, s-o lege de cercevea şi să coboare pe ea pînă la capăt, de unde şi-ar putea da drumul jos fără să-şi rupă ceva…
- Închide geamul ăla, că-i frig!
Un glas de femeie, aha, avea o tovarăşă; poate-n aceeaşi situaţie ca ea, sechestrată, iar în secunda următoare se bucură şi mai tare auzindu-i numele strigat de cineva care descuie uşa şi recunoscu glasul lui Feri:
- Ana Maria, deşteptarea! Ai să dai în gălbinare de atîta somn!
Ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis cu fiică-sa, mai întîi puştan ghemuindu-se lîngă ea să se încălzească şi pe urmă descoperind-o crescută şi uite-o ridicîndu-se şi împleticindu-se, de-ai fi zis că şi ea fusese bătută. Resimţise toate loviturile încasate de Mariana; bătaia, pîinea noastră cea de toate zilele. Acum o vedea într-o apropiere stranie de fiică-sa, chiar dacă nu semăna deloc: brunetă, îmbujorată, tunsă scurt, cu şuviţe groase, ciumpăvite, cu un profil de băietan de la ţară, care umblă după vite cu traista cu mîncare de gît. Ana Maria, draga de ea, ieşi pe uşă şi se auzi cheia răsucindu-se-n broască în urma ei. Se întoarse după cinci minute, tot cu ochii cîrpiţi de somn, umblînd ca un somnambul. Îi adusese o găleată din tablă galvanizată, în care să-şi facă nevoile, o sticlă de doi litri cu suc şi o pungă cu sendviciuri. Ieşi fără o vorbă. Ori că nu se trezise încă, ori că n-avea voie să vorbească şi nu uită să încuie uşa iarăşi. Ana Maria, draga mamei, nu-i ca ea sechestrată, ci mai mult paznic-gardian la puşcăria asta.
Ce tîmpenie, în ce nenorocire a nimerit… Pînă seara s-a zgîit pe fereastră contemplîndu-şi totodată faţa plină de vînătăi în geamul ferestrei, văitîndu-se şi iar văitîndu-se, e chiar mai rău decît şi-ar fi putut închipui. Fu o clipă tentată să strige pe fereastră, să atragă atenţia cumva, să vină cineva s-o scoată de-aici, dar nu, încă n-ar fi momentul. Să mai aştepte.
Pe la opt apăru Ana Maria cu o pungă cu cutii cu bere, două pachete de ţigări, pliculeţe de cafea, pîine şi două conserve de fasole. O luă spre baie cu găleata folosită drept closet şi Mariana vru s-o urmeze. Îi făcu semn că nu e voie. În minutul cît lipsi, uşa rămase descuiată. Mariana o crăpă şi se uită în sus şi-n jos pe culoarul cufundat în întunericul diluat de lumina care venea prin uşile crăpate ale celorlalte camere dimpreună cu sporovăiala băieţilor pe care-i cunoscuse la Trocadero cu o seară înainte şi fumul gros de ţigară vătuindu-i tremurul gîndului că iar n-ar fi prielnic momentul să încerce să fugă. Fata întorcîndu-se din capătul culoarului cu găleata păru să-i confirme gîndul, făcîndu-i semn pe muteşte să fugă din uşă, că-i jale dacă o văd ăia şi-o să fie vai şi-amar de amîndouă.
Înainte de orice, îşi aprinse o ţigară şi o îmbie pe Mariana cu una. Nu fuma, dar era un bun prilej să se apuce. Se puse şi ea pe pufăit tuşind şi înecîndu-se, în timp ce Ana Maria, cu ţigara-n colţul gurii freca un nes povestindu-i ce se întîmplă pe aici şi cum a nimerit ea aici, în Viena, şi pe urmă între nenorociţii ăştia. Codre Anamaria, da, aşa e-n buletin, într-un singur cuvînt, da, ea de fel fiind din Satu Mare. Venise în Viena în ianuarie, înaintea hoţilor ăştia cu care dracu a pus-o să se-nhăiteze, de nu mai ştie cum să facă să scape de ei. Diavolu’ ăla cu coarne, da, Satana. Ea venise la sigur, c-avea o mătuşă aici unde să stea şi i-ar fi găsit şi serviciu în Viena, da’ dacă dracu şi-a băgat coada şi s-au certat, ea cu mătuşă-sa, s-a dus dracului şi cameră şi serviciu şi tot. A umblat de chiaună pe străzi pînă a dat peste Feri şi s-a cuplat cu el. A picat pe el sau el pe ea, să-l ia dracu, ce mai contează acuma? Ce contează-i că Feri-i nebun, dat dracului, pus pe rele mari: s-a jurat cu mîna pe cruce că dacă fuge de el şi-o prinde îi ia beregata cu mîna lui. Nu-i pasă, cică ar mai fi făcut d-astea, nu stă pe nicăieri fără cuţit la el. Îi e tare frică, da, d-aia stă aici cu Feri şi ăştia ai lui, cu care umblă toată ziua şi ea la furat.
După cum a văzut şi Mariana, ei pleacă dimineaţa la furat şi se întorc seara. O iau şi pe ea, pe Anamaria şi-acuma au pus-o să stea aici cu Mariana, pînă s-o obişnui, după care ar scoate-o şi pe ea pestrasse. În primu şi-n primu rînd să aibă grijă să nu încerce să fugă, că ăştia nu ţin cont. Te-njunghie ca pe-o oaie. Păi ce, Anamaria n-ar vrea să fugă, să scape de animalele astea? Şi pe urmă:
- Mariano, dacă tu zici că eşti mai deşteaptă, spune cum scăpăm de aici…
Nu-i spusese că-i mai deşteaptă, dar nu-i puţin lucru că Anamariei i-ar fi plăcut să creadă că ea e mai deşteaptă şi ştie şi poate-poate. Îi spusese doar că are o fiică, pe care tot Ana Maria o cheamă, doar că din două cuvinte şi uite ce i s-a întîmplat dacă n-a mai putut s-o ţină lîngă ea. Paguba şi nenorocirea adică, dar e într-adevăr mai deşteaptă, ştie Anamaria ce ştie. N-are ce face însă pînă nu le va cîştiga încrederea băieţilor, ca s-o lase liberă barem cît Anamaria. După o săptămînă petrecută numai în cameră, de-i venea să se urce pe pereţi, Mariana îi spuse tovarăşei sale cam ce ar fi de făcut. Să le spună că-i bolnavă de abia mai merge, că-i pe moarte şi trebuie neapărat s-o vadă un doctor, şi doar văd şi ei că mai greu s-ar descurca cu cele maxim douăzeci de cuvinte nemţeşti pe care le ştie.
- Îi spui să mă lase pe mine cu tine, să te duc la un doctor, şi pe urmă mai vedem. Important e să ne vedem ieşite de aici, înţelegi?
Anamaria începuse să zacă şi să se vaite, dar a trebuit să mai treacă o săptămînă pînă să se înduplece Feri s-o creadă bolnavă. Totodată, Mariana începu să le cîştige încrederea, după ce Ovidiu începu să vină seara la ea, s-o reguleze aproape sentimental, ca şi cum i-ar fi părut rău c-o stîlcise în bătaie. Aflase probabil între timp că nu ea îi turnase tovarăşii, dar nu şi-ar fi putut recunoaşte şi spăla greşeala, decît în felul ăsta, făcîndu-i marea onoare s-o fută, mizerabilul şi nesimţitul. Tot e bine însă c-o adoptaseră hoţii, prinseseră încredere în ea şi o însărcinară s-o ducă la doctor pe Anamaria.
În dimineaţa aia au ieşit amîndouă cu grupul. Ovidiu, Feri şi ceilalţi au luat-o pe Mariahilferstrasse spre centru, de unde s-ar fi risipit care-ncotro în tot oraşul, ca să se regăsească seara la baza din Klinkestrasse. N-ar fi fost mare lucru să dea iarăşi nas în nas cu unul din ei prin oraş şi să-şi dea seama ce vor să facă, aşa încît să n-o lălăie prea mult pe străzi. Mariana o trase după ea pe Anamaria în primul post de poliţie care le ieşi în drum şi care se dovedi a fi un penitenciar.Rosauer Lände scria pe firmă; au fost întîmpinate de nişte poliţişti-gardieni amabili, şi foarte dispuşi să le asculte oful. Mariana le spuse că sunt urmărite şi ameninţate. Au fost duse într-un birou, al directorului închisorii sau al adjunctului, un tip roşcovan îndesat, ras în cap, el însuşi aducînd a puşcăriaş. Mariana îi spuse toată povestea, exagerînd pe alocuri, dacă nu cumva chiar asta era pe cale să li se întîmple: erau în pericol de moarte, sechestrate şi ameninţate cu moartea, trimise la furat şi să se prostitueze, de către nişte români, deşi tot românce sunt şi ele…
Roşcovanul dădu un telefon şi veni un poliţist, comandant al unei secţii de poliţie din Viena, cum li s-a prezentat, căruia Mariana îi repetă toată povestea şi-n plus adresa exactă a locuinţei, amplasamentul, cum sunt dispuse camerele pe culoar, cum sunt orientate ferestrele şi tot aşa. Cu ajutorul Anamariei, Mariana îi descrise clădirea dimpreună cu străzile din împrejurimi, în timp ce omul făcea o schemă cu pixul pe o coală de hîrtie, după care le expuse în sfîrşit planul său: mîine dimineaţă poliţia va descinde în clădirea din Klinkestrasse şi-i va lua ca din oală pe toţi, toată banda, cu ajutorul celor două femei, mai ales al Marianei. În momentul cînd hoţii vor ieşi pe teren, ea va ieşi la geam să le facă cu mîna, dînd totodată de veste poliţiştilor care vor ţine zona sub observaţie.
Uite c-ajunsese să facă tocmai lucrul de care o învinuiseră Feri şi Ovidiu şi pentru care o stîlciseră în bătaie. Îi dădea în gît, da, îi dădea în primire, însufleţită de o fervoare a răzbunării de care nu s-ar fi crezut în stare, după cît omor şi umilinţă mîncase de la ei, după cît dăduseră-n ea ca într-un animal, ordinarii şi nesimţiţii.
A doua zi dimineaţă la şapte ieşi la geam şi-i făcu cu mîna lui Ovidiu. Ca şef şi căpetenie de haiduci recunoscut de tovarăşii săi, el ieşea mereu primul. Ea, ca drăguţă a şefului care tocmai îi ieşise dintre picioare şi-i dăduse curajul tîlhăritului, îi trimitea bezele şi-un surîs dulce-nmiresmat, aidoma celui cu care o momise el încoace, Ovidiule, mamă, de căcat să fii!
Semnalul a fost receptat de poliţiştii de jos, din stradă, care la rîndul lor i-au atenţionat prin staţie pe cei instalaţi la etajul de deasupra ei şi în apropierea uşii apartamentului de la trei, de unde începuseră să coboare tovarăşii lui Ovidiu, haiducii lui de căcat, ţiganii-rromii-români care-au dat iama-n inima imperiului ca să se lingă pe deşte de bunătăţile lui. A pornit atunci nebunia zgîlţîind toată clădirea cu buşituri, tropăituri, zbierete şi înjurături în româneşte şi nemţeşte, tot războiul ăla de căcat în care erai mîncat definitiv cu haiducii tăi, Ovidiule mamă. Vîrtejul de unsprezece hoţi şi cincizeci de poliţişti le luă şi pe Mariana şi Anamaria şi se scurse la vale ca un şuvoi afară-n stradă, spre duba poliţiei, cu un ciopor de ziarişti, fotografi şi cameramani ţinînd aproape.
Poliţia chemase ziarele şi televiziunile pentru organizarea unui spectacol de mare efect, preluat de canale de televiziune din tot Occidentul şi din România, iar contribuţia Marianei a fost decisivă. Cu două luni înaintea mineriadei din iunie 1990, Occidentul începea să fie pus în gardă în faţa pericolului românesc.
Era foarte probabil ca cele două românce să mai fie folosite de Poliţie pentru instrumentarea unor acţiuni asemănătoare, drept pentru care au fost duse cu dubele la secţie la grămadă cu ceilalţi, încătuşate-bruscate-îmbrîncite şi ele, protejate astfel, să nu trezească suspiciuni compatrioţilor şi tovarăşilor de hoţie şi jaf, care au intrat apoi în morişca interogatoriilor încrucişate, în grupuri şi fiecare-n parte. A fost un bun prilej pentru Mariana să-şi facă ucenicia pentru un viitor job, dînd o mînă de ajutor translatorului poliţiei care abia mai prididea să facă faţă, şi totodată să afle cam ce-i aştepta pe haiducii lui Ovidiu. În afara capului de acuzare unanim, de a se fi aflat ilegal, fără nici un act pe teritoriul Austriei, pentru unii din ei se strînseseră deja dovezi de infracţiuni de furturi din magazine, spargeri şi tîlhării, reale dar la o adică şi fabricate, conform indicaţiilor venite de sus, de la serviciile secrete române şi austrice, pe o filieră al cărei capăt se afla într-o nebuloasă totală pentru meseriaşii şi pălmaşii care întocmeau dosarele.
Unii aveau să fie trimişi în România, cu interdicţie de a mai călca pe pămînt austriac în următorii cinci ani, în timp ce alţii aveau să fie judecaţi şi condamnaţi aici, unde furaseră şi tîlhăriseră ca pe tarlaua vecinilor şi rubedeniilor lor din Bacău, Turnu Severin şi de unde or mai fi fost. Asta li se pregătea, deh, poate că-n alte împrejurări Mariana ar fi avut nişte mustrări de conştiinţă şi ar fi stat în cumpănă pînă s-o facă, dar aşa, Ovidiule mamă, cu mîna ta ţi-ai făcut-o idiotule şi nesimţitule.
Tot nu-i venea să se astîmpere idiotului şi nesimţitului. Comandantul îi spuse Marianei că e unul printre ei care spune că n-a venit la Viena să fure, că el n-are nici o treabă cu ce fac ceilalţi, căcănaru, uite-l cum se dezice şi-i reneagă pe tovarăşii lui cu care a mîncat o pîine şi-un căcat şi-auzi cică el d-aia a venit în Viena, ca să-şi aducă nevasta acasă în Arad, care a fugit şi l-a lăsat cu fiică-sa şi numai bine c-o găsise. Mariana, vezi, ea îşi părăsise familia şi casa şi-şi luase cîmpii prin Viena, iar bărbatu-său care venise după ea era chiar Ovidiu. Comandantul îl chemă şi-l întrebă în prezenţa Marianei, care la rîndu-i îl întrebă traducîndu-i întrebarea, pusă pe acelaşi ton alb ca al comandantului, iar el confirmă, întări, da, asta-i nevasta lui multiubită-fugită de-acasă, după care a venit ca s-o aducă înapoi lîngă copilă. Mariana traduse iarăşi în nemţeşte răspunsul lui Ovidiu şi comandantul o întrebă dacă-i într-adevăr aşa, la care ea, scandalizată-oripilată: ce nevastă care nevastă? Nu ţi-ar fi ruşine, fire-ai al dracului cu mă-ta de nesimţit, cine te crezi tu ca să spui minciunile astea?!
Ca şi cum nu profitase destul de ea, vezi, dădea să profite şi de nenorocirea vieţii ei, despre care o pusese dracu să i se confeseze în seara cînd îl cunoscuse la Trocadero şi o ameţise cu zîmbetul lui cîştigîndu-i inima, idiotul şi nesimţitul, o lua iarăşi cu ameţeală văzîndu-l şi auzindu-l ce dă din el. Nu va trebui să-l mai vadă şi-ntr-adevăr, acolo-n secţia de poliţie, a fost pentru ultima dată cînd l-a mai văzut pe Ovidiu şi totodată a rupt orice fel de relaţie şi cu românii care se frecau pe la Trocadero. Singura ei prietenă şi singura ei familie de fapt devenise, deocamdată, pînă ar fi adus-o pe fiică-sa, Anamaria, care-i purtase cumva noroc după atîta zbucium şi spaime, umilinţe şi bătăi. Tot se aleseseră cu ceva: camera aia de pe Klinkenstrasse, locul ispăşirii în cuibul de tîlhari. Rămăseseră să locuiască acolo împreună, pînă ce Mariana ar fi reuşit să facă rost de bani pentru ceva mai spaţios şi cu condiţii cît de cît, baie-duş-bucătărie, aşa încît plecă numaidecît să-şi caute de lucru, nemaiavînd răbdare s-aştepte să i se vindece cu totul de pe faţă vînătăile şi crestăturile lăsate de bătăile încasate de la Ovidiu şi Feri.
A găsit să lucreze la negru ca ospătăriţă într-un restaurant dintr-o periferie a Vienei, Zum Heilige Florian, răspunzînd la prima ofertă ce i-a ieşit în cale, iar totodată răspundea solicitărilor poliţiei făcînd servicii de translatoare la interogatoriile românilor luaţi de razii sau prinşi la furat. După două luni doar, a avut bani ca să-şi plătească avansul pentru închirierea unui apartament cu două cămăruţe mici, baie şi bucătărie, în cartierul 17, în care se mută cu Anamaria.
Avea acum şi spaţiu şi bani ca s-o ţină şi pe Ana Maria lîngă ea. Totuşi cea dintîi condiţie pe care i-o impunea statul austriac pentru a-şi putea aduce fiica încoace era să fie angajată legal. După multă alergătură reuşi în sfîrşit să se agaţe legal, cu carte de muncă şi impozite plătite la stat, la un Imbiss – un fel de cambuză-rulotă cu bar, frigider şi aragaz mic, închesuite în patru metri pătraţi, şi ghişeu la care se vînd băuturi şi gustări, cu un spaţiu în faţă în care încap trei-patru mese. Spaţiul fusese închiriat de la municipalitate de un anume Herr Fritz Smith, cam delăsător de felul lui, care schimbase patru vînzători în ultima lună şi căruia Mariana reuşi să-i cîştige încrederea punîndu-i afacerea pe picioare.
Înţepenea la ghişeu pe un scaun sau în picioare, preparînd băuturi şi gustări, cîte zece-paisprezece ore pe zi, vîndută-dedicată trup şi suflet stăpînului, ca la pensiunea Kraml, cu deosebirea că aici nu mai umbla în sus şi-n jos pe etaje şi nu mai deretica prin camere, restrîngîndu-şi roboteala doar în cei patru metri pătraţi din celula sau mormîntul cambuzei; abia dacă ieşea o dată la un ceas să se dezmorţească curăţind mesele de şerveţele, farfurii şi pahare de celofibră de unică folosinţă. O mai ajuta uneori la debarasat şi curăţenie Anamaria, care însă cea mai mare parte din timp şi-o petrecea acasă; îi era cam frică să iasă zi de zi, să lucreze eventual la negru, fiindcă n-ar fi fost mare lucru să nimerească în raziile poliţiei care adunau românii pe capete, iar cum era ea fără paşaport, putea fi trimisă oricînd în România.
La miezul nopţii, cînd scăpa Mariana de slujbă, o aştepta acasă cu masa pusă, după ce toată ziua se îndopase în cambuză cu cele zece feluri de cîrnaţi din care vindea, omlete, salate şi murături şi deja începuse să se cunoască. Anamaria o făcu atentă că începe să ia proporţii, de n-ar mai avea cine ştie ce pînă să nu mai încapă pe uşă.
Habar n-avea. Nu-i păsa, ce dacă s-a îngrăşat? Doar n-o să se mărite, cine s-o mai placă? Destul plăcuse unora ca Mirko sau Ovidiu sau kosovarilor ăia din lagăr. Din partea ei, ar fi putut să ajungă la o sută de kile, şi uite că Dumnezeu sau diavolul mai degrabă, diavolul lăcomiei şi al deznădejdii, care o îndemna să se îndoape, să umple golul din ea lăsat de Ana Maria, draga mamei, a auzit-o şi a ascultat-o. Într-un an de cînd lucra la Imbiss a ajuns la o sută patruzeci de kilograme. Degeaba bătuse-n lemn, vezi, pe lîngă tancul şi monstrul ăla de femeie, patroana Iuliana tremurîndu-şi cărnurile printre mesele din Trocadero, că ajunsese şi ea aproape tot aşa, de abia mai mergea şi abia mai încăpea în cambuza Imbiss-ului, de se umplea toată de vînătăi îndesîndu-se între aragaz, frigider şi dulapul cu condimente. Se uita în oglindă şi nu se mai recunoştea, cu cele două rînduri de guşi care o făceau să semene cu o broască, Dumnezeule mare şi bun, oare eu sunt asta? şi atunci îşi luă seama, încercă să slăbească, să revină la zvelteţea şi sprinteneala pe care le pierduse peste noapte parcă; oricît s-a străduit, n-a mai reuşit să scadă vreodată sub o sută opt kilograme.
Altminteri, treaba mergea bine pentru toată lumea. Şi pentru Herr Fritz şi pentru ea, încă strîngînd bani şi avea de-acum şi documentele necesare ca s-o poată aduce pe Ana Maria în Viena, prin care putea dovedi că are slujbă legală şi locuinţă. Tot ce-i lipsea era o hîrtie semnată de taică-său, cum că-i de acord cu trecerea fetiţei în paşaportul Marianei. Mami vorbise cu Remus, dar nu se lăsase înduplecat. Nici cu bani n-a vrut, cum presupusese ea cîndva. Nu-i trebuiau bani, părea să urmărească cu tot dinadinsul să-i bage beţe-n roate Marianei, sau cine ştie dacă nu se gîndea s-o ţină pe fată acolo-n Arad, la bunică-sa, ca s-o mai poată vedea cînd i s-ar face dor – o lucrătură care i-ar fi ieşit de la sine, căci căutînd tot felul de subterfugii prin birocraţia instituţiilor vieneze, Mariana se izbi în nenumărate rînduri de zidul ăsta: nu i se putea trece viza fetei pe paşaport, fără acordul semnat al lui taică-său.
Epuizase toate demersurile şi nu mai aştepta decît o minune, îndopîndu-se cu omlete şi cîrnaţi în cambuza Imbissului – unde n-ar da Dumnezeu să se facă de două sute de kile – şi atunci minunea şi salvarea veni prin Anamaria. Asta a fost într-o noapte cînd iarăşi i se văitase în contul fiică-si pînă spre patru dimineaţa, iar Anamaria dădea s-o trimită iarăşi cu forţa la culcare, ca pe un copil. Copilul ăla de o sută şi nu mai ştiu cîte zeci de kilograme, dimineaţa la ora şapte punct trebuia să deschidă cambuza şi să dea drumul la vînzare pentru primul val de clienţi grăbindu-se spre slujbele lor şi du-te Mariană şi te culcă că mi-ai mîncat sufletu şi lasă c-o rezolvăm noi… Anamaria se întinse oftînd pe canapea şi pomeni ca prin vis numele unui tip, Sandu Pereche, care cică s-ar pricepe la vize. Adică? ciuli Mariana urechea. Adică cică să facă falsuri, să-l ia dracu. Cum ai zis că-l cheamă? Pereche sau Fărăpereche, căcat. Ceva cam pe-acolo, spuse Anamaria într-un căscat şi că ştie mătuşă-sa, o s-o întrebe… Fugi, du-te repede şi întreab-o.
Dacă s-a rupt de tot de românii din Trocadero şi chiar de românii pentru care făcea pe translatoarea la Poliţie, dat fiind că cei de la Poliţie începuseră s-o plătească tot mai prost, Mariana n-a mai avut de unde să audă de numitul Sandu Pereche, a cărui faimă de artist şi perfecţiune de miniaturist bîntuia altminteri prin Austria şi România, ţinîndu-i cumva în penumbră persoana. Făcuse servicii multora, printre care şi cîteva rubedenii de-ale Anamariei, fără ca acestea să ajungă să-l cunoască personal. Cu atîta lucru barem, ar fi putut s-o ajute acele rubedenii, care nu făcuseră pentru ea nici pe departe cît făcuse Mariana, s-o pună adică în legătură cu omul, renumit fabricant şi falsificator de acte de tot felul şi mai ales paşapoarte şi vize. Uite că-n mai puţin de o săptămînă se legă: pentru o mie de mărci pe care Mariana i-o trimise prin Anamaria, care dădu banii mătuşă-si, care la rîndu-i îi dădu unei terţe persoane, Sandu Pereche puse pe paşaportul Marianei viza de care avea nevoie ca s-o aducă pe Ana Maria la Viena.
Bunică-sa o aduse pe Ana Maria şi dădu semnătură într-un departament de evidenţa populaţiei din Primăria Vienei, că lasă fata în grija maică-si. În baza vizei puse de Sandu Pereche, Ambasada Română i-a eliberat un paşaport separat Anei Maria, şi-n felul ăsta s-a reunit familia: Mariana cu Ana Maria şi Anamaria şi pentru o vreme şi mami, care pe cît de tare a entuziasmat-o Viena şi felul cum se aranjase fiică-sa, pe atît de repede s-a dezumflat şi i s-a făcut dor de vecinele şi prietenele ei de bîrfă de la bloc. Dacă pleci, cînd ajungi să-l trimiţi pe tati încoace, îi spuse Mariana, dar doamna Mari să nici n-audă: ce să facă tac-tu aici, să se-mbete, să facă urît şi să te facă de rîs la lume? Să ne facă de rîs pe-amîndouă? Tac-tu a luat-o rău de tot pe calea băuturii, Mariană, acuma la bătrîneţe mai rău ca oricînd… Peste doi ani de altfel, tati avea să moară, lăsînd-o pe Mariana cu marea părere de rău că n-a apucat să-l vadă aici, în Viena, şi asta în bună măsură din pricina maică-si, care ţinea cu dinţii că taică-său n-are ce căuta aici, iar Mariana nu prea avea loc de-ntors, să nu-i facă voia, dacă o ajutase cu Ana Maria şi încă avea s-o ajute.
La o lună după întoarcerea bunică-si în Arad, Ana Maria tocmai împlinise patru ani şi încă nu i se ostoise marea veselie de a se afla iarăşi în Viena, care veselie se potrivea cu a maică-si: reuşise s-o recîştige trăgînd pe sfoară instituţiile care-i închiseseră căile legale.
Viaţa merge înainte, chiar dacă uneori pare să se întoarcă pe drumuri pe care le-a mai bătut: îi găsi iarăşi fiică-si o grădiniţă privată, tot cu 3600 de şilingi, dar de astă dată cu program normal: Anamaria, dădaca ei o ducea şi o aducea zilnic de acolo, în afară de sîmbăta, cînd o luau amîndouă după masa şi umblau pînă seara cîteşitrele prin Naschmarkt, prin parcul de distracţii Prater, prin magazinele, cofetăriile şi cafenelele din Stephansplatz.
În una din sîmbetele acelea, pe cînd o aştepta, Mariana a văzut în poarta grădiniţei un băieţel cu ochelari, slăbuţ şi blond, cu fruntea bombată şi un cap cam prea mare, care tot lungea gîtul şi se uită apoi cu jind după Ana Maria cînd aceasta ieşi şi grăbi pasul spre maică-sa, făcîndu-i totodată băieţelului cu mîna îndoită la spate, un fel de la revedere camuflat, discret, fără să întoarcă privirea spre el. Oftă:
- El e Günter, mami, cred că mă iubeşte. Oftă iarăşi: n-am ce să-i fac.
