Ciocu-mic.Ro

Cujetare horticolă: un Bonsai va avea forma pe care i-o impui, dar în nici un caz n-o să crească mare.

*

La spartul târgului, dom’ Băsescu pune de-o nouă formaţiune politică. Creştin-democrată, cică. Eu i-aş fi zis, mai degrabă, „partid de stânga-mprejur”.

*

…democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: maselor.

(Nicu Steinhardt – Jurnalul fericirii, ed. Polirom, 2008, pag. 389)

*

Revista Click: atentat la putoare.

*

Cu luminiţa de la capătul tunelului n-am prea făcut mare lucru. Ceea ce vedem zilnic la televizor e mai curând contrariul, respectiv tunelul de la capătul Luminiţei. În regia artistică a celebrului Radu Mazăre.

*

În ultima vreme, văd mereu pe ecranul televizorului un nume: Aurina. Şi al naibii, de câte ori încerc să-l pronunţ, pun accentul aiurea.

„Dac-aş auzi mâine că şi-a omorât părinţii, n-aş condamna-o”, a zis prietena mea Cătălina Costea, à propos de chestia asta.

*

Un personaj din micul meu roman PLACIDO (ed. Niculescu, 2013) furniza „servicii competente de năşie”. Chestie cu care am de gând să mă ocup şi eu. Iată nişte nume numa’ bune: www.shantz.ro. Respectiv, SHANTZ TV şi SHANTZ FM. Ce ziceţi ? au ele vreo legătură cu mediul ambiant, au ba ?

*

La o coadă la poştă, pe căldură, cu sudoare şi exasperare, îşi face apariţia o cucoană cam de vârsta mea (între două-trei vârste, vreau să zic), care se bagă cu aplomb în faţă şi ne aruncă nouă, celorlalţi, în treacăt, că nu vrea decât să întrebe nu ştiu ce. Şi apoi, zăboveşte, de vorbă cu funcţionara de la ghişeu, câteva minute bune. După care, nici bonjur nici viceversa, ne întoarce spatele şi dă să iasă.

În momentul acela, un moşulică de la coadă emite următoarea cugetare:

- Doamnă dragă, cei şapte ani de acasă trebuie să fie primii, nu ultimii !

…În viaţa mea n-am auzit vreo înţelepciune atât de veninoasă…

*

Sala Palatului din Bucureşti. Eu i-aş zice „antecamera morţii”. Fiindcă toţi vin să dea câte un concert în ea pe ultima sută de metri. Toate marile staruri ale anilor 60, 70, 80 i-au tras câte-o cântare pe scena Sălii Palatului în anii 2000. Ascultaţi-mă pe mine, dacă n-ar fi dat colţu’ între timp, venea şi Enrico Carusso.

*

Nu – negaţia. Acesta e unul dintre foarte puţinele cuvinte comune majorităţii limbilor europene – cu excepţia, din câte-am băgat de seamă, a islandezei, finlandezei, estonei, maltezei şi limbii basce.

No, non, nay, nope, nein, nicht, nem, ne, nie – cam acestea ar fi traducerile. Asta se explică, probabil, prin aceea că sunetul „n” este chiar mârâitul ameninţător-isteric al strămoşului nostru cvadruman, atunci când îi era frică de ceva. Sau când nu-i plăcea ceva.

Aceeaşi poveste şi cu cuvântul „nou”, care este cam tot aşa de comun limbilor europene: new, nouveau, neu, novo, nuovo, ba chiar şi „novîi”. Ceea ce ne arată că, pentru imigrantul (încă destul de cvadruman) provenind de pe la poalele muntelui Everest, noutatea nu putea fi decât periculoasă.

Iar noi – occidentalii civilizaţi, vreau să zic – ne-am găsit să facem din ea raţiunea noastră de a fi, chichirezul fiinţării noastre pe această lume ! Progresul !

*

Mi-aduc aminte cum ne băteam, până în ’89, pentru un loc la coadă la pâine, lapte, carne, la Shogun, la nu contează ce. Pe când acum… ei, acum, e cu totul altceva, acum ne batem pentru apă sfinţită de Sfânta Paraschiva ori de Bobotează… acum, nevoile sunt de cu totul altă natură, spirituale, mă rog frumos… uite, acum ne batem pentru un loc de parcare, e cu totul altceva, nu ?

*

Am dat pe un forum, acum câtva timp, de o discuţie foarte interesantă. Era vorba despre creşterea alarmantă a numărului de avorturi la cerere. O doamnă, care se dădea drept doctoriţă, a intervenit declarând că ea n-a făcut niciodată aşa ceva şi nici n-ar face, chiar dacă femeia în chestiune ar fi să crape, deoarece convingerile ei religioase nu-i dau voie.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că, în SUA, primul client al scaunului electric a fost un doctor (sau, mai degrabă, felcer), care a comis ceva de genul acesta. Mai exact, a făcut o jumătate de întrerupere de sarcină unei fete amărâte, care n-a putut să-i plătească toată suma cerută de el – rămânând stabilit ca, în câteva zile, să-i aducă si restul, iar el să termine operaţia. Ea n-a mai reuşit să procure banii, iar câinele a lăsat-o să moară de septicemie.

Sigur, nu-i aceeaşi situaţie. Dar nici prea departe.