Posts Tagged ‘Butterfly Trading SRL Bucarest’

Fluturi, copii şi aparate foto

Saturday, May 24th, 2014

Expoziţia PARADISUL FLUTURILOR, prezentată de BUTTERFLY TRADING SRL în sera tropicală de la Grădina Botanică din Bucureşti rămâne deschisă până la 1 iunie a.c.

În ziua de 24 mai a.c., lucrurile se prezentau, acolo, cam cum se poate vedea mai jos :

Iar preţul biletelor este tot de 5 lei pentru adulţi şi de 3 lei pentru copii.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FLUTURII SUNT LIBERI !

Wednesday, April 9th, 2014

la GRĂDINA BOTANICĂ

12 aprilie - 18 mai 2014

EXPOZIŢIE DE FLUTURI EXOTICI VII ÎN CLIMAT TROPICAL

Fluturii exotici din America de Sud şi din Asia recuceresc spaţiul serei tropicale a Grădinii Botanice “Dimitrie Brândză” a Universităţii din Bucureşti. Perioada în care aceste creaturi minunate pot fi admirate aici, zburând într-un climat natural tropical este cuprinsă între 12 aprilie şi 18 mai 2014.

Expoziţia de fluturi exotici în climat tropical, aflată acum la ediţia a doua, este cea mai mare raportat la spaţiul său de desfăşurare. Fluturii zboară liberi într-un habitat aproape identic cu mediile din care provin. Doar în cadrul acestei expoziţii puteţi să interacţionaţi cu fluturii şi să vă bucuraţi de zborul lor dantelat în jurul dumneavoastră.

Totodată, vizitatorii vor putea asista şi la spectacolul inedit al “naşterii” unui fluture din nimfa care-l protejează timp de săptămâni întregi.

Programul de vizitare este de marţi pană duminică inclusiv, între orele 10:00 si 17:00 (ultimul vizitator), expoziţia fiind închisă în zilele de luni.

Accesul este permis vizitatorilor pe baza biletelor achitate la intrarea în sera tropicală, preţul unui bilet întreg fiind de 5 lei, iar un bilet redus având preţul de doar 3 lei.

Fotografierea fluturilor nu este doar permisă, ci şi încurajată.

Sera tropicală cu fluturi exotici îşi deschide porţile pentru vizitatorii săi începând de sâmbătă 12 aprilie 2014, ora 10:00.

Organizatorul expozitiei este firma Butterfly Trading.

Contact: mail irina@butterflytrading.ro, telefon 0723-193066

*

Ecouri în presă :

http://stiri.tvr.ro/fluturele-gigant-vedeta-expozitiei-de-insecte-vii-de-la-muzeul-antipa_22988.html (2012)

- http://www.click.ro/news/bucuresti/jungla_din_bucuresti-insecte_tropicale-gradina_botanica-fluturi_0_1605439546.html (2013)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

À propos de fluturaşi

Wednesday, May 1st, 2013

http://www.click.ro/news/bucuresti/jungla_din_bucuresti-insecte_tropicale-gradina_botanica-fluturi_0_1605439546.html

Irina Cavali. SPRE FLORIDA (fragmente)

Tuesday, April 23rd, 2013

Nu căra toată casa cu tine!  spune Petre. De câteva zile fac liste. Sunt aproape gata. Şi el e gata. A luat toate cele spălate, călcate, grupate şi le-a aranjat meticulos într-o valiză American Turist. Mai trebuie să-şi adauge trusa de bărbierit. De restul mă ocup eu. Quand même, să nu car toată casa, cum fac de obicei. Că nu ne ducem la capătul lumii, doar la 2200 de km,  în linie aproape dreaptă, în josul globului şi la alte temperaturi.

20 decembrie, 8 dimineaţa. Sacul lui, sacul meu. Un altul cu haine pentru cele două nopţi la moteluri – pijamale, papuci, trusele de toaletă. Pe toate Petre le aşază în portbagaj. Trusa cu medicamente,  pe bancheta din spate. La fel trusa-armonică cu de toate : Tylenol, dar şi forfecuţă, pansamente,  aspirine, Tums-uri pentru arsuri stomacale şi şerveţele umede. Hainele uşoare de toamnă peste lucrurile din portbagaj. Paporniţa cu mâncare de drum -  pentru că McDonald-urile şi alţi Burger Kingi nu ne priesc – în spatele scaunului şoferului, ca să scotocesc în ea cu mâna stângă, din mers. La fel, paporniţa cu dozele de sifon, sticle de apă, sucul de portocale, sticluţele de Pepsi Diet. Punga cu clementine pe bancheta din spate. Fiecare are 15 glucide, au cas ou… Cele trei borcane cu gogoşari muraţi, home made by myself, în portbagaj. Comandă specială pentru Marius. Punga cu cadouri, sacoşa cu încălţăminte tot acolo.  Cana cu cafea, fără de care Petre nu funcţionează, în suportul de lângă mâna stângă. Sticluţa cu apă, în cel pe mâna dreaptă. Borseta cu acte şi bani americani în bord. Geanta mea pe bancheta din spate. GPS-ul între scaune. Atlasul în cutia de jos a bordului. Et la Mer (de sa mère) … de Trenet,  că sună mai melodios decât „mama-măsi”. Maşina e plină ca un stup, dar mai e loc pentru ceva polen.

Sunt o apă, e deja 10 dimineaţa, sunt trezită de la şapte, adicătelea zorii zilei pentru mine, adormită după două, comme d’habitude. Fac un duş, mă îmbrac, mâncăm, bifez lista. Adăugăm ultimele chestii uitate, convinsă că mereu rămâne ceva în urmă. Mângâi pisicile şi le şopocăi la ureche cuvinte drăgăstoase. IraVaadi e atentă, simte de câteva zile agitaţia. Că plecăm, nu o sperie prea tare, dar vine Luca-Ioan şi asta nu e pe placul ei. Orsal e placid, doarme încolăcit cu laba peste nas. Îl mângâi cu grijă, să nu îl deranjez. Nu de alta, dar dacă îl trezesc, cere iar de mâncare şi nu mai avem timp.

Ora 12 fără 10. Reuşim să ne extragem din casă finalmente şi o pornim. Terminaţiile nervoase mi-au înnodat stomacul. Afară e umed, dar nu rece. Un grad Celsius cu puţin vânt aiurit ca un zefir, rătăcit din alt anotimp. Gri beton peste tot: cerul, asfaltul, şoseaua, bloacele în depărtare. Decoraţiunile de Crăciun nu sunt aprinse încă prin cartiere, dar oricum nu reuşesc să înveselească nimic în viziunea mea opacizată de stress şi de îngrijorarea pe care mi-o dă călătoria atât de departe, aproape în necunoscut.  Pornim pe drumul bine ştiut, coborâm pe 15 Sud, trecem la pas Podul Champlain, huduruncaţi de traversele de oţel. Nesfârşit convoi, dar nu ţine mult. Fluviul, splendoare de iarnă, gri-irizat sub cerul gri, şuvoi lent fără gheţuri, curge leneş în aşteptarea sloiurilor. O luăm spre La Prairie-New York. 80 de kilometri până la graniţă, unde intrăm la free shop ca să îşi ia Petre ţigări, Armagnac şi câteva băuturi de dăruit. Şi eu un Paris Match pentru că nu mai sunt abonată  et je suis en manque.

Aproape că o deranjăm pe fata dintr-una din multele gherete de graniţă. Ne ia paşapoartele pentru că i le întindem noi, nu pentru că le-ar vrea neapărat. Placa maşinii e citită automat, iar ce am mîncat la mic dejun, sarea de pe tartine şi zahărul din ceai apar cu siguranţă pe ecranul ei. Paşapoartele nu îi aduc niciun fel de informaţie nouă. Totul, şi ceva pe deasupra, e înregistrat deja în fişele noastre personale. În special dacă am fi făcut ceva rele. Nu am făcut. Nimic nu bipăie isteric în terminalul ei. Deranjăm lumea degeaba, hahalere ce suntem ! Ne fâlfâie o mână  dispreţuitoare spre înainte. Haidi băă, treceţi odată ! Chiar şi  o astfel de invitaţie de intrare pe sfântul teritoriu al SUA nu se refuză. Nu mai încurcăm locul ca neisprăviţii şi o pornim la vale pe 87 Sud.

Drumul îmi aminteşte de peisajul din Twin Peaks. Şoseaua are două benzi de dus, dar pare îngustă pentru că e prinsă între pereţi de roci acoperiţi de ape verzui, încremenite în plăci groase, îngheţate. Când şoseaua coteşte, în stânci se înfig raze de la soare-apune, iar gheaţa sclipeşte scurt, repetat, ca un flash de semnalizare. Panglică şerpuitoare de asfalt, cureaua cu zimţi şi noduri intră vijelios printre roţile din faţă.  Maşina o înghite şi o trimite la spate lucioasă, netedă, ca nouă. Viteză mare. După nici trei ore de la plecare, şoferul din faţă, Petre şi alţi doi şoferi din spate sunt opriţi pentru depăşire ilegală de speed. Aşteptăm cuminţi cu privirea fixă pe zarea purpurie. În depărtare, acolo unde munţii dispar, unde valea se lărgeşte, acolo unde ar fi trebuit să fim deja, apune soarele. Se pare că a fost o zi însorită dincolo de piscuri. Privesc cerul. Deasupra noastră nori opaci, claie înaltă de lână ţigaie netoarsă. Şi aşa era destul de întunecat, înserarea diminuează stropul de palide umbre. Ascultăm muzică. Evit chestia cu „ţi-am spus eu…” deşi tocmai asta îi spusesem : I hate the speed,  Pietruşca. Evident, am gavarit doar pentru mine. Bărbaţii cu volanul în mâini ştiu întotdeuna mai bine ce fac.

150 la oră într-o zonă de 95. Poliţistul este un sherif local, puţintel la trup, tânăr, important, sever. Ni se adresează didactic, ca şi cum brusc am fi redevenit infantili. „Aveţi idee de ce aţi fost oprit ?” Probabil că aşa trebuie să fii tratat atunci când uiţi să fii cuminte. Ne ia actele şi se duce la maşina lui să verifice, să scrie amenzile, să le imprime, să ni le aducă apoi cu explicaţiile de rigoare. Aşteptăm deci răbdători. Nimeni nu mai taie azi chitanţe. Oh, que c’est  fastidieu! (Ei ca să vezi). Oriunde s-a introdus calculatorul, la farmacie, la alimentară, în cabinete de tot felul, cei care trebuie să completeze formulare o fac cu un deget jumate şi o limbă prinsă între dinţi. Şi dureeeaaază.

Durează şi acum. Închidem radioul, e nepotrivit de săltăreţ. Nu putem să ne dăm jos din maşină, ar fi un act de agresivitate, iar şerifii au latitudinea să te reţină dacă imaginaţia lor, sau instinctul sau pur şi simplu cheful, le dictează că eşti un pericol public. Ne foim pe buci, în tăcerea la fel de apăsătoare ca ele.  Dacă mergeam cu 95 pe oră, ajungeam departe până acum, îmi zic în sinea mea. Finalmente sherifuţul revine, ne dă hârtia şi ne arată unde să o trimitem ca să primim  amenda. Avem 30 de zile. Nu ştim cât costă. Nici el. Şerifii în exerciţiu rutier nu pot încasa bani căci ar trebuie să li se asigure securitatea transportului de bacnote. Prea costisitor pentru contribuabili. Nu, nu vă gândiţi la şpagă. Nu ni s-ar râde în nas, ci am fi arestaţi pur şi simplu. Bineînţeles că există poliţişti veroşi, dar nu ei umblă pe şosele după amenzi.

Pornim mai departe cuminţei. E ora patru, suntem încă între munţi şi nu am făcut nici 400 de km.

Pe la nouă seara, am trecutără de New Jersey. Drumul s-a înveselit după ce depăşit Albany şi luminile au început să apară pe margini. Mai rulăm o oră şi ne oprim la un Rest Area. Sunt ameţită de oboseala acumulată în ultimele zile. Desprinderea de cotidian e şi ea un leucoplast smuls prea brusc  de pe bătătura tabieturilor.

Rest Area e animat, are magazine şi restaurante, hărţi interactive, sus pe pereţi multe televizoare care comentează  fără pauze ştirea groaznică a masacrului de la  Newtown, Conneticut.  Întrebăm câteva vânzătoare unde suntem, dar pare că nimeni nu pricepe ce vrem. Nedumeririle noastre, cum nu se poate mai fireşti, cad în vata pufoasă a ignoranţei lor amabile. Găsesc un om de serviciu, latinos, ceva mai dezgheţat, care e în stare să îmi bâiguie numele locului. Îi zice BluberryPlace sau cam aşa ceva. Ne spune că în oraşul următor, la zece kilometri distanţă, e un snop de moteluri. Cum se numeşte oraşul? Eck! Nu ştie, el locuieşte mai sus de Rest Aria, mai spre nord-vest. Dar ne asigură că nu-l putem scăpa, e chiar la ieşirea următoare.

Motelurile încep să fie anunţate pe marginea şoselei, de cum părăsim parkingul. Nu mai are rost să continuăm. Petre ar mai rezista, dar mie mi se învârt toate în cap şi simt  un început de greaţă. În cinci minute reieşim de pe Interstate pe dreapta, facem o buclă la stînga, trecem pe viaductul de peste 95 şi pătrundem într-o tăcere de orăşel care doarme demult. Sunt mai multe, dar alegem Comfort Inn Motel. E nou sau e renovat,  pare mai atrăgător. Mă extrag din maşină, îmi realiniez coloana, pătrund în recepţie, negociez, îi spun indianului made în India că cei de la DaysInn ne-au cerut 59 plus taxe şi că am sperat un preţ mai mic la el, nu unul mai mare. Tânărul nu detectează minciuna-anti-marketing, bâiguie ceva cu multe „Maam” în bâlbâieli.  E băiat frumos, bleg şi probabil de abia angajat.  Dau să ies, indianul nu vrea să mă scape, mă întoarce din drum, e de acord. Îmi strig portofelul, Petre vine, plăteşte, ia cartelele magnetice şi trage calul la una dintre clădiri.  Camera e imensă, două paturi duble, o baie utilată cu de toate. Scândură şi fier de călcat în dulap. Or fi instrumente erotice?   Maşină de cafea, pliculeţe cu cafea, ceai, lapte praf, plicuri cu suc de lămîie. Microunde, frigider, cafetieră, pahare şi căni, tacâmuri de plastic, şerveţele. Nu am chef de nimic, sunt ameţită şi uşurată că ne-am oprit şi că pot dormi.

Termometrul arată opt grade plus afară. În cameră e rece, butonăm aeroterma de sub fereastră, schimbăm de la aer condiţionat la cald. Aparatul pufăie, se încălzeşte repejor, vânturile nordului rămân dincolo de draperii. Spălat, ceai, La vache qui rit pe biscotine, clementine, Tv pentru meteo, e-mail spre Montreal şi spre Palm Coast. La aproape douăsprezece noaptea adormim bine înveliţi. Trupul mi se relaxează, creierul continuă să învârtă roţi de maşină pe şosea. Adorm în ritm legănat de dinga-dânga, dânga-dinga, întrebându-mă prin ceţuri în ce oraş sunt de fapt paturile în care visăm deja.

.   .   .   .   .   .   .

Savannah e o splendoare, elegantă şi umbrită de o vegetaţie abundentă, maiestuoasă, cu arbori imenşi, cu forme neobişnuite, necunoscute nordiştilor. Cum o fi oraşul vara, dacă în decembrie e atât de pletos? Din vârful copacilor până la creanga cea mai joasă, fâlfâie bandaje destrămate, dantele, cearceafuri sfâşiate, eşarfe din fin borangic, giulgiuri spumoase, perdele din pufuri, iţe răzleţite de fuioarele lor.  Călătorim pe sub bolţi care îmi amintesc de o alee din Cişmigiu, nici pe departe atât de densă. Crengile sunt împletite, înlănţuite strâns, ca un parenchim, prin care trec lame de lumină, ca şi cum de dincolo cineva ar trimite spoturi puternice. Ieşim brusc dintr-un tunel vegetal într-o răscruce banală, sărăcăcioasă. Pe o latură, o staţie service modernă, cu magazin, cu toalete, cu o vânzătoare de origine hindi care are grijă de tot, de grill, de cafele, de benzină, de biletele de loto. Se mişcă încet, vorbeşte cântat, e născută acolo, e calmă, lumea de la coadă la fel. Suntem în Georgia, la poarta Sudului, unde toate moleculele au atomi lenţi, evoluînd cumpătat în melasă.

Infrastructurile oraşului sunt impresionante,  autostrada de acces este o panglică ondulând  peste mlaştini şi canale, peste lacuri şi cartiere de case vechi, maiestuoase, cu coloane pe două etaje, ca în filme. Vizităm Main Street, unde, printre clădiri noi, construcţiile istorice, recondiţionate cu dichis, dau o idee despre oraşul de pe vremuri. Petre vrea poze lângă tunurile Războiului de Secesiune. Un tun cu ghiulele scoate la iveală băiatul din fiecare bărbat matur. Dar nu acesta e scopul călătoriilor? Sau oricum, efectul lor asupra noastră? Descoperim lumea şi ne descoperim pe noi înşine în contact cu ea. M-au fascinat întotdeuna momentele fulgerătoare în care, graţie unui amănunt, unei replici,  unei comparaţii, o convingere, o credinţă, o formă de cunoaştere ce părea imuabilă, se schimbă puţin sau radical şi ne schimbă, roteşte imperceptibil, dar eficace postamentul de sub noi. Pe vremuri, aceste clipe erau cele ale creşterii. Acum, ele par să fie ale înţelepciunii. Sper.

Fac o poză, mai fac una şi îi las aparatul.  Petre are chef de o ţigară „contemplativă”. Intru singură într-un magazin de antichităţi: porţelanuri Bone China, cristaluri de Baccarat, argintărie, acuarele şi vechi gravuri, multe arme, baionete, revolvere cu butoiaş şi pistoale de duel, puşti cu patul de argint, cum avea Winnetou, şi haine de piele cu franjuri, cum purta Old Shatterhand. Căşti cu panaşe roşii, medalii, decoraţii, bani vechi, hărţi şi reviste îngălbenite ; mobilier delicat, splendide broderii şi dantele spaniole cu preţuri exorbitante, caboşoane colorate, pampile de candelabre, evantaie de bal cu pene de struţ, şaluri cu paiete adevărate, lornioane, cutioare de prizat tabac, obiecte din alte timpuri. Îmi umplu ochii de frumuseţe, revăd scene din filme vechi, de la cinemateca de miercuri seara, în alb şi negru. Un gând pentru Suchianu, cel clipitor din pleoape şi sclipitor la vorbă. Un altul pentru Bette Davis în Jezebel. Şi unul pentru Forsythe Saga pentru că bunicul lui Marjorie Ferrar, marquizul de Shropshire, dorea să-i ofere vechile dantele ale bunicii ca să îşi achite datoriile. Nu, nu am memorie extraordinară, deşi da, e bună. Am revăzut serialul acum doi ani, seară de seară, o săptămână întreagă.  Bunicul îi spune cu umor: Pe vremea mea femeile erau mult mai bine îmbrăcate (acoperite), dar toaletele costau mai puţin decât azi, când tinerele umblă aproape dezbrăcate şi plătesc o avere pe haine. (Reprodus din memorie). E întâia oară când văd cu ochii mei dantele spaniole lucrate cu două secole în urmă. Înţeleg de ce erau şi mai sunt atât de scumpe. Sunt o valoare sigură, „de refugiu” cum spun financiarii de azi. Un fel de caviar, de trufe, de fildeşuri pe cale de dispariţie.

Coborâm spre faleză, admirăm antrepozitele portuare recuperate de arheologi şi recondiţionate de primari deştepţi. Pe o linie simplă trece în sus şi în jos, de ici până colo, un tramvai de epocă, reconstituire vintage pentru turişti. Cheiul e plin de restaurante care răspândesc mirosuri tari, de ardei iute, de frigărui, de roşii fripte, de bere draft. Terasele debordează, turiştii abundă. E gălăgie, muzici se aud de pretutindeni, lumea e veselă. Revenim în centrul vechi, ne recuperăm maşina, mai facem un tur pe străzile cu vile din poveste. Din păcate, muzeele s-au închis. Alt’dat. Savannah se cere descoperită, locuită măcar o săptămână.

E din nou seară, ne reîntoarcem pe autostrada serpentinată şi ne vărsăm în interstatul 95. Mariana şi cu Marius ne-au sunat, i-am rugat să nu ne aştepte căci vom ajunge târziu şi ne vom duce direct la motel. Maşina înghite cu viteză griul şoselei, scuipă în urmă paglica impecabilă şi trece de pe o bandă pe alta depăşind „melcii” cu casele în spinare. Petre se realiniază pe prima, unde se rulează iresponsabil, cu peste 140 la oră, în grupuri compacte. Toată lumea ignoră limita de 70 de miles de parcă nici nu ar exista. Îmi aduc aminte de o reclamă la Volkswagen : Automobilul zbura pe şosele şi o voce din off lăuda calităţile produsului german filmat pe asfalturile lor fără limită de viteză. Muzica accelera ritmul, Volkswagen-ul prindea aripi, depăşea orice, avea vânt în pînze când, deodată, o altă voce îi tăia avântul : Hei ! Hei ! Încetineşte imediat ! Aici e America ! Reclama a rulat foarte puţin, au retras-o repede.

Instinctul le spune şoferilor că un baraj de poliţie acum, pe 22 decembrie, ar isca o revoltă populară. Crăciunul îşi fâlfâie promisiunile şi aerul e plin de goana spre ele. Gonim deci şi noi. Ocolim Jacksonville pe la est, pe cureaua periferică. Oraşul pulsează, cu bulevarde largi, multe turnuri din sticlă, impresionante, moderne, unele chiar frumoase. Zeci de ieşiri la dreapta spre cartiere luminate pe care le zăresc secvenţial, ca într-un film derulat prea repede. Portul e la stînga,  şiraguri de lumini, de zgomote şi pufăituri de camioane grele. Vapoare se zăresc în larg, pe Atlantic, probabil aşteptând intrarea în radă. Maşina goneşte şi totuşi prin ferestrele întredeschise pătrunde pulsaţia fierbinte a Urbei, trepidaţia unei mari metropole. În ADN-ul sudiştilor există un spirit identitar în care se contopesc prezentul şi trecutul lor unic. O măreţie transmisă din timpurile glorioase, prospere, pe care, din fericire, sudicii continuă să o perpetueze. Jacksonville şi-a dublat populaţia în ultimii zece ani, şi-a cvadruplat-o în ultimul deceniu al secolului trecut. E a douăsprezecea metropolă a Statelor Unite şi unul dintre oraşele cele mai prospere. Universităţile au cote tot mai ridicate, sălile de spectacole sunt pasaje obligatorii pentru vedetele show-urilor de toate felurile. Şomajul e scăzut, deci supradensitatea pe picior pătrat e asigurată. Aceasta e problema ! Unde sunt joburi e îmbulzeală, ambuteiaje, drumuri lungi de acasă la slujbe, şi mai lungi la-ntors. Orăşelele paşnice, cu străzi pietonale, cartiere-parcuri şi alei liniştite, aparţin celor care şi-au făcut plinul şi s-au retras din joc. Şi miilor de salarii modeste din serviciile multiple pe care le oferă societatea de consum. Undeva, între aceste două clivaje, e dilema de azi a lumii occidentale. Trebuie să ştii cum să-ţi faci plinul şi unde să te retragi ca să duci o viaţă confortabilă, consumând acumulările cât mai  chibzuit şi mai prelung.

Ocolul pe şoseaua de centură ne readuce iarăşi pe linia verticală a 95-ului. Frenezia e vertiginoasă. Se conduce în coloană spaţiată, dar cu piciorul pe acceleraţie, cu peste 150 la oră; sudicii sunt mai greu de stăpânit. Soarele a apus şi s-a făcut brusc frig. Nu ne vine să credem, de abia 16 grade. Ne oprim la un Rest Aria unde fete foarte tinere şi foarte dezbrăcate vin să îi vadă pe nordici coborând pe teritoriul lor. Trei copile negrese, cu cercei belciuge, dar fără poale la fustele lor strech, dârdâie încăpăţânate, holbează ochii, aspiră aerul rece prin guri căscate, se smârcâie din polipii care le obturează accesul la minte, dar nu pun nimic pe ele. Moda e modă. Au sandalele cocoţate şi mini-mini-uri, spatele tee-shirturilor decoltat, poşeţele, dar nici măcar o eşarfă. Oceanul nu e departe, briza suflă tare, o simţim chiar prin hainele noastre bine încheiate la gât. Ne repezim la toalete şi mai dihai. Empatici, ne trece imperios privind falangele lor rebegite.

Ieşirea 298 ne duce şi ne tot duce la malul Oceanului,   pe faleză, unde e motelul la care am reţinut o cameră pe Internet. Bâjbâim printr-un spaţiu de întuneric. Atlanticul e la doi paşi, auzim valurile înaintând şi retrăgându-se ritmic, dar nu vedem nimic. Pe faleză nu e niciun felinar. De abia ici şi colo o fereastră proiectează pete galbene în întuneric. GPS-ul ne lasă la zece metri, pe o pată de asfalt iluminată de un restaurant fără mulţi clienţi. Motelul e roz, vechi, înghesuit între alte două case oarecare. Nu îmi place nici pe dinafară, dar după ce văd camera, fac stânga-împrejur imediat. Pe calculator arăta bine. În realitate, e o coşmelie veche, igrasioasă, puţin sordidă. Cobor, anulez rezervarea. Proprietarul e dezolat. Şi eu la fel. Caut pe Internet un nume cunoscut. Dau peste un alt DaysInn, sun, au camere, preţul ne convine.

Ajungem în cinşpe minute. Surpriză, nu e un motel, ci un hotel nou, frumos, modern şi central, foarte aproape de casa Marianei. Luăm o cameră pentru o noapte. Elegantă, spaţioasă, cu două paturi confortabile, cu baia mare, cu frigo-micro-etc. şi tot tacâmul de servicii.  Only 69,99 plus taxe. Am fi vrut ceva mai ieftin şi Petre zice că vom căuta de mâine un preţ mai potrivit. Mie îmi place aici, nu am chef să mă mai trambalez. El aduce bagajele, eu sun la Mariana, îi povestesc unde suntem  şi stabilim întâlnirea de a doua zi. Intru pe Expidia punct com şi surpriză ! Camera noastră e oferită la 48 de dolari pe noapte. Rezerv tot sejurul, fac enter şi mă liniştesc. Avem hogeag, urmează distracţia. Deshămăm toţi caii, cărăm desagii. Trimit mail-ul acasă, în timp ce Petre plonjează în baie, sub duşul cu masaj care îi mai deznoadă spinarea. Urmez aceeaşi cale şi elimin o parte din oboseală. E aproape unşpe, ne e foame, dar nu am chef să mai ies. Nici să comand o pizza care ne-ar umfla şi ne-ar da coşmaruri. Ronţăim ardei-miniatură, roşioare-cireaşă şi câteva triunghiuleţe de vacă surâzătoare din cele  rămase în paporniţă. Mai găsim cutioare cu gem şi cu Philadelphia şi un sandwich din care am scos şunca pentru un cuţu pofticios. O portocală şi un măr pentru desert. Petre îşi scoate din valiză rezervele de Rocheros cu care îşi carburează plăcerile şi deschide o sticlă de coniac. Ne băgam sub pături şi butonăm canalele. Pe unul dintre ele ni se arată zăpezile din Nebraska. Piei Satană ! Găsim un film, probabil pe la jumate, nu pricepem nimic, alunecăm în somn înainte de a aluneca definitiv la orizontală. Pe noptieră, lângă două stanioluţe aurii de la bomboanele de ciocolată,  coniacul lui Petre e aproape neatins. Suntem off.

.   .   .   .   .   .   .

2 ianuarie. Se încălzeşte tot mai mult, iar noi trebuie să plecăm a doua zi. Aşa e în vacanţă,  se opresc ploile şi se face foarte frumos, la sfărşit. Am fost norocoşi, nu a plouat de loc, dar petrecerea se termină.  Facem toţi şase o lungă plimbare pe plaja de la Matanza. E atât de frumos încât aş rămâne aici pentru totdeauna. Avansăm fără repere, atraşi de întinderea plajei nesfârşite,  până departe şi grupul nostru de şase se dispersează şi se readună ca în matematicile lui Papy, din care nu înţelegeam la zece ani mai nimic. Suntem combinaţii de trei luate câte două sau permutări de doi luate câte trei sau singlete. Ne adunăm, facem o sută de metri alături apoi ne despărţim, care cu picioarele în valuri, care cu ochii la vreo barcă. Fiecare cu gândurile lui. Începutul de an deranjează permafrostul cerebral şi listele de priorităţi, de dorinţe, de scopuri şi de proiecte se combină cu visele irealiste care aici, în peiajul acesta simplu şi perfect, par posibile. Mergem cu faţa spre nord, cu soarele la ochiul stâng şi după ce Marius ne arată o superbă vilă cocoţată pe malul înalt, pe care o admiră el de ani de zile, oftăm, ne răsucim, luăm soarele în tâmpla dreaptă, privim spre sud şi ne acceptăm soarta vitregă în care nu există vile superbe pe maluri de ape cu valuri. Dar, ne zicem, soarta noastră nu e chiar foarte rea şi ne bucurăm puţin notalgici de ultima plimbare pe malul Oceanului.

Am proiectat un picnic căci avem de toate şi e păcat să mai pregătească Mariana ceva. Ne oprim la un popas pe mal, într-o zonă special amenajată, şi scoatem din sacoşe pacheţele şi cutioare cu resturile gustoase. Masa se umple într-o clipită. Bem sucuri şi apă, ronţăim crudităţi, povestim, dar suntem puţin trişti. Ne gândim la drumul de întoarcere, la bagajele pe care trebuie să le refacem. Pe noi ne aşteaptă frigurile canadiene de plină iarnă, pe ei căldurile excesive. Mariana şi Marius mai rămân o săptămână în Florida, apoi se vor opri câteva zile la Atlanta, la o nepoată. Înainte de cinsprezece ianuarie trebuie să fie la Washington, unde din fericire clima e echilibrată. E iarnă şi acolo, dar e suportabilă. Tragem de masă cât putem însă Marius e obosit şi îşi duce trupa spre un somniceli na caceli (legănat). Noi ne suim în maşină şi ne îndreptăm, nu departe, spre Fortul Matanza. Plaja Fortului e pe partea opusă Atlanticului, dincolo de şoseaua care îl mărgineşte. Nisipul e mai fin ca zahărul pudră. O pasarelă de lemn ne conduce spre lac de unde, în depărtare, zărim Fortul. Petre se lungeşte pe o dună călduţă, somnoros, complet relaxat. Eu o pornesc pe jos pe marginea apei, cu picioarele în undele calde, ca să descopăr trecerea pe sub autostradă spre Ocean. Vasele de plăcere vin din spatele Fortului, de după un cot al lacului care e de fapt un canal uriaş în care a pătruns adânc apa sărată. Vaporaşele şi iahturile trec pe aici, pe sub ultimul pod, şi pătrund în Atlantic.

În largul lacului sar delfinii, iar lumea, cu palmele streaşină la ochi, le urmăreşte salturile cu exclamaţii de bucurie. Îmi sumec pantalonii pescăreşti şi trec prin vad pe o insuliţă. De acolo privesc jocul delfinilor care înoată veseli spre Atlantic, zăbovind în dreptul plajei, ca nişte vedete amabile care oferă bisuri. Am impresia că delfinii simt că sunt admiraţi, că salturile lor ni se adresează şi  adaugă salturi în plus la spectacol. Spre bucuria noastră, dar, evident, şi a lor.

Aceeaşi impresie îmi lăsaseră fluturii uriaşi într-un februarie, la Grădina Botanică din Montreal. Afară erau minus douăzeci de grade şi multă, multă zăpadă peste oraş. Eram cu tata, aşezaţi pe o bancă din Marea Seră, în căldura umedă, tropicală, creată special pentru expoziţia „Fluturii în libertate”. Printre copacii şi plantele cărnoase erau  pitite farfurii pline cu fructe cât mai coapte, aproape putrede, iar fluturii se roteau deasupra talerelor, se apropiau doar câte unul, pe rând şi sugeau prin trompe sucurile dulci ale portocalelor, kiwiurilor şi goiavelor. Apoi palpitau prin faţa ochilor noştri ca şi cum ne-ar fi mulţumit. Veneau şi plecau în zbor graţios, extravagant, dar adăstau ceva mai mult la nici un metru de noi şi se răsuceau pe toate părţile ca şi cum ar fi ştiut că doream să le vedem toate desenele şi culorile minunate cu care erau înzestraţi.  I-am spus atunci lui tata: „Am impresia că se ştiu admiraţi şi parcă vor să ne bucure.” ”Poate că ai dreptate”, mi-a răspuns el.  „Nu am văzut niciodată asemenea fluturi uriaşi. Cine ştie ce sistem de percepţie extra-performant au. Poate decodează ce simţim. Poate au un al şaselea simţ de care noi nu avem habar sau pe care specia noastră l-a uitat”.

Pentru expoziţia aceea organizatorii aduceau săptămânal crisalide de fluturi din ţări îndepărtate. Puteam admira pupele depuse într-un incubator şi chiar am asistat la ieşirea unui fluture portocaliu din învelişul său asemănător unei foi răsucite de trabuc. De cum se „năşteau”, erau lăsaţi să iasă din dulapurile de sticlă, să zboare în libertatea serelor.

Pe bancă,  lângă noi, părea că citeşte  un domn foarte bătrîn, care ne-a întrebat prietenos în ce limbă vorbim. Era curios, zâmbitor şi am conversat mai mult cu el, traducându-i lui tata ce spunea. Domnul avusese o casă de vacanţă în Florida, dar tensiunea îl împiedica să se mai suie în avion. Se consola cu un abonament anual la Grădina Botanică şi cum locuia pe aproape, venea zilnic să citească în linişte, într-un mediu tropical, să regăsească puţin căldura care îi lipsea. L-am întrebat şi pe el dacă, după aproape o lună de convieţuire cu fluturii, nu i se părea că aceştia simt că îi admirăm şi se dau în spectacol cu intenţie, ca să ne facă plăcere. „Madame”, mi-a spus domnul, „să nu credeţi că sunt nebun. M-am împrietenit cu ei. Sunt atât de frumoşi, atât de minunaţi, încât nu mă pot opri din contemplarea lor. Uit să citesc şi îi privesc ore în şir. Acum  ştiu că unii dintre ei mă recunosc. Credeţi-mă! De cum intru în seră, doi sau trei, mereu aceeaşi, îmi zboară deasupra capului şi mă conduc la banca aceasta. Apoi pleacă, dar revin de câteva ori. Unul mai ales  se aşază pe frunzele de lângă mine şi îşi curăţă elitrele în timp ce îl privesc fascinat.  Aduc în fiecare zi câte un fruct pentru ei şi am împresia că îl aşteaptă pentru că se adună dintr-o dată mai mulţi în jurul meu şi parcă ar sta răbdători la coadă. La început am întins o banană din care mîncam. Era foarte coaptă şi am avut impresia că fluturii sunt atraşi de ea. Am stat cu mâna nemişcată, sprijinită de bancă şi unul dintre fluturi, unul albastru cu ochelari de sidef pe o parte a aripilor, a venit să mănânce din ea. Ştiţi ce senzaţie extraordinară am avut când şi-a sprijinit lăbuţele lui fine ca nişte fire de aţă pe degetul meu? Nu vă pot descrie! Oh! E ca şi cum aş fi fost atins de un înger. Şi în acelaşi timp simţeam că nu îi e frică de mine. Avea încredere! A mâncat liniştit din sucul bananei şi pe urmă a dansat la nici o jumătate  de metru de ochelarii mei. Norocul meu că nu erau mulţi vizitatori şi am putut plânge în voie. Nu ştiu cât mai am de trăit, chère madame, dar fluturii aceştia sunt o experienţă care m-a împăcat şi cu viaţa şi cu moartea.”

http://stiri.tvr.ro/festival-japonez-expozi-ie-de-fluturi-exotici-i-targ-de-plante-ornamentale-la-gradina-botanica_29495.html

http://www.butterflytrading.ro/

Aţi privit vreodată un fluture în ochi ?

Wednesday, November 7th, 2012

Prin  bunăvoinţa SC BUTTERFLY TRADING SRL Bucureşti

http://www.butterflytrading.ro/

vezi şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7300